Curs 2 Embriologie - PDF

Curs 2 embriologie ANEXELE EMBRIO- FETALE Amnionul Amnionul este o anexă embrio-fetală; apare în ziua a 7-a de dezvoltare intrauterină. Este membrana derivată din ectoderm (amnioblaşti), care delimitează cavitatea amniotică, în care este adăpostit embrionul şi mai târziu fătuI. Cavitatea...

Curs 2 embriologie ANEXELE EMBRIO- FETALE Amnionul Amnionul este o anexă embrio-fetală; apare în ziua a 7-a de dezvoltare intrauterină. Este membrana derivată din ectoderm (amnioblaşti), care delimitează cavitatea amniotică, în care este adăpostit embrionul şi mai târziu fătuI. Cavitatea conţine lichid amniotic cu următoarele roluri: - protecţie împotriva şocurilor mecanice; - menţine constantă temperatura; - permite mişcările fătului; - împiedică aderenţa embrionului la ţesuturile din jur; - îi asigură spaţiul necesar dezvoltării; - participă la pregătirea expulziei fetale. Lichidul amniotic are aspect clar, transparent; rezultă din filtrarea sângelui matern şi este secretat si de celulele amnioblaste care constituie epiteliul amniotic. Lichidul amniotic conţine în principal apă şi electroliţi (reprezintă 99%) alături de glucoză, lipide din plămânii fetali, proteine cu proprietăţi bactericide şi celule epiteliale descuamate. Din luna a 5-a fătul înghite zilnic aproximativ jumătate din cantitatea totală de lichid amniotic (400 ml lichid amniotic/zi). În tubul digestiv lichidul amniotic se resoarbe împreună cu lichidul din secreţiile digestive, ajungând în circulaţia fetală, de unde apoi traversează placenta ajungând în circulaţia maternă. Lichidul amniotic înghiţit pătrunde şi în căile respiratorii; prin capilarele alveolare şi cele ale arborelui bronşic se resorb 600 – 800 ml lichid amniotic/24 ore. 1  Prin circulaţia fetală, lichidul amniotic resorbit din tubul digestiv şi căile respiratorii ajunge la rinichi, unde participă la formarea urinei fetale. Înainte de naştere în lichidul amniotic se elimină urina fetală, iar lichidul amniotic este înlocuit complet la fiecare trei ore. Cantitatea de lichid amniotic creşte în timpul sarcinii, ajungând la 700-1000 ml înainte de naştere. Variaţiile patologice ale cantităţii de lichid amniotic peste 2000 ml constituie hidramnionul iar sub 400 ml oligoamnionul. Explorarea amnionului se poate face prin mai multe metode: amnioscopie, amniocenteză, fetoscopie. Sacul vitelin Sacul vitelin definitiv (vezicula ombilicală) este o anexă embrionară dezvoltată din endoderm, în zilele 13- 14. Funcţiile sacului vitelinː 1. Hrănirea embrionului. Cavitatea sacului vitelin conţine vitelus cu rol nutritiv pentru embrion în săptămânile a 2-a şi a 3-a. 2. Formarea tubului intestinal. Prin curbarea embrionului în săptămâna a 4-a, porţiunea proximală a sacului vitelin este încorporată în embrion dând naştere intestinului anterior, posterior şi mijlociu care comunică cu sacul vitelin. Această comunicare diminuează şi devine duct vitelin. După săptămâna a 5-a ductul vitelin se închide treptat transformându-se într-un cordon conjunctiv iar comunicarea cu intestinul dispare. Uneori porţiunea proximală a canalului vitelin poate persista sub forma unui diverticul ileal denumit diverticulul Meckel. 3. Vasculogeneza extraembrionară. În săptămâna a 3-a, în mezenchimul splanhnic din peretele sacului vitelin apar insulele vasculo-sanguine. Insulele vasculo-sanguine alcătuiesc pe suprafaţa sacului vitelin o reţea capilară care se continuă cu vasele viteline (omfalo-mezenterice) constând în 2 artere şi 2 vene, care s-au format în porţiunea proximală a sacului vitelin. Vasele viteline regresează odată cu sacul vitelin, circulaţia extraembrionară vitelină fiind înlocuită cu circulaţia extraembrionară ombilicală. Segmentul intraembrionar al arterelor viteline contribuie la formarea trunchiului arterial celiac şi arterei mezenterice superioare, în timp ce segmentul intraembrionar al venelor viteline participă la formarea sistemului port hepatic. 