Manual elementar de drept privat roman PDF (Ediția a III-a)

® Manual elementar de drept privat roman Ediţia tfîll-a, revăzută şi adăugită Prof. dr. Mircea-Dan BOB-BOCŞAN MANUAL ELEMENTAR DE DREPT PRIVAT ROMAN Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită  Prof. dr. Mircea-Dan BOB-BOCŞAN...

® Manual elementar de drept privat roman Ediţia tfîll-a, revăzută şi adăugită Prof. dr. Mircea-Dan BOB-BOCŞAN MANUAL ELEMENTAR DE DREPT PRIVAT ROMAN Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită  Prof. dr. Mircea-Dan BOB-BOCŞAN MANUAL ELEMENTAR DE DREPT PRIVAT ROMAN Edifia a III-a, revăzută şi adăugită Universul Juridic Bucureşti -2022-  Editat de Universul Juridic SRL, editură cu prestigiu recunoscut. Editura Universul Juridic este acreditată CNATDCU (lista A2). Copyright© 2016, 2019, 2022, Editura Universul Juridic. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Universul Juridic. Nicio parte (fragment sau componentă grafică) din această lucrare nu poate fi reprodusă fără acordul sens al Editurii Universul Juridic. f Niciun exemplar din prezentul tiraj nu va fi comercializat fără ştampila şi semnătura Editurii sau, după caz, a Autorului/Autorilor, aplicate pe interiorul ultimei coperte. - -----,, ( Respect pentru autorii noştri, respect pentru profesia aleasă! I : Prezenta lucrare, în tot sau în parte, este purtătoare de drepturi de autor, aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996 privind : dreptul de autor şi drepturile conexe. Întrucât, în contemporaneitate, aceste drepturi sunt ignorate şi încălcate într-o măsură : alannantă, în pofida sistemului valorilor şi convenţiilor sociale nescrise, a devenit necesară apărarea lor prin forţa şi sub 1 sancţiunea legii. I UNIVERSUL JURIDIC SRL, titular al dreptului de autor asupra prezentei lucrări, precizează pentru cititorii săi: 1 / conform art. 196 din Legea nr. 8/1996, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună Ia un an sau cu an1endă reproducerea, rară autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege, a operelor purtătoare de drepturi de autor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe; /1 confom1 art. 14 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei îmegistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace electronice. Editura îşi rezervă dreptul de a acţiona, prin mijloace legale şi prin implicarea autorităţilor competente, în vederea protejării drepturilor patrimoniale de autor al căror deţinător este în baza contractelor de editare. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOB-BOCŞAN, MIRCEA-DAN Manual elementar de drept privat roman/ prof. dr. Mircea-Dan Bob-Bocşan. - Ed. a 3-a, rev. şi adăug. - Bucureşti : Universul Juridic, 2022 Conţine bibliografie ISBN 978-606-39-1094-4 34 Redactor: Ciprian Radu Tehnoredactor: Flori !vana Copertă: Aurelian Leahu./ Corector: Elena Monica Lupaş, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga", Cluj-Napoca. - ✓- Ila Universul uj:µia o Redacţie: I: tel.: 0732.320.666 e-mail: [email protected] Juridici!'! -Jd.ll).io;br;- U. l\'Q!SU..l.... U,\G,,-\Z"·N Dist.-ibufie: Portal: tel.: 021.314.93.15 tel.: 0725.683.560 Lib.-ăria UJmag: fax: 021.314.93.16 e-mail: portal@ tel.: 0733.673.555; e-mail: [email protected] univer suljuridic.ro 021.312.22.21 editurauniversulju.-idic..-o unive.-sulju.-idic..-o e-mail: [email protected] (j Editura Universul Ju.-idic ij Universul Juridic ujmag..-o @ editura.universul.juridic îj Pro lege i'.j Ujmag..-o Lcgislafic şi juris1m1dc11fă  AVERTISMENT Cititorul acestei lucrări trebuie să ştie faptul că are în faţă un Manual elementar, nu un Curs. Diferenţa între cele două noţiuni se concretizează în două aspecte esenţiale: a) orice categorie de cititori (student, licenţiat în drept sau nejurist) va găsi aici informaţia minimală, care să-l ajute să înţeleagă de ce Dreptul Privat actual datorează juriştilor romani cam totul. b) conţinutul Manualului nu este suficient pentru pregătirea examenului de Drept Roman, nivel licenţă. Studentul trebuie să acumuleze informaţia suplimentară pe care o voi oferi la cursul vorbit, la seminare şi în Bibliografie minimală obligatorie, care apare pe htpp://dreptroman.ro.  Capitolul I INTRODUCERE Partea introductivă a Manualului expune studenţilor câteva coordonate esenţiale, care să-i lămurească asupra contextului şi semnificaţiei materiei pe care o vor studia: - ce se poate şti despre originea regulilor juridice, la modul cel mai general? - ce este şi de ce se studiază Dreptul Privat Roman? - care sunt mentalităţile şi valorile fundamentale romane? - care sunt reperele esenţiale ale istoriei juridice romane? - cum vom aborda materia Dreptului Privat Roman? Notă metodologică: studentul va întâlni pe parcursul expunerii şi termeni de specialitate necunoscuţi, care urmează să fie explicaţi în detaliu pe parcursul Manualului. Toţi acei tenneni sunt marcaţi cu asterisc, iar sensul lor este succint explicat în Glosarul de la sf'arşitul Manualului. Paragrafele care apar scrise cu caractere având dimensiuni mai mici sunt facultative, fiind explicaţii complementare. I. Originea regulilor juridice Manualul de Drept Roman este destinat cu prioritate începătorului, care nu are noţiuni de drept. Studentul se poate întreba, înainte de toate, de unde vine şi la ce se referă însăşi preocuparea pentru lege şi reglementare? Ce este Dreptul? Cum apar, se modifică şi dispar regulile de drept? Vom expune în continuare câteva dintre răspunsurile formulate de-a lungul istoriei. Răspunsul antichităţii romane a avut un unghi pragmatic de abordare: jurist (om de drept) este cel care se caută soluţii echitabile pentru litigiile concrete care îi sunt supuse atenţiei. Echitatea a fost determinată iniţial pe criterii dictate de vechea religie romană, pentru ca apoi să fie determinată de experienţa practicienilor dreptului. Voi explica puţin mai jos de unde vin pragmatismul şi reperul echităţii în rezolvarea problemelor juridice. Este suficient să menţionez deocamdată că, la Roma, reflecţia filosofică asupra a ceea ce este Dreptul se dizolva mai degrabă în oratorie, fiind mai mult un mod de impresionare a alegătorilor, folosit de către candidaţii la înalte demnităţi publice. Răspunsul dat la începutul Evului mediu a fost unul de ordin teologic: dreptul ar fi, în această optică, un produs al voinţei divine. Laicizarea, începută din Renaştere, a culminat cu ideile raţionaliste: voinţa omului este liberă, omul este un Creator, deci dreptul este un produs al voinţei atotputernice a omului. În consecinţă, normele ce le creează sunt imuabile şi optime să-i satisface aspiraţiile. Aceste idei aparţin precursorilor revoluţiei franceze, înscrise într-o atmosferă atee: Dreptul este „raţiunea omenească întrucât guvernează popoarele" 1. Ulterior, s-a observat că raţiunea se poate înşela. Prin urmare, Dreptul nu poate fi un produs arbitrar al voinţei, ci este o rezultantă a necesităţilor impuse de mediul social. Echilibrul de forţe atins în societate la un moment dat şi într-un anumit context se reflectă în juridic. 1 Montesquieu, III, C. I.  8 Manual elementar de drept privat roman Nu voi unnări mai depa1te răspunsurile date la întrebarea privind originea regulilor juridice2. Important este cum şi când s-a atins primul moment de echilibru, despre care scriam mai sus? Cum se produc transformări în drept, pentru ca să se atingă un nou echilibru? Ce tendinţe are fenomenul juridic? Studiul Dreptului Roman este cel care oferă cele mai bune răspunsuri la astfel de întrebări, din unnătoarele motive: - pentru că îţi pem1ite să um1ăreşti în toate fazele ei de evoluţie societatea care l-a produs şi pe care a guvernat-o; - pentru că dreptul privat actual operează cu noţiuni fundamentale care au fost inventate de juriştii romani. Creaţiile lor, mai ales cele din perioada clasică (sec. I a.Chr. - III p.Chr.), au fost receptate în practica şi în ştiinţa dreptului privat european. Iată de ce dreptul privat român actual operează cu noţiuni şi raţionamente care îşi au originea în Dreptul Roman; - pentru că studierea Dreptului Roman formează celui ce începe studiul Dreptului o perspectivă istorică asupra instituţiilor* pe care le va învăţa în anii următori. Înţelegerea reoulilor o juridice actuale nu poate fi desprinsă de cunoaşterea originii şi evoluţiei acestora; iar această cunoaştere trebuie integrată în contextul social-politic în care a avut loc. In acest sens, jurisconsultul roman Celsus (sec. II p.Chr.) scria: Scire leges non hoc est verba earum tenere, sed vim ac potestatem. „Cunoaşterea legilor nu înseamnă posedarea cuvintelor, ci cunoaşterea efectelor şi virtualităţilor acestora"3 Celsus sugerează că pregătirea viitorului jurist nu se reduce la reţinerea formulelor legislative oferite de dreptul în vigoare. Studentul are nevoie să dobândească o înţelegere bazată pe cunoaşterea rădăcinilor instituţiilor de drept*, pentru ca să poată sesiza direcţiile prezente şi viitoare ale acestora. Numai astfel va dobândi viitorul jurist abilitatea de a înţelege mişcarea fenomenului juridic şi de a se adapta într-o lume caracterizată de instabilitate economică, variaţii ideologice şi inflaţie legislativă. În plus, materia de faţă se înscrie în pachetul de discipline de studiu specifice anului întâi, ce au toate un scop pronunţat propedeutic: te familiarizează cu limbajul de specialitate, te învaţă să. conduci. raţionamentul juridic, te pune în situaţia să examinezi critic soluţii de speţă mgeruoase. Acest studiu este util şi juristului licenţiat în drept, căruia îi oferă lămuriri asupra originii şi evoluţiei instituţiilor. Am stabilit până acum nişte repere generale. Să detaliem puţin cele expuse, pe măsură ce clarificăm noţiunile cele mai generale cu care se lucrează. 2. Ce este şi de ce studiem Dreptul Privat Roman? Titlul de mai sus conţine două noţiuni care trebuie clarificate: Dreptul Roman (A) şi Dreptul privat (B). 1) Noţiunea de Drept Roman acoperă în ordine istorică trei sensuri. 2 Este treaba Teoriei generale a dreptului să o facă în mod complet, de-a lungul întregii istorii umane. 