Cursul 1: Introducere în Ştiinţele Comportamentului PDF

1. INTRODUCERE IN STIINTELE COMPORTAMENTULUI Domeniul Științelor Comportamentului cuprinde multiple discipline și studiaza interacțiunile dintre oameni si mediul inconjurartor prin analiza sistemetica si investigarea comportamentului. 1.1 Ce sunt ,,Științele comportamentului uman’’?...

1. INTRODUCERE IN STIINTELE COMPORTAMENTULUI Domeniul Științelor Comportamentului cuprinde multiple discipline și studiaza interacțiunile dintre oameni si mediul inconjurartor prin analiza sistemetica si investigarea comportamentului. 1.1 Ce sunt ,,Științele comportamentului uman’’? Știintele comportamentului uman reprezintă o ramură a ştiinţelor precum psihologia, sociologia sau antropologia care se ocupă în principal de studiul acţiunilor umane. Conceptul de “Știintele Comportamentului” a fost introdus pentru prima dată în anul 1937 de către școala behavioristă. Behaviorismul este un curent din psihologie care examinează modul în care mediul înconjurător afectează comportamentul uman. Științele comportamentului includ discipline diferite care cuprind în sfera preocupărilor studierea conduitei umane. Aceste stiinte sunt reprezentate de sociologie, psihologie, medicina, antropologie, ştiinţele politice etc. 1.2 Ce este Medicina Comportamentală? Medicina comportamentală și-a definit pentru prima dată obiectivele in cadrul Conferinței de la Yale din februarie 1977. Medicina comportamentală este un domeniu interdisciplinar care combină atât medicina cât şi psihologia şi se ocupă de integrarea cunoştinţelor relevante pentru sănătate şi boală din biologie, psihologie şi ştiinţe sociale, dar şi aplicarea acestor cunoştinţe. In medicina, comportamentul uman, este un subiect de studiu al psihiatriei, epidemiologiei, endocrinologiei, psihologiei medicale, neuropsihologiei, psihologiei sanatatii publice, psihologiei reabilitarii, psihoneuroimunologiei, fiziologiei, geneticii comportamentale etc. Domeniul de aplicare al medicinii comportamentale se intinde de la mecanismele bio- psiho-socio-comportamentale (interacţiunea dintre procesele biologice, psihologice, sociale, culturale şi cele de mediu legate de sănătate şi boala) la diagnostic clinic, metode de intervenţie si tratament şi strategii de sănătate publică. Medicina comportamentală este un domeniul interesat de dezvoltarea de cunostinte si tehnici comportamentale care au importanta pentru intelegerea sanatatii si bolii, precum si de 1 aplicarea acestora pentru prevenirea bolilor si promovarea sănătăţii, dar si pentru diagnosticarea, tratamentul, reabilitarea si îngrijirea in bolile psihice si somatice. 1.3 Ce sunt Științele Comportamentului in Medicină? Științele comportamentale, în medicină, reprezintă demersul de a înțelege și a explica comportamentul oamenilor în relația lor cu starea de sănătate sau de boala. Stiinţele comportamentului in medicina încearcă să identifice şi să explice legăturile dintre comportament şi starea de sanatate, respectiv de boala prin analiza și investigarea comportamentului uman prin observație controlată și naturală, precum și prin experimente științifice. Obiectivele știintelor comportamentului in medicina sunt reprezentate de:  Studierea bazelor neurofiziologice implicate in modularea comportamentului uman.  Studierea bazelor psiho-sociale implicate in comportmentul uman.  Examinarea impactului pe care îl are comportamentul uman asupra sănătăţii si bolii.  Examinarea impactului pe care îl au afectiunile somatice sau psihice asupra comportamentului.  Prevenirea bolilor, îmbunătăţirea managementului bolilor existente, creşterea calităţii vieţii şi reducerea costurile de asistenţă medical.  Studierea interacţiunilor medic-pacient şi a capacitatii de comunicare medic- colegi/pacient. Legatura comportament-boală poate fi abordată din prisma următoarelor relații: COMPORTAMENT NOCIVBOALĂ BOALĂCOMPORTAMENT PATOLOGIC COMPORTAMENT NOCIVBOALĂCOMPORTAMENT PATOLOGIC Ca atare, comportamantele pot fi delimitate în comportamente protectoare ale sănătății, comportamente nocive pentru sănătate și comportamente patologice ca rezultante ale diferitelor boli. 2 Comportamente protectoare ale Comportamente nocive Comportamente patologice sanatatii pentru sanatate cauzate de diferite afectiuni Exerciţiul fizic Consumul de alcool și alte Comportamentul psihotic Alimentaţie echilibrată