Unitatea8.pdf

Unitatea 8. Managementul stocurilor de producţie 8.1.Stocurile de producţie: conţinut, importanţă, structură şi funcţii Stocurile reprezintă o imobilizare de mijloace materiale şi băneşti, fiind necesare în vederea desfăşurării normale a procesului de producţie. În funcţie de stadiul în care se află...

Unitatea 8. Managementul stocurilor de producţie 8.1.Stocurile de producţie: conţinut, importanţă, structură şi funcţii Stocurile reprezintă o imobilizare de mijloace materiale şi băneşti, fiind necesare în vederea desfăşurării normale a procesului de producţie. În funcţie de stadiul în care se află obiectele muncii în procesul de producţie se disting următoarele categorii de stocuri: ▪ Stocul de producţie reprezintă cantitatea de materii prime şi combustibil care se află la un moment dat în depozitele firmei, urmând să intre în procesul de producţie şi fiind destinată să satisfacă o cerere viitoare a acestuia ▪ Stocul de semifabricate reprezintă cantitatea de obiecte ale muncii care au trecut prin anumite stadii ale procesului de producţie şi se află în depozitele intermediare dintre subunităţi urmând a fi supusă în continuare prelucrării în stadiile următoare pentru a obţine produse finite sau va fi livrată beneficiarilor ▪ Stocul de producţie neterminată reprezintă cantitatea de obiecte ale muncii care se află în subunităţile firmei, fiind în curs de prelucrare la locurile de muncă, în aşteptare la locurile de muncă, în curs de transport între locurile de muncă, în control interfazic sau control final. ▪ Stocul de produse finite reprezintă cantitatea de produse finite existentă la un moment dat în depozitul de produse finite al firmei şi care urmează a fi livrată beneficiarilor Necesitatea formării stocurilor de producţie se datorează următorilor factori: ➢ procesul de producţie are un caracter relativ continuu şi ritmic, în timp ce procesul de aprovizionare se realizează la anumite intervale de timp, termenele fiind precizate în contractele încheiate cu furnizorii; ➢ unele materii prime trebuie supuse unor operaţii de pregătire şi condiţionare înainte de a fi lansate în procesul de producţie, perioadă în care ele nu pot fi încă folosite. Stocurile de producţie au următoarele funcţii: • funcţia de antrenare a discordanţei dintre continuitatea procesului de producţie şi discontinuitatea procesului de aprovizionare • funcţia de prevedere care se referă la eliminarea situaţiilor în care apariţia unor perturbaţii în procesul de aprovizionare ar determina stagnarea şi întreruperea procesului de producţie ca urmare a lipsei materiilor prime. Stocurile de producţie se pot constitui în următoarele forme: - Stoc curent (Sc) reprezintă cantitatea de materii prime şi combustibil necesară pentru a asigura continuitatea procesului de producţie în intervalul de timp dintre două aprovizionări consecutive. Sc=cz Trs unde : cz reprezintă consumul mediu zilnic de materii prime; Trs – intervalul mediu de timp între două aprovizionări succesive. - Stoc de siguranţă (Ssig) reprezintă cantitatea de materii prime şi combustibil necesară asigurării continuităţii procesului de producţie în cazul eventualelor întreruperi în aprovizionare ca urmare a unor dereglări în procesul de producţie al furnizorilor sau în transport (depăşirea intervalului mediu de timp între două aprovizionări succesive, aprovizionarea cu materii prime în cantităţi mai mici decât cele planificate sau necorespunzătoare calitativ). Ssig= ( ) unde: t1 reprezintă timpul mediu pentru lansarea comenzilor către furnizori, timpul necesar furnizorilor pentru pregătirea comenzilor, încărcarea şi descărcarea materiilor prime; t2 – timpul necesar transportului materiilor prime de la furnizori la beneficiari; t3 – timpul necesar descărcării materiilor prime la beneficiari, respectiv pentru recepţia cantitativă şi calitativă a acestora. Stocul de condiţionare (Scd) reprezintă cantitatea de materii prime necesară asigurării continuităţii procesului de producţie în cazul în care materiile prime trebuie să fie supuse unor operaţii de condiţionare impuse de procesul tehnologic înaintea introducerii lor în procesul de producţie (de ex. uscarea lemnului în industria mobilei). Relaţia de calcul a stocului de condiţionare este: Scd= c t cz unde: tc reprezintă durata operaţiilor de condiţionare a materiilor prime. Stocul de transport intern ( Sti ) reprezintă cantitatea de materii prime