Unitatea de învăţare 2. FONETICA ARTICULATORIE (I) PDF

Unitatea de învăţare 2. FONETICA ARTICULATORIE (I) Cuprins 2.1. Introducere.................................................................................................................. 17 2.2. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................

Unitatea de învăţare 2. FONETICA ARTICULATORIE (I) Cuprins 2.1. Introducere.................................................................................................................. 17 2.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 17 2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor.........................................................................18 2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor........................................... 19 2.5. Semivocalele. Grupurile vocalice: diftongi, triftongi, hiat......................................... 21 2.6. Rezumat....................................................................................................................... 26 2.7. Test de autoevaluare................................................................................................... 26 2.1. Introducere Unitatea de învăţare 2 prezintă sunetele vocalice din perspectivă articulatorie şi descrie fenomenele care survin în procesul vorbirii şi care „deviază” de la caracterul ideal al oricărei clasificări. De asemenea, sunt reluate noţiuni legate de grupurile vocalice, oferindu-se exemple şi explicaţii pentru situaţii care se caracterizează printr-o anumită dificultate în recunoaşterea acestor grupuri. 2.2. Obiectivele unităţii de învăţare 2 După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili: - să recunoască particularităţile articulatorii ale vocalelor limbii române; - să înţeleagă şi să recunoască diversele situaţii de realizare a sunetelor vocalice în practica vorbirii; - să identifice corect grupurile vocalice ale limbii române. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h. 17  2.3. Clasificarea articulatorie a vocalelor În limba română sunt şapte vocale: a, ă, î, e, i, o, u – în notaţie fonetico-fonologică [a, ə, î, e, i, o, u]. Primele trei se realizează totdeauna ca vocale plenisone (nu sunt niciodată semivocale 1), ultimele patru se pot realiza şi ca semivocale: [ĕ, ĭ, ŏ, ŭ]. Altfel spus, primele trei sunt numai silabice, celelalte pot fi şi silabice, şi nesilabice (când sunt semivocale, neputând purta accent şi nici constitui singure silabă, dat fiind că semivocalele sunt sunete dependente în pronunţie, ca şi consoanele, de o vocală). ! Pe parcursul întregului material vom nota semivocalele ca mai sus 2. Clasificarea articulatorie a vocalelor 3 se face după două criterii: apertura (gradul de deschidere a maxilarelor) şi locul de articulare. După apertură, vocalele limbii române se clasifică în: a) vocale deschise: [a] (unghiul de deschidere a maxilarelor este mare); b) vocale semideschise: [ə, e, o] (unghiul se micşorează); c) vocale închise: [i, î, u] (unghiul se micşorează şi mai mult). După locul de articulare, vocalele limbii române se clasifică în: a) vocale centrale (neutre): [a]; b) vocale anterioare: [e, i] (diferenţa fiind dată de apertură); c) vocale posterioare: [ә, î, o, u] (diferenţa este dată şi în acest caz de apertură; [o] şi [u] se mai diferenţiază de [ә] şi [î] prin faptul că sunt labiale, adică rotunjite cu ajutorul buzelor). Pronunţaţi fiecare vocală în parte, comparaţi-le după cele două criterii, al aperturii şi al locului de articulare, şi încercaţi să conştientizaţi diferenţele. 1 Evident, ne referim aici numai la nivelul limbii literare (standard), adică neluînd în calcul comportamentul dialectal al anumitor vocale. Vocala [î], de exemplu, apare şi cu realizare semivocalică în unele zone ale Banatului. 