3 Dig. 1.3.17. Capitolul I. Introducere 9 Primul desemnează regulile juridice ce au guvernat societatea antică romană, de la Legea celor XII Table până la codificarea iustiniană. Este vorba de douăsprezece secole de evoluţie a regulilor de drept, rezultate din procedura de judecată şi (mai târziu) din reflexia ştiinţifică, sub influenţa diverselor obiective politice. Regulile respective s-au constituit într-un ansamblu unitar, prin rădăcina comună şi prin metoda folosită pentru a-l ţine în pas cu necesităţile practicii. Setul de reguli a fost făurit iniţial pentru a face posibilă convieţuirea într-o mică aşezare fortificată, axată exclusiv pe agricultură şi rezistenţă armată: astfel s-a format , echiul Drept Roman. Succesele militare ulterioare au transformat Roma într-un vast şi complicat imperiu. Noua situaţie a reclamat adaptarea prin inovaţie a reglementărilor juridice la noile date politice, economice şi sociale: aceasta s-a realizat în Dreptul Roman clasic. Din sec. III p.Chr., Imperiul intră pe panta fără întoarcere a declinului, care se va vedea şi la nivelul regulilor de drept: Dreptul Roman postclasic se preocupă mai degrabă să folosească şi să sistematizeze rezultatele obţinute în perioada clasică. Capitolul următor, de Introducere istorică, va clarifica prin detaliere periodizarea mai sus descrisă. Cel de-al doilea sens porneşte de la compilaţia lui Iustinian, pe baza căreia a început receptarea Dreptului Roman în Occidentul european. Studiile întreprinse în mediul ecleziastic şi universitar italian şi francez în sec. XII-XVI asupra textelor din Corpus iuris civilis au pus bazele unei tradiţii juridice profunde în statele Europei continentale; aceasta a fost transplantată şi în o serie de state de pe alte continente, care le-au împrumutat ulterior modelul de dezvoltare. Suveranii europeni au încercat să împrumute aurola de legiuitor a cezarilor Romei, imitându-i în elaborarea unor codificări de mică sau de mare anvergură. Ca urmare, Dreptul Roman semnifică în al doilea său înţeles acel ius commune european continental, pe care s-a construit actuala tradiţie civilistă, cunoscută şi sub denumirile alternative de continental europeană sau romano-germanică. În acest sens, Dreptul Roman a fost folosit (de la caz la caz) fie pentru a înlocui cutumele medievale locale insuficient de perfecţionate (cazul oraşelor comerciale italiene), fie ca sursă de inspiraţie pentru noi orientări în drept, fie pur şi simplu ca reglementare repusă în vigoare în calitate de drept pozitiv (cazul statelor germanice). Acest ius commune vest european a fost punctul de pornire al codificărilor din sec. XIX. Codurile epocii moderne au împrumutat planul şi conţinutul Instituţiilor lui Gaius şi ale lui Iustinian, iar lumea întreagă avidă de civilizare le-a preluat pe cinci conpnente. Intrarea lor în vigoare a stopat în drept influenţa directă a Dreptului Roman. In fapt, codurile civile francez (1804), elveţian (1807), austriac (1811) şi german (1900) au fost fructul tradiţiei de raţionare juridică construite începând din sec. XII şi au generat cel de-al treilea sens al Dreptului Roman. Acesta trăieşte mai departe în codificările postmoderne ale Occidentului european şi peste tot în lume unde ele au fost împrumutate. La peste două secole de la intrarea în vigoare a primului cod civil modern (Code Napoleon, 1804), Europa îşi caută (din nou) o nouă unitate juridică. Acwn însă, Dreptul Roman nu mai este cunoscut direct decât de specialiştii săi. Noţiw1ile inventate şi perfecţionate de jurisconsulţii romani au intrat deja în obişnuinţa unei ştiinţe a dreptului privat european, care îşi revendică maturitatea: rădăcinile de referinţă îi sunt acum codurile de secol XIX şi jurisprudenţa dezvoltată în jurul lor. În comisiile de codificare naţionale şi  10 Manual elementar de drept privat rom a n uropene nu s e mai discută direct despre Dreptul Roman, iar romaniştii nu s e mai n:ter sează ne părat de dreptul pozitiv: codurile moderne au eliminat aplicarea legislativă _ ş1 Jurisprudenţială directă a Corpusului lui Iustinian, astfel că practicianul nu mai trebuie neapărat să cunoască Dreptul Roman iar romanistul este fericit că se poate dedica exclusiv cercetării. In plus, dominaţia anglo-gennanică în Europa a imprimat în ultimele decenii tendinţe liberale în comisiile de legiferare, care proclamă naşterea unui New European Private Law. De ce totuşi un manual de drept roman într-un învăţământ j uridic care se vrea tot mai minimalist şi mai ignorant al tradiţiilor culturale? Pentru că ( 1 ) unificarea Europei nu a fost proiectată săptămâna trecută, ci este rezultatul a aproape trei milenii de experienţă spirituală comună: o experienţă întemeiată pe moştenirea greco-romană. Pentru că (2) ,,noul" drept privat european foloseşte noţiunile de bună credinţă, contract, proprietate, succesiune, îmbogăţire fără justă cauză, testament, condiţie, uzucapiune, gaj, creditor, prescripţie, răspundere civilă, gestiune de afaceri, plată, cesiune de creanţă, debitor, culpă, ipotecă etc. Toate sunt noţiuni pe care Quintus Mucius Scaevola le sistematiza teoretic şi avocatul Cicero le folosea practic încă din sec. I a.Chr., iar j urisconsulţii clasici precum Papinian, Ulpian şi Gaius le perfecţionau în sec. II p.Chr. Alfabetul juridic inventat de către romani ne serveşte şi astăzi, după cum bine se exprima romanistul gennan Rudolf von Jhering. Pentru că (3) un paradox surprinde privitorul tabloului contemporan: lumea anglo-americană, dezvoltată istoric în afara tradiţiei juridice romane, a urmat şi urmează involuntar exact evoluţia societăţii romane şi a dreptului ei într-o manieră chiar mai fidelă decât Europa continentală. De exemplu, în Angl ia, sistemul Equity a dublat şi modernizat pe cel de common law, exact cum dreptul pretorian a acţionat faţă de vechiul ius civile; sistemul electorilor practicat la alegerea preşedintelui SUA corespunde mecanismului imaginat începând cu sec. VI a.Chr. de regele Servius Tullius pentru votul în adunăril e centuriate; preeminenţa precedentului judiciar c a izvor de drept în common law ne aminteşte că jurisconsulţii clasici erau în primul rând practicieni ai dreptului şi că edictul pretorian conţinea indicaţii obligatorii date de pretor judecătorului; metoda cazuistică d e studiere a dreptului în facultăţile nord-americane (case law) nu aduce nicio noutate faţă d e modul în care se studiau în sec. VI speţele din Digestele lui Iustinian, în facultăţile de drept de la Alexandria şi de la Constantinopole. Pentru că (4) eternul uman, remarcabil surprins de scriitorii greci şi latini în literatură, este valabil şi în domeniul juridic. De exemplu, crizele economice au existat şi în dreptul roman postclasic, a cărui experienţă în soluţionarea problemelor nu ne poate fi decât utilă. Societatea romană s-a confruntat la sfărşit de Republică cu schimbarea de semnificaţie a familiei tradiţionale, dreptul trebuind să ofere soluţii pentru convieţuirile stabile între necăsătoriţi, tendinţele de emancipare a persoanelor de sex feminin şi copiilor etc. Problemele omului sunt în mare aceleaşi, iar studiul Dreptului Roman ne pune la dispoziţi e o experienţa multiseculară a unei societăţi în formare, expansiune şi apoi declin. Pentru că (5) o facultate de drept nu se poate rezuma la expunerea regulilor legislat ive şi a soluţiilor jurisprudenţiale ale momentului. Inflaţia legislativă şi inconsecvenţa instanţelor le face rapid perisabile. Dreptul Roman dezvoltă viitorului jurist simJul evolutiv: conştiinţa faptului că lucrurile se schimbă şi el este chemat să răspundă cu soluţii. În esenţă, juristul secolului XXI nu poate fi un simplu tehnician; el trebuie să ştie de w1de au ve nit Capitolul I. Introducere 11 noţiunile cu care lucrează, pentru a le înţelege apoi configuraţia actuală şi a estima direcţia în care se îndreaptă. S-a văzut până aici care este importanţa studiului Dreptului Roman. Dar care este situaţia actuală a studiilor de Drept Roman? Există în lume la ora actuală a aparentă delăsare în domeniul studiilor clasice. Am putea lesne expedia problema, punând totul pe seama mercantilizării societăţii contem­ porane. Credem însă că lucrurile trebuie privite mai nuanţat. Prăbuşirea Romei în anul 476 a însemnat dispariţia autorităţii politice a statului roman şi, implicit, a calităţii oficiale a dreptului roman. Simulacrul de continuitate promovat de cuceritori nu putea prelua şi continua evoluţia unor instituţii juridice; în cel mai bun caz, se poate socoti că le-a conservat pentru cercetările ştiinţifice din secolele următoare. Receptarea dreptului roman începând din sec. XII-XIII l-a repus în scenă, dar bartoliştii şi succesorii lor (cel puţin) până la jurisconsultul francez Jacques Cujas nu uzau în cercetările lor de ceea ce noi numim simţ istoric. A rezultat astfel maniera defectuoasă de cercetare şi predare folosită până a doua jumătate a secolului XIX, în care s-a pus de multe ori şi excesiv accentul mai degrabă pe memorare decât pe explicitarea corectă a soluţiilor. De astfel de aspecte s-a legat curentul de opinie ostil, generat de revoluţia franceză de la 1 789, faţă de modul renascentist nedocumentat şi fantezist de a practica istoria. Se poate observa cum, de fapt, toate revoluţiile au încercat să rupă cu tradiţia şi să înfiinţeze o nouă ordine juridică. De pe poziţia de luciditate ce am încercat să ne-o asumăm, vom observa că aceste atacuri au avut din nou (şi) importante cauze interne. Dreptul nu a evoluat în ritmul extraordinarelor progrese făcute de celelalte ştiinţe sociale în secolele XVII-XIX. A apărut astfel justificată critica iniţiată în secolul XIX de comunitatea savantă la adresa izolării (lipsei de receptivitate) a ştiinţei juridice în general. În această atmosferă s-a situat excesiva încărcare a studentului cu noţiuni inutile, după o concepţie de predare încremenită. Reforma studiului Dreptului Roman s-a petrecut abia la finele secolului XIX şi începutul secolului XX, când savanţi precum Otto Lenel (Germania), Charles Appleton, Eduard Cuq (Franţa), Vittorio Scialoja şi Pietro Bonfante (Italia) l-au repus pe baze pur istorice. Învăţarea Dreptului Roman a fost indispensabilă în secolele XIX-XX ca sprijin explicativ al legislaţiilor modeme. Utilitatea i se păstrează şi în prezent; dar nu ni se mai pare suficient să urmărim apariţia şi evoluţia unei instituţii mergând până la Iustinian. Trebuie mers mai departe, fiind azi capabili să expunem maniera în care reglementarea romană a fost receptată în codificările civile. Numai aşa va ajunge studentul să perceapă într-o manieră evolutivă instituţiile (precum şi modul în care acestea au fost preluate de la o generaţie la alta), materia de faţă aducându-l până în pragul dreptului pozitiv. Dreptul Roman îşi păstrează, din aceste motive, locul de primordial între disciplinele obligatorii predate la începutul studiilor juridice. Aceasta cu atât mai mult cu cât tentativa contemporană de realizare a unui sistem juridic unic european îşi găseşte în acesta, aşa cum arăta profesorul Reinhard Zimmerman, cel mai bun model al unui drept universalist. Venind în întâmpinarea observaţiilor de mai sus, voi căuta în permanenţă să fac conexiunea între trecutul şi prezentul regulilor de drept, în cadrul unitar al studiilor de Drept Roman. Explicaţiile nu vor ignora aspectele de ordin filosofie, aflate la temelia instituţiilor şi nici contextul social-economic sau politic, în care s-au adoptat diversele reguli juridice.  