substanțe psihoactive Comportamentul catatonic Balanţă între muncă-odihnă- Fumatul Comportamentul maniacal recreere Obiceiurile alimentare Comportamantul depresiv Protecţia faţă de expunerea nesănătoase Comportamentul anxios prelungită la soare Sedantarismul Comportamentul demențial Verificări medicale periodice Relațiile sexuale neprotejate Comportamentul obsesiv- Utilizarea centurilor de siguranţă Conducerea fără utilizarea compulsiv Utilizarea căştilor de protecţie centurilor de siguranţă Comportamentul impulsiv-agresiv Gândire pozitivă despre sine, lume Uzul excesiv de internet Comportamentul suicidar şi viitor Jocurile de noroc Relaţionare interpersonală Relaţiile interpersonale armonioasă nesănătoase etc. Menţinerea suportului social Controlul stresului Aderenţa la tratament în cazul îmbolnăvirilor A dormi între 7 şi 9 ore; Menţinerea greutăţii în limite normale; A nu fuma (activ şi pasiv); A nu consuma alcool decât ocazional etc. 1.4 Domenii de studiu ale Stiintelor Comportamentului in Medicina Principalele sfere de activitate ale Stintelor Comportamentului sunt: I. Afectiuni legate de comportamentele nocive pentru sanatate Comportamentul are un rol important în domeniul sănătăţii. Dovezi care vin în sprijinul acestor concluzii sunt furnizate de studiile efectuate în bolile cardiovasculare, pulmonare, diabet zaharat, cancer, HIV/SIDA, precum şi de studierea implicării unor factori de risc, precum fumatul, dieta inadecvata, sedenterismul, consumul excesiv de alcool în etiologia diferitelor afecțiuni. 3  Multe boli cronice au o componenta comportamentală, unele putand fi semnificativ şi direct modificate prin interventii asupra comportamentului, mai mult decat prin tratamente farmacologice exclusive, precum: 1. Dependenta de alcool si alte substanţe psihoactive: numeroase studii demonstrează că tratamentul farmacologic este mult mai eficient atunci când este combinat cu interventii comportamentale. 2. Obezitatea: modificarea stilului de viaţă este mult mai eficienta comparativ cu tratamentele medicamentoase sau chirurgia bariatrica. 3. Afectiuni cardio-vasculare: modoficarea stilului de viata contribuie alaturi de medicatie la reducerea riscului cardio-vascular. 4. Insomnia: intervenţiile cognitive şi comportamentale sunt recomandate ca tratament de prima linie pentru insomnie. 5. Dependenta de tutun: interventiile comportamentale asociate medicatiei (ex. plasturi nicotinici) sunt mai eficiente comparativ cu utilizarea exclusiva a metodelor farmacologice. 6. Cancer: interventiile comportamentale pentru renunţarea la fumat, dieta echilibrata şi creşterea activităţii fizice, precum şi intervenţiile de îmbunătăţire a aderentei la tratamentele pentru cancer si de crestere a calitatii vieţii contribuie la cresterea supravietuirii acestor pacienti. 7. Diabetul zaharat: programele comportamentale de auto-management in diabet au beneficii semnificative incluzand îmbunătăţirea controlului dietei, a satisfactiei pacientului şi a calitatii vieţii acestuia. 8. HIV/SIDA: interventiile comportamentale care se concentrează pe comportamentele cu un grad crescut de risc contribuie la preventia infectarii cu vir. HIV, în timp ce cele axate pe aderenta la tratament, adaptare si controlul stresului pot îmbunătăţi managementul boli şi calitatea vieţii pacientilor. Ca atare, interventiile comportamentale pot fi folosite în mod eficient pentru prevenirea bolilor, îmbunătăţirea managementului bolilor existente, creşterea calităţii vieţii şi reducerea costurilor de asistenţă medicală. Important pentru medicii, pacienţii, dar şi pentru politicile de sănătate publica este faptul ca beneficiile intervențiilor comportamentale se extind dincolo de impactul acestora asupra unei anumite afectiuni diagnosticate, ele incluzand efectele şi beneficiile preventiei bolilor. In concluie, studierea comportamentului este esenţială pentru prevenirea bolilor care pot fi anticipate, dar şi pentru tratamentul şi gestionarea bolile deja diagnosticate (boli cardiace, 4 cancer, accident vascular cerebral, boli pulmonare obstructive cronice, leziunile traumatice accidentale, pneumonii, diabet, boli renale, boli hepatice cronice, ciroza, SIDA). II. Afectiuni ce au ca si consecinte aparitia de comportamente patologice Dacă inițial știintele comportamentului s-au axat preponderant pe studierea comportamentului uman în legatura cu