2 Posibilităţile limitate oferite de fonturile programului Word ne-au impus această soluţie în detrimentul notaţiei consacrate pe care am fi preferat-o. În lucrările de specialitate, semivocalele se notează, de regulă, unitar, preferându-se acelaşi semn grafic (diacritic) – un semicerc convex plasat sub grafemele respective. 3 Clasificarea se referă numai la vocale, caracteristicile semivocalelor fiind descrise în subcap. următor. 18  2.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a vocalelor Clasificarea articulatorie a vocalelor după criteriul aperturii, prezentată mai sus, este, bineînţeles, teoretică. În practica vorbirii, orice clasificare se dovedeşte a fi ideală şi, tot ca orice clasificare, are în primul rând rolul de a înregistra diferenţele primare – în acest caz, pe acelea dintre sunetele nonechivalente (aparţinând la foneme diferite). De fapt, aşa cum se va vedea într-un capitol următor (UI 7. Elemente de fonologie), sunetele sunt pronunţate diferit de la un vorbitor la altul, de la o zonă la alta (dacă luăm în calcul şi pronunţiile regionale) şi chiar de la un moment al articulării la altul în cazul aceluiaşi vorbitor. Aşadar, în vorbire se înregistrează în varii contexte pronunţii diferite ale aceluiaşi sunet (variante sonore, fără relevanţă fonologică, adică neproducând modificarea sensului când apar alternativ în aceeaşi poziţie într-un cuvânt). Exemplu Astfel, se pot înregistra diferite grade de deschidere / închidere a unei vocale, de la un [e] mediu deschis, până la un [e] mai deschis decât media (care se notează fonetic [ę]) şi chiar până la un [e] foarte deschis. La fel, şi pentru fenomenul închiderii se pot înregistra grade diferite de [e] închis (care se notează fonetic [ẹ]). Toate aceste variante şi varietăţi sonore sunt înregistrate prin diversele tipuri de transcriere fonetică (precum este cea dialectală, care notează pronunţiile regionale). A se compara pronunţiile: [fete]/[fęt’ẹ]. Prima pronunţie corespunde pronunţiei standard (a limbii standard, literare), unde [e] se realizează, în ambele ocurenţe 4, ca vocală semideschisă, conform clasificării. Cea de-a doua este o pronunţie regională (specifică zonei Banatului, dar şi unor graiuri transilvănene), unde aceeaşi vocală se pronunţă, la prima ocurenţă, ca [ę], iar la a doua ca [ẹ]. Faptul că [e] se pronunţă diferit faţă de standard în a doua tranşă sonoră nu atrage însă modificarea sensului cuvântului (este vorba, în ambele tranşe, despre pluralul substantivului „fată”). În pronunţiile regionale, astfel de efecte ale acţiunii vecinătăţii sunetelor fac diferenţa specifică faţă de pronunţia standard, care este mai „stabilă” datorită existenţei şi respectării unui set de norme la nivelul ortoepic (de pronunţie) al limbii literare. *În graiul bănăţean, [é] urmat de o silabă conţinând un alt [e] se rosteşte ca un [ę] şi atrage, uneori, închiderea celui de-al doilea [e]: fięĉe, culięže, muięre, l’ęmńe etc. În cuvântul dat în exemplu se mai observă palatalizarea (înmuierea în prezenţa unui [e] sau [i] a unor consoane) lui [t], notată [t’]. 4 ocurenţă = „apariţie” 19  Comparaţi tranşele sonore [bankә]1/[baŋkә]2 (cf. „bancă”) şi încercaţi să realizaţi diferenţa, la nivelul aperturii, existentă între vocala [a]1 şi vocala [a]2, studiind pronunţia modificată a lui [a]2 în vecinătatea lui [ŋ] (consoană care corespunde unui [n] pronunţat foarte velar, cu muşchiul lingual foarte retras şi aproape lipit de palatul dur – pronunţie specifică graiului muntean). Clasificarea articulatorie a vocalelor după criteriul locului de articulare prezintă, şi ea, tot o distincţie teoretică. Am văzut deja că, în funcţie de vecinătăţi, sunetele se modifică mai mult sau mai puţin. Exemplu Astfel, după unele semivocale şi după consoanele palatale (în română, [k’, g’]), de exemplu, vocalele îşi modifică trăsăturile articulatorii.  