12 Manual elementar de drept privat roman 2) Dreptul privat este o noţiu ne care apare astăzi În cadrul diviziunii fundamentale, de origine romană, a Dreptului În privat şi public. În teoria juridică actuală, dreptul privat ar fi un ansamblu de reguli care reglementează raporturile dintre particulari (persoanele private). Prin opoziţie, dreptul public ar reglementa raporturile dintre persoanele private şi autorităţile publice. Fenomenul juridic a devenit însă tot mai complicat după al doilea război mondial, astfel că există ramuri de drept (e. g. , dreptul transporturilor sau dreptul sportului) care nu mai pot fi precis încadrate. De aici şi până la contestarea clasificării de mai sus, venite din Dreptul Roman, nu a mai fost decât un pas. Realitatea este că jurisconsulţii romani, în pragmatismul lor, nu considerau fundan1entală diviziunea dreptului în privat şi public. De fapt, teoria juridică europeană a ridicat-o la acest rang la sfârşitul sec. XIX şi a ajuns acum să-i critice pe romani pentru acesta. Rămâne atunci o întrebare: ce se înţelegea prin drept privat în Dreptul Roman? Să dăm cuvântul lui Ulpian, j urisconsult care scria în sec. II p.Chr. : Huius studii duae sunt positiones, p ublicum et privatum. Publicum ius este q uod ad statum rei Romanae spectat, privatum q uod ad singulorum utilitatem. Ştiinţa [dreptului] are două părţi: [dreptul public] şi dreptul privat. Dreptul public priveşte organizarea statului roman, iar [dreptul] privat [se referă] la interesul fiecărei [persoane în parte ] 4. Cercetând mai departe această problemă, jurisconsultul oferă câteva exemple de norme de drept public: cele care se referă la cultul public, la reglementarea activităţii preoţilor ş i la organizarea magistraturilor ( demnităţilor publice). Această enumerare nu este limitativă, ci nmnai enunţiativă: există şi alte instituţii, în afara celor enumerate mai sus, care pot face parte din dreptul public. Trebuie remarcat faptul că sfera dreptului public era mai restrânsă decât a dreptului privat. Explicaţia rezidă în aceea că autorităţile instituite în statul-cetate aveau o putere destul de restrânsă de a se amesteca în sfera privată. Aşa se explică de ce o serie de delicte (precum furtul) erau considerate ca ţinând de dreptul privat, urmând să fie judecate potrivit normelor acestuia. Or, în zilele noastre, furtul este o infracţiune reglementată în dreptul penal, ramură a dreptului public. Jurisconsultul Papinian (sec. II-III p.Chr.) nota: lus p ublicum privatorum pactis mutari non p otest. (Normele) dreptului public nu pot fi schimbate de înţelegerile dintre persoanelor private5. Cu alte cuvinte, normele dreptului public sunt norme imperative ( care prescriu reguli de conduită obligatorii). În domeniul dreptului privat, cetăţenii pot să intre în raporturi juridice potrivit intereselor lor. Aici predomină normele juridice supletive. Aceasta înseamnă că fiecare se va angaja în raporturi juridice în funcţie de propriile interese, i ar legea vine să suplinească voinţa părţilor numai atunci când aceasta nu a fost expres manifestată. E. g. , legea dă cetăţenilor posibilitatea să-şi întocmească un testament; dacă nu o fac, se va deschide succesiunea legală, adică nom1a juridică de drept privat prevede cui 4 Dig. 1. 1. l.2. Cf. lnst. 1. I.4. 5 Papinian, Dig. 2. 1 4.38. Cf id., Dig. 2. 1 4.42.  Capitolul I. Introducere 13 va reveni averea decedatului. Şi dreptul privat cuprinde norme imperative, dar acestea apar numai în mod excepţional. Un exemplu bun sunt normele care ocrotesc interesele persoanelor incapabile, cum ar fi aceea conform căreia un minor nu se poate poate pune garant pentru obligaţiile asumate de alte persoane. Lectura textelor de mai sus ne arată că, prin distingerea între dreptul public şi cel privat, juriştii romani au intuit de. timpuriu o separare necesară între normele de organizare politico-administrativă şi cele referitoare la raporturile între particulari. În concluzie, în termeni foarte generali, putem reţine că Dreptul Privat Roman privea raporturile dintre indivizi şi raporturile acestora cu diversele grupări private de persoane. Acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile fiecărui individ, relaţiile sale cu ceilalţi, modurile de dobândire, de administrare şi transmitere a bunurilor. Toate aceste aspecte vor constitui obiectul nostru de studiu, tratat în prezentul Manual. 2 bis) Atrag atenţia asupra faptului că termenul de drept privat nu coincide cu cel de drept civil (ius civile), prin care voi înţelege exclusiv vechiul drept al cetăţenilor romani (motiv pentru care s-a numit şi ius quiritium - dreptul quiritar) şi care se opune dreptului ginţilor (ius gentium) şi dreptului pretorian (ius praetorium). Voi clarifica aceşti termeni, pornind de la un text fundamental al jurisconsultului Gaius: Omnes populi qui legibus et moribus reguntur, partim suo propria, partim communi omnium hominum iure utuntur; nam quod quisque populus ipse sibi ius constituit, id ipsius proprium est vocaturque ius civile, quasi ius proprium civitatis; quod vero naturalis ratio inter omnes homines constituit, id apud omnes populos peraeque custoditur vocaturque ius gentium, quasi quo iure omnes gentes utuntur. Populus itaque Romanus partim suo propria, partim communi omnium hominum iure utitur. Quae singula qualia sint, sui locis proponemus. Toate popoarele care se conduc după legi sau cutume (obiceiuri) se folosesc, în parte de dreptul lor propriu, în parte, de un drept care le este comun cu toţi ceilalţi oameni, căci dreptul pe care fiecare popor şi l-a rânduit lui însuşi, îi este propriu şi se numeşte drept civil (ius civile), deoarece este un drept specific (respectivei) cetăţi; dimpotrivă, ceea ce firea lucrurilor (naturalis ratio) a rânduit pentru toţi oamenii este păstrat, deopotrivă, de toate popoarele şi se numeşte dreptul ginţilor (ius gentium), deoarece toate popoarele (gentes) se folosesc de el. Poporul roman deci se foloseşte, în parte, de dreptul său propriu, în parte, de un drept care este comun tuturor oamenilor6. Dreptul Roman al primelor secole de existenţă a Cetăţii se reducea la dreptul civil, pentru că se aplica numai cetăţenilor romani (cives), străinilor fiindu-le exclus orice raport juridic cu Roma. Ultimii nu cădeau sub ocrotirea legilor romane, fiind consideraţi în afara legilor. Această stare de lucruri era firească pentru o epocă în care romanii au fost istoric nevoiţi să se preocupe prioritar de propria supravieţuire şi consolidare, raporturile cu străinii fiind reduse la apărarea de aceştia. Expansiunea teritorială din perioada republicană a amplificat schimburile cu exteriorul Cetăţii. După înfrângerea cartaginezilor (sec. I a.Chr.), Roma a devenit stăpâna Mării Mediterane, ceea ce echivala cu controlul principalelor rute comerciale. Controlul militar şi politic al bazinului mediteranean a permis afacerilor romane să se dezvolte exponenţial, 6 Gaius, I. I.  14 Manual elementar de drept privat roman în toate direcţiile lumii atunci cw1oscute. Vechiul ius civile nu fusese însă creat pentru un imperiu multipopulaţional, cu religii diferite şi bazat pe afacerile aduse de cuceriri le militare. Devenit rigid şi închistat, va fi dublat în practică de apariţia şi înflorirea dreptului pretorian, delimitat într-un pasaj celebru al jurisconsultului clasic Papinian: fus praetorium est, quod praetores introduxerunt adiuvandi vei supplendi vei corrigendi iu.ris civilis [..}. Dreptul pretorian este ceea ce pretorii au introdus în scopul de a complini sau schimba norn1ele dreptului civil [... ] 7. Pretorul este un magistrat* care pregăteşte procesele pentru soluţionare. El ajunge să aibă, din sec. I a.Chr., competenţa de a pune la dispoziţia justiţiabililor acţiuni noi, necw10scute în procedura de judecată a dreptului civil, prin care cetăţenii să-şi valorifice interesele. Acţiunile pretoriene sw1t astfel rezultatul operei creatoare a pretorului, care a inovat pornind de la necesitatea justei soluţionări a situaţiilor de fapt ivite în practică şi neacoperite de procedurile judiciare existente la acel moment. Se va vedea, la fiecare capitol, cun1 fiecare instituţie juridică actuală îşi datorează configuraţia activităţii inovatoare a pretorului. Pe lângă problemele noi ridicate de dezvoltarea comerţului la scară mondială, mai apărea încă ooa: normele dreptului civil, aplicabile numai cetăţenilor romani, nu puteau guverna raporturile acestora cu peregrinii*. S-a simţit nevoia identificării unor reguli, ce să poată fi în egală măsură folosite atât de romani, cât şi de peregrini, pentru cazurile în care ajooseseră să intre în raporturi juridice. Astfel a fost teoretizat de j uriştii romani Dreptul ginţilor8. Noua categorie a fost întemeiată iniţial pe o idee a filosofului grec Aristotel. Acesta scrisese că există un set de reguli şi instituţii juridice practicate în toate cetăţile, chiar dacă nu au avut experienţe comune sau contacte. Ca urmare, la sîarşitul perioadei republicane, sub influenţa doctrinei stoice, avocatul şi oratorul roman Cicero afirmă că dreptul nu este integral creaţia legiuitorului şi niciun produs al cutumei. Toate acestea au fost încercări de fundamentare teoretică. În fapt, ius gentium era partea din dreptul altor cetăţi, pe care romanii o recunosc, dar pe care o introduc tehnic în propriul lor drept, prin intermediul noţiunii de bună credinţă şi numai prin edictul pretorului*. Dreptul ginţilor s-a constituit astfel într-o categorie de o anume ambiguitate utilă practic: un drept comun, ce putea ·fi folosit în relaţiile comerciale dintre cetăţeni şi peregrini, dar şi numai între cetăţeni sau numai între peregrini. 3. Mentalităţi şi valori fundamentale romane Regulile de drept ce guvernează o societate umană n u sunt întâmplătoare. Geneza şi conţinutul lor sunt rezultanta unui anumit set de reprezentări, pe care societatea respectivă şi le-a făurit, într-un anumit context istoric. Aşa fiind, ca să poţi înţelege instituţiile Dreptului Roman, trebuie să fii la curent cu două chestiuni: mentalităţil e ( 1 ) şi valorile fundamentale (2) care însufleţeau societatea romană. 7 Dig. 1. 1. 7 pr.- 1. 8 v. şi Gaius, Dig. 1. 1.9. Capitolul I. Introducere 15 ( 1) Prima şi cea mai importantă trăsătură a mentalului roman a fost spiritul practic. Vechii greci erau înclinaţi spre abstractizare teoretică, în timp latinofonii aveau tendinţa de a evalua totul în termenii pragmatici ai eficienţei. Această caracteristică a dus în viaţa politică la înclinaţia spre făurirea de noi instituţii, înclinaţie stimulată şi de alte d0uă mentalităţi specifice: formalismul şi constructivismul. Romanul îşi însoţea fiecare gest cotidian de un rit prestabilit şi scrupulos respectat. Formalismul religios era urmat şi în viaţa politico-instituţională: nu se putea lua o decizie de politică externă, fără urmarea ritualului prescris şi nu se putea vinde un sclav, decât cu observarea unui formalism substanţial* specific9. Constructivismul specific spiritului roman se poate rezuma simplu: orice progres s-a realizat prin construirea de forme noi pe bazele celor existente. Instituţiile vechi erau mereu păstrate alături de cele noi, chiar dacă îşi pierduseră sensul iniţial. Aşa se explică, e.g. , de ce Legea celor XII Table (sec. V a.Chr.) apare ca izvor de drept în compilaţia lui Iustinian (sec. VI p.Chr.), în pofida evidentei ei desuetudini. Spiritul juridic roman s-a dezvoltat pe aceste coordonate, axându-se pe găsirea de soluţii ce să satisfacă imperativele practice, fără a ieşi din tiparele formale prestabilite. La perenitatea soluţiilor juridice au mai contribuit două aspecte ale mentalului roman: contractualismul şi antropocentrismul. Religia romană păgână este contractualistă: omul şi divinitatea sunt entităţi autonome, comunică prin intermediari muritori iar omul îşi îndeplineşte obligaţiile sale sacre doar dacă zeul îi acordă ajutorul. Omul este măsura tuturor lucrurilor şi este investit cu o atitudine demnă în faţa zeităţilor. Din acestea a rezultat, e.g. , preocuparea pentru respectarea angajamentului juridic numai în măsura echitabilă a respectării contraprestaţiei de către partenerul contractual. Mentalităţile expuse până aici au avut o perenitate pronunţată. Mai maleabile în timp au fost însă valorile fundamentale. (2) Roma începuturilor, cu organizarea sa gentilică, şi-a conturat două valori fundamentale: fides şi pietas. Prima desemnează îndatoririle de loialitate faţă de prieteni şi faţă de cetate ale cetăţeanului, cea de a doua vizează îndeplinirea obligaţiilor religioase, familiale şi patriotice. Fides este una dintre datele cele mai vechi ale conştiinţei romane, personificarea divină a bunei credinţe, a încrederii ce trebuie să guverneze tratatele dintre popoare şi înţelegerile dintre particulari. Este zeiţa relaţiilor internaţionale şi expresia celei mai vechi metode practicată la toate popoarele antice, pentru a conferi caracter obligatoriu unui angajament. Fides este substratul necesar oricărei relaţii şi implică reciprocitate şi încredere 1 0. Trecerea de la societatea patriarhală gentilică la cetatea timocratică din perioada republicană suprapune celor două valori iniţiale una nouă: libertas. Aceasta implică respingerea oricărei puteri personale ce ar friza regalitatea şi posibj litatea cetăţeanului de a se exprima fără nicio îngrădire. Libertas garantează egalitatea c,,etăţenilor în faţa legii şi posibilitatea lor de a face apel la adunările poporului, când justiţia îi condamnă la pedepse grave. Statutul de cetăţean este indisolubil legat de libertate şi a generat o sumă de alte valori: spiritul econom, ordinea clară, spiritul concurenţial, disciplina. Un rol important în configurarea regulilor de drept l-a avut şi amicitia. Până la teoretizările de inspiraţie stoică ale lui Cicero şi Seneca (sec. I a.Chr. - sec. I p.Chr.), prietenia nu exprimă o legătură afectivă. Aceasta vizează un parteneriat social-politic, 9 Vezi, în capitolul dedicat Bunurilor, procedeul mancipaţiunii (mancipatio*). 