Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc PDF

1 Autonomii locale si instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII) La începutul Evului Mediu are loc etnogeneza popoarelor europene, printre care și a românilor , după care popoarele evoluează spre noi forme de organizare politică: statele medievale. Acest...

1 Autonomii locale si instituții centrale în spațiul românesc (secolele IX-XVIII) La începutul Evului Mediu are loc etnogeneza popoarelor europene, printre care și a românilor , după care popoarele evoluează spre noi forme de organizare politică: statele medievale. Acest proces de formare a statelor medievale este prezent și în spațiul românesc, fiind reflectat prin formarea statelor : Transilvania, Țara Românească, Moldova și Dobrogea. Procesul de formare a statelor menționate s-a desfășurat în etape prin unificarea formațiunilor politice prestatale și consolidarea instituțiilor. Cristalizarea statelor medievale a fost stimulată de factori interni sau externi. Factorii interni sunt reprezentați de dezvoltarea economică din regiune, stratificarea socială și dezvoltarea feudalismului, iar factorii externi sunt reprezentați de centrele de putere existente în regiune. Ca factori externi putem menționa: politica Imperiului bizantin la Dunăre preocupat de Dobrogea, politica expansionistă a regatului maghiar, stingerea dinastiei arpadiene în regatul maghiar, invazia tătară, dar și decăderea puterii tătarilor. 1. Spațiul intracarpatic (viitoarea Transilvania) - secolele IX-XI Secolul al IX-lea, în Gesta Hungarorum, cronică maghiară scrisă de notarul regelui maghiar Bela al IlI-lea - sunt menționate trei autonomii locale românești: voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin; voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu cetatea de scaun la Dăbâca; voievodatul Menumorut, în Crișana, cu cetatea de scaun la Biharea. Astfel, Cronica notarului anonim (Anonymus) al regelui Ungariei Bela al lll-lea, scrisă probabil prin secolul al Xll-lea, dar oglindind evenimente de la sfârșitul secolului al IX-lea, relatează conflictele care i-au opus pe ungurii în expansiune spre răsărit unor formațiuni politice de dincolo de Tisa. Aceste formațiuni, de tipul cnezatelor sau voievodatelor, forme de organizare influențate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populației românești, erau situate în Biharea (condusă de Menumorut), în Banat, cu centrul probabil la Cuvin (Glad) și Gelu în inima Transilvaniei, având drept centru posibil Dăbâca. Gelu este sigurul dintre acești conducători locali numit de Anonymus blach, adică român, în condițiile în care populația din zonă era departe de a fi omogenă din punct de vedere etnic. Importanța izvorului este aceea că atestă o anterioritate a românilor în Transilvania. Secolul al XI-lea - Legenda Sfântului Gerard - sunt menționate două voievodate românești: voievodatul condus de Gyla, în centrul Transilvaniei; voievodatul condus de Ahtum, în Banat. 2. Spațiul extracarpatic, la sud de Carpați (viitoarea Țară Românească) - secolul XIII 1247 - Diploma Cavalerilor Ioaniți - act acordat de regele Ungariei, Bela al IV-lea, Cavalerilor Ioaniți - menționează existența, la sud de Carpați, a cinci formațiuni politice românești: voievodatul lui Litovoi, între Olt și Jiu; voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului; cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei; cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei; Țara Severinului, care cuprindea estul Banatului și vestul Olteniei (ulterior Banatul de Severin) Spațiul extracarpatic, la est de Carpați (viitoarea Moldova) - secolele XII-XIII Secolul al XII-lea - cronicile rusești menționează o „țară Berlad". Secolul al XIII-lea - documentele cancelariei regale maghiare și papale stabilesc o „țară a brodnicilor"; 2 - cronică rusească atestă o „țară a bolohovenilor". Documentele atestă existența unor autonomii locale cu numele de: „codrii" - Codrii Cosminului, „câmpuri" - Câmpul lui Dragoș, „ocoale și „cobâle". 