4. Hematopoieza extraembrionară. Din porţiunea centrală a insulelor vasculo-sanguine iau naştere elementele figurate ale sângelui. Hematopoieza extraembrionară încetează la sfârşitul lunii a 2-a de viaţă intrauterină. Funcţia hematopoietică va fi preluată de către ficat. 2 Alantoida Este o anexă embrionară ce se dezvoltă în ziua 16 din endoderm, din tavanul sacului vitelin, spre pediculul de fixaţie. Prin creşterea în lungime şi curbarea longitudinală a embrionului, alantoida capătă forma unui diverticul tubular numit duct alantoidian, care se deschide în cloacă, împreună cu intestinul posterior. Prin cealaltă extremitate este încorporat în pediculul de fixaţie. Ductul alantoidian traversează pediculul de fixaţie şi ajunge în contact cu corionul situat la extremitatea caudală a embrionului. 3  Ȋn luna a II-a de viaţă intrauterină, alantoidei îi putem descrie două porţiuni. Porţiunea proximală este situată intraembrionar, la nivel abdominal. De aici se formează partea cranială a vezicii urinare iar din segmentul cuprins între vezica urinară şi ombilic ia naştere uracul. După naştere, uracul se fibrozează şi devine ligament ombilical median. Porţiunea distală, situată în cordonul ombilical, involuează; din mezenchimul ce înconjoară alantoida situată la nivelul cordonului ombilical se dezvoltă vasele ombilicale. Arterele şi venele ombilicale pătrund în vilozităţile coriale contribuind la formarea placentei fetale. Cordonul ombilical Cordonul ombilical este organul prin care se stabileşte legătura dintre produsul de concepţie şi placentă. În săptămânile a 4-a – a 8-a de dezvoltare intrauterină pedicolul de fixaţie, canalul vitelin şi celomul ombilical sunt învelite de amnionul aflat în expansiune ca urmare a curbării embrionului. Amnionul formează astfel pereţii cordonului ombilical primitiv. La vârsta gestaţională de 8 săptămâni cordonul ombilical primitiv se află situat la extremitatea caudală a embrionului, este scurt şi subţire, conţine următoarele structuri: -pediculul vitelin constituit din ductul vitelin şi vasele viteline; -pediculul de fixaţie conține ductul alantoidian, vasele ombilicale; -celomul ombilical, prin care se stabileşte conexiunea celomului extraembrionar cu cel intraembrionar. În săptamâna 7 de viata intrauterină ansele intestinale herniază în celomul cordonului ombilical. La 11 săptamâni, când ia sfârşit hernia ombilicală fiziologică, ansele reintră în cavitatea abdominală iar celomul cordonului ombilical se închide şi progresiv dispare. Tot în această perioadă involuează canalul vitelin, ductul alantoidian şi circulaţia vitelină. Ca urmare a acestor evenimente, cordonul ombilical definitiv conţine două artere ombilicale, spiralate în jurul venei ombilicale. Aceste vase sunt situate într-o masă de ţesut gelatinos, gelatina Wharton, formată din mezenchimul somatic al pedicolului de fixaţie. Toate aceste structuri sunt învelite la exterior de amnion. La termen cordonul ombilical măsoară în medie 1,5 ‒ 2 cm diametru şi 50 ‒ 60 cm lungime. După naştere, porţiunea intraabdominală a venei ombilicale devine ligament rotund al ficatului, în timp ce arterele ombilicale formează arterele iliace interne, arterele vezicale superioare şi ligamentele ombilicale mediale. Placenta Placenta este un organ tranzitoriu al aparatului genital feminin, prezent numai în stare de graviditate. La termen, are formă discoidală, cu diametrul de 20 – 25 cm, grosime medie 2,5 cm şi cântăreşte 1/6 din greutatea fătului. Placenta se elimină la aproximativ 30 minute după naşterea fătului. Prezintă două feţe: 4 - faţa fetală este netedă, acoperită de amnion şi are ataşat cordonul ombilical, - faţa maternă este rugoasă şi prezintă cotiledoane ce corespund lobilor placentari. Placenta este constituită din două părţi: maternă şi fetală. - partea maternă este reprezentată de decidua bazală. Decidua reprezintă mucoasa uterină maternă modificată în timpul sarcinii. Acesteia i se descriu 3 zoneː - decidua bazală - acoperă corionul vilos; - decidua capsulară - acoperă polul