Suport Radvan - Europa Medievală (Sec. V-XVI) + PDF

EUROPA MEDIEVALĂ (SEC. V-XVI). SOCIETATE, INSTITUŢII, MENTALITĂŢI COLECTIVE Suport curs + seminar RĂDVAN...

EUROPA MEDIEVALĂ (SEC. V-XVI). SOCIETATE, INSTITUŢII, MENTALITĂŢI COLECTIVE Suport curs + seminar RĂDVAN Cuprins INTRODUCERE: TERMINOLOGIE, PERIODIZARE, IZVOARE, ISTORIOGRAFIE, TEMATICĂ.............4 MAREA MIGRAŢIE ŞI URMĂRILE ACESTEIA PENTRU EUROPA (SEC. V-VI).................................8 Imperiul Roman și tranziția de la Antichitate la Evul Mediu;..............................................8 Introducere în fenomenul migraţiilor........................................................................... 10 Migraţiile germanice şi asiatice: goţii, vandalii, burgunzii, anglo-saxonii; hunii;................. 12 Consecinţe generale asupra Europei............................................................................. 19 „REGATELE BARBARE” ŞI ÎNCEPUTURILE RESTRUCTURĂRII POLITICE A EUROPEI (I)................ 21 Generalități. Starea izvoarelor..................................................................................... 21 Regatul ostrogot: ultimele supraviețuiri romane în Italia................................................ 22 Spania de la vizigoţi la arabi: vizigoţii şi sinteza romano-germanică; eşecul „construcţiei” vizigote..................................................................................................................... 24 Italia longobardă........................................................................................................ 26 Regatele anglo-saxone până la cucerirea normandă....................................................... 30 Principalele transformări din Europa post-romană......................................................... 32 „REGATELE BARBARE” ŞI ÎNCEPUTURILE RESTRUCTURĂRII POLITICE A EUROPEI (II). „CONSTRUCŢIA” CAROLINGIANĂ – ÎNCEPUTURI................................................................ 33 Regatul franc merovingian (evoluţie politică de la Clovis la Dagobert, structuri sociale, economice, rolul Bisericii)........................................................................................... 33 Ascensiunea familiei Carolingienilor: genealogie, primii reprezentanți............................. 38 Consolidarea treptată a puterii sub Pepin de Herstal şi Carol Martel................................ 38 Pepin cel Scurt şi transferul puterii regale..................................................................... 39 „CONSTRUCŢIA” CAROLINGIANĂ – APOGEU..................................................................... 41 Domnia lui Carol cel Mare: baze ale puterii, expansiune, direcţii, nou şi vechi la nivel de organizare................................................................................................................. 41 1  Anul 800 şi semnificaţia încoronării lui Carol; percepţii privind ideea imperială................. 44 Renașterea carolingiană............................................................................................. 45 RESTAURAŢIA OTTONIANĂ ŞI MODELUL CAROLINGIAN..................................................... 49 Ludovic cel Pios şi începutul declinului (motive, manifestări). Destrămarea imperiului carolingian................................................................................................................ 49 Evoluţia Franciei Răsăritene până la Otto I.................................................................... 52 Domnia lui Otto I şi încoronarea din 962....................................................................... 54 Urmaşii lui Otto - Otto II şi Otto III............................................................................... 55 IMPERIUL ŞI BISERICA ÎN EUROPA SECOLELOR VI-IX (PERCEPŢII, RAPORTURILE DINTRE PUTEREA POLITICĂ ŞI CEA ECLEZIASTICĂ, IDEEA IMPERIALĂ).............................................. 57 SUDUL EUROPEI, MOŞTENIREA ROMANĂ, IMPACTUL GERMANICILOR ŞI ASALTUL ISLAMULUI................................................................................................................... 58 Mahomed şi Coranul. Islamul și principiile sale.............................................................. 58 Expansiunea și impactul asupra Europei....................................................................... 60 NORDUL EUROPEI, PROVOCĂRILE GERMANICE ŞI SLAVE.................................................... 