1 0 Vezi, în capitolul dedicat Persoanelor, regimul juridice al tutelei. 16 Manual elementa r de drept privat roman materializat într-o alianţă, în vederea satisfaceri i unui interes comun sau colaborarea cu ocazia alegerilor, proceselor ori a altor împrejurări 1 1. Impunerea unui regim politic autoritar în Principat* a schimbat valorile. Fundamentale devin acum perso11a şi dig11itas, în timp ce libertas se estompează. Persana desemnează rolul jucat de un cetăţean în societate, iar dignitas constă în salvgardarea propriului statut. Libertatea se limitează astfel la înţelegerea şi apărarea poziţiei pe care fiecare cetăţean o ocupă într-o societate, în care principele este investit cu autoritatea de a distribui rolurile. 4. Repere esenţiale ale istoriei juridice romane Secţiunea de faţă punctează câteva date esenţiale pentru înţelegerea an alizelo r instituţionale evolutive din capitolele ce vor urma. Expunerea problemelor în Manual se va derula pe două coordonate : o periodizare istorică, pe care se va suprapune una juridică. Astfel, voi trata istoric trei perioade: Regalitatea (753 a.Chr.-509 a.Chr.), Republica (509 a.Chr.-27 a.Chr.) şi Imperiul - cu cele două subdiviziuni : Principatul (27 a.Chr.-284 p.Chr.) şi Dominatul (284-5 65). Chestiunile juridice se pot diviza temporal în : Vechiul Drept Roman (753 a.Chr. -sec. I a.Chr.), Dreptul clasic (sec. I a.Chr.-284 p.Chr.) şi Dreptul postclasic (284-565). 4. 1. Regalitatea Roma veche era o cetate redusă ca întindere şi având un nivel civilizaţional mult redus comparativ cu vecinii săi. Oraşul-cetate şi poporul acestuia s-a format ca urmare a unui sinecism (amalgam de seminţii) iniţial: latinii, sabinii, troienii şi grecii. Populaţia iniţială a Romei era organizată în ginţi şi curii, grupate în interiorul a trei triburi. Curia, componentă a tribului, era o asociaţie de bărbaţi care luptau împreună şi era divizată în ginţi, ca celule de bază. Nu ştim precis dacă familiile au format ginta sau ginta s-a divizat în familii. Cele trei triburi care alcătuiau poporul roman erau considerate că au origine divină şi erau astfel reunite într-o organizare concepută în scopuri militare. Ca urmare, vom caracteriza Roma începuturilor ca fiind o democraţie m ilitară ţărănească situată temporal într-o perioadă mitică (mitică, datorită sărăciei şi lipsei de precizie a izvoarelor), ce începe cu fondarea Romei în 2 1 aprilie 753 a.Chr. Decizia politică (şi, implicit, juridică) era partaj ată între rege şi Senatul, compus din capii ginţilor. Senatul confirma hotărârile adunărilor poporului (auctoritas) şi era considerat deţinătorul tradiţiilor romane (mos maiorum). Toţi cetăţenii capabili să participe la efortul militar formau o adunare populară, care a ajuns în timp să fie prezidată de pontifex maximus (marele pontif) şi să-şi lărgească competenţele: a devenit astfel aşa-numita comiţie cu riată. Cucerirea etruscă a vechii Rome la mij locul sec. VII a.Chr. a influenţat decisiv cadrul social-politic descris. Etruscii s-au latinizat, dar dominaţia lor a impulsionat dizolvarea societăţii patriarhale gentilice şi trecerea la un stat timocratic (puterea este deţinută de cei cu avere). 1 1 Vezi, în capitolul dedi cat Obligaţ i ilor, funcţionarea contractului de mandat. Capitolul I. Introducere 17 Etruscilor li se datorează, de exemplu, aspectele ce ţin de religie ş i care au înrâurit fundamental dreptul public şi privat roman. Tot ei au introdus viaţa urbană, cu organizarea, credinţele şi obiceiurile ei, şi au relaxat parţial severitatea relaţiilor de familie. Agricultura şi comerţul au primit impulsuri puternice sub ocupaţia etruscă. Un moment cheie pentru perioada prezentată, l-a constituit reforma iniţiată în sec. VI de regele (etrusc) Servius Tullius. Sistemul gentilic era bazat pe legăturile de familie între patricieni, care erau urmaşii familiilor fondatoare ale Cetăţii. Alături de aceştia s-a dezvoltat treptat plebea, categorie fonnată din resturi ale seminţiilor indigene din Italia, imigranţii aşezaţi ulterior în jurul Romei, populaţii supuse şi aduse la Roma, clienţi rămaşi fără patroni etc. Se observă că plebea nu este o categorie socială, ci una politică: plebeii sunt cetăţeni romani de condiţie politică inferioară: ei nu au acces la magistraturi. Toate aceste aspecte au necesitat o nouă organizare. Reforma iniţiată de Servius Tullius a desfiinţat ginta, ca unitate social-politică. Teritoriul Romei va fi de acum împărţit în şaptesprezece districte teritoriale (numite triburi), în care cetăţenii romani sunt înscrişi, în raport cu domiciliul lor. Teritoriul capătă astfel un rol important în viaţa de stat, înlocuind criteriul apartenenţei familiale. Potrivit stării materiale, populaţia este împărţită pe clase. Servius Tullius creează iniţial o singura clasă şi categoria celor situaţi în afara clasei. Cândva în perioada 450-440 a.Chr., toţi oamenii apţi să poarte arme au fost împărţiţi în cinci clase, fiecare dintre acestea dând un număr de unităţi militare numite centurii, dotate cu un anumit armament. Clasele erau delimitate în ordinea descrescătoare a averii cetăţenilor, începând cu cavalerii şi terminând cu proletarii. Din · punctul de vedere politic, cele 1 93 de centurii astfel formate au desemnat cooptarea plebeilor bogaţi în organele de decizie. Împuţinarea familiilor patriciene prin războaie şi creşterea forţei economice a unei pături a plebei le-a dat ultimilor posibilitatea să facă presiuni pentru ca să obţină putere decizională. Rezultatele au fost înlocuirea comiţiei curiate cu comiţia centuriată şi creşterea numărului de triburi, formate pe criteriul mai sus evidenţiat. Pentru a se lua o hotărâre în cadrul adunărilor centuriate, se proceda la vot în felul următor: treceau întâi cele 1 8 centurii de cavaleri (înzestrată cu 18 voturi), apoi clasa I (80 de voturi). Formal, urmau pe rând la vot celelalte centurii; practic, acordul dintre cavaleri şi membrii primei clase asupra problemei în curs de votare făcea ca votul clasei secunde să nici nu mai fie necesar. Anul 509 a.Chr. a marcat începutul unei confruntări continue între patricieni şi plebe, din care au rezultat instituţiile Romei republicane. Confruntarea a vizat în principal accesul la decizia politică. Tendinţă constantă a spiritului de oraş-cetate a fost să desfiinţeze treptat orice grupare intermediară între individ şi stat. Capacitatea politică însemna posibilitatea de a fi factor decizional în adunarea populară din Cetate ( comiţia curiată, iniţial). Această capacitate era recunoscută atât capilor de familie, cât şi fiilor (incapabili, din punct de vedere civil) şi clienţilor (la origine, aceştia fuseseră sclavi eliberaţi şi rămaşi în dependenţă parţială faţă de foştii stăpâni). Individul era absorbit în structurile politice ale statului, conceput ca o comunitate a cetăţenilor liberi, preponderent urbană. Astfel s-a grăbit procesul de dizolvare a ginţilor. Cetatea era văzută ca mediul propice şi indispensabil pentru realizarea binelui public, în care se realizează sinteza dintre cetăţeanul ideal şi guvernarea ideală. Integrarea totală a individului în stat a dus la clarificarea unei conştiinţe sociale şi la întemeierea  18 Manual elementar d e drept privat rom a n relaţiilor dintre cetăţeni p e conceptul etic elementar de fides ( despre care am amintit mai sus). Adăugat la caracterele preexistente ale societăţii primitive romane (relaţii simple , austere, contacte externe reduse) acesta a definit o lungă perioadă obligaţiile morale şi juridice ale cetăţeanului roman, fiind fundamentul vieţii sociale. Vechiul drept roman se caracteriza prin formalism şi rigiditate. Formalismul constituia, de altfel, poate cea mai importantă trăsătură a dreptului civil. Pentru încheierea unui act juridic se cereau anumite solemnităţi, pronunţarea anumitor cuvinte sacre, schiţarea anumitor gesturi etc. Fonnalismul juridic se explică prin forţa credinţelor religioase în epoca veche şi prin inexistenţa unor teoretizări în afara acestora. Până l a alw1garea regilor, nici nu se poate de altfel vorbi de un fenomen juridic distinct d e cel religios. Laicizarea dreptului şi desprinderea acestuia de sub tutela misticului începe abi a când împărţirea atribuţiilor regelui între consuli (puterea civilă) şi rex sacrorum (atribuţiil e religioase) marchează prima distincţie între ius şifas. 4.2. Republica Sub aspect strict istoric, regii (implicit, ocupanţii etrusci) au fost izgoniţi din Roma în jurul anului 509 a.Chr., iar în locul lor au fost aleşi doi consuli. Războaiele defensive au devenit în câteva secole războaie ofensive victorioase. Roma îşi extinde teritoriul în afara Peninsulei Italice, devenind puterea dominantă în bazinul mediteraneean. Politica de cuceriri aduce prosperitate economică, stimulează comerţul şi produce, după sec. III a.Chr., trecerea de la economia rurală, bazată exclusiv pe averea funciară, la o economie lucrativă, care rulează capitaluri semnificative. Totul a pornit în Republică de la o confruntare internă. Punct iniţial a fost compromisul între noua aristocraţie (formată din patricienii şi plebeii bogaţi) şi plebe, făcut pentru înlăturarea ocupaţiei etrusce. Rezultatul a fost alungarea ultimului rege ( de origine etruscă) şi instaurarea Republicii, după 509 a.Chr. Promisiunile făcute plebeilor nu au fost însă onorate, astfel că secesiunea acestora pe colina Aventină va marca începutul disputei. Revendicările plebei s-au situat pe coordonate economice, juridice şi politice: 1. economice: ştergerea datoriilor şi rezolvarea problemei agrare printr-o împărţire echitabilă a pământului. Împrumuturile acordate de patricieni plebei ajunseseră să îi îndatoreze pe ultimii la un nivel prea ridicat; or, insolvabilitatea putea fi o cauză de cădere în sclavie. Pe de altă parte, teritoriile ocupate de armata romană intrau în aşa-numitul ogor public (ager publicus) şi erau date în folosinţă cetăţenilor. Dominaţia politică a patricienilor ducea la arendarea ogorului public prioritar către aceştia. 