abembrionar; - decidua parietală - rămâne pe peretele liber al uterului. Din luna a 3 a decidua capsulară şi cea parietală sunt în contact. - partea fetală este reprezentată de corionul vilos. În zilele 11 – 13 se formează vilozităţile primare alcătuite din citotrofoblast şi sinciţiotrofoblast. În ziua a 16-a mezodermul extraembrionar somatic pătrunde în trunchiul acestor vilozităţi primare transformându-le în vilozităţi secundare. La finele săptămânii a 3-a din mezenchimul vilozitar se diferenţiază vase sanguine, constituindu-se astfel vilozităţile terţiare. În primele săptămâni de dezvoltare, suprafaţa corionului este acoperită în întregime de vilozităţi. Pe măsură ce sarcina avansează, vilozităţile situate la nivelul polului embrionar continuă să crească şi să îşi mărească volumul, dând naştere unei formaţiuni denumite corion vilos. Vilozităţile de la polul abembrionar degenerează, iar în luna a treia această zonă a corionului devine netedă şi este denumită corion neted. Stratul de mezenchim de la baza vilozităţilor secundare şi terţiare formează lama corială. Vilozităţile cresc şi încep să se ramifice. Ȋn paralel cresc şi spaţiile în care au pătruns vilozităţile ramificate, acestea reprezentând viitoarele spaţii interviloase. Placenta umană este constituită din 15 – 39 lobi placentari. Un lob placentar este alcătuit dintr-o vilozitate principală (vilozitate terţiară) împreună cu toate ramificaţiile sale. Baza vilozităţii principale pleacă din lama corială iar vârful se fixează în decidua bazală. Între lama corială şi placa deciduală există spaţii interviloase pline cu sânge matern. Spaţiul intervilos îşi are originea în lacunele sinciţiotrofoblastului. Spaţiile sunt umplute cu sânge adus de ramurile arterelor spiralate. Din el pleacă, prin orificii separate, vene care drenează sângele în afluenţi ai venelor uterine. Vilozităţile placentare plutesc în sângele spaţiilor interviloase. Septurile placentare, care circumscriu câte un lob placentar sunt incomplete, deoarece marginile lor sunt libere şi nu fuzionează cu placa corială. Deci spaţiul intervilos este compartimentat incomplet. După vârsta de 4 luni de sarcină, citotrofoblastul dispare de la nivelul peretelui vilozităţilor terţiare astfel încât distanţa dintre vasele materne şi cele fetale se reduce. Dispare şi citotrofoblastul de la nivelul lamei coriale. La nivelul plăcii bazale citotrofoblastul persistă sub forma matricei citotrofoblastice. Placenta umană este o placentă de tip hemocorial, în care vilozităţile coriale se află în contact direct cu sângele matern. Schimbul de substanţe între sângele matern din camerele vilozitare şi sângele fetal situat în capilarele din interiorul vilozităţilor coriale are loc prin intemediul unui sistem de membrane care constituie bariera placentară (membrana placentară). Sângele matern nu se amestecă cu cel fetal, nu vine în contact direct. 5 Iniţial, membrana placentară este alcătuită din sinciţiotrofoblast, citotrofoblast, mezoderm extraembrionar somatic şi endoteliul vasului fetal. Membrana placentară are permeabilitate selectivă. Structura şi permeabilitatea ei se modifică odată cu stadiile de dezvoltare embrio-fetale. Ȋn a 2-a jumătate a sarcinii diminuează grosimea membranei placentare şi a stratului citotrofoblastic care devine discontinuu. De asemenea scade activitatea fagocitară a citotrofoblastului. Toate acestea cresc permeabilitatea membranei placentare. Placenta îndeplineşte mai multe funcţiiː - respiraţie. Oxigenul trece prin difuziune din sângele matern în sistemul circulator fetal; pe calea venelor ombilicale sângele saturat cu oxigen se întoarce în organismul fătului. Bioxidul de carbon trece prin difuziune din sângele fetal în sângele matern, în venele uterine. - nutriţie. Prin bariera placentară trec carbohidrati, aminoacizi, colesterol, vitamine, antibiotice şi hormonii corticoizi. Schimburile de apă şi electroliţii au loc uşor în ambele sensuri. - excreţie. Substanţele reziduale rezultate din metabolismul