Conceptul de sănătate și boală. Plan de îngrijiri. PDF

CONCEPTUL DE SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. NEVOI FUNDAMENTALE ALE OMULUI ◼ Definiţia sănătăţii. Au fost formulate mai multe definiţii ale sănătăţii. Definiţia O.M.S. a sănătăţii: ◼ "Sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social, ce nu constă numai în absenţa bolii sau a infir...

CONCEPTUL DE SĂNĂTATE ŞI BOALĂ. NEVOI FUNDAMENTALE ALE OMULUI ◼ Definiţia sănătăţii. Au fost formulate mai multe definiţii ale sănătăţii. Definiţia O.M.S. a sănătăţii: ◼ "Sănătatea este o stare de bine fizic, mental şi social, ce nu constă numai în absenţa bolii sau a infirmităţii". ◼ Alte definiţii: ◼ "Sănătatea este o stare în care necesităţile sunt satisfăcute în mod autonom, nu se limitează la absenţa bolii." (Virginia Henderson). ◼ "Sănătatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural şi spiritual, stare de autonomie şi independenţă, fără a fi egală cu absenţa bolii sau a infirmităţii." ◼ "Sănătatea reprezintă ansamblul forţelor biofizice, fizice afective, psihice şi sociale, mobilizabile pentru a înfrunta, compensa şi depăşi boala." Definiţia bolii ◼ Boala este ruperea echilibrului, armoniei, un semnal de alarmă tradus prin suferinţă fizică, psihică, o dificultate sau o inadaptare la o situaţie nouă, provizorie sau definitivă.  MODELUL CONCEPTUAL AL VIRGINIEI HENDERSON Individul bolnav sau sănătos este văzut ca un tot complex prezentând 14 nevoi fundamentale pe care trebuie să şi le satisfacă. Scopul îngrijirilor este de a păstra sau restabili independenţa individului în satisfacerea acestor nevoi. Un model conceptual pentru o profesie reprezintă o imagine mentală a profesiei, o concepţie a ceea ce ar putea sau ar trebui să fie. Componentele esenţiale ale unui model conceptual Componentele sunt: ◼ postulate ◼ valori ◼ elemente a) scopul profesiei b) ţelul activităţii (beneficiarul) c) rolul activităţii d) dificultăţi întâlnite de pacient e) intervenţia acordată f) consecinţele  Postulatele = suportul ştiinţific al modelului conceptual. Ele sunt acceptate, nu trebuie demonstrate. Postulatele pe care se bazează modelul Virginiei Henderson sunt: ◼ orice fiinţă umană tinde spre independenţă şi o doreşte ◼ individul formează un tot caracterizat prin nevoi fundamentale, ◼ când una din nevoi nu este satisfăcută, individul nu este “complet”, „întreg”, „independent”. Valori sau credinţe: ◼ asistenta are funcţii care sunt proprii, ◼ când asistenta preia rolul medicului, ea cedează o parte din funcţiile sale unui personal necalificat ◼ societatea aşteaptă un serviciu din partea asistentelor, pe care nu poate să-l primească de la nici un alt personal.  Elemente: ◼ Scopul profesiei: ◼ de a ajuta pacientul să-şi conserve şi să-şi restabilească independenţa sa. ◼ de a favoriza vindecarea ◼ de a asista muribundul spre un sfârşit demn ◼ Obiectivul activităţii profesionale. Este beneficiarul, adică persoana spre care se îndreaptă activitatea. Se ţine cont că individul bolnav sau sănătos este un tot cu nevoi comune tuturor fiinţelor umane. ◼ Rolul profesiei – desemnează rolul social pe care-l au membrii profesiei. Rolul asistentei este de suplinire a dependenţei, de a încerca să înlocuiască necesitatea. ◼ Sursa de dificultate- lipsa prin care persoana nu poate răspunde la una din nevoile sale: lipsă de forţă, voinţă, de cunoştinţe. ◼ Intervenţia aplicată persoanei – omul este vâzut în globalitatea sa. Intervenţia orientată asupra lipsei şi constă în a spori independenţa persoanei (iniţiativa). ◼ Consecinţele – sunt rezultatele obţinute – ameliorarea dependenţei sau câştigarea independenţei.  Nevoile fundamentale ◼ Cadrul conceptual al Virginiei Henderson porneşte de la existenţa unor necesităţi fiziologice şi aspiraţii ale fiinţei umane numite nevoi fundamentale. ◼ Acest cadru se bazează pe definirea celor 14 nevoi fundamentale, cu componentele bio-psiho-sociale, culturale şi spirituale ale individului. ◼ Atingerea de către pacient a independenţei în satisfacerea acestor nevoi este ţelul profesiei de asistentă medicală. ◼ Pentru a aplica modelul conceptual al Virginiei Henderson, asistenta terbuie să ştie că o nevoie fundamentală este o necesitate vitală, esenţială a fiinţei umane pentru a-şi asigura starea de bine, în apărarea fizică şi mentală. ◼ Cele 14 nevoi fundamentale sunt: ◼ a respira şi a avea o bună circulaţie ◼ a bea şi a mânca ◼ a elimina ◼ a se mişca şi a avea o bună postură ◼ a dormi şi a se odihni ◼ a se îmbrăca şi dezbrăca ◼ a-şi menţine temperatura corpului în limite normale ◼ a fi