starea de sanatate sau de boală, ulterior în sfera preocupărilor a intrat și studierii relației dintre bolile psihice sau somatice și comportamentul generat de acestea. Analiza comportamentului nu presupune doar abordarea bolii ca o consecință a unui comportamentul indezirabil, ci si abordarea comportamentului ca o consecință a unei afecțiuni fie în plan psihic, fie în plan somatic. În esență, studierea comportamentului uman nu implică doar identificarea tehnicilor comportamentale care au relevanță pentru înțelegerea sănătății și bolii, precum și aplicarea acestor cunostințe pentru prevenție, tratament și reabilitare, ci implică și cercetarea comportamentului uman în relație cu patologia psihica si somatica. Tulburările mentale presupun prezența unor comportamente și conduite care se înscriu în sfera patologicului cu implicații imediate atât asupra individului, a familiei, dar și a societății în ansamblu. Alaturi de afectiunile din sfera psihica, bolile somatice si psihosomatice por reprezenta veritabile surse ale unor comportamente patologice. III. Complianta si aderenta la tratament Asigurarea unei compliante si aderente optime la tratament a pacientilor depinde de o serie de factori care trebuie gestionati corect de catre cadrele medicale. Factori care tin de pacient si familie Factori care tin de Factori care tin de boala tratament Factori care tin de relatia medic-pacient Factorii care influenteaza complianta terapeutica 5  Tratamentele medicamentoase sunt utile pentru controlul bolilor cronice, atunci când pacienţii le utilizeaza asa cum au fost prescrise si nu se abat de la indicaţiile medicului. Acest lucru este valabil atat pentru boli somatice, cat şi pentru afectiunile mentale. Ca atare, pentru ca pacientul să adere la un tratament, medicul trebuie să furnizeze informaţii exacte despre diagnosticul clinic, necesitatea tratamentului, regimul administrarii acestuia, explicaţii adecvate despre stilul de viata pe care pacientul trebuie sa-l adopte, despre efectele terapeutice, dar si despre potentialele efecte secundare. Aceasta relatie terapeutica stabilita intre medic si pacient bazata pe incredere, respect si empatie sustine aderenta la tratament pe termen lung. In acest sens, modalitatile de intervenţie comportamentale care pot creste capacitatea de comunicare cadru medical-pacient pot îmbunătăţi eficienţa demersurilor medicale si pot contribui la cresterea compliantei si aderentei la tratament cu reducerea costurilor totale de îngrijire. IV. Comunicarea cadru medical-pacient Relatia medic-pacient este importanta pentru pastrarea unei relatii semnificative într- un sistem medical care se bazează foarte mult pe îngrijiri de specialitate. Din acest motiv, medicina comportamentala pune accentul pe comunicarea sincera şi deschisa între medic şi pacient în tratamentul bolilor, dar şi pentru menţinerea unui nivel optim de sanatate fizica si mintala. Abilităţile medicului, cum ar fi comunicarea, profesionalismul, empatia nu sunt abilităţi înnăscute, dar pot fi ușor de asimilat. Medicina comportamentala pune tot mai mult accent pe importanta pe care o are medicul in încurajarea pacientului pentru a face propriile schimbări de comportament. Dezideratele comunicarii cadru medical-pacient Sincera si deschisa Structurata Transmiterea clara a mesajului Ascultare atenta Proces dinamic Timp optim Empatie Profesionalism 6  Incredere, respect Obstacole în calea unei comunicări eficiente includ insuficienta timpului acordat pacientului, sentimente de neajutorare sau frica ale pacientului, disimularea simptomatologiei. Alte aspecte ale unei comunicari neadecvate cu pacientii tin de lipsa de cooperarea a acestora, interviuri dificile sau dificultati ale cadrelor medicale in prezentarea vestilor nedorite pacienţilor şi familiilor acestora. În concluzie, toate comportamentele umane, fie ele relaționate cu starea de sănătate (comportamente protectoare ale sănătății), fie cauzatoare de boală sub forma comportamentelor nocive pentru sănătate (fumat, sedentarism, dietă dezechilibrată, consum de alcool, etc.), fie consecința bolilor psihice sau somatice fac obiectul de studiu al științelor comportamentului. 