64 Vikingii şi impactul lor asupra Europei: motivele atacurilor şi explicaţia „succesului normand”; consecinţe................................................................................................ 64 Slavii şi impactul lor asupra Europei: specificul migraţiei și consecinţe............................. 65 ECONOMIA MEDIEVALĂ ŞI SPECIFICUL SĂU...................................................................... 72 Principalele ocupaţii ale omului medieval: agricultură; meşteşuguri; minerit; specific regional.................................................................................................................... 72 Drumul şi negoţul: marile drumuri ale continentului; starea drumurilor; vămi; mărfuri; principalele zone de comerţ........................................................................................ 76 Oraşul medieval: geneza oraşelor noi; tipologie urbană; instituţiile oraşului..................... 76 STRUCTURA SOCIALĂ. PRINCIPII MEDIEVALE ŞI REALITĂŢI SOCIALE..................................... 79 „Cele trei ordine” şi reflectarea lor în literatura medievală: definirea „ordinului”; autori medievali; interpretări............................................................................................... 79 Tipologie a societăţii medievale: 1. nobilul / cavalerul şi clericul; 2. orăşeanul şi ţăranul.... 79 Ierarhiile medievale, criterii........................................................................................ 79 2 INSTITUŢIILE FEUDALE. REGALITATE, VASALITATE SI FEUD.................................................. 81 Regalitate şi sacralitate: 1. caracteristicile regalităţii; 2. imaginea „regelui-sfânt” şi regii taumaturgi................................................................................................................ 81 Vasalitate: evoluţie; caracteristici................................................................................ 81 3  INTRODUCERE: TERMINOLOGIE, PERIODIZARE, IZVOARE, ISTORIOGRAFIE, TEMATICĂ Terminologie Termenul ,,Ev Mediu” defineşte în general acea epocă istorică în care în Europa, Asia şi Africa de Nord relaţiile feudale constituiau baza structurii economico-sociale şi a regimului politic. Limitele cronologice ale acestei epoci au variat în funcţie de specificităţile istorice de la o regiune la alta. Expresia ,,Ev Mediu” (epocă de mijloc) nu are sens decât într-un sistem de periodizare al istoriei, fiind plasată cronologic între o epocă istorică ce l-a precedat şi alta care i-a succedat, fiind creată în secolul al XV-lea de către umaniştii epocii renascentiste. Învăţaţii italieni considerau perioada istorică dintre căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Chr) şi Renaştere drept o “epocă de tranziţie” sau o “epocă de mijloc”, denumind-o medium aevum. În viziunea umaniştilor renascentişti Evul Mediu fusese o perioadă de decadenţă culturală în raport cu Antichitatea. De asemenea, ei condamnau îndepărtarea faţă de modelul cultural-artistic al antichităţii greco-latine, formulând deseori critici la adresa ierarhiei bisericii catolice. Aceste critici vor fi ulterior exacerbate de către reprezentanţii reformei protestante. Pentru protestanţi ,,evul de mijloc” constituia o epocă a decadenţei, în care se formase blocul oligarhic al bisericii catolice, cu reprezentantii săi frivoli, cupizi şi corupti, pe care Luther sau Calvin îi vor combate cu vehemenţă. Gânditorii iluminişti au perpetuat conotaţia negativă a expresiei ,,Ev mediu”. Pentru Voltaire aceasta epoca a corespuns perioadei de triumf a puterii regale, a exaltarii misticismului, a persecutarii ”ereticilor” şi a Inchiziţiei. Gânditorul francez eticheta epoca medievală ca fiind o epocă de dominaţie a clericalismului si obscurantismului, împotriva Raţiunii şi a Progresului. Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea termenul de Ev Mediu a fost folosit pentru prima dată pentru a desemna o epocă istorică într-un sistem tripartit de periodizare. Profesorul de istorie de la Universitatea din Halle, Christian Keller (Cellarius), indica prin titlurile manualelor sale de istorie o succesiune de epoci: antică, medievală şi nouă (modernă). Astfel el publică succesiv Historia Antiqua (1685), Historia medii aevi (1688) şi Historia Nova (1696). În prima jumătate a secolului XIX vechile prejudecăţi despre Evul Mediu au fost răsturnate de către reprezentanţii curentului romantic. În 1799 poetul german Novalis publica o carte intitulata Creştinism sau Europa, în care lăuda virtuţile creştinismului şi 4 rolul său în modelarea societăţii europene. Ideile