curat, îngrijit, de a proteja tegumentele şi mucoasele ◼ a evita pericolele ◼ a comunica ◼ a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica religia ◼ a fi preocupat în vederea realizării ◼ a se recrea ◼ a învăţa cum să-ţi păstrezi sănătatea. ◼ Fiecare din aceste nevoi comportă diferite dimensiuni ale fiinţei umane şi anume: ◼ o dimensiune biologică (biofiziologică) ◼ o dimensiune psihologică ◼ o dimensiune sociologică ◼ o dimensiune culturală ◼ o dimensiune spirituală ◼ Cele 14 nevoi fundamentale au forme variate după: individ, starea sa de sănătate, maturitatea sa, obiceiuri personale şi culturale. Fiecare nevoie prezintă componente bio-fizico-psiho-socio-culturale. ◼ Asistenta care vrea să personalizeze îngrijirile trebuie deci să ţină seama de diversele dimensiuni implicate şi de interacţiunea dintre nevoi. Satisfacerea sau nesatisfacerea unei nevoi are consecinţe asupra satisfacerii sau nesatisfacerii celorlalte nevoi. ◼ Nu este specificată în nevoi sexualitatea. Se consideră faptul că a comunica înglobează sexualitatea, acesta fiind un mijloc de a combate solitudinea fiinţei şi de a comunica la nivelul corpului său. ◼ În concluzie, dimensiunile pot modifica manifestările de satisfacere a fiecăreia dintre nevoi. Pot influenţa satisfacerea nevoilor fundamentale. ◼ Ex. dimensiunea psihologică (factori psihologici: frica, anxietatea, emoţia), dimensiunea socio-culturală (climatul familial), dimensiunea spirituală ,religioasă pot influenţa satisfacerea nevoilor. ◼ Clasificarea nevoilor umane după teoria lui Maslow ◼ Abraham Maslow, psiholog şi umanist american, afirmă că există 5 categorii de nevoi umane, ierarhizate în ordinea priorităţilor, astfel: ◼ Nevoi fiziologice ◼ Nevoi de siguranţă ◼ Nevoia de apartenenţă ◼ Nevoia de recunoaştere socială ◼ Nevoia de realizare (depăşire) ◼ După această teorie trebuie să fie satisfăcute mai întâi nevoile de bază (toate sau cea mai mare parte), fiziologice şi de securitate – pentru ca perosana să poată tinde spre satisfacerea nevoilor de ordin superior – apartenenţa, stima, realizarea (depăşirea). ◼ Nevoia şi homeostazia ◼ Satisfacerea nevoilor unei persoane permite conservarea în starea de echilibru a diverselor sale procese fiziologice şi psihologice. ◼ Nevoia cere un aport, o uşurare. ◼ Homeostazia = o stare de echilibru şi de autoreglare care se instalează în diverse procese fiziologice ale persoanei. ◼ Astăzi se vorbeşte de: ◼ o homeostazie fiziologică ◼ homeostazie psiho-socială a individului. ◼ Evoluţia spre o nevoie superioară nu se poate realiza decât atunci când nevoia inferioară este satisfăcută. ◼ Nesatisfacerea unei nevoi fie de ordin fiziologic sau psihologic este susceptibilă de a avea repercusiuni la una sau mai multe nevoi. ◼ Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale ◼ Ca să-şi menţină un echilibru fiziologic şi patologic, pacientul trebuie să atingă un nivel minim de satisfacere a nevoilor sale. ◼ ◼ Independenţa la adult. Atingerea unui nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor prin acţiuni pe care le îndeplineşte individul însuşi, fără ajutorul unei alte persoane. Independenţa este deci satisfacerea uneia sau mai multor nevoi prin acţiuni proprii, îndeplinite de persoana însăşi. ◼ Pentru copii, independenţă se consideră şi atunci când nevoile sunt îndeplinite cu ajutorul altora (adulţi) în funcţie de faza de dezvoltare a copilului. ◼ ◼ Dependenţa = incapacitatea persoanei de a adopta comportamente sau de a îndeplini singur, fără ajutorul unei alte persoane, acţiuni care să permită un nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor astfel încât să fie independent. ◼ Originea acestei dependenţe: lipsă de forţă (nu poate), lipsă de voinţă (nu vrea), lipsă de cunoaştere. ◼ Asistenta ştie că propria sa competenţă nu este suficientă în domeniul sănătăţii (ex. lipsa de bani, când asistenta cere ajutorul altor profesionişti). ◼ “Nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor” – există un oarecare grad de insatisfacţti faţă de un anumit lucru fără ca acest lucru să presupună o dependenţă a persoanei. ◼ Manifestarea de dependenţă – atunci când o nevoie fundamentală este nesatisfăcută, din cauza unei surse de dificultate apar una sau mai multe manifestări de dependenţă. Acestea, sunt semne observabile ale unei anumite incapacităţi a persoanei de a răspunde prin ea însăşi la această nevoie. (ex. incapacitatea unei persoane de a-şi proteja tegumentele poate duce la roşeaţă sau leziune – manifestare de dependenţă).  