necesară asigurării continuităţii procesului de producţie în situaţia în care este necesar transportul materiilor prime de la depozitul central al firmei la punctele de consum, aceasta necesitând un anumit timp. Relaţia de calcul a stocului de transport intern este: Sti= i t cz unde: ti reprezintă timpul necesar pentru transportul intern. Stocul de iarnă (Si) reprezintă cantitatea de materii prime necesară să asigure continuitatea procesului de producţie în perioada de timp în care datorită condiţiilor meteo nefavorabile nu este posibilă exploatarea şi transportul materiilor prime în condiţii normale. Relaţia de calcul a stocului de iarnă este: Si= i p cz unde: pi reprezintă perioada de timp pentru care se constituie stocul de iarnă. Orice stoc determină anumite cheltuieli (pierderi) pentru a-l menţine. Cheltuielile de depozitare şi menţinere a diferitelor stocuri se exprimă, de regulă în procente faţă de valoarea lor totală, ajungând până la 25% din această valoare. Principalii factorii care determină aceste cheltuieli (pierderi) de menţinere şi păstrare a stocurilor sunt: Uzura morală, acţionează asupra produselor şi componentelor aflate în stoc datorită progresului tehnic, concretizat în apariţia unor noi produse sau datorită apariţiei unor noi modele (confecţii, tricotaje, încălţăminte). Pentru prevenirea acestor pierderi, ca regulă generală, nu trebuie să se ţină în stoc materiale şi piese prelucrate care nu au o utilitate imediată. Dobânzile aferente. Stocurile afectează în principal fondurile băneşti ale firmei, imitând disponibilul de bani pe care unitatea l-ar putea folosi în alte scopuri aducătoare de profit. Într-un sens mai larg, pierderile aferente dobânzilor, aşa cum se interpretează ele în cazul stocurilor, reprezintă câştiguri care s-ar putea obţine dacă banii imobilizaţi în stocuri ar fi folosiţi în alt mod. Deteriorarea exprimă diminuarea valorii stocurilor datorită degradării în timpul depozitării, transportului sau din cauza învechirii (depăşirii termenului de garanţie), alterării etc. Pierderile determinate de deteriorarea stocurilor diferă în funcţie de natura produselor, condiţiile de depozitare şi transport, de politica privind stocurile etc. Se apreciază că nivelul normal al cotei de depreciere nu depăşeşte 5% din valoarea anuală a stocurilor. Depozitarea reprezintă una din cauzele cele mai evidente ale cheltuielilor necesare pentru menţinerea şi păstrarea stocurilor. În aceste cheltuieli sunt cuprinse cele legate de spaţiile de depozitare, salariile personalului aferent, precum şi alte cheltuieli legate de operaţiunile de depozitare, asigurare şi fiscale. Impozitele şi taxele de asigurare aferente stocurilor reprezintă, de fapt, cheltuieli variabile, deoarece acestea sunt, de regulă, proporţionale cu valoarea stocului. Cheltuielile de depozitare diferă foarte mult în funcţie de natura bunurilor stocate, gradul de dotare a depozitelor etc. Se apreciază că ele reprezintă cel puţin 4% din valoarea stocurilor. 8.2. Regulile de comandă folosite în managementul operaţional al producţiei pe bază de stoc O regulă de comandă stabileşte procedurile de fundamentare a momentelor în care trebuie reîntregite stocurile şi în ce cantităţi, precum şi frecvenţa verificării lor , astfel încât să se poată stabili dacă este necesar să se lanseze un nou lot de fabricaţie. Etapele elaborării şi utilizării regulilor de comandă sunt : Determinarea celei mai convenabile metode de previziune a cererii. Fundamentarea unor decizii privind cantităţile şi momentele lansării unui nou lot de piese (produse impune cunoaşterea cererii viitoare. Formele tipice, de bază, ale prognozei cererii sunt: prognoza independentă, folosită în cazul unor produsele sau piese noi, ce nu au mai fost fabricate, ori când comenzile din perioadele precedente nu sunt relevante; prognoza necesarului viitor pe baza contractelor şi comenzilor existente, utilizată în cazul în care acestea acoperă o bună parte din capacitatea de producţie a întreprinderii pentru perioada viitoare; prognoza necesarului pe baza consumurilor înregistrate statistic în trecut, când se prevede o variaţie a cererii similară celei din perioadele precedente; prognoza necesarului pe baza datelor statistice, ajustate potrivit tendinţelor şi variaţiilor sezoniere ale cererii viitoare şi ale altor factori. Obiectivul alegerii tipului de prognoză este acela de a echilibra avantajele materiale pe care le oferă exactitatea sporită a previziunii şi cheltuielile pe care le pretinde elaborarea ei. Pentru întreprinderile cu producţie de serie, cu o nomenclatură mare de fabricaţie, această decizie este foarte importantă, deoarece prognozele trebuie adeseori ţinute în stoc, ceea ce conduce la un nivel ridicat al cheltuielilor pentru elaborarea lor. De aceea se consideră că o prognoză pe baza consumurilor înregistrate în trecut duce la rezultate relativ bune, mai ales în cazul unor repere ( produse) executate în cantităţi variabile, dar permanent. 