2. NOȚIUNEA DE COMPORTAMENT UMAN. DEFINIȚIE, CONCEPT ȘI MODELE EXPLICATIVE 2.1 Cum definim comportamentul? Noțiunea de comportament a fost introdusă de către școala behavioristă care era preocupată de studierea modalității prin care mediul înconjurator influențează comportamentul uman. Termenul de comportament a fost folosit pentru prima data în psihologie de către psihologii Henri Pieron și J. B Watson în modelul psihologic numit „behaviorism”, fiind definit ca mulțimea reacțiilor de răspuns ale organismului uman la stimuli externi. Clasic comportamentul se defineste ca fiind reprezintă ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un individ le execută ca răspuns la stimulii din mediul ambiant. Reprezintă reacția organismului prin care el răspunde la o situaţie trăită, în funcţie de stimulările mediului şi de starea lui interioară. În concluzie, comportamentul reprezintă acel mod de a reacţiona al unui individ în viaţa de zi cu zi la situaţii repetitive sau diferite, în funcție de starea psihică si emoțională. Comportamentul trebuie privit ca un răspuns la o situaţie, fiind direct condiţionat şi proporţional cu natură situaţiei şi cu cea a individului. Totodata, putem defini comportamentul ca un raspuns la stimuli (de natura biologica) din interiorul organismului. 7 2.2 Forme ale comportamentului - consideratii teodretice Pornind de la definirea comportamentului ca fiind o acțiune pe care o persoana o face, ca un răspuns la lumea din jur putem considera ca acțiunile sunt un subset de comportamente, iar stările mentale - emotii si dispozitii - sunt un alt subset de comportamente. Spre exemplu o persoana poate fi furioasa, dar fara sa devina agresiva fizic sau verbal. Fara indoiala furia este un raspuns la un stimul, deci un comportament chiar daca nu se manifesta printr-o actiune observabila, ci printr-o stare emotionala. Comportamentele nu include doar actiuni, ci si emotiile pe care le simtim. Pornind de la aceste asumptii, bolile psihice pot fi considerate ca fiind forme ale comportamentului, deoarece acestea apar ca un raspuns la o serie de evenimente cauzale din mediul exterior (ex. evenimente de viata) sau din mediul interior (ex. anomalii ale neurotransmitatorilor). În aceeasi viziune si personalitatea este un comportament. Acest lucru are sens atunci când se consideră că personalitatea este suma totala a caracteristicilor fizice, mentale, emoționale și comportamentale ale unei perosane care disting acea persoană de oricare alta. Gândire în sine poate fi si ea considerata un comportament. Viteza de gândire, abilitățile de rezolvare a problemelor și capacitatea de a face conexiuni sunt diferite aspecte ale acestui comportament de gandire. 2.3 Modele explicative ale comportamentului Înțelegerea comportamentului uman se bazeaza pe existenta unor modele de geneza care fac referință la o serie de mecanisme, ce constituie baze explicative. 8  Mecanisme Mecanisme biologice psihologice Factori socio- economici Principalele mecanisme implicate in formarea comportamentului Științele comportamentului încearca să ofere explicații obiective despre formarea comportamentelor simple sau complexe. Aceste aboradări ale comportamentului uman s-au conturat în funcție de disciplina care și-a propus studierea comportamentului. În acest sens, s- au conturat o serie de modele, fiecare dintre acestea încercând să exlice geneza unui anumit tip de comportament plecând de la obiectul prevalent al stiintei respective. Astfel, în formarea comportamentului se poate pune accentul fie pe substratul neurofiziologic (structura anatomică, neurotransmitatori, neurohormoni), fie pe mecanismele psihologice (psihanaliza, teoriile cognitiv-comportamentale), fie pe rolul pe care îl au factorii socio-economici în modelarea comportamentului normal sau patologic. In acest sens, comportamnetul uman face obiectul de studiu al mai multor discipline, dintre care cele mai importante sunt: medicina, psihologia, sociologia, antropologia, pedagogia, sănătatea publică etc., fiecare dintre aceste științe încercând să ofere un model de formare al comportamntului plecând de la baza teoretică dominantă din cadrul său. Principalele modele explicative ale comportamentului sunt reprezentate de: 1.Modelul medical (biologic). Factorii biologici implicati în acest model sunt reprezentati de cei genetici, sturcturile nervoase cerebrale, neurotransmițătorii cerebrali și neurohormonii. Conceptul bio-medical propune că la baza comportamentelor potologice stau alterari ale proceselor biologice. 