Clasificarea nivelurilor de dependenţă Nivelul de dependenţă (indicele de gravitate) al persoanei îngrijite se poate determina după evaluarea funcţiei de independenţă/dependenţă a fiecărei nevoi fundamentale, după următorul tabel: Tabel de corespondenţă a nivelurilor de dependenţă Niveluri de Nivel 1 Nivel 2 Nivel 3 Nivel 4 dependenţă Persoana Persoana Persoana Persoana este prezintă o prezintă o prezintă o independentă dependenţă dependenţă dependenţă şi autonomă moderată majoră totală  Fiecare nevoie fundamentală poate fi încadrată într-una din cele 4 categorii. Totalul de puncte obţinut permite clasificarea pacienţilor în patru categorii de dependenţă, astfel: Clasificarea în patru categorii de dependenţă Persoană independentă până la 14 = nivel 1 Persoană cu dependenţă moderată de la 15 la 28 = nivel 2 Persoană cu dependenţă majoră de la 29 la 42 = nivel 3 Persoană cu dependenţă totală de la 43 la 56 = nivel 4 ◼ Ex.: Pentru nivelul 1 – persoana este satisfăcută deoarece este independentă, fiindu-i îndeplinite toate cele 14 nevoi fundamentale. ◼ Pentru nivelurile de dependenţă pentru calcul dăm exemplul persoanei cu dependenţă moderată. Calculul categoriei se face astfel: nu se mişcă bine şi nu poate dormi bine – primeşte 2 (nivelul 2) şi în rest 14 puncte – total 16 – deci persoană cu dependenţă moderată. ◼ Evaluarea nivelului de dependenţă a pacientului foloseşte ca instrument de măsură pentru a ne orienta în procesul de îngrijire. Astfel, consemnarea şi urmărirea nivelului de dependenţă ne permite aprecierea rezultatului obţinut în urma tratamentului şi intervenţiilor de îngrijire. ◼ Tipuri de dependenţă şi nivelul de intervenţie ◼ Dependenţa poate să intereseze aspectul biologic, psihologic, socila, cultural şi spiritual al fiinţei umane. Pacientul poate să prezinte patru forme de dependenţă: ◼ potenţială, ◼ actuală, ◼ descrescândă, ◼ permanentă. ◼ Această problemă trebuie să fie considerată sub unghiul celor 3 niveluri de intervenţii: prevenirea primară, secundară şi terţiară. ◼ Potenţială – dacă problema de dependenţă este posibil să apară din cauza anumitor predispoziţii, atunci vorbim de o stare de dependenţă potenţială. (ex. un pacient imobillizat poate face escare, dar care pot fi prevenite prin trat. adecvat). ◼ Actuală – dacă problema este prezentă, dependenţa este actuală. În acest caz acţiunile vor fi corective. ◼ Descrescândă – când dependenţa pacientului se reduce, este în descreştere – rolul asistentei este de a susţine şi realiza un progres până îşi găseşte gradul optimal de autonomie. ◼ Permanentă – dacă în ciuda îngrijirilor din partea asistentei problema nu poate fi corectată, dependenţa este atunci permanentă sau cronică (ex. în paraplegie). Rolul asistentei este în acest caz de suplinire a ceea ce pacientul nu poate face el însuşi. ◼ Sursele de dificultate ◼ Sursele de dificultate se definesc ca fiind cauza dependenţei = orice obstacol major care împiedică satisfacerea uneia sau mai multor nevoi fundamentale constituie o sursă de dificultate. ◼ Sursele de dificultate pot fi cauzate de: ▪ Factori de ordin fizic ▪ Factori de ordin psihologic ▪ Factori de ordin social ▪ Factori de ordin spiritual ▪ Factori legaţi de insuficiente cunoştiinţe. ◼ 1. Sursele de dificultate de ordin fizic cuprind obstacolele fizice de natură intrinsecă şi extrinsecă ce influenţează negativ satisfacerea uneia sau mai multor nevoi fundamentale Sursele intrinseci provin de la individul însuşi (ex. problemă articulară, paralizie, metabolică). Sursele extrinseci cuprind agenţi exteriori care în contact cu organismul uman împiedică funcţionarea normală (ex. sondă nazo-gastrică, pansament compresiv) ◼ 2. Sursele de dificultate de ordin psihologic cuprind sentimente şi emoţii – stările sufleteşti şi intelectuale care pot influenţa satisfacerea anumitor nevoi fundamentale (ex. anxietatea, stressul, situaţii de criză). ◼ 3. Sursele de dificultate de ordin social – probleme generate persoanei în raport cu anturajul său, cu partenerul de viaţă, cu familia, cu prietenii, cu colegii de muncă – probleme legate de încadrarea în comunitate. Aceste surse pot fi prezente pe planuri relaţionale culturale şi economice. (ex. serviciu nou, şomaj) ◼ 4. Sursele de dificultate de ordin spiritual – aspiraţiile spirituale, revolta persoanei asupra sensului vieţii, întrebări religioase, filozofice. ◼ 5. Sursele de dificultate legate de lipsa de cunoştinţe. Asistenta poate ajuta pacientul în câştigarea unor cunoştinţe care sunt necesare pentru a- l ajuta în satisfacerea nevoilor. Astfel sunt necesare informaţii pentru: cunoaşterea de sine, cunoştinţe despre sănătate şi boală, cunoaşterea celorlalte persoane. ◼ Intervenţia asistentei poate fi asupra sursei de dificultate direct sau asupra manifestărilor de dependenţă. Uneori asupra sursei de dificultate nu se poate acţiona (ex. deficitul vizual).  