fetal (uree, acid uric, creatinină) trec bariera placentară, ajung în sângele matern de unde sunt excretate de către organismul matern. - endocrină. Placenta secreta hormoni steroizi (estrogeni şi progesteron) dar și hormoni proteici precumː coriogonadotropină umană, somatotropina corionică umană, tirotropina corionică umană, corticotropina corionică umană. - protecţia faţă de substanţe chimice şi agenţi infecţioşi. Această funcţie se realizează datorită permeabilităţii selective a membranei placentare. Placenta constituie o barieră semipermeabilă împotriva unor medicamente cu efect teratogenic recunoscut precum: thalidomida, acidul retinoic, barbituricele, alcoolul, drogurile. Permite trecerea anumitor microorganisme mai uşor în a 2-a jumătate a sarcinii. - barieră imunologică. Mama îi transferă fătului imunoglobuline (IgG) pe care le-a sintetizat de-a lungul vieţii. Acestea îi asigură fătului imunitate pasivă în primele şase luni de viaţă, împotriva unor boli infecţioase. DEZVOLTAREA APARATULUI LOCOMOTOR Părţile componente ale aparatului osteoarticular sunt de origine mezodermală. Scheletul axial al corpului se formează din materialul somitelor - sclerotom; celulele mezenchimale ajunse pe locul viitoarelor oase de la nivelul trunchiului dau naştere unui model cartilaginos osos care apoi se osifică. Craniul din punct de vedere al originii sale embrionare prezintă: -neurocraniul, care se formează din sclerotom şi crestele neurale, prin ambele tipuri de osificare: baza craniului prin osificare encondrală iar calota prin osificare desmală; -viscerocraniul, care se formează din materialul arcurilor faringiene cu participarea crestelor neurale, atât prin osificare encondrală cât şi prin osificare desmală. Oasele membrelor se formează din mezodermul somatic lateral, prin osificare encondrală. Celulele mezodermale embrionare sunt celule pluripotente, care în procesul de diferenţiere, părăsesc locul de origine, unele migrează spre notocord şi tubul neural, altele pătrund din 6 mezodermul somatic în mugurii membrelor, iar la nivelul extremităţii cefalice dau naştere mezenchimului difuz al capului. Osteogeneza desmală Este procesul prin care oasele se formează direct din mezenchim, de unde şi denumirea lor de oase de membrană. Începe în săptămâna a 6-a embrionară. Prin osificare desmală se formează: oasele late ale neurocraniului, oasele feţei, zona mijlocie a claviculei. Creşterea oaselor de membrană este apoziţională. Fontanele şi suturile reprezintă zonele de creştere ale oaselor neurocraniului. Dezvoltarea oaselor late ale calotei craniene Oasele late ale calotei craniene se formează prin osificare desmală. Aceste oase sunt reprezentate deː - solzul osului frontal, situat anterior; - solzul osului occipital, situat deasupra liniei nucale superioare, posterior; - oasele parietale şi porţiunea solzoasă a oaselor temporale, situate lateral. Ȋn săptămânile 5 – 6 de viaţă intrauterină mezenchimul care înconjoară veziculele cerebrale se condensează. Din zona profundă a blastemului mezenchimatos derivă meningele cerebrale. Din zona situată superficial se formează o capsulă mezenchimatoasă, desmocraniul, care se osifică şi formeză oasele calotei craniene. Osificarea acestor oase începe din luna a 2-a de viaţă intrauterină, dar creşterea lor continuă şi după naştere. La naştere, la locul de întâlnire a mai multor oase ale calotei se evidenţiază zone membranoase, în care nu s-a produs osificarea, zone numite fontanele: anterioară, posterioară, antero-laterale (dreaptă şi stângă), postero-laterale (dreaptă şi stângă). La finele primului an de viaţă fontanela anterioară nu mai este vizibilă dar se poate palpa iar după împlinirea vârstei de 2 ani dispare. Fontanela posterioară este închisă la naştere în majoritatea cazurilor. Fontanelele antero-laterală (sfenoidală) şi postero-laterală (mastoidiană) se închid în primele săptămâni după naştere. Spaţiile situate între două oase ale bolţii craniene, acoperite cu membrane fibroase se