2. Modelul psihanalitic deriva din abordarea psihologică clasică a lui Sigmund Freud. Se bazează pe analiza conținuturilor și mecanismelor inconștiente care la rândul lor își au originea în confictele emoționale din copilărie. 3.Paradigma învățării pornește de la procesul de învățare. Orice comportament se dezvolta princondiționare clasică, condiționare operantă sau prin învățare socială. Această 9 paradigma înglobează atât mecanismele psihologice, cât și factorii sociali în încercarea de a oferi un medel de geneza al comportamentului. 4. Modelul cognitiv pornește de la premiza că anumite scheme cognitive și interpretări iraționale consituie factorii majori pentru dezvoltarea psihopatologică. Abordarea cognitivistă este, de obicei, asociată celei comportamentale de unde și denumirea de teorie cognitiv- comportamentală. 5. Modelul bio-psiho-social reprezintă cel mai complex și cel mai acceptat model de formare al comportamentului care reunește mecanismele medicale, cele psihologice și factorii de ordin socio-cultural. 3. CLASIFICAREA COMPORTAMENTULUI În funcţie de gradul de complexitate comportamentele sunt: simple, compuse dintr-o singură secvenţă (ex. reacţia de retragere bruscă a mâinii la contactul cu un obiect intapator). complexe, compuse din mai multe secvenţe integrate într-o schemă unitară. În funcţie de nivelul de integrare reflexă, comportamentele sunt: necondiţionate (reacţiile de apărare). condiţionate (frică la vederea unei pisici).. În raport cu prezenţa sau absenţa controlului voluntar, comportamentele se clasifică în: involuntare-se declanşează automat (emoțiile). voluntare- se declanşează pe baza deliberării şi se desfăşoara sub controlul voinţei. După nivelul psihic de integrare, comportamentele sunt: inconştiente (ticurile). conştiente, bazate pe analiză şi evaluare critică. În raport cu prezenţa sau absenţa caracterului patologic, comportamentele sunt: normale. patologice. În raport cu starea de sănătate și cea de boală, comportamentele sunt: protectoare ale sanatatii (ex. exerciții fizice regulate). nocive pentru sanatate (ex. fumatul). În raport cu modalitatea de manifestare a comportamentului; comportament verbal (ex. limbajul). 10  comportament non-verbal (expresia feței, mimica, gestica, contactul vizual, aspectul exterior). 4. RELAȚIA PERSONALITATE/COMPORTAMENT Personalitatea este definită ca modelul caracterisitic și relativ constant al atitudinilor, comportamentelor, trăsăturilor esențiale și stabile ale unui individ. Ea este suma caracteristicilor emoționale, cognitive și interpersonale ale unei persoane. Trăsăturile unei personalități sunt prezente încă de timpuriu în viață, fiind supuse permanent transformărilor în funcție de evenimentele din mediul înconjurator și de starea psihică interioară aflată într-o continuă modelare, în condițiile adaptabilității individului la mediul ambiant. Factorii determinanți ai personalității au dublă origine: -factori genetici și constituționali; -factori socio-culturali. În cadrul personalităţii sunt reunite temperamentul, caracterul, aptitudinile şi creativitatea subiectului. Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, reprezentând reactivitatea individului la acţiunea stimulilor interni şi externi ce este susținută de latura afectiv-voliţională a acestuia. Caracterul reprezintă aspectul vizibil al personalităţii (comportamentul). El este considerat latura relaţional-valorică a personalităţii ce implică relaţiile dintre individ şi societate, dar şi valorile social-culturale care caracterizează individul. Valorile social-culturale reprezintă modalitatea de raportare a subiectului față de societate, de cei din jur, dar şi faţă de sine. Aptitudile constituie latura instrumental-operaţională care contribuie la realizarea unor performanţe de natură intelectuală, artistică, sportivă, șiințifică, etc. Creativitatea reprezintă ansamblul factorilor subiectivi şi obiectivi care conduc la realizarea unui produs original şi de valoare pentru societate. În procesul creaţiei sunt implicaţi factori:  Intelectuali: flexibilitate, originalitate, imaginaţie şi inteligenţa.  Non-intelectuali: aptitudini, factori motivaţionali, atitudinali şi temperamentali. 