PROCESUL DE ÎNGRIJIRE ◼ Definiţie: ◼ Procesul de îngrijire este o metodă organizată şi sistematică, care permite acordarea de îngrijiri individualizate. Îngrijirea este îndreptată pe reacţiile particulare ale fiecărui individ (sau grup de indivizi) la o modificare reală sau potenţială de sănătate. ◼ După Genévieve Déchanoz, procesul de îngrijire reprezintă aplicarea modului ştiinţific de rezolvare a problemelor, a analizei situaţiei, a îngrijirilor, pentru a răspunde nevoilor fizice, psihosociale ale persoanei. ◼ Aplicarea cadrului conceptual al Virginiei Henderson în procesul de îngrijire uşurează identificarea nevoilor pacientului pe plan bio-psiho-social, cultural şi spiritual şi găsirea surselor de dificultate care împiedică satisfacerea nevoilor.  Etapele procesului de îngrijire Procesul de îngrijire comportă cinci etape: ◼ Culegerea de date; ◼ Analiza şi interpretarea lor; ◼ Planificarea îngrijirilor (obiective); ◼ Realizarea intervenţiilor (aplicarea lor); ◼ Evaluarea. 1. Culegerea de date ◼ Culegerea datelor apreciază pacientul în globalitatea sa. Ne informează asupra a ceea ce este pacientul, asupra suferinţei, a obiceiurilor sale de viaţă şi asupra stării de satisfacere a nevoilor fundamentale. ◼ 2. Analiza şi interpretarea datelor ne permite să evaluăm problemele specifice de dependenţă şi sursa de dificultate care le-a generat, adică elaborarea "diagnosticului de îngrijire". ◼ 3. Planificarea îngrijirilor ne permite: ◼ determinarea obiectivelor care trebuie urmărite ◼ stabilirea mijloacelor pentru rezolvarea obiectivelor ◼ 4. Executarea, aplicarea intervenţiilor ◼ Utilizarea planului de intervenţii elaborat. ◼ 5. Evaluarea constă în analiza rezultatului obţinut şi dacă este necesară reajustarea intervenţiilor şi obiectivelor. ◼ 1. CULEGEREA DE DATE SAU APRECIEREA ◼ prima etapă a demersului (procesului) de îngrijire ◼ Culegerea informaţiilor este un proces continuu, pe tot parcursul muncii sale, asistenta observă, întreabă şi notează datele privind fiecare pacient. ◼ Deci, culegerea de date permite asistentei să-şi stabilească acţiunea de îngrijire. ◼ Tipuri de informaţii culese: ◼ date obiective – observate de asistentă despre pacient; ◼ date subiective – expuse de pacient; ◼ date conţinând informaţii trecute; ◼ date conţinând informaţii actuale; ◼ date legate de viaţa pacientului, de obiceiurile sale, de anturajul său sau de mediul înconjurător. ◼ Îngrijirea pacientului porneşte de la informaţiile primite. Scopul investigaţiilor noastre este de a rezolva problemele pacientului, pe care acesta nu şi le poate rezolva singur – deci, identificarea problemelor. Cunoaşterea pacientului se realizează prin:: ◼ cunoaşterea deficienţelor pacientului; ◼ cunoaşterea aşteptărilor acestuia în ce priveşte: ◼ îngrijirea; ◼ sănătatea; ◼ spitalizarea sa; ◼ cunoaşterea propriilor resurse, pentru a face faţă nevoilor de sănătate. ◼ Informaţiile culese se grupează în două mari categorii: ◼ date relativ stabile; ◼ date variabile. ◼ Datele relativ stabile sunt: ◼ Informaţii generale: nume, vârstă, sex, stare civilă etc. ◼ Caracteristici individuale: rasă, limbă, religie, cultură, ocupaţie etc. ◼ Gusturi personale şi obiceiuri: alimentaţia, ritm de viaţă etc. ◼ Evenimente biografice legate de sănătate: boli anterioare, sarcini, intervenţii chirurgicale, accidente etc. ◼ Elemente fizice şi reacţionale: grup sanguin, deficite senzoriale, proteze, alergii etc. ◼ Reţeaua de susţinere a pacientului: familie, prieteni etc. ◼ Datele variabile: ◼ Datele variabile sunt în continuă evoluţie, schimbare şi impun reevaluare din partea asistentei, astfel: ◼ Date despre starea fizică: temperatura, tensiunea arterială, funcţia respiratorie, apetitul sau anorexia, eliminarea, somnul, mişcarea, reacţii alergice, inflamaţii, infecţii, oboseală, etc. ◼ Date despre condiţiile psihosociale: anxietate, stres, confort, inconfort, stare depresivă, stare de conştienţă, grad de autonomie, capacitatea de comunicare, etc ◼ Aceste date constituie un instrument de lucru în procesul de îngrijire, care trebuie să fie adus la zi cu regularitate, în funcţie de evoluţia stării pacientului.  