A se compara [a] din [kar] („car”) cu [a]din [k’ar] („chiar”) şi cu [a] din [kŏase] („coase”). Se va observa că, sub influenţa consoanei palatale [k’], [a] din [k’ar] este uşor avansat (anteriorizat) ca loc de articulare faţă de [a] din [kar]. Apoi, [a] din [kŏase] este, faţă de acelaşi [a] din [kar], pronunţat uşor posterior şi rotunjit din cauza vecinătăţii cu semivocala [ŏ]. Comparaţi tranşele sonore [kor]1/[k’or]2/[ĭod]3 (cf. „cor”, „chior”, „iod”) şi încercaţi să realizaţi diferenţa, la nivelul locului de articulare, existentă între ocurenţele vocalei [o], studiind pronunţia modificată a lui [o]2 şi [o]3 în vecinătatea consoanei [k’] şi respectiv a semivocalei [ĭ] faţă de pronunţia lui [o]1. Să ne reamintim...  vocalele se împart, după apertură, în: deschise, semideschise şi închise;  vocalele se împart, după locul de articulare, în: centrale, anterioare şi posterioare;  în practica articulatorie, vocalele se actualizează în pronunţii diferite, înregistrându-se diverse „derapaje” de la cadrul ideal al clasificărilor (deschidere/închidere în diverse grade, anteriorizare, rotunjire etc. a sunetelor vocalice în vecinătatea altor sunete). În practica vorbirii se mai întâlnesc şi alte fenomene: de exemplu, opoziţia oral/nazal şi devocalizarea. Opoziţia oral/nazal, dată de timbru, nu este relevantă din punct de vedere fonologic pentru vocalele limbii române, spre deosebire de franceză, spre exemplu, unde prezenţa în aceeaşi tranşă sonoră a aceleiaşi vocale pronunţate oral sau nazal atrage modificarea de sens. 20  Exemplu A se compara situaţia din: 1. (fr.) [bo] („beau”) / [bõ] („bon”) cu 2. (rom.) [bankә] („bancă”) / [bãnkә] („bancă”). Devocalizarea (pronunţia asurzită) este facultativă în limba română. Fenomenul devocalizării este favorizat de poziţia finală (slabă) a vocalei, poziţie care determină scăderea intensităţii vocii spre finala cuvântului. Toate vocalele se rostesc cu vibraţie glotală, excepţie fac însă vocalele rostite în şoaptă, fără voce (asurzite), cum este vocala [i] la finală absolută, aflată după o consoană (sau grup de consoane) de un anumit tip şi lipsită de accent: [peşti, stupi, lobi, pomi, auzi, ari] etc. (vezi detalii despre această valoare fonetică în UI 5., subcap. 5.3.). Să ne reamintim...  în practica vorbirii nu există numai 7 vocale ale limbii române, ci o infinitate de realizări vocalice determinate de diferiţi factori;  diferenţele sonore existente în pronunţarea aceloraşi vocale nu sunt notate în scrierea alfabetică a limbii române tocmai pentru că ele nu sunt relevante din punct de vedere fonologic (funcţional);  în pronunţarea vocalelor pot apărea fenomene ca: modificarea gradului standard al aperturii (deschidere/închidere), modificarea locului de articulare, nazalizarea, devocalizarea etc. 2.5. Semivocalele. Grupurile vocalice: diftongi, triftongi, hiat DEFINIŢIE Semivocalele (numite, mai rar, şi semiconsoane) sunt sunete care prezintă asemănări parţiale atât cu vocalele, cât şi cu consoanele. Semivocalele seamănă cu vocalele din punct de vedere articulatoriu, dar sunt dependente de acestea, pentru că au intensitate şi durată extrem de reduse, deci sunt dependente în pronunţie de o vocală cu care realizează diftong sau triftong. Semivocalele se deosebesc de vocale din perspectivă funcţională, deoarece, neavând durată propriu-zisă, nu pot fi nuclee silabice (nu pot constitui singure silabă) şi nu pot purta accent. Din acest punct de vedere, ele se aseamănă cu consoanele care, din aceleaşi motive, nu pot face singure silabă şi nu pot fi accentuate (aceste aspecte vor fi reluate în UI 7. Elemente de 21 fonologie). Din punct de vedere acustic, sunetele semivocalice au un statut aparte: ele se caracterizează prin trăsăturile [– Vocalic], pentru că nu au definită clar structura formanţilor de sunet 5, şi [– Consonantic], pentru că, neexistând vreun obstacol în calea curentului de aer fonator, se realizează o altfel de concentrare a energiei acustice decât cea specifică pentru consoane. Semivocalele limbii române sunt: [ĕ, ĭ, ŏ, ŭ]. Explicaţia notării în acest fel a semivocalelor am oferit-o deja în paragr. 