1 Determinarea intervalului de timp necesar pentru refacerea stocului. După ce s-a stabilit modul în care se va estima necesarul în perioada viitoare, următoarea etapă constă în a stabili cât durează refacerea stocului pentru fiecare sortiment. Această perioadă se defineşte ca fiind intervalul dintre momentul în care apare semnalul privind necesitatea lansării unui nou lot de fabricaţie şi momentul în care cantitatea comandată intră efectiv în stoc şi poate fi utilizată. Intervalul necesar pentru refacerea stocului se calculează ţinând seama de următoarele elemente: 2 intervalul dintre momentul în care piesele (produsele) sunt scoase din magazie şi momentul în care acest fenomen (tranzacţie) se concretizează în evidenţele privind stocurile; 3 perioada dintre înregistrarea efectivă în evidenţe şi reexaminarea necesităţii de a se lansa o nouă comandă; 4 timpul necesar întocmirii documentaţiei de lansare în fabricaţie a unui nou lot; intervalul de timp de la lansarea în fabricaţie a unui nou lot şi până când noua cantitate comandată intră efectiv în depozit şi piesele (produsele) pot fi utilizate (vândute). O mare parte din intervalul necesar pentru refacerea stocurilor este de obicei consumată cu urmărirea evidenţelor stocurilor şi lansarea comenzilor. Folosirea în acest scop a mijloacelor electronice de calcul va duce la diminuarea acestui interval şi implicit ale nivelelor stocurilor. 1 Stabilirea cantităţilor ce urmează a se lansa în fabricaţie . Obiectivul fundamentării deciziei privind cantitatea de comandat constituie minimizarea cheltuielilor totale generate de factorii implicaţi în această activitate: 2 cheltuieli de depozitare şi păstrare a stocurilor; 3 cheltuieli administrative legate de lansarea comenzilor; 4 cheltuieli de pregătire – încheiere a locurilor de muncă la care urmează a se executa operaţiile tehnologice; 5 riscurile privind pierderile prin uzură morală, degradare, scădere a preţurilor pe piaţă; 6 cheltuieli aferente spaţiilor suplimentare de depozitare în cazurile când capacitatea existentă este depăşită; 7 economii ce se obţin prin aprovizionarea de la furnizori a unor cantităţi de materiale la preţuri mai scăzute. Decizia ce urmează a se lua trebuie să asigure echilibrul între aceşti factori contradictorii. Dacă se lansează loturi mici de fabricaţie, stocul mediu este mic şi se reduc cheltuielile cu menţinerea şi păstrarea stocului, precum şi pierderile datorită deprecierii şi uzurii morale. În schimb, această decizie va avea ca rezultat un număr mare de lansări de loturi şi implicit cheltuieli mari legate de această activitate, precum şi a celor ce privesc lucrările de pregătire şi încheiere a locurilor de muncă din subunităţile de producţie. Pentru reperele (produsele) cerute frecvent în cantităţi inegale, linia de echilibru se stabileşte, de obicei, lansând în fabricaţie întreaga cantitate estimată ca fiind necesară în viitorul imediat. Pentru sortimentele cerute în cantităţi mari se recomandă determinarea loturilor optime de fabricaţie. 1. Stabilirea criteriilor de decizie asupra momentului lansării unei noi comenzi. O regulă de comandă trebuie să precizeze semnalul sau indicatorul de la a cărui apariţie urmează să se lanseze un nou lot de fabricaţie, ţinând cont de mărimea intervalului de timp pentru refacerea stocului. Un astfel de indicator poate fi exprimat în funcţie de timp - se comandă cu două săptămâni înainte ca reperul să fie necesar – sau în cantităţi fizice - se comandă un lot când stocul existent plus cantităţile de repere aflate în execuţie sunt mai mici de 200 bucăţi. Când un astfel de semnal este exprimat în unităţi fizice, se numeşte punct de comandă. Principalele tipuri de reguli de comandă ce se pot folosi în conducerea operativă a producţiei pe bază de stoc se pot grupa astfel: I Reguli în care cantităţile sunt fixe, prin care se stabileşte un nivel