Surse de informaţie pot fi: ◼ sursa directă, primară: pacientul; ◼ surse secundare sau indirecte: ◼ familia şi anturajul pacientului; ◼ membrii echipei de sănătate; ◼ dosarul medical - actual - anterior; ◼ scheme de referinţă (consultarea unor date); Mijloacele principale de a obţine informaţiile dorite sunt: ◼ observarea pacientului; ◼ interviul pacientului; ◼ consultarea surselor secundare (vezi mai sus). a. Observarea ◼ Observarea este elementul cel mai important pe care îl foloseşte asistenta pe parcursul activităţii. ◼ Observaţia este filtrată prin mecanismele noastre senzoriale, de percepţie şi emotivitate. ◼ Deci, percepţia este un proces selectiv care ne duce la a vedea ceea ce am învăţat să vedem şi la ceea ce este de văzut. Noi trebuie însă să diminuăm subiectivitatea (prin efort intelectual).  Implicarea simţurilor ◼ În cursul muncii sale pentru pacient, asistenta se foloseşte de organele de simţ, vedere, auz, atingere şi miros. ◼ Vederea: ne aduce o multitudine de informaţii privind caracteristicile fizice ale unei persoane (fizionomia, privirea, comportamentul, etc), semne şi simptome care traduc o nevoie nesatisfăcută (ex.faţă tristă sau denotând suferinţa); ◼ Auzul: prin simţul auzului ne parvin cuvintele (intonaţia vocii; gemete, zgomote emise de pacient) ◼ Atingerea: joacă rol important la examenul fizic sau la palparea anumitor părţi ale corpului. ◼ Mirosul permite:depistarea unui miros referitor la gradul de curăţenie al pacientului, sau caracteristice pentru anumite procese patologice; Utilizarea observaţiei ◼ Observaţia se va face cu multă atenţie, trebuind să se concentreze asupra pacientului şi asupra a tot ceea ce-l înconjoară. ◼ Cadrul conceptual al nevoilor fundamentale reprezintă o grilă de observaţie sistemică şi practică. Această grilă cu cele 14 nevoi ale pacientului din punct de vedere bio-psiho-social, cultural, spiritual permite observarea pacientului ca un tot. Presupune, de asemenea, depistarea surselor de dificultate care sunt cauza dependenţei pacientului.  Elemente de evitat: ◼ asistenta trebuie să se ferească de: ◼ subiectivism; ◼ judecăţi preconcepute; ◼ rutină şi superficialitate; ◼ lipsa de concentraţie şi continuitate. ◼ b. Interviul ◼ Generalităţi: ◼ Interviul cuprinde întrevederea, dialogul, discuţia cu pacientul. ◼ Interviul este o formă specială de interacţiune verbală care se desfăşoară în intimitate între asistentă şi persoane care recurg la îngrijiri de sănătate. ◼ Condiţiile pentru interviu: ◼ alegerea momentului oportun pentru pacient; ◼ respectarea: ◼ orei de masă; ◼ momentelor de oboseală şi de repaus; ◼ a perioadelor când pacientul se simte foarte suferind; ◼ asistenta să-şi organizeze astfel munca sa, încât să prevadă un timp suficient de lung pentru a permite pacientului să se exprime în ritmul său; ◼ asistenta trebuie, de asemenea, să creeze toate condiţiile, ţinând cont de confortul pacientului; ◼ interviul se bazează pe abilitatea asistentei de a stabili o comunicare adecvată ◼ Abilităţile asistentei în a facilita interviul: ◼ Abilitatea de a pune întrebări adecvate ◼ de tip narativ (ex. "Povestiţi-mi ce probleme vă mai creează boala", ◼ de tip descriptiv (ex. "Descrieţi-mi felul dumneavoastră de a proceda"). ◼ de tip de calificare (ex. "De ce nu mâncaţi niciodată carne?). ◼ Abilitatea de a confirma percepţiile sale în legătură cu pacientul. ◼ Abilitatea de a readuce pacientul la răspunsurile necesare. ◼ Abilitatea de a face o sinteză. ◼ Abilitatea de a aplica o ascultare activă. ◼ Scop ◼ începerea relaţiei asistentă-pacient, ◼ obţinerea de informaţii asupra celor cinci "dimensiuni" ale pacientului: fizică, afectivă, intelectuală, spirituală, socială; ◼ observarea pacientului; interacţiunile dintre pacient şi familia sa, modul în care evoluează în mediul spitalicesc; ◼ furnizarea de date pacientului, care-l vor determina să pună întrebări şi să participe la stabilirea obiectivelor şi efectuarea îngrijirilor. ◼ Tipuri de interviu: structurat, semistructurat ◼ Etapele interviului ◼ începerea interviului - asistenta se prezintă, declinându-şi numele, funcţia şi explicând scopul interviului; pacientul va fi asigurat de confidenţialitatea interviului. ◼ desfăşurarea interviului ◼ asistenta pune întrebări deschise sau închise, ale căror răspunsuri vor forma "profilul" pacientului ◼ pe parcursul interviului, asistenta şi pacientul devin, rând pe rând, emiţător şi receptor. ◼ este de preferat să se semnaleze apropierea sfârşitului interviului. ◼ concluzia interviului ◼ la sfârşit, asistenta va trage concluziile asupra interviului. ◼ Profilul pacientului ◼ Profilul pacientului este stabilit din informaţiile culese prin interviu şi cuprinde ca elemente de bază următoarele: ◼ Informaţii generale ◼ nume, prenume ◼ -sex ◼ stare civilă ◼ ocupaţie ◼ religie ◼ surse de susţinere ◼ Antecedente medicale ◼ bolile copilăriei, vaccinări ◼ traumatisme ◼ spitalizări ◼ intervenţii chirurgicale ◼ alergii medicamentoase- utilizarea tratamentelor empirice ◼ Antecedente familiale ◼ boli cronice, afecţiuni mentale ale membrilor de familie ◼ Mod de viaţă, obişnuinţe ◼ utilizarea de alcool, tutun, droguri ◼ obiceiuri de muncă, somn, alimentaţie ◼ practicarea exerciţiilor fizice ◼ Probleme de sănătate actuală ◼ apariţia simptomelor: ◼ natura lor ◼ caracteristici (localizare, durată, intensitate etc.) ◼ factori declanşatori (frig, umezeală, efort etc.) ◼ măsuri luate pentru a le uşura şi efectul acestora ◼ cunoştinţe despre sănătate ◼ Mediul ambiental ◼ factori de risc (poluanţi, zgomote, trepidaţii) ◼ securitatea fizică (respectarea măsurilor de protecţia muncii) ◼ Profilul psiho-social şi cultural ◼ limba vorbită, etnie ◼ capacităţi cognitive ◼ emoţii, sentimente, stări sufleteşti care pot influenţa satisfacerea nevoilor ◼ probleme generate în raport cu familia, anturajul. ◼ Pe lângă profilul pacientului, va fi inclus şi examenul sistemelor şi aparatelor: ◼ examenul fizic ◼ investigaţii radiologice şi endoscopice ◼ explorări funcţionale ◼ examene de laborator  FIŞA DE INTERVIU ◼ STAGIU PRACTIC ◼ SPECIALITATEA ◼ ELEV ◼ ŞCOALA ◼ ANUL DATA ◼ DATE GENERALE DESPRE PACIENT ◼ INIŢIALELE PACIENTULUI ________vârsta______sexul______ ◼ starea civilă ____nr. copii_____religia________profesia ________ ◼ statutul social ocupaţia locul de muncă ◼ DOMICILIUL: Localitatea__________casa________camere_____ ◼ LOCUIEŞTE: singur/cu soţ(ie)/cu copii/cu părinţi/instituţionalizat. ◼ OBIŞNUINŢE DE VIAŢĂ ◼ ALCOOL: da/nu/ocazional; TUTUN: da/nu/ocazional. ◼ DROG: da/nu/denumirea________mod de administrare__________ ◼ CAFEA: da/nu/ocazional. ◼ Dieta________; Greutate_________/kg; înălţime;________ TA_____ ◼ Puls _________/min.; Semne particulare________________________ ◼ Alergii cunoscute:_________reacţia__________________ ◼ STAREA DE DEPENDENŢĂ ◼ Autonom_________semiindependent___________dependent_ _______ ◼ Proteze: dentară/oculară/auditivă/de membru/valvulară; ◼ Stimulator cardiac/din anul______ ; Lentile de contact/ochelari – dioptrii______ ◼ Afecţiuni care limitează activitatea: cardiace/respiratorii/locomotorii/senzoriale/ altele______________________________________________ ______________ ◼ ALTE PROBLEME DE SĂNĂTATE ◼ Spitalizări anterioare pentru__________la data_________________________ ◼ Operaţii/intervenţii__________ la data_______________________________ ◼ Tratamente prescrise urmate:____________ da/nu. ◼ Impresii din spitalizarea anterioară___________________________________ ◼ PREZENTARE DE CAZ (CULEGEREA DE DATE): ◼ Data apariţiei____________________________________________ ______ ◼ Motivele internării___________________________________________ ___ ◼ Probleme de sănătate (dependenţă - P-)___________________ ◼ Sursele de dificultate (etiologia - E-)____________________ ◼ Manifestări de dependenţă (semne şi simptome - S-)________ ◼ Alte date: (investigaţii paraclinice etc.)__________________ ◼ __________________________________________________ ___________ ◼ 2. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR - a doua etapă a procesului de îngrijire ◼ Analiza şi interpretarea datelor în cadrul conceptual al Virginiei Henderson – presupun un examen al datelor şi clasificarea lor. ◼ Analiza datelor se face prin: ◼ examinarea datelor; ◼ clasificarea datelor: date de independenţă ◼ date de dependenţă; ◼ stabilirea problemelor de îngrijire ◼ recunoaşterea legăturilor şi a priorităţilor. ◼ Analiza presupune, de asemenea, regruparea datelor la fiecare din cele 14 nevoi, permiţând identificarea resurselor individuale. ◼ Interpretarea datelor explică originea sau cauza problemei de dependenţă, deci defineşte sursele de dificultate. ◼ Diagnosticul de îngrijire (de nursing) ◼ Pornind de la informaţiile culese şi de la departajarea manifestărilor de dependenţă, asistenta poate să definească problemele pacientului şi să pună un diagnostic de îngrijire. ◼ Definiţia diagnosticului de nursing: ◼ 1. Diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care descrie răspunsul persoanei (sau grupului) la o problemă de sănătate. El constituie o judecată practică bazată pe colectarea şi analiza datelor şi serveşte de pivot la planificarea îngrijirilor. (Louis Grondin) ◼ 2. Diagnosticul de îngrijire este un enunţ concis, actual sau potenţial, al manifestărilor de dependenţă a persoanei, regrupate sau nu, şi legate de o sursă de dificultate. (Riopelle, Grondin, Phaneuf). ◼ Diagnosticele de îngrijire servesc ca bază pentru a alege intervenţiile de îngrijire vizând atingerea rezultatelor pentru care asistenta este responsabilă.  