Anatomia emisferelor cerebrale PDF

ANATOMIA EMISFERELOR CEREBRALE Emisferele cerebrale - partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Sunt legate între ele prin comisurile creierului şi în interior conţin ventriculii laterali. Activitatea mai mare a membrului superior, precum şi localizarea centrului vorbirii (aria...

ANATOMIA EMISFERELOR CEREBRALE Emisferele cerebrale - partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Sunt legate între ele prin comisurile creierului şi în interior conţin ventriculii laterali. Activitatea mai mare a membrului superior, precum şi localizarea centrului vorbirii (aria 44 Broca) în emisfera stângă determină asimetria de volum, emisfera stângă fiind mai dezvoltată la dreptaci. Între cele două emisfere se află fisura longitudinală a creierului, în care se găseşte coasa creierului, o dependenţă a durei mater ce separă cele două emisfere. FEŢELE EMISFERELOR CEREBRALE Emisferele cerebrale prezintă trei feţe: supero-laterală, medială şi inferioară (bazală). Faţa supero-laterală Este convexă şi prezinta mai multe şanţuri: - fisura laterală a lui Sylvius (parcurge faţa laterală în sens antero- posterior; începe pe faţa bazală a emisferelor cerebrale); - - şanţul central Rolando începe pe muchia craniană a emisferelor cerebrale şi coboară către fisura laterală Sylvius; - - şanţul occipital transvers; incizura peoccipitală. Aceste şanţuri delimitează cei patru lobi: - lobul frontal, situat înaintea şanţului central; - lobul parietal, deasupra scizurii laterale, înapoia şanţului central şi înaintea şanţului occipital transvers şi a incizurii preoccipitale; - lobul temporal, sub fisura laterală, şi - lobul occipital, situat înapoia şanţului occipital transvers şi a inciziunii preoccipitale. Lobul frontal, a cărui extremitate anterioară se numeşte pol frontal, prezintă două şanţuri frontale (superior şi inferior) între care se delimitează girii frontali superior, mijlociu şi inferior. Cele două şanţuri frontale formează, prin bifurcarea lor posterioară, şanţul precentral, care, împreună cu şanţul central, delimitează girul precentral (aria motorie, câmpul 4). Lobul parietal prezintă un şanţ interparietal care, anterior, se bifurcă, formând şanţul postcentral. între şanţul central şi postcentral se află girul postcentral (aria somestezică, câmp 3, 1, 2). Deasupra şanţului interparietal transvers se află lobul parietal superior, iar sub şanţ lobul parietal inferior. Lobul occipital, a cărui extremitate posterioară se numeşte pol occipital, este străbătut de un şanţ vertical, şanţul lunat şi mai multe şanţuri orizontale scurte. Între aceste şanţuri se află girii occipitali. Lobul temporal (extremitatea lui anterioară se numeşte pol temporal) este parcurs de două şanţuri temporale (superior şi inferior), între care se delimitează cei trei giri temporali: superior, mijlociu şi inferior. Pe faţa superioară a girului temporal superior se văd girii transverşi Heschll. În profunzimea fisurii lateriale a lui Sylvius se află lobul insulei, care este înconjurat de şanţul circular (Reil). Faţa medială Deasupra corpului calos, pe faţa medială, se observă şanţul corpului calos, superior acestuia aflându-se şanţul cinguli, paralel cu şanţul corpului calos. Între aceste două şanţuri se află girul cingular. Deasupra şanţului cinguli se află girul frontal medial. În partea posterioară a feţei mediale se văd două şanţuri: unul oblic - şanţul parieto- occipital - şi altul orizontal - scizura calcarină. Între aceste două şanţuri se delimitează cuneusul, anterior de şanţul parietooccipital se află precuneusul, iar sub scizura calcarină girul lingual. Faţa bazală. Pe faţa bazală începe fisura laterală a lui Sylvius, care împarte această faţă în lob orbitar, situat anterior de fisura laterală, şi lob temporo-occipital, situat posterior de fisura laterală. La nivelul lobului orbitar se remarcă un şanţ cu direcţie antero-posterioară, şanţul olfactiv, care adăposteşte bulbul olfactiv. În partea sa posterioară, tractul olfactic prezintă o zonă mai îngroşată, numită