transformă ulterior în suturi. Procesul de sinostozare a celor două jumătăţi ale osului frontalul are loc după naştere. Creşterea antero-posterioară a calotei craniene are loc la nivelul suturilor coronară şi lambdoidă. Creşterea transversală este asigurată în principal de suturile sagitală şi scuamoasă. Suturile dispar datorită procesului de osificare care se iniţiază între tăbliile interne ale oaselor calvariei, după vărsta de 25 de ani, începând de la sutura sagitală, continuând cu suturile coronară şi lambdoidă şi apoi cea scuamoasă. Osteogeneza encondrală Este procesul prin care se formează oasele scheletului trunchiului şi membrelor (cu excepţia părţii mijlocii a claviculei), oasele bazei neurocraniului. Procesul începe din săptămânile a 7-a – a 8-a de viaţă intrauterină, la sexul feminin mai devreme decît la cel masculin. 7 Cele trei stadii ale osificării encondrale a vertebrelor suntː - stadiul de blastem mezenchimal; - stadiul cartilaginos; - stadiul de osificare. Dezvoltarea bazei craniului Oasele bazei craniului se formează prin osificare encondrală. Ȋn săptămăna a 7-a ia naştere un model cartilaginos al bazei craniului, condrocraniul. Condrocraniul se formează din cartilajele paracordale, cartilajele hipofizare, trabeculele cranii (cartilaje precordale), cartilajele derivate din primele patru somite occipitale precum şi din elementele cartilaginoase care se dezvoltă în jurul ochilor, veziculelor otice şi sacilor olfactivi. Condrocraniului i se descriu două segmenteː - segmentul cordal situat în jurul porţiunii rostrale a notocordului şi care se dezvoltă din mezenchimul paraaxial (somitomere şi somite occipitale); - segmentul precordal, care se dezvoltă din celulele crestelor neurale. Din cartilajele paracordale, situate de o parte si de alta a notocordului, se formează porţiunea bazilară a osului occipitalul. Din mezenchimul somitelor occipitale se dezvoltă cartilaje care împreună cu porţiunea bazilară a occipitalului delimitează gaura occipitală. Capsula otică se dezvoltă în jurul veziculei otice şi formează stânca osului temporal şi procesul mastoid. Segmentul precordal conţine trabeculele cranii (sau cartilaje precordale), care fuzionează anterior cu capsula nazală. Aceste cartilaje participă la formarea osului etmoid. Regiunea posterioară a trabeculelor cranii (cartilaje precordale) formează presfenoidul. Acesta se uneşte cu cartilajele ce se dezvoltă în jurul ochiuluiː aripa temporală şi aripa orbitală. Din aripa temporală se formează aripa mare a osului sfenoid, iar din aripa orbitală se formează aripa mică a sfenoidului. Ȋntre trabeculele cranii (cartilaje precordale) situate anterior şi cartilajele paracordale situate posterior se găsesc cartilajele hipofizare, din care ia naştere corpul osului sfenoid. 8  Osificarea condrocraniului are loc începând cu luna a 3-a i.u.. Pneumatizarea mastoidei începe după vârsta de 1an şi 2 luni şi este completă la 6 ani. Creşterea craniului la nivelul bazei are loc în special la nivelul sincondrozelor: sfenoetmoidală, intrasfenoidală, sfenoocipitală şi intraoccipitală. Între 14 – 20 ani are loc sinostoza între corpul sfenoidului şi partea bazilară a occipitalului. Sutura sfenoocipitală se închide complet după erupţia ultimilor molari, după vârsta de 20 ani, contribuind semnificativ la alungirea bazei craniului. Sinusul sfenoidal între 8 – 10 ani ajunge în contact cu corpul osului sfenoid, în care pătrunde în jurul vârstei de 11 ani. Celulele etmoidale se dezvoltă mai intens după vârsta de doi ani, atingând forma definitivă între 12 – 14 ani. Dezvoltarea coloanei vertebrale. Vertebrele se formează prin osificare encondrală, din sclerotoame, începând cu săptămâna a 4-a intrauterină. Stadiile osificării vertebrelor sunt cele enumerate mai jos. 1. Stadiul de blastem mezenchimal Celulele mezenchimale din peretele medial şi ventral al somitelor migrează spre linia mediană, şi se aşează în jurul notocordului şi tubului neural. Sclerotoamele au dispoziţie metamerică ce