Componentele diagnosticului de îngrijire (de nursing) ◼ Diagnosticul de îngrijire este format din două sau trei părţi principale: ◼ Problema de dependenţă a persoanei; ◼ Cauza problemei de dependenţă; ◼ Semne şi simptome. ◼ 1. Prima parte a diagnosticului ◼ Prima parte a diagnosticului constă în enunţul problemei, problemă care exprimă o dificultate trăită de persoană, un comportament sau o atitudine nefavorabilă sănătăţii( ex. alterarea eliminării intestinale: constipaţie). ◼ 2. A doua parte a diagnosticului ◼ A doua parte a diagnosticului este constituită din enunţul cauzei (etiologia) problemei, adică a sursei de dificultate. ◼ Cauza poate fi legată de factorii de ordin fizic, psihologic, social şi spiritual sau o insuficientă cunoaştere Diagnosticul de îngrijire format din 3 părţi utilizează formula mnemotehnică P.E.S. ◼ Probleme de sănătate; ◼ Etiologia; ◼ Semne şi simptome. ◼ Se cunosc trei tipuri de diagnostice de îngrijire: ◼ diagnostic actual - când manifestările de dependenţă sunt prezente, observabile; ◼ diagnostic potenţial- când o problemă poate surveni, dacă nu se previne; ◼ diagnostic posibil - este acela care descrie o problemă a cărei prezenţă nu este sigură. ◼ Orientarea diagnosticelor spre intervenţii autonome ◼ şi/sau intervenţii de colaborare ◼ Formularea diagnosticului de îngrijire se face pornind de la informaţiile culese, analiza şi interpretarea lor de către asistentă şi exprimă problema persoanei şi semnele prin care se manifestă şi care reies din datele culese. ◼ Nu toate problemele identificate de asistentă pot să constituie diagnosticul de îngrijire cu rol propriu. Astfel, toate problemele identificate de către asistentă se pot defini în două tipuri de probleme utilizând doi termeni şi anume: ◼ diagnosticul de îngrijire (probleme cu rol propriu de îngrijire); şi ◼ probleme conexe (cu rol de colaborare sau cu rol interdependent de îngrijire). ◼ Criterii care permit stabilirea unor priorităţi între problemele de dependenţă ◼ Pentru a stabili o ordine a priorităţilor între diagnosticele de îngrijire, trebuie avută în vedere mai întâi în ce măsură nevoia nesatisfăcută ameninţă homeostazia sau viaţa pacientului. ◼ Asistenta trebuie să se ocupe mai întâi: ◼ de o nevoie a cărei nesatisfacere pune în pericol starea de homeostazie a pacientului; ◼ de o nevoie a cărei nesatisfacere antrenează o foarte mare cheltuială de energie; ◼ de o insatisfacţie care poate să compromită serios securitatea pacientului; ◼ de o nevoie a cărei nesatisfacere determină un grad important de dependenţă; ◼ de o nesatisfacere la nivelul unei nevoi care repercutează asupra mai multor nevoi; ◼ de o nevoie a cărei nesatisfacere vatămă confortul pacientului; ◼ de o nevoie a cărei nesatisfacere se repercutează asupra demnităţii pacientului; ◼ de o nevoie care este importantă în ochii pacientului ◼ Diferenţele între diagnosticul de îngrijire şi diagnosticul medical ◼ Diagnosticul de îngrijire ◼ Ţine cont de starea pacientului ◼ Identifică un răspuns uman specific pentru ◼ Se schimbă în funcţie de modificările răspunsurilor pacientului. ◼ Ţine cont de sursele de dificultate care cauzează problema de sănătate. ◼ Serveşte ca ghid în determinarea tipurilor de intervenţii nursing ◼ Orientează asistenta spre intervenţii autonome. ◼ Diagnosticul medical ◼ Ţine cont de problema de sănătate în sine ( artrită reumatoidă, AVC); ◼ Identifică un proces anume de boală în legătură cu patologia unor organe şi sisteme specifice; ◼ De obicei, rămâne constant în decursul bolii ; ◼ O terminologie anumită a fost desemnată şi acceptată de comunitatea profesională medicală pentru a descrie procesele specifice de boală; ◼ Formularea sa nu implică, în general, factorii etiologici (ex. obezitatea); ◼ Este ca ghid în determinarea cursului obişnuit al tratamentului medical pentru însănătoşire ◼ Orientează practicianul spre tratament medical. ◼ 3. PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR ◼ a treia etapă a procesului de îngrijire ◼ Definiţie: Planificarea îngrijirilor înseamnă stabilirea unui plan de intervenţie, prevederea etapelor, a mijloacelor de desfăşurare, ca şi a precauţiilor care trebuie luate. ◼ Planul de intervenţie cuprinde două componente: ◼ obiectivele de îngrijire; ◼ intervenţiile. ◼ Planul de intervenţie ajută asistenta să judece urgenţele şi importanţa problemelor de