trigon olfactiv. De la trigon pleacă striile olfactive, medială şi laterală. Lateral de şanţul olfactiv se află şanţurile orbitare, dispuse sub forma literei „H”, între care se delimitează girii orbitari. Lobul temporo-occipital prezintă trei şanţuri cu direcţie antero-posterioară care dinspre medial spre lateral, sunt: şanţul hipocampului, şanţul colateral şi şanţul occipito- temporal. Între aceste şanţuri se delimitează trei giri care, în direcţie medio-laterală, sunt: girul hipocampic, girul occipito-temporal medial şi girul occipito-temporal lateral. Girul hipocampic se termină cu o formaţiune ca un cârlig, numită uncusul hipocampic. STRUCTURA EMISFERELOR CEREBRALE Scoarţa cerebrală este cenuşie şi este dispusă la suprafaţă şi în profunzime, formând corpii striaţi (nucleii bazali). Substanţa albă formează o compactă ce înconjoară ventriculii cerebrali. Corpii striaţi Reprezintă un nucleu important al sistemului extrapiramidal şi sunt situaţi între talamus şi scoarţa lobului insulei. Corpii striaţi sunt reprezentaţi de: - nucleul caudat - nucleul lentiform. Nucleul caudat are formă de virgulă, înconjoară talamusul şi prezintă: un cap voluminos, care depăşeşte anterior talamusul, un corp şi o coadă care ajunge în lobul temporal. Nucleul lentiform, situat lateral de nucleul caudat, are formă triunghiulară pe secţiune şi prezintă o parte laterală, mai închisă la culoare, numită putamen, şi o parte medială, mai deschisă, numită globus pallidus. Putamentul, împreună cu nucleul caudat formează neostriatul, în timp ce globus pallidus formează paleostriatul. Lateral de nucleul lentiform se află claustru, o lamă de substanţă cenuşie a cărei funcţie nu este precizată. Între talamus şi nucleul caudat se află capsula albă internă. Între nucleul lenticular şi claustru se află capsula albă externă, iar între claustru şi lobul insulei se află capsula albă extremă.  Neostriatul primeşte fibre de la scoarţă, de la talamus şi de la substanţa neagră, trimiţând fibre spre talamus, scoarţă, substanţa neagră şi spre globus pallidus. Paleostriatul primeşte fibre de la scoarţă, de la neostriat, de la talamus, subtalamus şi substanţa neagră, trimiţând fibre spre talamus, nucleul subtalamic, nucleul roşu, substanţa neagră, formaţia reticulată a trunchiului cerebral şi spre oliva bulbară. Scoarţa cerebrală Reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos. Suprafaţa scoarţei cerebrale variază între 1400 - 2800 cm2, din care mai puţin de jumătate este vizibilă la suprafaţă, restul fiind ascunsă în şanţuri şi fisuri. Volumul scoarţei este de 300-400| cm3, grosimea ei variind între 1,5 - 4,5 mm. Conţine circa 14 miliarde de neuroni. În scoarţa cerebrală se găsesc mai multe tipuri de neuroni. Neuroni piramidali. Au formă piramidală. De la vârful lor pleacă o dendrită bogat ramificată, care ajunge în straturile superficiale. Axonul celulelor piramidale pleacă de la baza lor şi se termină în straturile profunde sau părăsesc scoarţa formând fibre de asociaţie, comisurale sau de proiecţie. Există neuroni piramidali mici (10 - 12 µ), medii (20 - 30 (µ) şi mari (45 - 50 (µ.). În stratul al 5-lea din aria motorie există şi neuroni piramidali gigantici (Betz) (120 - 150 (µ), care sunt în număr de aproximări 30000. Neuroni granulari. Au formă poligonală şi dimensiuni ce variază între 4 - 8µ. Neuronii granulari au numeroase dendrite care se îndreaptă în toate direcţiile. Axonul este scurt şi se ramifică în vecinătatea corpului neuronal. Neuronii granulari se găsesc în toate straturile scoarţei, dar sunt mai numeroşi în straturile 2 şi 4. Neuroni fusiformi. Se găsesc în straturile profunde ale scoarţei. De la ambii poli pleacă câte o dendrită (una ascendentă, cealaltă descendentă), urcă spre straturile superficiale, iar cea descendentă coboară spre straturi profunde. De la polul profund al neuronilor fusiformi plecă axonul care poate părăsi scoarţa formând fibre de asociaţie şi comisurale. Celule orizontale Cajal. Se găsesc numai în stratul superficial al scoarţei. Axonul lor este orizontal şi se pune în