11  Relația comportament-personalitate poate fi privită fie transversal, ca o relație de intrepătrundere și influențare reciprocă fie longitudinal, ca un raport ce implică geneza reciprocă (personalitatea determină un anumit comportament, iar la rândul său modelarea comportamentului conturează personalitatea). Personalitate -”ceea ce suntem” Comportament -”ceea ce facem” Comportament = expresia personalităţii 5. PROCESELE PSIHICE IMPLICATE ÎN MODULAREA COMPORTAMENTULUI Comportamentul uman poate fi pe deplin inteles doar in contextul studierii proceselor psihice care stau la baza lui. Orice comportament include între stimul şi raspuns o mediere cerebrala (procesare, analiza, interpretare a stimulilor, planificare si elaborarea planului de executie) care necesita o pregătire şi planificare mentală (procesele cognitive), o rezonanţă afectivă (prosesele afective) si o stare de necesitate (procesele motivațional-voliționale). Procese cognitive Procese afective Procese motivational-volitive procesare, analiza, interpretare a stimulilor, planificare si Input: Stimul elaborarea planului de executie Ouput: Comportament Procese psihice concură, în sens normal sau patologic, la modularea comportamentului. Acestea sunt impartite din punct de vedere didactic in trei tipuri :  procese cognitive sau de cunoaștere care includ senzațiile, percepțiile, atenția, memoria, gândirea și imaginația. 12   procesele afective care stabilesc raportul subiectiv al individului cu realitatea înconjuratoare.  procesele reglatorii, motivațional-volitive, care permit realizarea de acțiuni voite în conformitate cu scopurile stabilite. Procesele cognitive contribuie la reprezentarea internă a realității și organizarea acesteia. La baza acestora se regasesc diverse substrate anatomice, si anume:  cortexul cerebral (cortexul prefrontal, cortexul parieto-occipital, cortexul temporal)  cerebelul  amigdala  ganglionii bazali  septul si nucleul bazal al lui Meynert. Ca atare, la baza unei anumite functii cognitive nu se regaseste o singura formatiune anatomica, ci numeroase circuite neuronale interconectate, astfel incat nu se poate vorbi de o arie cerebrala specifica deservind o anumita functie cognitiva. Procesele cognitive includ mecanismele psihice de prelucrare primară a informațiilor (senzația, perepția și reprezentarea) si mecanismele psihice de prelucrare secundara a informatiilor (gandirea, memoria, imaginatia). Senzația este un act psihic elementar prin care se realizează imaginea singulară a unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. La acest nivel senzorial se poate face doar o prelucrare inițială a informațiilor, fiind accesibile doar însușirile izolate ale obiectelor și fenomenelor. Percepția reprezintă un salt calitativ față de senzație, realizand nu doar imaginea ansamblului însușirilor, ci și raporturile temporo-spațiale (actul perceptiv se desfăşoara în anumite limite spaţiale şi într-un anumit interval de timp). Perceptia se poate defini in sens larg ca fiind reflectarea subiectiva a realitatii obiective. Informatiile provenite din mediul interior sau exterior sunt integrate in perceptii care sunt ulterior transmise cortexului prefrontal unde are loc procesarea cognitiva si apoi alegerea unui plan comportamental. Tulburarile actului perceptiv pot fi imprtite din punct de vedere didactic in tulburari cantitative si tulburari calitative. Din punct de vedere cantitativ distingem: 13   hiperestezia, care reprezinta o scaderea pragului senzorial ce determina o crestere a sensibilitatii la excitanţi care pana atunci nu erau percepuţi si care este trăită ca o impresie de intensificare a senzaţiilor şi percepţiilor.  hipoestezia, fenom invers, de ridicare a pragului sensorial ce are drept consecinţă scăderea acuităţii senzoriale. Din punct de vedere calitativ distingem:  halucinaţia, care reprezintă o percepţie falsa in absenta unui stimul senzorial real.  iluzia, care este perceperea într-o manieră falsă, a unor stimuli senzoriali reali.  