corespunde iniţial metameriei primitive a somitelor. Între parte cranială şi partea caudală a unui sclerotom apare o fisură intrasegmentară, în care pătrund ramurile dorsale ale aortei. Partea caudală a unui sclerotom fuzionează cu partea cranială a sclerotomului subiacent, formând o vertebră precartilaginoasă. Prin acest proces vertebrele îşi schimbă metameria primitivă. Fisurile intrasegmentare devin spaţii intervertebrale. Aici se formează discurile intervertebrale. Inelul fibros al discului intervertebral se formează din mezenchimul periferic; nucleul pulpos derivă din notocord. Vertebra precartilaginoasă prezintă o parte ventrală, în jurul notocordului, ce devine corp vertebral şi o parte dorsală care va forma arcul vertebral. Din arcul vertebral vor pleca procesele transverse şi cele costale. 9 2. Stadiul cartilaginos În săptămâna a 6-a intrauterină, în vertebrele precartilaginoase apar centrii de condrificare. La nivelul corpului vertebral apar doi centri, care fuzionează foarte repede, iar la nivelul arcului, câte un centru pentru fiecare jumătate a acestuia. După ce arcul se uneşte cu corpul vertebral, fuzionează şi cele două jumătăţi ale arcului în luna a 4-a intrauterină, formând vertebra cartilaginoasă. Prin spaţiile dintre pediculii vertebrelor cartilaginoase ies metameric perechile de nervi spinali. Prin procesul de condrogeneză ce porneşte din arcul vertebral, devin cartilaginoase procesele transverse şi articulare ale vertebrelor. Între procesele articulare ale vertebrelor adiacente, precum şi între extremităţile vertebrale ale coastelor şi vertebrelor corespunzătoare, rămân zone lipsite de condrificare unde se vor forma articulaţiile sinoviale. Corpul atlasului se ataşează acum la axis, dând naştere dintelui. 3. Stadiul de osificare vertebrală La începutul lunii a 3-a în fiecare vertebră apar câte trei centri de osificare primari, (unul la nivelul corpului si doi în arcul vertebral); excepţie fac cele coccigiene, în care centrii de osificare apar în primul an după naştere. Fuziunea centrilor primari de osificare se realizează după naştere. Până la pubertate, faţa superioară şi inferioară a corpului vertebral, precum şi vârfurile apofizelor transverse şi spinoase, rămân cartilaginoase. La pubertate, apar câte cinci centri de osificare secundari pentru fiecare vertebră. Aceştia se unesc cu restul vertebrei după vârsta de 20 de ani. Diferenţierea regională a vertebrelor începe spre sfârşitul vieţii intrauterine şi continuă după naştere. Curburile coloanei vertebraleː - în prima parte a vieţii intrauterine - o curbură sagitală, cu concavitatea ventral; - în a doua parte a vieţii intrauterine - apare proeminenţa lombo-sacrală; - în luna a 8-a - apare lordoza cervicală (copilul se ridică în şezut); - la 1 – 2 ani - apare lordoza lombară (copilul începe să meargă); - la 6 – 7 ani - se definitivează curbura dorsală. Dezvoltarea sternului - se dezvoltă pe model cartilaginos din mezodermul sternal. În primul stadiu mezenchimul se densifică, formând două benzi simetrice. Cele două benzi iau naştere dintr-un blastem mezenchimal propriu, provenit din mezodermul sternal, fiind iniţial separate şi de extremităţile coastelor; ulterior ele fuzionează cu extremităţile ventrale ale coastelor şi încep să se condrifice în dreptul primelor 7 perechi de coaste, alcătuind două plăci sternale. Procesul are loc concomitent cu coborîrea cordului şi pericardului. O dată cu creşterea în lungime a coastelor, cele două plăci sternale încep să fuzioneze pe linia mediană în direcţie cranio-caudală, formând sternul cartilaginos. Fuziunea se termină în săptămâna a 9-a intrauterină. La formarea părţii superioare a manubriului sternal, pe lângă plăcile sternale participă şi blastemul mezenchimal interclavicular, situat în dreptul vertebrei C6, care se va uni cu extremtăţile craniale ale plăcilor sternale. Procesul xifoidian ia naştere din prelungirea caudală a plăcilor sternale. Stadiul osos începe în luna a 6-a fetală, când la nivelul