2. juridice: legi scrise şi ius conubii. Chestiunile juridice sunt, în această epocă îndepărtată, strâns legate de problemele religioase; prin urmare, gestionarea lor se asigură de către pontifi, care le ţineau însă secrete şi le revelau, de regulă, numai celor agreaţi (patricienilor). Pe de altă parte, cetăţenia romană acorda patricienilor o serie de atribute, dintre care două erau dorite şi de plebei: ius conubii şi ius honorum. Primul desemna posibilitatea de a încheia o căsătorie recunoscută de dreptul civil. 3. politice: ius honorum şi impunerea voinţei plebei în comiţii. fus honorum desemna posibilitatea de a fi ales în magistraturi. Acesta era iniţial un alt apanaj exclusiv al patricienilor. Sistemul de vot cenzitar marginaliza iniţiativa politică plebeiană, căci votul primei clase şi a prin1elor centurii din cea de-a doua (formate din patricieni) era sufici ent pentru a nu mai chema la vot celelalte clase. Capitolul I. Introducere 19 După refonna lui Servius Tullius, plebeii n-au obţinut egalitatea în drepturi cu patricienii, care păstrau mai departe în mod exclusiv dreptul să fie aleşi magistraţi şi să dobândească pământurile cucerite în unna campaniilor militare. Pe de altă parte, căsătoriile mixte erau oprite. Plebeii nemulţumiţi au hotărât să se retragă din cetate (494 a.Chr.), dar se reîntorc în Roma după ce li s-au făcut unele concesii: obţin uşurarea stării debitorilor, dreptul de a-şi alege doi reprezentanţi (tribuni), care puteau să se opună actelor consulilor, Senatului şi adunărilor poporului, precum şi înfiinţarea unei adunări plebeiene (concilia plebis). Prin eforturile tribunilor plebei, s-a ajuns la redactarea în anul 449 a.Chr. a primei codificări din spaţiul geografic european: Legea celor XII Table (!ex duodecim tabularum). În anul 445 a.Chr. se votează legea Canuleia, ce înlătură impedimentul la căsătorie între patricieni şi plebei. În 443 a.Chr. se înfiinţează o nouă magistratură republicană: cenzura. Cenzorul are în sarcină efectuarea recensământului populaţiei, scop în care cetăţenii se strângeau pe câmpul lui Marte în ordinea centuriilor ( ordinea de plecare la luptă). Aici este punctul de finalizare a reformei iniţiate de Servius Tullius. Plebeii capătă în anul 409 a.Chr. dreptul să fie aleşi chestori, dreptul să fie aleşi consuli (367) şi apoi treptat şi alte drepturi politice (în 366 dictatura, în 364 edilitatea curulă, în 35 1 censura, în 33 7 pretura). Anul 367 a.Chr. este important prin adoptare legilor Liciniae Sextiae. A fost de fapt o !ex per saturam, adică formată din trei legi ce urmau a fi votate în bloc sau tot astfel respinse; s-a apelat la atare procedură pentru a putea cointeresa toate păturile sociale ale plebei. Aceştia obţin, pe lângă consulat, reglementarea problemei datoriilor şi limitarea lotului ce poate fi luat în folosinţă din ager publicus. În acelaşi timp, se urmăreşte creşterea rolului adunări]or poporului plebeiene, în sensul de a da forţă de lege hotărârilor acestora (plebiscitelor). Intr-o primă fază, se obţine transformarea adunării plebeiene într-o comitia tributa, prin participarea aristocraţiei la şedinţe (reuniunea se face deci în funcţie de teritoriu, nu de clase). Ulterior, plebiscitele adoptate de adunările tribute primesc putere de lege, dacă sunt ratificate de senat; în jurul anului 287 a.Chr., după o nouă secesiune pe Mons Aventinus, plebiscitele capătă valoarea de legi rară vreo autorizare a Senatului şi comiţiile tribute devin principalul organ legislativ roman. Magistraţii concentrează puterea militară şi administrativă. Sunt aleşi pe o perioadă determinată, nu sunt retribuiţi şi nu pot fi destituiţi în acest interval de timp. Toţi dispun de „puterea legală" (potestas), iar consulii, pretorii şi dictatorii republicani sunt investiţi şi cu imperium. Potestas conferea oricărui magistrat autoritatea de a da edicte valabile pe perioada cât se găsea în funcţie (ius edicendi), dreptul de a amenda şi de a constrânge pe cei care încalcă legile. lmperium presupune în primul rând aspectul religios al luării auspiciilor importante, din care derivau toate celelalte prerogative: comandamentul militar, convocarea Senatului şi a adunărilor poporului, jurisdicţia civilă şi penală (dreptul de a pronunţa o sentinţă). Cei mai înalţi magistraţi sunt consulii. Magistratură colegială, erau aleşi pe timp de un an - interval în care conduceau alternativ. Ei au puterea civilă supremă şi conducerea armatei în vreme de război: efectuau recrutări sub controlul senatului, convocau şi prezidau adunările poporului şi senatul, făceau propuneri legislative în comiţii. La început numai patricienii puteau fi aleşi consuli; după legile liciniene, plebeii au primit şi ei acest drept. În ierarhie urmează pretorii. Aceştia au început simpli locţiitori ai consulilor, cărora treptat li s-au transferat atribuţiile judiciare. Atribuţia de bază a pretorului devine astfel administrarea justiţiei (în special, jurisdicţia civilă). Pretorul nu judecă, ci organizează  20 Manual elementar de drept privat roman numai instanţa, pregătind litigiul în vederea soluţionării. La sfârşit de Republică şi început de Imperiu, pretorul a primit competenţa de a redacta formula de judecată, ceea ce i-a permis implicarea în crearea de noi reguli juridice. În anul 24 1 a.Chr., procesele dintre străini sau dintre străini şi cetăţeni sunt încredinţate pretorului peregrin. Apar astfel doi pretori: pretorul urban, ce se ocupa de procesele dintre cetăţeni şi pretorul peregrin, în a cărui competenţă intra examinarea litigiilor dintre străini sau dintre străini şi cetăţeni. Edilii curuli erau chemaţi să supravegheze pieţele, să controleze măsurile şi greutăţile, să se ocupe de aprovizionarea oraşului, să organizeze jocuri publice etc. Ei aveau dreptul să cerceteze cauzele privind vânzarea sclavilor şi vitelor din pieţele publice şi totodată să dea edicte 1 2 care, alături de cele date de pretor, au fost izvoare importante ale Dreptului Roman. Cenzorii erau în număr de doi şi erau aleşi din cinci în cinci ani. Cenzura a fost creată conform tradiţiei ca magistratură excepţională în anul 443 a.Chr., în scopul de a degreva pe consuli de efectuarea recensământului. Sarcina principală a cenzorilor este să evalueze averea cetăţenilor şi să-i claseze, înscriindu-i în centurii şi triburi. Din acest punct de vedere, cenzura devine (din 209 a.Chr.) cea mai importantă magistratură, cenzorii fiind cei care determină structurile de conducere într-un stat timocratic*. Ei controlează totodată şi moralitatea cetăţenilor, putând lua măsuri împotriva celor care încălcau bunele moravuri. În rezumat, cenzorii evaluează atât averea cetăţenilor, cât şi meritele şi comportamentul acestora: puteau înscrie într-un trib cetăţeni noi pe bază de merit, dar puteau şi să-i mute sau să-i excludă pe cei imorali printr-un blam (nota censoria). Importanţa le este evidenţiată şi de imposibilitatea de a fi controlaţi de vreun alt magistrat, cu excepţia tribunilor plebei. Chestorii erau la început ajutoarele consulilor, dar cu timpul au căpătat o competenţă proprie. Însărcinaţi cu administrarea tezaurului, se ocupau şi de arhivele statului, organizau vinderea prăzii de război etc. Tribunii plebei aveau dreptul să se opună (veto) măsurilor luate de orice magistrat împotriva unui plebeu, cu excepţia celor dispuse de dictatori şi cenzori. De asemenea, erau înzestraţi cu imunitate şi puteau ataca hotărârile Senatului, având şi dreptul de a aresta pe magistraţi. Dictatorul era un magistrat extraordinar, ales numai în cazuri de excepţională gravitate (război, tulburări interne). Deşi dictatorul era numit de către unul dintre consuli, în fapt el era ales de Senat. Împuternicirile sale nu puteau depăşi termenul de şase luni pentru care fusese ales, dar nu putea fi controlat de nimeni în exercitarea mandatului. Cadrul complex descris până în acest punct nu trebuie însă să creeze iluzia unei democraţii bazate pe separaţia puterilor în stat. Principiul enunţat de Montesquieu în secolul XVIII nu avea nicio legătură cu societatea romană republicană, în care Senatul era deţinătorul real al pârghiilor politice. Senatul republican este axa vieţii publice, datorită auctoritas cu care este înzestrat. Prin auctoritas se înţelege prerogativa de a valida sau de a respinge orice gest al actorilor politici, prerogativă sprijinită pe controlul resurselor financiare ale statului roman. Cenzorii trebuiau, teoretic, să reînnoiască Senatul o dată la cinci ani. Membrii noi erau desemnaţi dintre cei mai buni cetăţeni şi cei nevrednici erau eliminaţi. În fapt, desemnarea a ajuns să se facă dintre foştii edili curuli, pretori şi consuli, iar excluderea din Senat a fost o raritate. Consecinţa a fost transformarea Senatului într-un club închis al foştilor magistraţi. Acest 12 V. capitolul de Izvoare. Capitolul I. Introducere 21 lucru va avea consecinţe importante într-un aspect ce ne interesează direct: administrarea justiţiei. În domeniul legislativ, _datorită acelei auctoritas, Senatul confirma legile votate de adunările poporului. Prin legea Publilia Phi/onia (339 a.Chr.), s-a hotărât că legile vor fi confirmate de Senat înainte de a fi votate, deci sub forma de proiect. Senatul trebuia să încuviinţeze nu numai legile, dar şi alegerile de magistraţi. Potrivit legii Maenia (sec. IV a.Chr.), Senatul trebuia să confirme alegerile înainte ca rezultatul votului să fi fost cunoscut. Tot în competenţa Senatului intrau dreptul de a corecta legile şi de a suspenda, în cazuri excepţionale, aplicarea lor (legibus so/vere), declarând starea de asediu. În domeniul executiv, am precizat că senatul putea numi la nevoie un dictator, suspendând pe magistraţii ordinari. În materie de cult, se interesează de organizarea ceremoniilor religioase, de construirea de temple noi, veghează la păstrarea purităţii religiei romane şi autorizează sau nu introducerea de noi culte la Roma. În domeniul politicii externe, senatul primea pe ambasadorii ţărilor străine, rezolva conflictele pe care Roma le avea cu străinii, stabilea şi rupea legăturile diplomatice; tot senatul hotăra în fapt cu privire la război şi pace, deşi teoretic acest drept aparţinea adunările poporului. De asemenea, împărţea anual provinciile între guvernatori, reglementând totodată situaţia juridică a acestor teritorii. În domeniul problemelor militare, senatul fixa contingentele necesare pentru mobilizare, comanda­ mentele militare etc. Multitudinea de competenţe explică de ce noua postură a Senatului a creat de fapt o nouă categorie socială: ordinul senatorial. Acesta se va afla în luptă politică cu celelalte două ordine care se conturează în aceeaşi perioadă: cavalerii şi popularii. Republica astfel organizată s-a văzut angajată pe o pantă descendentă, în sec. II-I a.Chr. La decăderea regimului republican şi revenirea Romei la regimul monarhic au contribuit mai mulţi factori: a) ruinarea exploatărilor rurale mici şi mijlocii, în circumstanţele ce vor fi detaliate în paragraful următor. b) formele de organizare caracteristice statului-cetate se dovedesc incompetente a mai