agnozia, care apare ca urmare a unui defect de integrare gnozică (de transformare a excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă), datorită lezării centrilor de integrare; se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale. Reprezentarea permite accesul la semnificațiile obiectelor, dar nu și interpretarea, integrarea și elaborarea deciziilor. Interpreatrea și integrarea semnificației informatiilor care vor permite elaborarea obiectivelor și adoptarea deciziilor de acțiune, sunt specifice mecanismelor psihice de prelucrare secundară a informațiilor care sunt reprezentate de gândire, memorie, imaginație. Gândirea este considerată un proces central al vieții psihice. Activitatea cognitivă orientează subiectul în situații de viață, contribuind la modelarea comportamentului. Patologia gîndirii, alături de patologia activităţii perceptive se reflecta prin manifestari comportamentale anormale si constituie baza tulburarilor din sfera psihiatrica. Memoria este procesul psihic de întipărire, conservare şi reactualizare a experienţei anterioare a omului. Ea face posibilă utilizarea informatiilor obtinute din experienţele anterioare în diverse activităţi psihice şi asigură continuitatea vieţii psihice. Memoria este implicată în procesele de cunoaştere, învăţare si înţelegere.Compararea informatiilor noi cu cele preexistente in depozitele mnezice conduce ulterior la elaborarea unui raspuns comportamental. Imaginația este procesul psihic de prelucrare, transformare și sintetizare a reprezentărilor și ideilor, în scopul formării unor noi imagini sau idei. Este un element esențial al gândirii. Un alt proces psihic cu rol în determinarea comportamentului este atenția, o funcţie de reglare a tonusului nervos, ce permite desfăşurarea celorlalte procese psihice. Atenţia 14 orientează activitatea psihică şi, implicit, comportamentul individului în direcţia unor stimuli relevanţi care joacă un rol important în împlinirea dorinţelor acestuia. În absența fucționării adecvate a proceselor cognitive (senzații, percepții, reprezentări, învățare, memorare, gândire, atentie, imaginație) comportamentul se structurază dizarmonic, acest fapt fiind evident în patologia psihiatrică. Procesele afective susțin și potențează comportamentul, contribuie la inițierea și menținerea acestuia. Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului față de situații de viață, față de realitatea înconjuratoare, atitudine care ulterior stă la baza unui comportament. În orice moment al exstenței sale și față de orice aspect al mediului înconjurator, individul dezvoltă un comportament în funcție de structura sa afectivă. Față de aceeași situație întalnită, nu doar persoane diferite, dar și aceeași perosană, poate dezvolta reacții comportamentale diferite. Procesele afective au energie dinamizantă proprie, putând declanşa un comportament. Spre deosebire de acestea procesele cognitive trebuie susţinute prin voinţă, neavând un substrat energetic eficient, pentru a declanşa comportamente. Afectivitatea deserveste procesele cognitive, oferindu-le energie: orienteaza si sustine atentia, ajuta perceptia, memoria si gandirea. Afectivitatea înglobează: stările afective elementare, emoțiile, dispozițiile, sentimentele și pasiunile. Procesele motivațional-voliționale reprezintă acea componentă a vieții psihice legată mai ales de inițierea și susținerea pe termen lung a comportamentului. Există o strânsă legatură între motivație și afectivitate. Doar atunci când motivația a devenit suficient de puternică apare conduita emotională. În aceeași masură, există o conexiune și cu cognitia, deoarece structurarea scopului, a modalităților de atingere a acestuia, sunt dependente de capacitatea subiectului de reprezentare, învățare sau gândire. Baza neurobiologica a proceselor motivationale este formata din circuitele neuronale paralele CORTICO-STRIATO-TALAMO-CORTICALE. 15  Structura anatomica Rol in sistemul motivational Cortexul frontal Comportamentul motor voluntar si involuntar Cortexul prefrontal Intervine in luarea deciziilor (utilizeaza ca neuromediator glutamatul) Ganglionii bazali(nucleul accumbens Selecteaza prin inhibitii colaterale anumite si palidul ventral) comportamente dintr-o gama mai variata Arii corticale de asociatie Stocheaza depozitele mnezice Hipocampul Procesarea stimulilor in functie de context si accesarea depozitelor mnezice Amigdala Procesarea stimulilor in functie de importanta biologica Hipotalamusul Rol in comportamentele ce au substrat motivational instinctual (alimentatie, sex) Principalele structuri anatomice implicate in motivatie Principalii neuromediatori implicate in motivatie sunt: -dopamina -serotonina -acetilcolina, opioizii, cannabinoizii- actioneaza prin influentarea secretiei de dopamina. Procesul motivaţional urmează urmatoarele etape: 1. Activarea instanţelor motivaţionale 2. Deliberarea- la nivel cognitiv 3. Etapa decizională 4. Trecerea la act 5. Persistenţa în act necesară atingerii scopului. Motivaţia are la baza: nevoile biologice (foame, sete, nevoi sexuale) nevoile de securitate (locuinţă, confort) nevoile de afiliere (comunicare, prietenie, dragoste) nevoile de autorealizare (stimă, respect, împlinire familială, profesională). 