manubriului sternal apare un centru de osificare primar. La 10 acest nivel mai pot exista doi centri secundari de osificare, pentru incizurile claviculare, numiţi şi centri epifizari. Aceştia se sinostozează cu manubriul la 25 – 28 ani. Corpul stenului prezintă câte doi centri de osificare primari pentru fiecare sternebră, care apar în lunile 6 – 7 fetală. Uneori sternebra a 2-a are un singur centru de osificare primar, iar în sternebra a 4-a pot lipsi total. La 3 ani după naştere apare centrul de osificare primar al procesului xifoid, dar acesta poate rămâne şi cartilaginos. Până la pubertate, sternebrele sunt separate de câte o lamă de ţesut cartilaginos, după această perioadă fuzionând de jos în sus, cu excepţia unghiului sternal, unde cartilajul dintre corp şi manubriu se sinostozează la 25 de ani. Dezvoltarea membrelor. Mugurii membrelor superioare apar la sfârşitul săptămȃnii a 4-a, pe partea laterală a corpului, în dreptul somitelor cervicale. Mugurii membrelor inferioare apar după 2 zile, în dreptul somitelor lombare. Coboară pe parcursul dezvoltării antrenând nervii şi vasele sanguine. Expresia genelor Hox în mezenchimul lateral stabileşte poziţia mugurilor membrelor de-a lungul axei cranio-caudale a corpului. Membrii ai familiei FGF produşi de celulele crestei apicale ectodermale sunt necesari pentru creşterea de-a lungul axei proximo-distale. Mugurii membrelor sunt alcătuiţi dintr-un miez de mezenchim, acoperit de ectoderm. Ectodermul din vârful fiecărui mugur se îngroaşă şi formează creasta apicală ectodermală. Oasele membrelor se formează din mezodermul somatic lateral, prin osificare encondrală. Celulele mezodermale embrionare sunt celule pluripotente, care în procesul de diferenţiere, părăsesc locul de origine, migrează şi pătrund din mezodermul somatic în mugurii membrelor. Între mezenchim şi creasta ectodermală apicală există strânse relaţii de inducţie reciprocă, inductorul primar pentru membre aparţinând mezenchimului. Diferenţierea blastemului mezenchimal scheletogen începe în săptămâna a 6-a în regiunea proximală, este urmată de diferenţierea muşchilor şi tendoanelor şi progresează caudal până la nivelul degetelor, care se diferenţiază ultimele, în săptămâna a 7-a. Prin vacuolizare şi resorbţia mezenchimului dintre viitoarele piese scheletice se formează articulaţiile membrelor. În săptămâna a 6-a are loc o primă segmentare prin apariţia unui şanţ circular care delimitează paletele lărgite, segmentul distal, de restul membrului care este cilindric. În mezenchimul mugurilor apar vasele sanguine şi pătrund ramurile anterioare ale nervilor spinali. În săptămâna a 7-a la marginea liberă a segmentului distal care reprezintă primordiul mâinii şi respectiv cel al piciorului apar 5 îngroşări digitale. Iniţial, degetele sunt unite. Prin resorbtia membranelor interdigitale, degetele se separă. Se diferenţiază flexurile membrelor ce corespund cotului şi genunchiului. Pe parcursul săptămânii a 7-a de gestaţie atât membrele superioare cât şi cele inferioare efectuează o rotaţie în jurul axului lor longitudinal dar în sens invers încât genunchiul se orientează cranial iar cotul caudal; cotul ajunge în poziţie dorsală, iar genunchiul în poziţie ventrală. După rotaţia membrelor, muşchii flexori ai membrelor superioare câştigă poziţia definitivă, ventrală, iar cei extensori se situează dorsal. La membrele inferioare, datorită rotaţiei inverse, flexorii sunt pe faţa dorsală, iar extensorii ventral. 