romanticilor germani vor fi preluate în Franţa de Chateaubriand. Lucrările lui Chateaubriand, ,,Geniul creştinismului” şi ,,Martirii”, vor exalta componenta religioasă a lumii medievale. Nici un cercetător serios nu admite astăzi imaginea globală a unui Ev Mediu având trăsături definitorii decadenţa, obscurantismul, barbaria. Aceste aspecte negative nu au lipsit Evului Mediu dar nici nu-l definesc, deoarece ele se manifestă în orice epocă istorică. Astfel, în perioada Evului Mediu se situează geneza burgheziei şi a economiei naţionale capitaliste, geneza naţiunilor moderne europene, geneza oraşelor, şcolilor şi universităţilor moderne. De asemenea, atunci s-a format o civilizaţie general europeană, distinctă de civilizaţiile altor continente. În Evul Mediu s-au format literaturile naţionale şi două dintre stilurile cele mai importante din istoria artei (romanic şi gotic). În aceeaşi epocă se plasează începuturile cercetării ştiinţifice şi au loc marile dispute de idei ce vor fertiliza gândirea filosofică a secolelor ulterioare. Fiecare epocă istorică – iar Evul Mediu nu face excepţie - înregistrează manifestări de fanatism religios sau intoleranţă etnică. De aceea, din punct de vedere ştiinţific, nu putem folosi fenomene specifice fiecărei epoci pentru a culpabiliza în bloc doar o anumită epocă. Aşa cum subliniam anterior, termenul de ,,Ev Mediu” = ,,Epocă de mijloc” nu are relevanţă decât într-o relaţie cu alte două epoci, una anterioară şi una posterioară. Din raţiuni metodologice însă, această denumire s-a păstrat până în zilele noastre. Expresia “Ev Mediu” a fost folosită iniţial pentru a desemna o anumită epocă istorică din Europa Apuseană. Treptat, această expresie a fost extinsă şi la alte zone din Europa, Asia şi Africa de Nord, chiar dacă în aceste zone evoluţia istorică nu a fost decât în parte asemănătoare celei din evul mediu occidental. În schimb, termenul de Ev Mediu nu s-a aplicat şi nu se aplică Africii centrale şi sudice, celor două Americi (cu excepţia Mexicului) şi Australiei, unde evoluţia istorică a urmat un curs cu totul deosebit.. Noţiunile “Ev Mediu” şi “feudalism” sunt raportate la un criteriu socio-polit ic precis. Aceste noţiuni provin din cuvântul feud(um), prin care se desemna în evul mediu dezvoltat o posesiune funciară condiţionată, pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. Termenul de feud (fief) provine din cuvântul franc fehu-ôd, cuvânt care iniţial însemna “vite”. Ulterior acest termen şi-a extins înţelesul, ajungând să aibă sensul de “avere”, “răsplată”, “remunerare a unei slujbe”. Prin termenii de feud, feudalism, se indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul clasei dominante occidentale. Mai târziu termenii au căpătat o conotaţie mai largă, definind structura socială şi regimul social-politic din Evul Mediu. 5  Regimul feudal era bazat pe o puternică legătură de loialitate mutuală, în care vasalul îşi servea seniorul său cu “consilium et auxilium” (sfat şi ajutor). Seniorul era obligat să ofere vasalului protecţie economică, politică şi militară. De regulă această relaţie bilaterală se stabilea pe viaţă, încetând doar în caz de felonie (trădare) sau deces. În majoritatea cazurilor, seniorul atribuia vasalului o bucată de pământ. De aceea, specificul sistemului feudal era dat de regimul proprietăţii. Într-o societate care nu era încă orientată spre progresul tehnic şi economia de schimb, baza existenţei era dată de agricultură, ce necesita existenţa pământului. Vasalii dobândeau acest pământ (feuda), fiind obligaţi în schimbul deţinerii lui la efectuarea unor servicii faţă de senior, servicii cu precădere militare. Dorinţa firească a vasalilor de a-şi transmite feuda viageră către urmaşi a condus în timp şi la principiul transmiterii ereditare acesteia. Ca urmare, s-au constituit două tipuri de proprietate feudală. Primul tip se numea allodium, desemnând o proprietate funciară ce aparţinea în întregime posesorului, nefiind grevată de nici un fel de îndatorire vasalică. Al doilea tip s-a numit iniţial beneficium, mai târziu feudum (fief), desemnând proprietatea funciară, mai întâi viageră, apoi ereditară, proprietate condiţionată de prestarea unui serviciu vasalic. La origini, termenul de feudal desemna raporturile, bazate pe deţinerea unei feude, dintre senior şi vasal. Termenul s-a extins apoi şi la raporturile dintre deţinătorul unei feude şi ţăranii dependenţi care o lucrau. O serie de istorici din al doilea sfert al veacului al XIX-lea (Thierry, Michelet, Guizot, Mignet) au prezentat un ev mediu marcat de inegalităţi şi nedrepăţi sociale, justificând lupta burgheziei împotriva regimului feudal. În general, istoricii influenţaţi de ideologii mai mult sau mai puţin stângiste păstrează aceste concluzii până în zilele noastre, refuzând o cercetare istorică obiectivă, sine ira et studio. Periodizare Evul Mediu este conceput de specialişti drept epoca istorică în care au predominat relaţiile feudale. În consecinţă, periodizarea Evului Mediu este corelată cu periodizarea relaţiilor feudale, ambele fiind tributare unei concepţii europocentriste, datorită faptului că în Europa s-au format principalele şcoli de gândire care au influenţat şi influenţează cercetarea istorică din întreaga lume. De aceea, limitele cronologice ale Evului Mediu au fost propuse în funcţie de diverse evenimente sau procese din istoria Europei. Astfel, drept repere pentru ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU au fost propuse următorii ani sau perioade istorice: 6 1. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a Imperiului Roman (330); 2. împărţirea Imperiului Roman (395); 3. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476); 4. perioada invaziilor germanice în Apusul Europei (sec. V-VI); 5. invazia arabilor în Europa (începutul secolului VIII). Pentru SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU specialiştii au luat în consideraţie: 1. ocuparea Constantinopolului de către turcii otomani (1453); 2. apogeul Renaşterii (a doua jumătate a secolului XV); 3. marile descoperiri geografice (sfârşitul secolului XV); 4. începutul Reformei (1517); 5. revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului XVI); 6. revoluţia burgheză din Anglia (mijlocul secolului XVII). Evul Mediu Timpuriu – până în secolul al X-lea Evul Mediu dezvoltat – între secolele al X-lea și al XIII-lea Evul Mediu târziu – între secolele al XIII-lea și al XV-lea/al XVI-lea Istoricul francez Jacques Le Goff a susţinut ideea existenţei în Europa a unui EV MEDIU LUNG între secolele IV-XVIII datorită faptului că această epocă istorică se caracterizează prin influenţa nemaiîntâlnită până atunci în Europa, nici după aceea, a creştinismului în societate. În aceste condiţii, „Evul Mediu lung” ar fi caracterizat prin maxima influenţă a creştinismului în societate. 7 MAREA MIGRAŢIE ŞI URMĂRILE ACESTEIA PENTRU EUROPA (SEC. V- VI) Imperiul Roman și tranziția de la Antichitate la Evul Mediu; În istoria sa multiseculară Imperiul Roman a cunoscut momente de maximă dezvoltare dar și perioade de criză accentuată. După perioada aşa numitei pax romana, cuprinsă între domniile lui C. Octavianus supranumit „Augustus” (27 î.Hr.-14 d.Hr.) şi Marcus Aurelius (161-180), statul roman traversează o perioadă de criză profundă în planul organizării interne şi a vieţii economice, sociale, politice, militare şi spirituale. Totodată, imperiul este angrenat în grave conflicte externe care se soldează cu numeroase înfrângeri militare. Sfârşitul crizei este marcat de începutul domniei lui Diocleţian (284), care prin reformele sale reuşeşte să salveze statul roman dar aceste reforme, continuate de Constantin cel Mare, produc modificări ireversibile în societatea romană iar vechiul cadrul social şi politic al Principatului (27 î.Hr.-284 d.Hr. ) este înlocuit cu unul nou, cel al Dominatului (284-476). Imperiul Roman la sfârșitul secolului al II-lea și pe parcursul secolului al III-lea cunoaște două etape. După etapa relativ liniștită a Severilor (193-235), urmează o perioadă marcată de conflicte interne care se transformau în războaie civile (,,anarhia militară”), probleme sociale și dificultăți economice. În 49 de ani se succed la conducerea Imperiului Roman peste 25 împăraţi şi coîmpăraţi, dintre care doar doi sau trei nu au avut parte de un sfârşit violent. În această perioadă armata devine principalul sprijin şi garant al autorităţii imperiale, în detrimentul autorităţilor civile. Dacă până la Severus Alexander aproape toți împărații fuseseră aristocrați de origine senatorială, începând cu Maximinus Tracul (235-238), în fruntea imperiului ajung mulți conducători impuși de armată. În această epocă romanii suferă grave înfrângeri militare. Astfel, în 251 împăratul Decius este înfrânt şi ucis de către goţi, fiind primul împărat roman care a căzut într-o luptă cu „barbarii”. În anul 259 împăratul Valerian este înfrânt la Edessa de către regele perşilor sassanizi Shapor I şi făcut prizonier, fiind ucis în captivitate. Aceste conflicte