4. Spațiul extracarpatic, între Dunăre și Mare (viitoarea Dobrogea) - secolele X-XIII Secolul al X-lea - este atestat un „jupanat", condus de jupân Gheorghe. Secolul al XI-lea - este atestată o unitate teritorial-administativă „Thema Paristrion", condusă de un funcționar al Imperiului Bizantin; - lucrarea Anei Comnena, Alexiada, atestă trei formațiuni politice conduse de Tatos, Satza și Sestlav 3 Existența autonomiilor locale românești este atestată de izvoare istorice externe în contextul desfășurării ultimelor migrații (secolele IX-XIII) - dovada evoluției în cadrul obștilor sătești. Autoritatea conducătorilor obștilor sătești este consolidată în contextul migrațiilor. Statele medievale românești sunt continuatoarele autonomiilor locale. Intemeierea statelor medievale românești Formarea și organizarea Transilvaniei Formarea și organizarea voievodatului Transilvaniei s-a realizat în etape pe parcursul secolelor IX- XIII. Prima etapă corespunde cu existența voievodatelor din interiorul arcului carpatic. Aceste voievodate încep să fie menționate în contextual în care ungurii așezați în Panonia încep să-și manifeste interesul față de Transilvania. Ungurii sunt de origine fino- ugrică și locuiau în zona m-ților Altai. Încep să migreze spre Europa în sec IX, în etape. În 896 trec în Panonia se așează într-o zonă numită țara Ugvarului și depun jurămant de credință lui Arpad. De aici organizează expediții spre vest și răsărit. Înspre răsărit întâmpină opoziția voievozilor Gelu, Glad și Menumorut, în sec IX și Ahtum și Gyla în sec XI. A doua etapă corepunde cu procesul de cucerire a Transilvaniei de către unguri – sec XI / XIII- proces care s-a intensificat după creștinarea acestora. Regele Vaik a acceptat creștinismul de rit latin în 1001. Cucerirea s-a realizat prin: încercarea de impunere a principatului, impunerea comitatului, colonizarea secuilor și sașilor, dar și colonizarea ordinelor călugărești: teutoni și Ioniți. În această etapă, cucerirea a fost sistematică, în sensul că regalitatea organiza statul după modelul occidental. Astfel , introduce comitatul, care era specific nobililor maghiari. Primul comitat a fost Bihorul, apoi Dăbâca și Cluj. Regalitatea încearcă să înlocuiască voievodatul cu principatul. La 1111 , este menționat un anume Mercurie, drept principe al Transilvaniei. Rezistența românilor este dărză, din moment ce la 1176, este menționat Leustachie, drept voievod al transilvaniei. De altfel, între 1111 și 1176 izvoarele nu pomenesc nici principi nici voievozi, dovadă a framântărilor care au avut loc, iar menținerea voievodatului demonstrează că maghiarii au fost forțați să- l accepte. Voievodatul era vasal Ungariei. Pentru a-și impune stapânirea în centrul și sudul Trannsilvaniei, maghiarii au colonizat începand din sec XII pe secui și pe sași , care beneficiau de privilegii largi și autonomie. Așezarea sașilor a avut drept consecință dezvoltarea meșteșugurilor și orașelor în interiorul arcului Carpatic. Și secuii și sașii erau organizați în scaune, în timp ce românii erau organizați în districte În secolul XIII , cucerirea și organizarea Transilvaniei par a fi încheiate în sec XIII. Așezarea noilor veniți produce o schimbare a structurii entice, romanii rămân majoritari, doar că sunt excluși de la viața politică, avand statut de tolerați. În Transilvania funcționa principiul starilor privilegiate, care