legătură cu dendritele celulelor piramidale. Celule Martinoti. Se găsesc în straturile 3, 5, 6 ale scoarţei. Au un axon ascendent care ajunge în stratul superficial al scoarţei. În scoarţa cerebrală se mai găsesc şi fibre, dintre care unele orizontale, altele verticale. Studiul citoarhitectonic (al neuronilor) şi mieloarhitectonic (al fibrelor din scoarţei au permis împărţirea scoarţei cerebrale în: Allocortex (arhipallium), format din 2-3 straturi. Acesta este la rândul său împărţit în: arhicortex, caracterizat prin trei straturi relativ bine individualizate (formaţiunea hipocampică), şi palleocortex, în care straturile sunt difuz delimitate (lobul piliform). Izocortex (neopallium), caracterizat prin 6 straturi. Acesta poate fi împărţit în izocortex homotipic, specific ariilor de asociaţie, în care cele 6 straturi sunt relativ proporţional dezvoltate izocortex heterotipic, specific ariilor de protecţie. Acest tip de scoarţă este de două feluri: agranular, în care predomină celulele piramidale, până la dispariţia celulelelor granulare (apare în ariile motorii), şi granular (coniocortex), în care predomină celulele granulare (apare în ariile senzitive).  Cele 6 straturi ale izocortexului, de la suprafaţa spre profunzime, sunt: Stratul zonal (molecular) conţine un strat plexiform de fibre care este tangenţial cu suprafaţa scoarţei şi, de asemenea, dendritele ramificate ale celulelor piramidale, dendritele ascendente ale neuronilor fusiformi axonii ascendenţi ai celulelor Martinoti şi axonii orizontali ai celulelor orizontale Cajal, Stratul corpuscular (lama corpusculară) conţine celule granulare numeroase şi neuroni piramidali mici şi medii ai căror axoni se opresc în straturile profunde sau participă la formarea fibrelor de asociaţie şi comisurale. Stratul piramidal (lama piramidală) conţine numeroase celule piramidale, mici, medii şi mari. Dendritele lor urcă spre stratul superficial, iar axonii fie ajung în straturile profunde ale scoarţei, fie părăsesc scoarţa, intrând în alcătuirea fibrelor de asociaţie, comisurale şi a fibrelor de protecţie. În stratul principal se mai găsesc celule granulare, neuroni fusiformi şi celule Martinoti cu axon ascendent. Stratul granular (lama granulară) conţine numeroase celule granulare şi este cel mai subţire strat după stratul zonal. În acest strat mai găsim neuroni piramidali mici şi medii care-şi trimit dendritele către stratul superficial, iar axonul se opreşte în straturile profunde sau părăseşte scoarţa, formând fibre de asociaţie sau comisurale. Stratul ganglionar (lama ganglionară) conţine neuroni piramidali mari ale căror lite urcă spre stratul superficial, iar axonii participă la formarea fibrelor de protecţie. Mai conţine neuroni fusiformi şi celule Martinoti cu axon ascendent. Stratul multiform (lama multiformă) conţine celule fusiforme, unele mici, altele mari. Dendritele acestor celule se îndreaptă spre straturile superficiale, iar axonul lor formeaza fibre de asociaţie şi comisurale. Conţine şi celule Martinoti cu ax ascendent. Mezocortex. Este un cortex mixt, în care insule de allocortex sunt înconjurate de izocortex. Este localizat în girul cingular. Studiul dispoziţiei neuronilor - citoarhitectonia - şi al orientărilor fibrelor nervoase - mieloarhitectonia - au dus la delimitarea porţiunilor de cortex cu aceeaşi structură, cunoscute sub numele de ariile lui Brodman (peste 45 de arii). Substanţa albă a emisferelor cerebrale Este formată din trei feluri de fibre: de protecţie, comisurale şi de asociaţie. Fibrele de proiecţie sunt fibre corticopetale şi corticofugale, unind în ambele sensuri scoarţa cu centrii subiacenţi. Aceste fibre converg în jurul corpului striat şi talamusului, nând coroana radiată. Fibrele comisurale unesc cele două emisfere, formând corpul calos, fornixul şi comisura albă anterioară. Corpul calos are forma unui arc de cerc turtit cranio-caudal, prezentând un corp a cărei extremitate anterioară, curbată, numită genunchi, se termină cu o porţiune ascuţită, numită rostru, care se prelungeşte cu lama terminală. Extremitatea posterioară, mai volumisă, poartă numele de spleniu. Faţa superioară a corpului calos este învelită de o lamă e substanţă cenuşie - indusium griseum sau girul supracalosal. Faţa superioară a corpului vine în raport cu coasa creierului şi cu sinusul venos sagital inferior. Fibrele corpului calos radiază în substanţa albă a emisferelor cerebrale, formând radiaţia corpului calos. Fibrele care radiază la nivelul genunchiului formează forceps minor care uneşte feţele mediale ale lobilor frontali. Fibrele de la nivelul spleniului alcătuiesc, în lobul occipital, forceps major.  