dependenţă, putând astfel să decidă priorităţile pe care trebuie să le respecte în cursul unei zile de muncă. ◼ Un astfel de plan, care uşurează urmărirea îngrijirilor ce trebuie acordate de către toţi membrii de echipă, din toate turele de lucru, constituie un instrument de comunicare, de unificare şi de continuitate a îngrijirilor. ◼ a. Obiectivele de îngrijire –prima componentă a planificării îngrijirilor ◼ Obiectivul de îngrijire constă din descrierea unui comportament pe care-l aşteptăm de la pacient; un rezultat pe care dorim să-l obţinem în urma intervenţiilor. Obiectivul de îngrijire vizează deci atitudinea, comportamentul sau acţiunea pacientului însuşi (sau a familiei, a grupului şi colectivităţii). ◼ Caracteristicile unui obiectiv de îngrijire ◼ Obiectivul de îngrijire trebuie astfel formulat încât să reiasă clar şi precis care sunt rezultatele pe care pacientul (familia) şi asistenta speră să le obţină, precum şi care sunt acţiunile, intervenţiile pe care asistenta şi pacientul (familia, grupul, colectivul) le pot întreprinde pentru a atinge scopul fixat. ◼ Pentru aceasta, asistenta trebuie să formuleze obiectivele pornind de la sistemul S.P.I.R.O. (formulă mnemotehnică) ◼ Obiectivele astfel formulate trebuie să răspundă la următoarele cinci întrebări: ◼ S = specificitate: cine face acţiunea? ◼ P = performanţă: ce face pacientul? ce se poate face pentru pacient? ◼ I = implicare: cum se face acţiunea? ◼ R = realism: în ce măsură se poate face acţiunea? ◼ O = observabil: când? ◼ b. Intervenţia –a doua componentă a planificării îngrijirilor ◼ Alegerea intervenţiei permite asistentei să determine modul de a acţiona pentru a corecta problema de dependenţă a pacientului. ◼ Asistenta care întocmeşte planul de îngrijire, studiază intervenţiile care răspund nevoilor specifice ale pacientului. ◼ Intervenţiile vor fi personalizate, observabile, măsurabile (evaluabile). ◼ Pentru ca intervenţiile să fie evaluabile trebuie: ◼ să se indice la ce oră, în care moment al zilei; ◼ la ce interval (de trei ori pe zi, de patru ori pe zi etc.); ◼ sau ce continuitate, pe ce durată trebuie să se desfăşoare acţiunea asistentei sau să se supravegheze continuu semnele (de ex. dispneea). ◼ 4. EXECUTAREA (APLICAREA) ÎNGRIJIRILOR ◼ a patra etapă a procesului de îngrijire ◼ Aplicarea îngrijirilor are drept scop obţinerea rezultatului aşteptat. Aplicarea în practică a acţiunilor are ca scop să ajute pacientul să-şi menţină sau să-şi recapete independenţa sau un oarecare nivel de independenţă. În aplicarea în practică a intervenţiilor sunt antrenaţi: pacientul, asistenta, echipa de îngrijire, familia. ◼ Pacientul: execută acţiunile planificate pentru el, în funcţie de resursele proprii (ex. exerciţii, răspunde la diverşi stimuli...). ◼ Asistenta: supervizează aceste acţiuni, încurajează, informează, îşi manifestă empatia, ajută şi efectuează toate îngrijirile necesare pacientului. ◼ Echipa de îngrijire: asigură completarea şi eficacitatea activităţii profesionale. ◼ Familia: în anumite circumstanţe, este alături în acţiuni de îngrijire. ◼ Executarea îngrijirilor şi relaţia asistent-pacient ◼ Această relaţie trebuie să urmărească stabilirea unei comunicaţii: funcţională, pedagogică şi terapeutică. ◼ funcţională - uşurarea schimburilor cotidiene; ◼ pedagogică - învăţarea = transmiterea informaţiilor necesare prevenirii (primare, secundare şi terţiare), reabilitării atât fizic, cât şi psihic a pacientului; ◼ terapeutică - stabilirea între asistentă şi pacient a unei relaţii de: ◼ acceptare reciprocă; ◼ atitudine de: respect, căldură; ◼ înţelegere empatică faţă de pacient.  5. EVALUAREA ÎNGRIJIRILOR – a cincea şi ultima parte a demersului de îngrijire ◼ Evaluarea constă în a aduce o apreciere (o judecată) asupra progresului pacientului în raport cu intervenţiile asistentei. Dacă intervenţiile planificate nu şi-au atins scopul lor, atunci trebuie să ştim de ce nu avem rezultatul scontat şi trebuie să corectăm situaţia respectivă. 1. Rezultatul obţinut ◼ Când asistenta formulează obiectivele îngrijirilor, ea exprimă ce rezultat prevede să se obţină în urma îngrijirilor acordate. ◼ Pentru a realiza acest obiectiv, asistenta îşi va planifica toate intervenţiile în vederea obţinerii acestui rezultat 2. Satisfacţia pacientului ◼ Este important să se cunoască aprecierea pacientului, însă trebuie, în acelaşi timp, să avem rezerve, pentru că pacientul nu ştie întotdeauna ceea ce implică o bună îngrijire; este, de asemenea, posibil ca lui să-i displacă unele intervenţii, deşi beneficiază de o îngrijire excelentă.