controla noua situaţie, rezultată din expansiunea teritorială. Imperiul cuprinde în secolul I a.Chr. nu numai Roma şi Italia dar şi numeroase provincii. Senatul, uzat şi corupt, nu mai poate să gestioneze un teritoriu mult prea mare şi divers în raport cu necesităţile pentru care augustul corp fusese proiectat. c) armata Romei se transformă într-o armată profesională, de mercenari, devenind tot mai mult compusă din cetăţeni cărora nu li se mai renta să practice agricultura şi din necetăţeni care sperau la îmbogăţire şi dobândirea cetăţeniei prin serviciul militar. Armata astfel devine un instrument docil în mâinile marilor comandanţi. Aceştia nu ezită să o folosească pentru a pune temelia unui regim autoritar, în interesul partidului din care făceau parte. Trecerea Romei la monarhie s-a făcut treptat, pe calea dictaturilor militare, urmate de cele două triumvirate. În final, Octavian preia controlul şi pune bazele Imperiului. În concluzie, Republica romană şi instituţiile ei s-au forjat din disputa politică dintre plebe şi patricieni. Cauza decăderii Republicii a fost prăbuşirea democraţiei militare ţărăneşti, datorită nerezolvării problemei agrare, în contextul favorizant al extinderii statului roman. Acceptând că şi dreptul este un fenomen social, observăm cum laicizarea vechiului drept roman avansează şi, din secolul III a.Chr., apar primele preocupări de  22 Manual elementar de drept privat roman teoretizare (iurisprudentia). Aspectul Dreptului Roman va începe să se schimbe îns ă puternic după victoria în al doilea război punic. * Războaiele punice (sfârşit de sec. II - început de sec. I a.Chr.) constituie un moment cheie în istoria Romei, pregătind în plan juridic trecerea de la Vechiul Drept Roman la cel clasic. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru că datele social-economice s-au schimbat fundamental, consecutiv victoriilor militare. Victoria asupra lui Hannibal a eliminat principalul pretendent la dominaţia bazinului mediteraneean, astfel că asistăm la o expansiune continuă a Romei. Cuceririle ce se succed lanţ transformă Mediterana într-o mare internă şi canalizează spre capitală bogăţii crescânde. comerţul ia proporţii, extinzându-se dincolo de bazinul Mării Mediterane, asupra întregii lumi cunoscute. Războaiele cu Cartagina au dus la inerenta scădere a numărului cetăţenilor, declinul populaţiei active şi creşterea numărului de sclavi. Grânele ieftine aduse din provincii, creşterea costurilor vieţii în Italia şi campaniile militare prelungite în zone tot mai îndepărtate de Roma au ruinat progresiv proprietatea funciară mij locie şi mică (deţinută de majoritatea cetăţenilor care suportau efortul militar). Soluţia economică a fost migrarea cetăţenilor proletarizaţi la Roma şi încercarea de a salva agricultura italică prin trecerea l a exploatarea pământurilor în sistem latifundiar. Moravurile austere ale vechilor romani încep să se relaxeze. Rigiditatea relaţiilor familiale şi sociale face loc unei libertăţi tot mai largi în atitudine şi comportament. Filosofia greacă şi spiritul mistic oriental pătrund tot mai puternic în viaţa intelectuală romană. Odată incorporate toate aceste influenţe, Roma îşi creează propria identitate: trece de la o cetate influenţată de elenism la una mândră de trecutul ei, ce se defineşte în opoziţie cu grecn. Rigiditatea şi formalismul Vechiului Drept Roman (expresie a unei societăţi agrare mai puţin evoluate) încetează să mai corespundă transformărilor redate mai sus. Relaţiile de afaceri nu fuseseră practicate şi cunoscute la momentul când a fost adoptată legea decemvirală (sec. V a.Chr.). Necesităţile comerţului sunt stânjenite de formele excesive impuse de vechiul drept civil. Tradiţionalul principiu al formalismului (forma dat esse rei) începe să facă loc unor interpretări mai permisive, prin promovarea ideilor de bună-credinţă (bonafides) şi echitate (aequitas). Ultimele cer îndeplinirea celor promise prin actul juridic în spiritul şi intenţia părţilor contractante. Sub influenţa retoricii, a filosofiei greceşti şi în special datorit ă interpretării doctrinare, s e deschide calea perioadei clasice a Dreptului Roman, care ajunge la o elaborare ştiinţifică de înaltă calitate. 4.3. Principatul Ordinul senatorial constituie, ca şi în Republică, pătura cea mai bogată din statul roman: o aristocraţie funciară, care dispune de o certă independenţă economică în stat. Ordinul senatorial este păstrătorul vechilor tradiţii republicane. Celălalt ordin dominant este constituit din cavaleri: ordinul ecvestru. Membrii săi continuă să fie reprezentanţi ai capitalului comercial şi cămătăresc. Exercitarea multor magistraturi atrăgea după sine  Capitolul I. Introdu.cere 23 calitatea de cavaler şi, începând din secolul II p.Chr., cele mai importante posturi din cancelaria imperială sw1t deţinute de cavaleri. Aceştia mai erau recrutaţi din rândurile burgheziei municipale şi provinciale, din rândurile celor ce exercitau profesiuni libere etc. În prima perioadă, puterea de stat este exercitată de principe şi de Senat. Dar Senatul şi-a pierdut treptat din atribuţiile iniţiale, încât participarea sa la conducere a devenit mai mult teoretică. Regimul personal instaurat de Cezar în sec. I a.Chr. fusese o dictatură militară, îmbrăcată în haina unei monarhii asemănătoare cu cea de tip elenistic: de aici i s-a tras şi asasinarea, de către simpatizanţii republicani. Nepotul său, Octavian, ştie să menajeze memoria colectivă (ataşată valorilor republicane) şi dă regimului său o faţadă constituţională republicană. Acest mod de procedare este continuat de succesorii lui, care îşi însuşesc treptat prerogativele puterii publice. Dreptul clasic îşi cunoaşte expresia desăvârşită în operele jurisconsulţilor din secolele I-II p.Chr., care se situează cronologic în perioada de apogeu a Imperiului Roman. Aceasta începe aproximativ sub Principatul lui Octavian şi se prelungeşte sub o serie de principi, dintre care merită reţinute numele celor din dinastia Antoninilor: Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Instabilitatea, caracteristică războaielor civile care devastaseră Republica romană, devenise o simplă amintire. Noii conducători ai Urbei instaurează regula succedării la tron prin adoptarea în avans a urmaşului: pe tron urcă astfel oameni experimentaţi, capabili să protejeze frontierele şi buni administratori interni ai Imperiului. Principii acaparează jurisdicţia şi sunt secondaţi de un consiliu format din jurişti eminenţi, precum Paul, Ulpian sau Papinian. Opera lor echilibrată (precum şi a altor jurişti clasici, asupra cărora vom reveni în capitolul de Izvoare) reformează şi inovează profund Vechiul Drept Roman (sau ce mai rămăsese din acesta), fără însă să dispreţuiască tradiţia juridică. Imperiul Roman din aceste secole de aur se poate caracteriza sintetic pe trei coordonate: orbis terrarum (a), civis romanus (b) şi pax romana (c). a) stăpânirea romană în teritoriile cucerite nu era o aservire tiranică, ci federa într-un sistem gradat şi subtil o diversitate de seminţii cărora Roma le respecta uzurile şi cutumele (în măsura în care nu-i contestau interesele fundamentale). Pierderea independenţei celor cuceriţi în relaţiile externe şi a autonomiei lor politice erau compensate prin pacea, securitatea şi prosperitatea internă. Relaţiile comerciale dobândesc o dimensiune universală în aceste secole. Circulaţia oamenilor şi a mărfurilor, respectiv a monedei gravate cu efigia împăraţilor era liberă, facilitată fiind de siguranţa reţelelor de drumuri bine întreţinute şi a căilor de navigaţie regulate. Raporturile de schimb între zone îndepărtate necesitau un regim contractual consensual (adică fundamentat pe un acord de voinţe eliberat de formalism). Acesta era bazat pe principiul bunei credinţe, ridicat la rang universal prin situarea sa între conceptele de ius gentium. Formalismul strict al stipulaţiei (contractul verbal) garanta eficient riscul de plată în afacerile mai importante. Nu trebuie însă pus vreun semn de egalitate între efervescenţa acelei perioade de deschidere şi societatea globalizată din era noastră, bazată pe industrializare, piaţă şi capital. Pe lângă că romanii nu au avut o bază tehnică şi industrială la nivelul actual, ei nu practicau nici formele noastre de organizare societară sau cooperatistă, care să aibă un statut autonom şi să fie capabile să dirijeze fluxurile de capital şi de bunuri. Lumea romană a rămas fidelă structurilor de tip personal din cadrul organizării familiei, în sensul larg al acestei noţiuni, în care liberţii, sclavii şi/sau clienţii erau integraţi ca ajutoare, angajaţi sau mandatari. 24 Manual elementar de drept privat roman b) accederea la cetăţenia romană era visul oricărui locuitor din provi nc ii. Se putea ajw1ge acolo prin cariera publică sau prin merite personale, prin renumele câştigat în mw1icipii (cetăţi care se autoguvernau, puteau folosi Dreptul Roman şi locuitorii puteau beneficia de cetăţenie romană completă sau parţială) sau prin aflarea în raporturi favorabile cu potentaţii. Cetăţenia romană deschidea calea către funcţiile pol itice, militare sau civi le, având ca apogeu perspectiva numirii în cal itate de guvernator provincial sau de senator la Roma. Acordarea, într-o primă fază, a statutului de latinitate îi punea pe locuitorii noii provinci i pe poziţie de egalitate în rap01turile comerciale cu toţi cetăţenii romani. S-a ajuns mai târziu ca împăraţii să acorde, tot mai des, în bloc cetăţenia romană unor cetăţi întregi, cu prioritate coloniilor de veterani ai legiunilor şi municipiilor, a căror fidelitate trebuia răsplătită. Vom analiza în capitolul dedicat Persoanelor cum s-a ajuns la extinderea de către Caracalla a cetăţeniei în tot Imperiul. c) pax romana este un concept care desemnează ordinea politică şi militară patronată de Roma pe întinsul teritoriu al imperiului său, ordine ce se impune cu caracter de w1iversalitate prin influenţa exercitată până dincolo de frontiere. Acestea se întindeau de-a lungul Rinului şi Dunării, cu linia fo1tificată (limes) ce traversa aproape neîntrerupt Europa (de la Nistru şi Marea Neagră până la valul lui Hadrian, în Scoţia) şi erau păzite de treizeci şi şase de legiuni, plus trupele de auxiliari. Administraţia civilă era asigurată fie direct de principe, fie indirect, prin Senat, în provinciile rară trupe. Principii şi-au creat w1 aparat birocratic centralizat, numind în fruntea provinciilor imperiale guvernatori, legaţi şi procuratori subordonaţi lor. Provincii le senatoriale sw1t conduse de foşti consuli sau foşti pretori, membri ai Senatului. Imperiul s-a organizat ca civilizaţie urbană. Politica imperială a favorizat cetăţile, care erau focare de romanizare în provincii. Acestea îşi păstraseră propria organizare şi propriile cutume, dar suportau concomitent influenţa constantă a culturii şi limbii latine. Dreptu l Ro man era parte integrantă a acestei culturi şi pătrundea în ordinea juridică a provin cialilo r, la fel de ferm ca şi drumurile drepte şi trainice, construite de cuceritori în tot Imperiul. Este adevărat că dreptul local fusese lăsat în vigoare, localnicii având alegerea între acesta şi cel roman, în cadrul autonomiei limitate descrise mai sus. Dar clasa superioară era educată în maniera romană, astfel că magistraţii, funcţionarii şi guvernatorii aplicau fără probleme Dreptul Roman. În fapt, cu cât erai mai sus pe scara socială, cu atât erai mai aproape de Roma şi aplicai cu predilecţie Dreptul Roman. 