aici ținea cont de criteriu etnic Națiunile privilegiate erau maghiarii, sașii și secuii, pe baza unei înțelegeri Unio Trium Naționum. Religia oficială era cea catolică, iar din 1366 , prin diplomele regelui Ludovic calitatea de nobil este condiționată de apartenența la catolicism. Așadar , formarea Transilvaniei a fost un process care a evoluat de la formațiunile prestatale la etapa organizării voievodatului ca instituție autonomă sub suzeranitatea maghiară. Voievodatul și 4 a păstrat autonomia, spre sfârșitul secolului XIII se remarcă prin autoritate Roland Borș , dar și Ladislau Kan. De altfel, autonomia a permis voievozilor să se implice în lupta antiotomană. A păstrat acest statut până în sec XVI, când intră sub suzeranitate otomană, fiind organizat ca principat( 1541) Autonomii locale Formarea statelor medievale românești Statele medievale românești sunt continuatoarele autonomiilor locale, in condițiile în care , statele au apărut prin unificarea acestor autonomii locale. Formarea tării românești s-a desfășurat de-a lungul unei perioade istorice care își are începuturile în micile formațiuni politice menționate în Diploma ioaniților( 2 iul 1247). Ea s-a înfăptuit treptat, pe măsura dezvoltării civilizației și consolidării cnezatelor și voievodatelor în lupta cu puterile vecine. Prima etapă a formării Țării Românești a pornit din dreapta Oltului, prin acțiunea lui Litovoi. Litovoi, probabil cel din diplomă, și-a extins stăpânirea și asupra altor cnezate (1272-1275), iar apoi a respins suzeranitatea maghiară( 1277-1279). A avut loc un conflict militar, care s-a sfârșit cu moartea lui Litovoi și luarea ca prizonier a fratelui acestuia, Bărbat. Fratele se răscumpără cu o sumă mare de bani , ceea ce demonstrează forța economică a formațiunii , și-și reia stăpânirea, acceptând suzeranitatea. A doua etapă hotărâtoare în întemeierea Țării Românești a avut loc la începutul secolului XIV. De data asta a pornit din stânga Oltului, în jurul formațiunii lui Seneslau. La începutul secolului XIV, izvoarele istorice menționează aici o formațiune politică: Vlahia nord –dunăreană și pe conducătorul ei, Basarab( ?1310-1352). Basarab participă la conflictele militare ale vremii. Basarab a fost cel care a unificat cnezatele și voievodatele de o parte și de alta a Oltului, întemeind Țara Românească. Tot el a eliberat sudul teritoriului dintre Prut și Nistru, ceea ce explică numele de Basarabia extins asupra întregului teritoriu dintre cele două râuri. Tradiția istorică, păstrată în cronicile muntene menționează descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraș , la 1290, legând formarea țării de la sud de Carpați de evenimentele petrecute în Transilvania. Negru Vodă a venit la sud de Carpați și a întemeiat Țara Românească, stabilind capitala la Câmpulung. Sâmburele real al tradiției se leagă de desființarea, de către regalitatea maghiară, a autonomiei Țării Făgărașului la 1291. Obținerea independenței Basarab nu a ignorat factorul de putere reprezentat de regatul maghiar, drept urmare s-a recunoscut vasal al regelui Carol robert de Anjou, în 1324, regele recunoscându-i domnia. La scurtă vreme , regele maghiar consideră că Basarab și- a nesocotit obligațiile vasalice și a organizat o campanie militară împotriva voievodului român.Un motiv a fost și încercarea lui Basarab de a și extinde stăpânirea și asupra Banatului de Severin. Carol Robert a pornit războiul în toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab i-a propus regelui maghiar să îi plătească 7000 de 5 mărci de argint, echivalentul a 74 de kg de aur. Suma demonstrează puterea economică a voievodului muntean. Regele refuză oferta, se îndreaptă spre capitala Argeș, fără