de comandă care permite ca mărimea stocului să se reducă până la nivelul stocului de siguranţă, dacă în această perioadă se înregistrează un consum mediu prognozat. Cantităţile ce se lansează în fabricaţie sunt fixe (predeterminate) , iar nivelul maxim al stocului este egal cu stocul de siguranţă plus mărimea lotului de fabricaţie. În Fig. nr. 8.1. este redată structura balanţei de stoc pentru un sistem cu mărimea fixă a comenzii. Regulile cu cantitate fixă se folosesc, de obicei, pentru reperele ce au valoare scăzută (şuruburi, piuliţe etc.), unde nivelul stocului este sub o supraveghere quasi-continuă, în aşa fel încât se poate semnala momentul când s-a atins nivelul ce indică lansarea în fabricaţie a unui nou lot de piese. Puncte fixe de relansare a loturilor de fabricaţie Conform acestei reguli momentul lansării se stabileşte prin punctul de comandă, adică la atingerea acelui nivel al stocului care permite asigurarea necesarului maxim probabil pentru intervalul de timp necesar pentru reîntregirea stocului . Dacă stocul existent plus cantităţile de piese aflate în curs de execuţie se situează la, sau sub punctul comenzii, se lansează în fabricaţie un nou lot de piese (produse). Cantitatea ce se lansează este, constantă, variind însă intervalele de timp dintre comenzi, în funcţie de ritmul consumului. În cazul aplicării regulii de comandă pe baza punctelor fixe de relansare a comenzilor soldul stocului este reactualizat ori de câte ori se eliberează din magazie o cantitate oarecare din stoc Regula este deosebit de flexibilă, deoarece se ajustează automat faţă de variaţiile cantităţilor necesare prin însuşi faptul că lansarea loturilor poate fi mai mult sau mai puţin frecventă. Rezervarea Conform acestei reguli cantităţile ce se lansează în fabricaţie se determină prin calcule de fundamentare a loturilor economice. Momentul în care se lansează în fabricaţie un nou lot se stabileşte în funcţie de necesarul pentru fiecare reper. În cazul în care cantităţile din stoc plus cele aferente loturilor aflate în execuţie sunt în întregime rezervate (blocate) pentru utilizări viitoare se lansează un nou lot de fabricaţie. Această regulă impune să fie ţinute două tipuri de evidenţe ale stocurilor – unele pentru soldul efectiv şi altele pentru soldul stocului nerezervat. Din acest motiv se poate renunţa la stocul de siguranţă. Regula se foloseşte când fundamentarea consumului, a cantităţilor de rezervat se face cu mult înaintea consumului efectiv pentru a asigura decalajul necesar refacerii stocului. În caz contrar, lansarea noului lot de fabricaţie trebuie să se facă înainte ca soldul nerezervat să ajungă la zero, stabilindu-se în acest sens un punct de comandă care să semnalizeze necesitatea lansării unei noi comenzi. Punctul de comandă se stabileşte astfel încât să se acopere consumul pe perioada reîntregirii stocului. Regula se utilizează în situaţiile în care economiile ce se obţin pe seama lansării loturilor economice şi a renunţării la stocul de siguranţă sunt mai mari decât cheltuielile suplimentare pe care le pretinde metoda datorită celor două tipuri de evidenţe. Ea se recomandă pentru reperele cu de valoare foarte mare, pentru cele consumate în cantităţi neuniforme dar permanent. Comanda de grup Regula se caracterizează prin faptul că printr-o comandă se lansează în fabricaţie mai multe repere ce fac parte dintr-o grupă. Gruparea reperelor se face în raport cu asemănarea constructivă şi tehnologică, astfel încât lansarea în lor simultană în fabricaţie să nu creeze dificultăţi în execuţie. Toate reperele dintr-o grupă sunt codificate astfel încât să simbolizeze grupul respectiv de comandă. Fiecărui reper i se stabileşte un punct de comandă propriu şi o cantitate ce urmează a se lansa în fabricaţie. În plus, se stabileşte şi o cantitate totală ce urmează a se comanda pentru întregul grup de repere. Când stocul existent însumat cu cantităţile lansate în fabricaţie, la oricare din reperele din grup, ajunge la, sau sub punctul de comandă se lansează o nouă comandă . Ea va cuprinde reperul care a ajuns la punctul său de comandă la care se va adăuga reperele din grupă în ordinea apropierii lor de punctele proprii de comandă până când cantitatea totală a comenzii ajunge la cea dinainte stabilită pentru întreaga grupă. Regula are avantajul folosirii loturilor economice în conducerea producţiei, precum şi obţinerii unor economii pe seama