Fornixul (trigonul cerebral) se află sub corpul calos. În partea centrală prezintă corpul fornixului. Anterior, corpul se împarte în cele două columne care se îndreaptă spre cei doi corpi mamilari, iar posterior corpul se îndreaptă spre hipocamp, formaţiune aparţinând sistemului limbic. Între columnele fornixului şi genunchiul corpului calos se află septul pelucid format din două lame, între care se află cavitatea septului pelucid. Comisura albă anterioară trece anterior de columnele fornixului şi se răsfiră în regiunea anterioară a lobului temporal. Fibrele de asociaţie leagă regiuni din aceeaşi emisferă cerebrală. Ele pot fi scurte şi se numesc arcuate; leagă giri din acelaşi lob sau giri vecini, din lobi diferiţi (girul precentra din lobul frontal cu girul postcentral din lobul parietal). Fibrele lungi formează fascicule bine individualizate: fasciculul longitudinal superior, care uneşte lobul frontal cu lobul occipital; fasciculul longitudinal inferior, care uneşte lobul occipital cu lobul temporal; fasciculul uncinat, care uneşte lobul frontal cu lobul temporal; fasciculul fronto-occipital, situat profund de fasciculul longitudinal superior, care uneşte polul frontal cu polii occipital şi temporal; fasciculul perpendicular, care se găseşte în lobul occipital şi uneşte lobul parietal de temporal. LOCALIZĂRI CORTICALE Ariile corticale, după funcţia lor, pot fi clasificate în: arii de proiecţie aferente receptoare sau senzoriale, arii de protecţie eferente, efectoare sau motorii şi arii de asociaţie. În realitate, toate ariile de proiecţie senzoriale sau motorii primesc aferente şi trimit eferenţe, de aceea denumirea corectă ar fi de arii senzorio-motorii, în particular pentru ariile pre şi postcentrală. Ariile de proiecţie aferente sunt: somestezice, vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă şi vestibulară. Aria primară a sensibilităţii generale (aria somestezică primară) este localizată în girul postcentral, câmpurile 3, 1, 2. În aria primară, centrii sunt localizaţi de sus în jos după silueta răsturnată a corpului. Organismul se prezintă sub forma unei caricaturi monstruoase, la care ies în evidenţă buzele, limba şi mâna cu degetele, în special policele - homunculus senzitiv. Mâna şi degetele ocupă o suprafaţă mare, aproape egală cu cea a trunchiului membrelor la un loc; aceasta se explică prin importanţa funcţională a mâinii şi densitatea receptorilor cutanaţi existenţi. În această arie se proiectează fibrele care alcătuiesc calea sensibilităţii exteroceptive (tactile, termice, dureroase şi de presiune) din piele, precum şi fibrele sensibilităţii' proprioceptive (excitaţii culese de la tendoane articulaţii, muşchi, periost, ligamente). Senzaţiile de la acest nivel sunt senzaţii elementare, nu dau informaţii asupra calităţii, intensităţii şi originii stimulului. Posterior de girul postcentral, în lobul parietal se ariile 5 şi 7 somatopsihice, care au rolul de a recunoaşte asemănări şi deosebiri ale senzaţiilor produse de un obiect. Recunoaşterea obiectelor se realizează în lobul parietal inferior (ariile 39 şi 40) în aria tactognostică. Aria secundară somestezică este situată de-a lungul buzei superioare a şanţului lateral. Este mai redusă decât cea primară. Această arie răspunde mai puţin la sensibilitatea tactilă, dar cu predominanţă la cea dureroasă şi termică. Membrul superior se proiectează în partea antero-laterală, iar cel inferior în partea postero-medială a ariei