să o poată cuceri. Aparent victorioasă, armata maghiară a fost surprinsă de armata lui Basarab, într-o posadă( trecătoare). Bătălia a ținut 3 zile, 9- 12 nov. 1330, s-a terminat cu victoria lui Basarab. Bătălia de la Posada a însemnat câștigarea independenței Tării. Țara s-a consolidat în timpul urmașilor lui Basarab. Nicolae Alexandru(1352-1364) rezistă presiunilor regatului maghiar și întemeiază prima Mitropolie la Argeș, dependentă de patriarhia de la Constantinopol. Vladislav Vlaicu (1364-1377)a bătut prima monedă și a acordat privilegii negustorilor brașoveni. Formarea Moldovei Întemeierea Moldovei a fost favorizată de anumiți factori externi, cum slăbirea dominației tătărilor asupra acestui teritoriu. Din a doua jumătate a secolului XIII, spațiul de la răsărit de Carpați, intră sub dominația tătarilor, care și-au creat un centru de putere la gurile Dunării.( Tătarii locuiau în Asia Centrală. Triburile au fost unificate de Ginghis Han. În timpul unui urmaș, tătarii sau mongolii organizează expediții de jaf împotriva Europei , 1236-1241, moartea hanului determină retragerea tătarilor. O parte se stabilesc la N Mării Negre, întemeind Hanatul Hoardei de Aur). Evoluția spre cristalizarea unor formațiuni în această zonă este atestată de un document al cancelariei papale din 1332; acesta vorbea despre puternicii acelor locuri ce confiscaseră bunurile episcopiei cumane. Unirea acestor formațiuni a fost favorizată de lupta împotriva tătarilor a regilor maghiari, dar și de succesul lui Basarab În cazul Moldovei, descălecatul este confirmat de izvoarele istorice. O primă etapă a avut loc în timpul expedițiilor organizate de regele maghiar Ludovic la răsărit de Carpați împotriva tătarilor(1345-1354). În timpul acestor expediții, regele organizează o marcă de graniță cu rol de apărare pusă sub comanda voievodului din Maramureș , Dragoș. Tradiția amintește acest fapt prin termenul de descălecat. Statul lui Dragoș nu era pe deplin organizat , cuprindea doar partea nordică a viitoarei Moldove. A doua etapă începe cu 1359. Pe baza izvoarelor, istoricii vorbesc de descălecatul lui Bogdan din Maramureș, care întemeiază Moldova. Bogdan, era conducătorul unui voievodat din valea Vișeului, avand centrul la Cuhea. Spre mijlocul secolului XIV, Bogdan se opune încercărilor coroanei maghiare de a organiza comitatul, documentele regale, considerându-l „ necredinciosul nostru”. În aceste împrejurări, Bogdan trece în Moldova în 1359 și ajutat de localnici îî alungă pe Dragoșești. Luptele cu regalitatea maghiară continuă , în 1365 noul stat era independent. Statul s-a consolidat în timpul urmașilor lui Bogdan. Moldova cunoaște dezvoltarea economică în timpul lui Petru I Mușat( 1374-1391) , care bate primele monede , iar Roman I1391-1394 extinde stăpânirea Moldovei până la mare. Dobrogea 6 În sec XIV se constituie și la sud de Dunăre un stat independent, a cărui nucleu a fost Țara Cavarnei, condusă de Balica( 1346-1354). Urmașul său, Dobrotici( 1354-1386) a primit de la bizantini titlul de despot. El și-a extins stăpânirea asupra teritoriului dintre Dunăre și mare. Sub urmașul lui, Ivanco, se bate monedă și se stabilesc contacte politice și economice. A fost anexată Țării Românești în 1388, apoi cucerită de turci între 1417 sau 1420 până la 1878. Formarea statelor medievale românești a avut o însemnătate majoră pentru dezvoltarea civilizației românești, pentru menținerea ființei statale. Apariția statului medieval reprezintă rezultatul cristalizării formațiunilor prestatale, a fost caracteristic întregului spațiu românesc. Statul a asigurat sistemul de organizare internă și funcția de apărare. A avut instituții originale și s-a afirmat în lupta antiotomană