2.3. Mai rămâne de precizat că în sistemul de transcriere fonetică internaţională se mai folosesc pentru semivocalele notate de noi [ĭ, ŭ] şi grafemele [j, w]. Nu am recurs însă la aceste notaţii, deoarece tot nu s-ar fi rezolvat problema notaţiei pentru celelalte două semivocale şi, în plus, dacă se recurge la notaţia prin iot (adică [j]), trebuie automat înlocuit sunetul corespunzător literei „j” din română prin alt grafem de transcriere fonetică. Să ne reamintim...  ca şi consoanele, semivocalele nu pot fi pronunţate decât cu ajutorul unei vocale, ele neapărând decât în diftongi sau triftongi;  ca şi consoanele, semivocalele nu pot constitui singure silabă;  ca şi consoanele, semivocalele nu pot purta accent;  semivocalele seamănă parţial cu vocalele din punct de vedere articulatoriu;  semivocalele seamănă parţial cu consoanele din punct de vedere funcţional. Grupurile vocalice ale limbii române sunt de tip: diftong, triftong şi hiat. Sunt calificate drept grupuri din perspectivă funcţională, adică după caracteristicile fonologice şi după comportamentul raportat la silabaţie. Anticipăm în acest fel probleme care ţin de domeniul fonologiei, lucru necesar pentru a avansa spre prezentarea, în subcapitolul următor, a convenţiilor de transcriere fonetică pentru limba română după prezentarea consoanelor. DEFINIŢIE Diftongul este o secvenţă alcătuită dintr-o vocală şi o semivocală. Componentele nu se despart (aparţin aceleiaşi silabe) şi se pronunţă cu o singură tensiune musculară (şi, implicit, cu un singur efort expirator). Diftongii se clasifică după poziţia semivocalei faţă de vocală în: diftongi ascendenţi (SV): iepure [ĭé-pu-re], vioară [vi-ŏá-rə] etc. diftongi descendenţi (VS): argou [ar-goŭ], ghiocei [g’i-o-čeĭ] etc. 5 Formanţii de sunet se caracterizează printr-o anumită frecvenţă, amplitudine şi lăţime de bandă. Relaţia existentă între aceste caracteristici fac posibilă identificarea sunetelor cu ajutorul unor aparate (spectrografe, sonagrafe), determinându-li-se astfel locul în spectrul sonor. 22  ! În limba română, diftongul „ii” [iĭ] este totdeauna descendent (cf.: vizitii, consilii, represalii, fotolii etc.), al doilea „i” fiind semivocalic (vezi, mai jos, proba duratei). De aceea, cuvinte precum copiii (pluralul articulat al substantivului copil) se desparte co- pii-i [ko-piĭ-i]. ! O posibilitate de identificare a semivocalei 6 este proba accentului: cum numai vocala este purtătoare de accent, este clar că semivocala va fi sunetul neaccentuat din diftongul respectiv. Această probă nu poate fi aplicată în toate cazurile pentru simplul motiv că accentul poate cădea pe altă silabă, nu pe cea care conţine diftongul: cf. femeie [fe-mé- ĭe]. Mai sigură este proba duratei: sunetul care se poate prelungi este evident cel vocalic. Aceasta prezintă avantajul că evidenţiază semivocala în grupurile care nu conţin o vocală plenisonă de tip silabic (de ex., argou). ! În limba română, doar diftongii [ĕa] şi [ŏa] sunt moşteniţi din latină: (lat.) stella > (rom.) stea; (lat.) solem > (rom.) soare. Ceilalţi diftongi s-au dezvoltat pe teren românesc. DIFTONGII LIMBII ROMÂNE ea [ĕa] şoseá [šo-sĕa] ii [iĭ] víi [viĭ] eo [ĕo] vreó [vrĕо] ăi [әĭ] tắi [tәĭ] oa [ŏa] noápte [nŏаp-te] âi [îĭ] pấine [pîĭ-ne] ia [ĭa] băiát [bә-ĭаt] ua [ŭa] zíua [zi-ŭa] ie [ĭe] ieşí [ĭe-ši] uă [ŭә] óuă [o-ŭә] io [ĭo] iód [ĭоd] ău [әŭ] sắu [sәŭ] iu [ĭu] ştiúcă [štĭu-kә] au [aŭ] sáu [saŭ] ai [aĭ] máĭ [maĭ] eu [eŭ] léu [leŭ] ei [eĭ] tréĭ [treĭ] iu [iŭ] fíu [fiŭ] oi [oĭ] nói [noĭ] ou [oŭ] nóu [noŭ] ui [uĭ] cúib [kuĭb] âu [îŭ] rấu [rîŭ] 6 Când nu este evident, ca în cel de-al doilea exemplu, unde [a] este totdeauna vocală. 