11 Malformatii congenitale ale membrelor Amelia, cea mai gravă malformaţie a membrelor, constă în aplazia totală a extremităţii libere a membrelor superioare şi inferioare. Oasele centurilor sunt prezente dar au anumite caractere regresive. Amelia poate fi determinată de agenţi teratogeni exogeni, în special medicamente (exemplu: talidomida). Focomelia poate fi malformaţie de cauzã ereditarã, dar cel mai frecvent este indusã de talidomidã. Ea se caracterizeazã prin aplazia braţului, antebraţului şi mâinile inserate în regiunea umãrului. La membrele inferioare lipsesc coapsa şi gamba iar picioarele sunt fixate în regiunile şoldului. Peromelia “membre ciuntite”, se caracterizeazã prin absenţa segmentelor distale, antebraţ, gambã, mânã, picior sau numai a degetelor. Unele dintre acestea sunt amputaţii congenitale fetale. Acheiria reprezintã absenţa mâinii. Apodia constã în absenţa piciorului. Adactilia reprezintã absenţa degetelor. Sindactilia reprezinta persistenţa membranelor interdigitale. Polimelia constã în membre supranumerare. Polidactilia este frecvent familialã şi de cauzã autozomal dominantã. Ea semnificã degetele supranumerare, situate pe partea radialã sau ulnarã a mâinii, ori pe cea tibialã sau fibularã a piciorului. Se produce prin exagerarea împãrţirii (superpartitio) mezenchimului plãcii mâinii sau piciorului. Uneori este asociatã cu diverse sindroame malformative. Originea muşchilor scheletici Mușchii scheletici se formează din mezoderm. Începând cu ziua 20 i.u. până în ziua 30 de viaţă intrauterină, din mezodermul paraxial se diferenţiază somitomerele (la nivelul capului) şi somitele (din regiunea occipitală până în regiunea sacrată). Pe secţiune transversală somitele au aspect triunghiular, cu o cavitate centrală denumită miocel (rest al celomului intraembrionar), care dispare ulterior odată cu proliferarea celulelor somitice. Celulele somitice au o mare capacitate de diferenţiere. Cele care alcătuiesc pereţii medial şi ventral ai somitelor se diferenţiază în celule mezenchimale care migrează către notocord şi tubul neural, alcătuind sclerotoamele. Celulele mezenchimale ale sclerotamelor se diferenţiază alcătuind fibroblastele, condroblastele şi osteoblastele ţesutului conjunctiv. Sclerotoamele păstrează dispoziţia metamerică a somitelor care se regăseşte în metameria coloanei vertebrale. Porţiunea dorso-laterală a fiecărei somite va forma dermomiotoamele, alcătuite din două zone: -una externă (laterală) din care se formează dermatoamele, -una internă (medială) din care iau naştere miotoamele. Din dermatoame ia naştere dermul şi hipodermul pielii de la nivelul trunchiului. Ca şi sclerotoamele, dermatoamele îşi menţin metameria. 12  Mușchii scheletici sunt derivați din mioblastele mezenchimale care își au originea în miotomele de la nivelul somitelor. Mușchii scheletici pot apărea și din mezenchimul arcurilor faringiene și din foita somatica a mezodermului lateral. Muschiul cardiac este din mezodermul splanhnic si cu participarea unor celule din ectodermul primitiv. Muschii netezi din peretii vaselor de sange, din peretele tubului digestiv si ai arborelui respirator deriva din mezodermul splanhnic. BIBLIOGRAFIE. Carlson M. Bruce “Human Embryology and Developmental Biology” 5th edition, Elsevier edit. 2013. Chircor Lidia, Surdu Loredana Embriologie Umană ediţia a 2-a Editura Ex Ponto, 2015 ( Embriologie umana- Chircor L. , Surdu L.- (PDF) 270005852-embriologie (poate fi vizualizata free ). Moore KL, Persaud TV: “The Developing Human: Clinically Oriented Embryology”. 9th ed. Philadelphia, Pa: WB Saunders 2011. Moore KL, Persaud TV:”Before we are born”, 10th Edition, Elsevier 2020.. Sadler T. W, Langman J. “Langman's Medical embryology” 14th edition Philadelphia, edit. Wolters Kluwer Lippincott Williams & Wilkins 2019. Schoenwolf Gary C., Bleyl Steven B., Brauer Philip R. “Larsen’s human Embryology” 5th edition. Churchill Livingstone/Elsevier, 2014. Surdu Loredana, Chircor Lidia - “Ghid de embriologie în 100 de pași”, Editura Ex Ponto, 2017 SUBIECTE 1. Amnionul 2. Sacul vitelin 3. Alantoida 13  4. Cordonul ombilical 5. Corionul 6. Placenta 7. Originea oaselor 8. Originea muschilor 9. Dezvoltarea oaselor late ale craniului 10. Dezvoltarea bazei craniului 11. Dezvoltarea coloanei vertebrale 12. Dezvoltarea sternului 13. Dezvoltarea membrelor 14. Definiti urmatoarele malformatii congenitale ale membrelor: amelia, focomelia, peromelia, acheiria, apodia, adactilia, sindactilia. 15. Descrieti originea muschilor 14