somestezice secundare. Ariile vizuale sunt localizate în lobul occipital, pe buzele şi în profunzimea şanţului calcarin şi în părţile vecine din cuneus şi girul lingual. Aria vizuală primară este reprezentată de câmpul 17 sau aria striată, pe care retina se proiectează punct cu punct. Aria striată a fiecărei emisfere primeşte informaţii de la câmpul vizual temporal ipsilateral şi de la câmpul vizual nazal al retinei contralaterale. În stratul IV al scoarţei din aria striată există stria lui Genari, vizibilă cu ochiul liber. Aria vizuală secundară, câmpul 18 (aria parastriată), este principala arie de asociaţie. Câmpul 18 este centrul memoriei vizuale. O a treia arie vizuală este reprezentată de câmpul 19, aria peristriată cu rol în orientarea spaţială şi corectitudinea imaginii. Anterior de aria peristriată (19), în girul angular, se află centrul cititului. Lezarea lui duce la o cecitate verbală, în care caz bolnavul nu poate citi, deşi uneori poate diferenţia literele şi chiar să le reproducă, dar nu poate sesiza semnificaţia convenţională a cuvântului scris. Ariile auditive. Aria auditivă primară este localizată pe faţa superioară a girului temporal superior, în girii transverşi Heschll, câmpurile 41 şi parţial 42, care primesc aferente geniculo-temporale de la corpul geniculat medial. Aria auditivă secundară este constituită din câmpul 42 (parţial) şi câmpul 22. Excitarea câmpurilor 42 şi 22 produce senzaţia de fluierat, de dangăt de clopot sau târâit de greier. Lezarea câmpului 22 provoacă afazia senzorială (bolnavul aude, dar nu poate interpreta sunetul, în special cuvintele). Aria gustativă este situată imediat superior de şanţul lateral Sylvius, în regiunea inferioară a girului postcentral, câmpul 43. Aria vestibulară nu are o localizare precisă; după unii autori ar fi situată în girul temporal superior, înapoia ariei auditive, după alţii în lobul parietal. Aria olfactivă este localizată în cortexul piriform, aria entorinală, câmpul 28. Distrugerea, în mod experimental la animale şi accidental la om, a acestor arii de proiecţie aferente duce la pierderea sensibilităţii, în cazul ariei senzitive, sau la pierderea funcţiei, în cazul ariilor senzoriale (orbire, surditate, anosmie de tip central, deşi organele receptoare respective sunt intacte). Ariile de proiecţie eferente sunt originea căilor cortico-fugale. Au rol în iniţierea mişcărilor voluntare, în integrarea funcţiilor motorii şi modificarea tonusului muscular. Aria somatomotorie primară corespunde câmpului 4 din girul precentral. În aria 4, centrii sunt localizaţi de sus în jos după silueta răsturnată a corpului. La acest nivel se formează o caricatură monstruoasă, la care ies în evidenţă mâna (în special degetul mare), pentru coordonarea activităţii manuale, şi capul, pentru coordonarea activităţii fonatorii şi mimicii -homunculus motor. Aria 4 conţine în stratul 5 neuroni piramidali gigantici Betz (120 - 150 u.). Există aproximativ 30000 neuroni Betz în fiecare emisferă. Aria premotorie (6) se află anterior de aria 4. Anterior de aria 6 se află câmpul frontal al ochiului (aria 8), care controlează mişcările voluntare ale ochilor, ca şi mişcările conjugate ale globilor oculari. Aria motorie secundară corespunde ariei somestezice secundare (câmpurile 40 şi 43) peste care se suprapune. Are rol în comanda motorie ipsilaterală a feţei.  Aria motorie suplimentară este localizată pe faţa medială a girului frontal superior, anterior de aria primară. Stimularea ei are ca rezultat trei tipuri de mişcări: adaptarea de postură, mişcări complexe stereotipice şi mişcări rapide necoordonate. Ariile extrapiramidale ocupă aproape în întregime regiunea cortexului, dar în special aria premotorie 6, aria motorie suplimentară (faţa medială a girului frontal superior) şi aria motorie secundară. Suprafaţa ocupată de ariile extrapiramidale reprezintă 85% din totalitatea cortexului motor. Aceste arii cuprind ariile subpresive (a căror stimulare inhibă funcţionarea ariei motorii primare), originea fibrelor parapiramidale şi ariile