23  DEFINIŢIE Triftongul este o secvenţă alcătuită dintr-o vocală şi două semivocale. Componentele nu se despart (aparţin aceleiaşi silabe) şi se pronunţă cu o singură tensiune musculară (şi, implicit, cu un singur efort expirator). ! Limba română este singura limbă romanică în care s-au dezvoltat triftongi (vezi tabelul de mai jos). Triftongii se clasifică după poziţia vocalei faţă de semivocale în: triftongi cu vocala în poziţie mediană (SVS): leoaică [le-ŏaĭ-kə], miei [mĭeĭ] etc. triftongi cu vocala în poziţie finală (SSV): aripioară [a-ri-pĭŏa-rə], lăcrămioară [lə-krə- mĭŏа-rə] TRIFTONGII LIMBII ROMÂNE eai [ĕaĭ] vedeái [ve-dĕaĭ] iei [ĭeĭ] piéi [pĭеĭ] eau [ĕaŭ] citeáu [či-tĕаŭ] oai [ŏaĭ] leoáică [le-ŏаĭ-kə] iai [ĭaĭ] tăiái [tә-ĭаĭ] ioa [ĭŏa] inimioáră [i-ni-mĭŏа-rə] DEFINIŢIE Hiatul este un grup de două vocale plenisone alăturate care aparţin la două silabe diferite. Am sistematizat într-un tabel, ca şi în cazul diftongilor şi triftongilor, situaţiile de hiat care se întâlnesc în limba română. De asemenea, vom prezenta situaţiile în care nu există hiat, dar care produc confuzii în privinţa identificării hiatului. Situaţiile respective sunt urmate de explicaţiile privitoare la identificarea corectă a hiatului şi la diferenţele dintre situaţiile prezentate (de fals hiat) şi cele în care se realizează hiatul. 24  SITUAŢIILE DE HIAT DIN LIMBA ROMÂNĂ cóntra-amirál coabitáre [ko-a-bi-ta- a-a [a-a] â-i [î-i] sâcâí [sî-kî-i] o-a [o-a] [kon-tra-a-mi-ral] re] e-e [e-e] alée [a-le-e] â-u [î-u] rấul [rî-ul] o-e [o-e] poét [po-et] i-i [i-i] fiínţă [fi-in-ţə] e-a [e-a] ideál [i-de-al] o-i [o-i] croí [kro-i] o-o [o-o] alcoól [al-ko-ol] e-ă [e-ə] creắm [kre-әm] o-u [o-u] bóur [bo-ur] contínuu u-u [u-u] e-i [e-i] leít [le-it] u-a [u-a] poluát [po-lu-at] [kon-ti-nu-u] continuắm a-e [a-e] áer [a-er] e-o [e-o] eolián [e-o-li-an] u-ă [u-ə] [kon-ti-nu-әm] a-i [a-i] láic [la-ik] e-u [e-u] léul [le-ul] u-e [u-e] duét [du-et] cianúră a-o [a-o] caolín [ka-o-lin] i-a [i-a] u-i [u-i] bănuí [bә-nu-i] [či-a-nu-rə] pompiér [pom-pi- respectuós a-u [a-u] áur [a-ur] i-e [i-e] u-o [u-o] er] [res-pek-tu-os] ă-i [ə-i] (a se) cắi [kә-i] i-o [i-o] ión [i-on] y-a [i-a] kenyán [k’e-ni-an] ă-u [ə-u] păún [pә-un] i-u [i-u] fíul [fi-ul] y-u [i-u] hóbby-uri [ho-bi-uri] ! NU există hiat în situaţiile: 1. 2. 3. 4. V-SV SV-SV V-SVS SV-V vioară [vi-ŏa-rə] neaua [nĕa-ŭa] leoaică [le-ŏaĭ-kə] mieuna [mĭe-u-na] Aşadar, schema hiatului este V-V. Altfel spus, nu există hiat dacă la stânga sau/şi la dreapta tăieturii silabice se află grup vocalic de tip diftong/triftong. Situaţia 4 este cea care induce cel mai des în eroare, dat fiind că la stânga tăieturii silabice există vocala din diftong, iar la dreapta vocală plenisonă. Totuşi, nici în această situaţie nu se poate vorbi de hiat, deoarece, vocala componentă a unui diftong/triftong nu este echivalentă cu vocala plenisonă nici din punct de vedere fonetic, nici fonologic (funcţional). Fonetic, vocala din diftong/triftong este inevitabil alterată articulatoriu de prezenţa semivocalei / semivocalelor (se 25 produce, de regulă, o anteriorizare). Fonologic, diftongii/triftongii funcţionează la silabaţie ca un singur sunet. „Umpleţi” casetele ultimului rând al tabelului în care se înfăţişează falsele situaţii de hiat cu exemple similare, conform schemelor de silabaţie corespondente. Să ne reamintim...  diftongii şi triftongii sunt grupuri vocalice care nu se despart, fac parte din aceeaşi silabă;  clasificarea diftongilor/triftongilor se realizează după poziţia vocalei în grup;  proba duratei este cea mai sigură probă pentru depistarea corectă a semivocalei/semivocalelor dintr-un diftong/triftong;  hiatul presupune două vocale plenisone consecutive, aflate în silabe diferite. 2.6. Rezumat Unitatea de învăţare 2 prezintă perspectiva articulatorie asupra vocalelor şi descrie fenomenele întâlnite în procesul vorbirii şi care „deviază” de la caracterul ideal al oricărei clasificări. Reluarea noţiunilor legate de grupurile vocalice, prin definiţii, exemple şi explicaţii pentru situaţii care se caracterizează printr-o anumită dificultate în recunoaşterea acestor grupuri, se face la un nivel superior, integrându-se aceste grupuri în inventarul sonor al limbii române. 26