16  Voința este latura reglatorie a conștiinței, la baza căreia stă intenția și decizia subiectului. Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri propuse conștient pentru a căror realizare trebuie depașite anumite obstacole interne sau externe. Concluzii Studierea proceselor psihice implicate în modelarea comportamentului, ca și a substratului anatomic și a mecanismelor neurofiziologice decisive pentru funcționarea normală prezintă o importanță aparte pentru cercetare, întrucât datele obținute nu numai că orientează asupra originii comportamentului uman, dar furnizează și modalități de intevenție viabilă asupra acestuia. În practică, oricare dintre acești factori bănuiți a fi implicați în geneza comportamentului poate fi ținta intervenției, fie ea medicală (farmacologică) sau psihologica (psihoterapeutică). 6. NORMALITATE/ANORMALITATE SUB ASPECT COMPORTAMENTAL Normalitatea este definită ca ansamblul caracteristicilor aceleiaşi persoane, caracteristici care se situează în interiorul marjelor de variaţie ale populaţiei din care face parte. Noţiunea de „normalitate”, din punct de vedere statistic, este reprezentată grafic de distribuţia sub forma „curbei lui Gauss”. Normalitatea în sens comportamantal exprimă conformitatea variabilei comportamentale la o curbă de distribuție normală într-o populație. Conceptul de normalitate, a cărei definire s-a impus în condiţiile încercării de identificare a criteriilor de clasificare a tulburărilor psihice, considerate ca abateri de la normalitate, se poate asocia cu starea de echilibru în plan intern şi în planul extern al individului. În ceea ce privește comportamentul uman delimitarea precisă între normal și anormal este de cele mai multe ori dificilă. Dupa unii autori, în stabilirea comportamentului normal sau patologic cel mai important aspect este cel cantitativ. Atâta timp cât conduita proprie îi permite subiectului sa se adapteze mediului în care trăiește vorbim de normalitate, în timp ce în situația în care conduita adoptată face dificilă sau imposibilă adaptarea flexibilă a 17  individului la realitate, atunci luăm în considerare probabilitatea unui comportament patologic. Conceptul de normalitate include mai multe norme definitorii : 1. norma statistică– conform căreia o manifestare comportamentală este considerate normală cu cât este mai frecventă în populația generală, deci mai apropiată de media statistică ; 2. norma valorică / norma ideală –cuantifică normalitate în raport cu gradul de asemănare cu un tip ideal care include şi armonizează valorile morale individuale şi pe cele comunitare; norma ideală este condiţionată de contextul social, istoric, geografic şi cultural. Din aceasta perspectivă, un comportament este considerat normal atâta timp cât este apropiat de conduita ideală stabilită de comunitatea dată. 3. norma funcţională– conform căreia comportamentul normal se defineşte prin măsura în care individual isi îndeplineste obligaţiile şi rolurile ca parte integrantă a unei comunităţi sociale. Cât timp nu este afectată bunăstarea generală a persoanei și a grupului social, comportamentul este consideral normal. Conform acestui criteriu, comportamentul este anormal în cazul în care acesta este maladaptativ, cu efecte negative atât asupra individului, cât și asupra societății. 4. norma socio-culturală- conform căreia criteriile de stabilire a comportamentului normal sunt determinate de cultura căreia îi aparține o persoană. Fiecare cultură are anumite standarde de comportament acceptabil, iar comprtamentul care se abate de la aceste norme este considerat anormal. Dintr-o altă perspectivă, definirea comportamentului normal trebuie să țină seama de prezența unor trăsături precum:  Perceperea adecvată a realității.  Mod echilibrat de a face față cerințelor vieții.  Control voulntar asupra comportamentului.  Acceptarea propriei persoane.  Aptitudinea de a stabilii relații emotionale semnificative.  Productivitate.  Autonomie.  Unitatea personalității. Ansamblul acestor trăsături contribuie la conturarea unui comportament normal. 18