4.4. Dominatul A doua jumătate a Imperiului începe odată cu accederea la conducere a lui Diocleţian (284-3 05). Întreaga putere (şi în fapt şi în drept) este concentrată în mâna împăratului. Principii primiseră treptat prerogativele puterii, printr-o serie de acte emanate de la adunările poporului şi de la Senat. Începând cu domnia lui Vespasian, acestea erau conferite în bloc printr-un senatus consult, numit impropriu !ex regia. Deşi calitatea de împărat era (teoretic) electivă, în fapt, devine treptat ereditară: împăraţii romani obişnuiau să-ş i propună succesori încă din timpul vieţii sau să şi-i asocieze la domnie. Dominatul este de aceea denumit şi perioada monarhiei (conducerea unuia singur), iar împăratul începe să fie zeificat precum monarhii orientali, fapt ce rezultă din titulatura pe care şi-o ia: Dominus et Deus (stăpân şi zeu). Capitolul I. Introducere 25 Magistraturile republicane s-au păstrat formal în Principat; dar în fapt ele nu mai sunt decât nişte caricaturi, deoarece împăratul concentrează în mâna sa tot mai multe puteri. Consulii îşi pierd mai toate atribuţiile; din acestea păstrează competenţa jurisdicţiei necontencioase, adică graţioase (se ocupau cu adopţia, emanciparea, dezrobirea etc.). Rolul pretorilor scade, mai ales după ce Hadrian dispune codificarea edictului, ce se va analiza la Izvoare. Pretorul peregrin îşi păstrează atribuţiile până în anul 2 1 2, când Antonin Caracalla conferă cetăţenia romană tuturor locuitorilor imperiului. Pretorul urban îşi continuă activitatea până în vremea domniei lui Diocleţian. Cenzura dispare, căci începând cu Domiţian calitatea de cenzor este permanentizată în persoana împăratului. Tribunalul plebei îşi încetează existenţa, puterea tribuniciană fiind acaparată tot de împărat. Edilii curuli îşi pierd atribuţiile referitoare la organizarea de jocuri publice (cura ludorum) şi de poliţia oraşului (cura urbis) ; se îngrijesc însă mai departe de curăţirea străzilor, de supravegherea pieţelor, băilor etc., având dreptul de a pedepsi pe cei care le nesocoteau dispoziţiile. Chestorii intră treptat în marea categorie a funcţionarilor imperiali. Unii ajutau în calitate de secretari fie pe împărat (quaestores Augusti), fie pe consuli (quaestores consulum), iar alţii se ocupau de paza arhivelor sau asistau pe guvernatorii provinciilor senatoriale în îndeplinirea funcţiunilor lor. Senatul se transformă din ce în ce mai mult într-un organ politic dependent de împărat, care propune sau alege direct pe senatori, putându-le revizui anual listele. Senatului ajunge să fie înlocuit cu un sfat imperial, alcătuit din oameni de încredere ai împăratului. Adunările poporului îşi pierd competenţa pe care o aveau în epoca republicană, prerogativele lor trecând asupra Senatului şi, mai ales, asupra împăratului. Ultima lege votată de adunările poporului a fost o lege agrară, în sec. II p.Chr. Funcţionarii imperiali sunt o categorie ce ia amploare şi se birocratizează. Prefectul pretoriului (praefectus praetori) era conducătorul gărzilor imperiale şi mai apoi a tuturor armatelor din Italia. Rolul acestor prefecţi se diminuează din punct de vedere militar începând din epoca Severilor, dar creşte importanţa lor jurisdicţională. Ei dau şi anumite decrete, ce trebuiau observate cu stricteţe. Prefectul oraşului (praefectus urbi) se ocupa cu administrarea oraşului şi avea largi atribuţii judecătoreşti în materie de drept penal. Acesta avea şi o competenţă în civil, în măsura în care procesele penale erau conexate cu cele civile. Competenţa sa jurisdicţională era redusă cât priveşte teritoriul la o sută de mile în jurul Romei; în afara acestei limite judeca prefectul pretoriului. Prefectul aprovizionării (praefectus annonae) se ocupa cu aprovizionarea Romei şi în această calitate judeca pricinile dintre comercianţi şi cumpărători. Alături de aceşti prefecţi mai putem aminti pe prefectul gărzilor de noapte (praefectus vigilum) şi diverşi curatori în a căror competenţă intra îngrijirea drumurilor, podurilor, navigaţiei, a canalizării oraşelor etc. Odată cu centralizarea puterii şi cu dezvoltarea birocratismului, apare necesitatea înfiinţării unor birouri centrale care să furnizeze împăratului materialele necesare în rezolvarea diferitelor probleme de stat: cancelaria imperială. Biroul ab epistulis rezolva corespondenţa împăratului, biroul a libellis tria cererile ce trebuiau să fie cercetate de împărat, biroul a cognitionibus procura împăratului datele necesare în vederea soluţionării proceselor ce urmau a fi judecate în apel, iar biroul a memoria juca rolul unui oficiu de studii şi documente. Criza economică nu mai poate fi stopată şi se agravează tot mai mult, începând din secolul III p.Chr. Împăratul Commodus este nevoit să accepte prima devalorizare a monedei. Măsurile de diverse naturi luate de la nivel central nu au reuşit decât cel mult să 26 Manual elementa r de drept privat roman încetinească prăbuşirea. După separarea administrativă a părţii de apus de cea răsăritean ă a Imperiului (395), partea occidentală a imperiului ( epuizată de crizele interne şi zguduită de atacurile barbarilor) dispare definitiv în anul 4 76. Răsăritul va şti să depăşească Antichitatea şi va continua să reziste până la 1 453. În ce ne priveşte, în expunerea materiei, ne vom opri la finele domniei lui Iustinian. Decăderea artei şi a literaturi i, prăbuşirea păgânismului, sărăcirea spiritual ităţi i şi întronarea misticismului religios sau filosofie exprimă nota generală a societăţii romane în Dominat. Dreptul postclasic nu se mai ridică la nivelul fazei precedente: origi nalitatea ş i puterea de creaţie dispar, noi le lucrări sunt mai mult operă de practică decât de şti inţă. Jurisconsultul clasic (practician cu preocupări teoretice şi cu o cultură generală solidă) face loc practicianului obtuz, iar lucrările de compilaţie sunt la ordinea zilei. Influenţel e greco-orientale câştigă teren şi vom vedea (în secţiunea dedicată Izvoarelor dreptului) cum încercarea iustiniană de a reînvia dreptul clasic eşuează. 5. Planul de tratare al materiei va fi cel gândit de Gaius pentru Instituţiile sale. Acesta fost împrumutat de Codul civil francez din 1 804, pentru a fi preluat de Codul civil român din 1 864 ( o traducere cvasi integral ă a codului francez) şi păstrat pe fond de actualul Cod civil român din 20 1 1 : Persoane, Bunuri şi Obligaţii. Cartea a patra a Instituţiilor lui Gaius se referă la Procedw·a de judecată, chestiuni pe care - din raţiuni de ordin didacti c - le-am mutat Ia începutul fiecărui capitol, împreună cu problematica Izvoarelor dreptului.  Capitolul II Vechiul Drept Roman Detenninarea precisă a regulilor din Vechiul Drept Roman este o întreprindere dificilă. Sursele (arheologice şi literare) sunt sărace, indirecte şi greu de separat de mitologie. Cercetările au pennis totuşi conturarea reperelor esenţiale ale vieţii juridice din perioada începuturilor. Capitolul de faţă va răspunde următoarelor întrebări principale: - w1de, cum şi de către cine se fonnulează regula de drept în perioada veche? - care este statutul juridic al individului uman şi care este regimul juridic al familiei? - ce se înţelege juridic prin bunuri şi care sunt formele de stăpânire a acestora? - cwn se legau raporturi juridice între persoanele private, în Vechiul Drept Roman? Înainte de a intra în explicaţii, rog cititorul să şteargă cu buretele toate eventualele noţiuni de drept pe care le are. Suntem acum la kilometrul zero al experienţei juridice europene. Vom progresa împrew1ă cu cetăţenii Romei, pentru ca să vedem cum au creat alfabetul juridic al lwnii în care trăim. Secţiunea 1 Izvoarele dreptului şi procedura de judecată I. I. Cadrul general Prin noţiunea de izvor de drept, se înţelege forma de exprimare a regulii juridice. Când analizez problematica izvoarelor dreptului, răspund de fapt la întrebarea: unde pot găsi regula de drept şi cine este emitentul acesteia? Prin noţiunea de procedură de j udecată, se înţelege modul în care se soluţionează un litigiu juridic. Există un cadru organizat în acest scop? Cine îl gestionează? Voi trata izvoarele şi procedura în aceeaşi secţiune, pentru a rămâne fidel perspectivei din care vedeau romanii problematica: Dreptul Roman este un drept al acţiunilor. Aceasta înseamnă că cetăţeanul se poate adresa judecătorului numai dacă vreunul dintre izvoarele de drept acceptate în epoca sa îi fumizează o acţiune în instanţă. Acţiunea a precedat dreptul, pentru că numai existenţa unei acţiuni îi permitea să declanşeze cadrul procesual. Explicaţia dată exprimă o caracteristică generală a Dreptului Roman, însă una care se verifică abia începând cu Legea celor XII Table (449 a.Chr.). Până atunci, trebuie să vedem după ce reguli j uridice s-a condus Roma începuturilor. Vom pomi de la enumerarea dintr-un text fundamental al lui Gaius: 1. Om nes populi, qui legibus et moribus reguntur, partim suo propria, partim communi omnium hominum iure utuntur: Nam quod quisque populus ipse sibi ius constituit, id ipsius proprium est vocaturque ius civile, quasi ius proprium civitatis; quod vero naturalis ratio inter omnes homines constituit, id apud om nes populos peraeque custoditur vocaturque ius gentium, quasi quo iure omnes gentes utuntur. Populus itaque Romanus partim suo  28 Manu al eleme ntar de d rept priva t ro m a n propria, partim commu ni omnium hominu m iure utitur. Quae singula qualia sint, suis loc is propon emus. 2. Constant autem iura popu.li Romani ex legibus, plebiscitis, senatus consultis, constitutionibus principu m, edictis eorum, qui ius edicendi habent, responsis prudentium. 3. Lex est, quod populus iubet atque constituit. Plebiscitum est, quodplebs iubet atqu e constituit. Plebs autem a papulo eo distat, quod populi appellatione universi cives significantur, connumeratis et patriciis,· plebis autem appellatione sine patriciis ceteri cives significantur; unde olim patricii dicebant plebiscitis se non teneri, quia sin e auctoritate eorum /acta essent,· sed postea lex Hortensia lata est, qua cautum est, ut plebiscita universum populum tenerent: /taque eo modo legibus exaequata sunt. 4. Senatus consultum est, quod senatus iubet atque constituit; idque legis vicem optinet, quamvis [de ea re} fuerit quaesitum. 5. Constitutio principis est, quod imperator decreta vei edicta vei epistula constituit. Nec umquam dubitatum est, quin id legis vicem optineat, cum ipse imperator per legem imperium accipiat. 6. fus autem edicendi habent magistratus populi Romani. Sed amplissimum ius est in edictis duorum praetorum, urbani et peregrini, quorum in provinciis iurisdictionem praesides earum habent,· item in edictis aedilium curulium, quorum iurisdictionem in provinciis populi Romani quaestores habent; nam in provincias Caesaris omnin o quaestores non mittuntur, et o b id hac edictum in his provinciis non proponitur. 