cheltuielilor de transport, în cazul unor furnizori externi (cooperări). Ea se aplică, în general, pentru reperele ce se consumă în cantităţi mari şi pentru cele care creează dificultăţi în respectarea termenelor de livrare internă de către furnizori (comenzile se fac înaintea atingerii punctelor prestabilite). Controlul vizual al stocului Regula se bazează pe controlul fizic şi vizual al stocurilor şi în mai mică măsură pe evidenţele formale ale acestora. Principiile de lucru ce se folosesc sunt similare celor utilizate la puncte fixe de relansare. Pentru fiecare reper, în magazie, există două containere (lăzi) aşezate în locuri diferite. Unul dintre acestea este sigilat şi conţine o cantitate de piese egală cu cea corespunzătoare punctului de relansare a comenzii. Ieşirile pentru consum se fac numai din cel de-al doilea container. Semnalul de a lansa o nouă comandă apare când acest container s-a golit şi trebuie să se rupă sigiliul primului, pentru a putea continua livrarea pieselor. Când noua cantitate de piese intră în stoc se pune în cel de-al doilea container, care se sigilează şi se continuă livrarea pieselor din primul. De regulă, în containerul sigilat există şi documentaţia necesară lansării unui lot de fabricaţie. Această regulă de comandă se foloseşte pentru controlul stocurilor unor repere de valoare mică sau în cazul unora pentru care cheltuielile cu evidenţele ar fi prea mari, în raport cu valoarea lor. I Reguli de comandă cu perioade fixe de lansare a comenzilor prin care se stabilesc intervalele de timp între două lansări, mărimea comenzilor fiind diferită în funcţie de variaţia consumului. Cantităţile ce se lansează în fabricaţie au în vedere necesitatea refacerii stocului maxim şi în acest fel nivelarea variaţiei consumului. În Fig. nr.8.2. se prezintă graficul lansării loturilor de fabricaţie la perioade fixe de revizuire. Regulile creează cadrul informaţional necesar stabilirii unor perioade optime de lansare în fabricaţie. În practică, acestea se stabilesc nu individual, ci pe grupe de repere (produse). Perioade fixe de revizuire Când se foloseşte această regulă reperele sunt comandate periodic, de exemplu lunar. Cantitatea ce se lansează în fabricaţie se stabileşte scăzând stocul existent plus cantităţile aflate în execuţie din aşa numitul nivel de comandă orientativ sau de referinţă. Rezultă, deci, că potrivit acestei reguli cantităţile ce se lansează în fabricaţie sunt diferite dar intervalele de lansare a comenzilor sunt constante. Nivelul orientativ de comandă se alege suficient de mare pentru a acoperi cererea maximă probabilă în intervalul de timp pentru reîntregirea stocului. Regula prezintă avantaje mai ales în situaţiile: mai multe sortimente de repere sunt comandate aceleiaşi secţii furnizoare, folosind aceeaşi documentaţie de lansare; se obţin tarife favorabile de transport prin folosirea completă a capacităţii mijloacelor de transport; se oferă reduceri de preţ ale furnizorului în funcţie de valoarea totală a comenzii şi nu în funcţie de cantitatea ce se comandă din fiecare reper. Necesarul net Conform acestei reguli pentru fiecare reper se determină necesarul brut, fie pe baza unor previziuni sau în funcţie de comenzile efectiv primite pentru o anumită perioadă (exemplu, luna următoare). Dacă din necesarul brut se scad cantităţile existente în stoc şi cele în curs de execuţie se obţine necesarul net .Lansarea comenzilor se face conform necesarului net, cea ce înseamnă automat şi ajustarea previziunilor făcute pentru perioadele anterioare. Reîntregirea stocului se face ori de câte ori apar necesare cantităţi suplimentare de repere, de obicei la intervale fixe şi cantităţi diferite. Folosirea acestei reguli se recomandă în cazul în care: produsele sau reperele sunt executate pe baza unor comenzi; produsele sau reperele au o cerere intermitentă, nerepetitivă; produsele sau reperele au valori mari sau sunt voluminoase (necesitând spaţii mari de depozitare). Lansările comenzilor pot să fie programate exact la termenul la care noilor cantităţi sunt necesare, ceea ce permite ca nivelele medii ale stocurilor să fie foarte scăzute. Practic apare şi în cazul acestei reguli un anumit stoc care se creează deoarece, în general, termenul de livrare cerut prin comandă este în avans faţă de începerea procesului consumator ( livrări), respectiv cantităţile de repere sunt utilizate după ce acestea au sosit în magazie.