extrapiramidale propriu-zise. Ariile extrapiramidale propriu-zise sunt repartizate cortexului fronto-parieto- temporal şi mai puţin occipital. Caracterul principal al acestor arii este excitabilitatea redusă faţă de cea a câmpului 4, care se manifestă controlateral. De la aceste arii pleacă fibre corticopontine spre nucleii din punte şi apoi prin fibre pontocerebeloase spre neocerebel. De la scoarţa cerebelului ajung la nucleul dinţat, apoi la talamus şi de aici înapoi la scoarţa cerebrală, încheind circuitul cortico-ponto-cerebelo-talamo-cortical cu rol de a aduce influxul nervos de reglaj cerebelos în execuţia mişcărilor voluntare. Ariile vegetative se găsesc în girul cingular, în girii orbitari ai lobului frontal, la nivelul hipocampului şi în lobul insulei. Acest ansamblu formează creierul visceral. El este conectat în ambele sensuri cu talamusul, hipotalamusul şi sistemul limbic. Centrii limbajului. Emisfera stângă la dreptaci şi cea dreaptă la stângaci intervin în limbajul articulat. Existenţa unei emisfere dominante este necesară, deoarece lipsa dominanţei duce la bâlbâială. Centrii limbajului se află în girul frontal inferior, în câmpurile 44, 45 (aria vorbirii Broca), situate anterior de aria motorie principală (aria 4). Lezarea acestor arii duce la afazie motorie (anartrie), în care bolnavul nu-şi poate exprimat ideile. Centrii scrisului se află în girul frontal mijlociu, anterior de aria motorie principală. Lezarea lui determină agrafie, care constă în imposibilitatea de a scrie, cu toate că muşchii mâinii pot mobiliza degetele cu dibăcie în alte scopuri. Zonele de asociaţie determină activităţi psihomotorii şi psihosenzitive prin integrarea funcţională a ariilor motorii cu cele senzoriale. Ele s-au dezvoltat mai recent pe scară filogenetică şi ocupă o mare extindere în scoarţa cerebrală. SISTEMUL LIMBIC Structurile care alcătuiesc sistemul limbic sunt interpuse între diencefal, în jurul căruia formează un arc de cerc, şi neocortex. Are conexiuni întinse cu sistemul olfactiv, hipotalamus, talamus, epitalamus şi mai puţin cu neocortexul. Componentele sistemului limbic sunt: Calea olfactivă Este formată din nervii olfactivi, bulbul olfactiv, trigonul olfactiv, striile olfactivi (mediale şi laterale) şi lobul piriform (conţine aria entorinală), situat în girul hipocampic. Substanţa perforată anterioară Se găseşte între trigonul olfactiv şi striile olfactive, situate anterior, chiasma optică şi tractul optic, situate medial, şi uncusul hipocampic, situat caudal. Lateral se continuă cu corpul amigdalian.  Corpul amigdalian se află în profunzimea lobului temporal. Stria terminală Are originea, în cea mai mare parte, în corpul amigdalian şi în dreptul comisurii albe anterioare, majoritatea fibrelor sale terminându-se în nucleii striei terminale, restul fibrelor mergând spre aria septală şi spre hipotalamus. Aria septală Se găseşte în vecinătatea septului pellucid. Primeşte aferente de la corpul amigdalian prin stria terminală, de la substanţa perforată anterioară, de la hipocamp, prin intermediul fornixului, de la hipotalamus şi de la formaţia reticulată a mezencefalului. Trimite eferenţe spre corpul amigdalian ipsi- şi controlateral, spre hipotalamus, formaţia reticulată mezencefalică şi spre hipocamp prin intermediul fornixului. Hipocampul (cornul lui Ammon) Se află în vecinătatea girului hipocampic, de care este separat prin şanţul hipocampic. Aferentele provin de la lobul piriform, eferenţele iau calea fornixului şi ajung la nucleii septali şi la hipotalamus. Zonele de asociaţie determină activităţi psihomotorii şi psihosenzitive prin integrarea funcţională a ariilor motorii cu cele senzoriale. Ele s-au dezvoltat mai recent pe scară filogenetică şi ocupă o mare extindere în scoarţa cerebrală. Localizările vegetative se găsesc în partea frontală laterală şi pe faţa orbitară a lobului frontal, cuprinzând ariile 10, 11, 12, 13, 14 (aria prefrontală). Prin excitarea acestor arii se intensifică reacţiile vegetative respiratorii, circulatorii, gastro- intestinale şi excretorii.