7. Responsa prudentium sunt sententiae et opiniones eorum, quibus permissum est iura condere. Quorum omnium si in unum sententiae concurrunt, id, quod ita sentiunt, legis vicem optinet,· si vero dissentiunt, iudici licet quam velit sententiam sequi; idque rescripto divi Hadriani significatur. I. Toate popoarele care se conduc după legi sau cutume (obiceiuri) se folosesc, în parte, de dreptul lor propriu, în parte, de un drept care le este comun cu toţi ceilalţi oameni, căci dreptul pe care fiecare popor şi l-a rânduit lui însuşi, îi este propriu şi se numeşte drept - civil (ius civile), deoarece este un drept specific (respectivei) cetăţi; dimpotrivă, ceea ce firea lucrurilor (naturalis ratio) a rânduit pentru toţi oamenii este păstrat, deopotrivă, d e toate popoarele ş i se numeşte dreptul ginţilor (ius gentium), deoarece toate popoarel e (gentes) se folosesc de el. Poporul roman, deci, s e foloseşte, în parte, de dreptul său propriu, în parte, de un drept care este comun tuturor oamenilor. 2. Drepturile poporului roman decurg din legi, plebiscite, senatus-consulte, constitu-: ţiile împăraţilor, edictele celor care au dreptul să dea edicte, răspunsurile prudenţilor., 3. Legea este ceea ce hotărăşte şi adoptă poporul. Plebiscitul este ceea ce hotărăşte şi adoptă plebea. [... ] De aici vine că patricienii au şi spus cândva că ei nu sunt obligaţi p in plebiscite, pe motivul că acestea au fost făcute fără încuvi inţarea lor. Mai târziu a fost însă adusă legea Hortenisa, prin care s-a stabilit ca plebiscitele să oblige întregul popor; aşa că, pe această cale, plebiscitele au fost echivalate cu legile. 4. Senatus-consultul este ceea ce impune şi dispune Senatul; şi aceasta are putere de lege, deşi chestiunea a fost controversată. 5. Constituţia princiară este ceea ce hotărăşte împăratul prin decret, edict sau epistolă; şi niciodată n-a fost pus la îndoială că aceasta nu ar avea putere de lege, de vreme ce împăratul însuşi primeşte această putere prin lege.  Capitolul II. Vechiul Drept Roman 29 6. Dreptul de a da edicte îl au magistraţii poporului roman. Dar cel mai important drept este acela cuprins în edictele celor doi pretori, urban şi peregrin, pe a căror jurisdicţie, în provincii, o au guvematorii acestora [... ] 1 3 Ştiind că Gaius a scris la mijlocul sec. II p.Chr., înseamnă că textul său contabilizează iZ\ oarele de drept din perioada clasică a Dreptului Roman. Mi-am propus, deocamdată, să le izolez şi să le analizez pe cele corespunzând dreptului vechi. 1.2. Izvoare şi procedură până la adoptarea Legii celor XII Table: cutuma Titulatura de Vechi Drept Roman este puţin cam pretenţioasă, când mă refer la perioada de până la adoptarea legii decemvirale. Meseria de jurist nu există încă, iar regulile de convieţuire socială sunt dominate de un set de ritualuri gestionate de pontifi. Aşa cum arătam în capitolul introductiv, viaţa cotidiană a patricienilor (familiile fondatoare ale Cetăţii) se conduce după un formalism de origine religioasă. În concepţia romană primitivă, cuvintele şi gestica rituale pot influenţa evenimentele. Pictarea animalului atrage vânatul la locul dorit şi rostirea numelui unei persoane sau al unui duh duce la apariţia acestora. În mod similar, rostirea anumitor formule creează raporturi juridice. Efectul j uridic ia naştere numai prin cuvintele pronunţate, astfel că el se produce numai între persoanele în prezenţă. Practicarea repetată a acestora ritualuri a generat un set de cutume (obiceiuri). În prima perioadă a Vechiului Drept Roman, formalismul de origine religioasă ordonează şi soluţionarea diferendelor dintre cetăţeni. În primele secole de existenţă a Romei (VIII-V a.Chr.), a fost cunoscut un unic izvor de drept: cutuma. Aceasta constă în regulile morale şi de conduită, recunoscute ca atare şi practicate efectiv de generaţiile succesive 1 4. Cutuma este, deci, o regulă de drept nescrisă, fixată în timp prin consensul general al poporului şi care iese din vigoare prin cădere în desuetudine. Cutumele şi aplicarea acestora erau însă monopolul pontifilor, de origine patriciană, care le ţineau secrete. Plebea, doritoare de afirmare politică, dorea să le vadă publice. Mai târziu, pe parcursul Republicii, regulile scrise au fost cerute şi pentru ca cetăţenii să aibă minima certitudine asupra legilor în vigoare. Aceasta era necesară înfloririi economice, în condiţiile lărgirii fără precedent a frontierelor. Urmarea directă a fost scăderea importanţei cutumei în epoca republicană, principalul izvor de drept devenind legea. În ce priveşte soluţionarea litigiilor, nici nu se putea vorbi de un proces propriu-zis. Fiecare îşi apăra interesele singur, folosind violenţa împotriva celui care i le neagă sau care îi aduce vreun prejudiciu (răzbunare privată). Cu timpul, conflictele încep să fie soluţionate pe calea talionului şi a arbitraj ului privat. Talionul fixează principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte" şi constituie o disciplinare a răzbunării private. Arbitrajul privat constă în supunerea litigiului spre rezolvare unui arbitru ales de părţi. 13 Gaius 1. 1 -7. 14 Pomponius, Dig. 1.2.2. l.  30 Manual elementar de drept privat ro man 1.3. Adoptarea Legii celor XII Table şi trăsăturile acestei reglementări Am văzut, în capitolul introductiv, cum trecerea la regimul constituţional republican a fost posibilă în unna compromisului dintre patricieni şi plebe. Una dintre revendicările ultimilor a fost fixarea în scris a principalelor repere juridice ale vieţii în Cetate. Cerinţa plebei s-a materializat abia la mijlocul sec. V a.Chr., prin adoptarea Legii celor XII Table. Redactarea Legii a fost controversată. Confonn tradiţiei analiste*, o comisie de decemviri 1 5 s-ar fi deplasat în Grecia (care era, la momentul respectiv, mult mai avansată ca civilizaţie), pentru a se inspira din experienţa elenă. Informaţia este o exagerare. Este mai probabil că, aşa cum familiile nobiliare romane îşi arogau origini greceşti, la fel i s-a conferit şi legii decemvirale o aureolă de inspiraţie greacă. În concluzie, avem de a face cu o codificare a vechiului drept cutumiar roman, căruia i s-au adăugat u nele împ ru muturi străine. Istoricul Titus Livius scrie despre ea că este „izvor al întregului drept public şi privat" 1 6. Cele douăsprezece table sunt, deci, suma Dreptului Roman republican. Să încercăm să-i precizăm trăsăturile esenţiale: - este prima codificare* adevărată, care acoperă toate problemele juridice ale cetăţii. La adăpostul său, judecătorul nu mai trebuie să găsească soluţia în divinaţie sau în cutume incerte. Din textele rămase de la jurisconsultul Pomponius 1 7, rezultă că scopul reglementării a fost ieşirea din incertitudinea cutumei; - este o reglementare clară şi simplistă, exprimând interesele unei societăţi care m ai poartă încă resturi de relaţii şi concepţii gentilice (e.g. , persistenţa pedepsei talionului şi semnificaţia religioasă a neîngropării debitorului* rău platnic, ucis prin rupere în bucăţi); - este o reglementare arhaică, care nu a înlăturat din practică, cu totul, cutuma; - interzice căsătoriile între patricieni şi plebei; - consacră şi ocroteşte puterea directă şi exclusivă a omului asupra lucrurilor sale. Dreptul Postclasic o va numi proprietate; - face, chiar dacă timid terminologic, distincţia între dreptul real* şi obligaţie*. Oferă creditorului* posibilităţi largi de recuperare a creanţei*, fără însă a-l strivi pe debitor. Judecătorul este chemat să găsească pe cât posibil o soluţie de compromis între cei doi, asigurând astfel pacea socială; - acordă cetăţenilor care sunt şefi de familie* o autoritate aproape nelimitată asupra grupului lor familial. De asemenea, legea consacră explicit libertatea lui pater familias să ia decizii mortis causa (pentru cauză de moarte), prin tehnici care premerg donaţia sau testamentul*; - a stabilit primul cadru organizat de soluţionare a litigiilor. Este vorba de reglementarea în premieră a u nei proceduri de judecată, prin care cetăţenii îşi puteau apăra sau valida interesele. În sinteză, este o reglementare ce dă fiecăruia ceea ce i se cuvine: protecţie celui îndreptăţit, partea sa de succesiune moştenitorului, despăgubire pentru prejudiciul suferit de victimă, sancţiunea corespunzătoare vinovatului de săvârşirea unui delict*. Legea pune astfel bazele unei ordini sociale clare. 15 De unde şi denumirea alternativă de „lege decemvirală". 1 6 A b urbe condita 3.34. V. şi Cicero, de Oral. 1. 1 95. 1 7 Dig. 1.2.2.4 şi 24. Capitolul li. Vechiul Drept Roman 31 Legea celor XII Table nu a fost niciodată abrogată; constructivismul roman a păstrat-o în memoria juridică colectivă, ca bază de referinţă a tuturor inovaţiilor şi reformelor legislative ulterioare. Mai mult, adoptarea acesteia a generat o tendinţă de înlăturare treptată a cutumelor din practica legislativă. Ca urmare, trebuie văzut acum care au fost rezultatele concrete ale acestei tendinţe? Mă voi ocupa, în acest sens, pe rând, de următoarele izvoare de drept din perioada republicană: legea, edictele magistraţilor şi hotărârile Senatului. 1.4. Legea - izvor general de drept Legea a fost principalul izvor de drept în Republică, putând fi definită ca o hotărâre a 18 poporului roman, luată în adunările sale legislative Cuvântul de lege vine fie de la rădăcina sanscrită lag cu sensul de „a stabili", ,,a rândui", fie de la verbul legare în sensul ,, de „ 1ega_tur_a. După modalitatea de adoptare, legile se împart în două categorii: legi rogatae, votate de popor la propunerea unui magistrat şi legi datae, venite de la magistrat fără o consultare prealabilă a adw1ărilor poporului. Adunările poporului care votau legile erau: comiţiile centuriate, comiţiile tribute şi adunările plebeilor (concilia plebis). În comiţiile centuriate şi tribute iniţiativa legislativă aparţinea consulilor şi pretorilor, iar în adunările plebeiene, tr bunilor plebei. De aici vine şi deosebirea între legi consulare, pretoriene şi tribuniciene, după propunătorul lor. Legea purta numele magistratului care a propus-o. Proiectul de lege era mai întâi discutat în Senat şi apoi era publicat (promulgatio) prin afişare în forum până la data convocării adunării populare. Până la momentul votării, poporul putea să discute proiectul în. adunări neformale. Votul la început a fost oral, iar după legea Papiria din anul 1 3 1 a.Chr. s-a dat în scris. După votarea legii, rezultatul era adus la cunoştinţa poporului (renuntiatio). Textul legii votate se păstra în arhiva statului (aerarium). Legea se aplica imediat sau se stabilea un termen viitor la care urma să intre în vigoare (vacatio /egis). Legea se aplica până la abrogarea ei expresă sau tacită sau până la căderea ei în desuetudine. O lege avea în general trei părţi: a) praescriptio, unde se indica ziua şi locul votării, modul în care s-a făcut votarea şi cine a fost magistratul care a avut iniţiativa legii; b) rogatio este cuprinsul însuşi şi c) sanctio, partea ce arăta care sunt consecinţele violării legii. Din punctul de vedere al sancţiunii, legile romane sunt de trei feluri: legi perfecte (perfectae), mai puţin perfecte (minus quam perfectae) şi imperfecte (imperfectae). Legile perfecte interziceau anumite manifestări de voinţă şi declarau nule actele făcute împotriva dispoziţiunilor legii; legile mai puţin perfecte nu declarau asemenea acte nule, ci le penalizau cu o amendă; legile imperfecte, fără a stabili vreo sancţiune, rânduiesc numai interdicţia actelor respective. Deşi legile din ultima categorie nu stabilesc nicio sancţiune, totuşi ele nu sunt lipsite de orice eficacitate. De exemplu, legea Cincia de donis - lege imperfec