interne aveau o cauză bine definită: problema succesiunii. Unii împărați precum Marc Aureliu sau Septimiu Sever au încercat impunerea princippi ului eredității cu un succes limitat. Dioclețian (284-305), cel mai important reprezentant al dinastiei ilire, a iniţiat un amplu program de reforme care vizau consolidarea autorităţii imperiale, întărirea coeziunii interne a Imperiului şi sporirea rezistenţei sale în faţa pericolului extern. Reformele sale reprezintă continuarea, sistematizarea şi 8 instituţionalizarea măsurilor iniţiate de dinastia Severilor şi a celor adoptate sub impulsul necesităţii în vremea perioadei numită de istorici „anarhia militară”. Dezvoltând principiul guvernării divizate a imperiului apărut în timpul lui Marc Aureliu, Dioclețian a introdus sistemul conducerii în patru ,,tetrarhia”. Astfel Imperiul Roman urma să fie condus de doi auguști (Dioclețian și Maximian) și doi cezari (Galerius și Constantius Chlorus). Măsura venea într-un moment favorabil datorat întinderii foarte mari a imperiului și presiunii externe care îngreuna guvernarea. Rezultatul a fost un imperiu cu mai mulți împărați, fiecare cu reședința, funcționarii și armata sa. Diocleţian înfăptuieşte o celebră reformă administrativă, împărţind imperiul în 12 dioceze, conduse de către un vicar, care includeau 101 provincii. Fiecare provincie avea un comandant militar (dux) şi un conducător cu atribuţii civile (praeses). Acest fapt, impus de necesitatea eficientizării conducerii provinciilor, reprezenta o ruptură faţă de epoca anterioară când puterea civilă şi militară a unei provincii era deţinută de o singură persoană, care deţinuse în prealabil demnitatea de consul. Sistemul diocezelor a rezistat în Biserică până în Evul Mediu. Diocleţian introduce o nouă formă de conducere, DOMINATUL, pentru a pune capăt crizei interne, instabilităţii tronului şi intervenţiilor abuzive ale armatei în conducerea statului. Acest termen provine din latinul dominatio = stăpânire, putere absolută. Odată cu inaugurarea acestei forme de conducere, împăratul devine singurul reprezentant al divinităţii supreme, dominus et deus („stăpân absolut şi zeu”), dispune de toate puterile în stat şi le exercită fără existenţa vre-unui control. Împăratul la curtea imperială care deseori se muta în centre urbane din afara Italiei (Nicomedia, Trier, Thessalonic) va introduce un ceremonial de sorginte orientală menit să accentueaze diferența de putere dintre conducător și supușii săi. S-a introdus portul coroanei, obiceiul prosternării (adoratio) și acela de a săruta poala mantiei imperiale (proskynesis). Retragerea lui Dioclețian în 305 nu a rezolvat criza internă, divergențele dintre succesori accentuându-se. Împăratul Constantin cel Mare (306-337) continuă şi desăvârşeşte toate reformele lui Diocleţian. El a reușit să reunifice imperiul prin luptă. Acest împărat are o atitudine favorabilă creştinismului, fiind însă botezat abia pe patul de moarte (22 mai 337) de către episcopul Eusebios. Ca urmare a atitudinii sale favorabile creştinismului, Constantin cel Mare promovează în urma înţelegerii cu augustul Licinius, celebrul edict de la Mediolanum (312), prin care creştinismul, religia dominantă a evului mediu, devine egal în drepturi cu celelalte culte din imperiu, fapt ce marchează o cezură 9 evidentă faţă de epoca precedentă. Consecvent atitudinii sale procreştine, împăratul convoacă la Niceea, în 325, primul Sinod (Conciliu) ecumenic al Bisericii creştine, vizând restabilirea unităţii imperiului La 11 mai 330 împăratul inaugurează oficial Constantinopolul ca noua capitală a Imperiului Roman, fapt ce marchează preponderenţa provinciilor orientale faţă de cele apusene ale imperiului. Urmașii lui Constantin cu excepția lui Iulian Apostatul au susținut creștinismul iar în 391-392 împăratul Theodosius I a interzis cultele păgâne, creștinismul devenind religia oficială a Imperiului Roman. Pe plan extern, din a doua jumătate a secolului al IV-lea, împărații se confruntă cu amenințarea neamurilor migratoare. După domniile scurte ale lui Iulian Apostatul (361- 363) mort în luptele cu sasanizii și Iovian, imperiul este condus de frații Valentinian stabilit la Milano și Valens stabilit la Constantinopol. Cei doi au încercat să oprească pătrunderea barbarilor în imperiu. Valens va muri în lupta de la Adrianopol din 378 cu goții. Urmașul său, Theodosius I va reuși să reunifice temporar imperiul și să combată pe goți. La moartea sa în 395 imperiul eset divizat definitiv în două părți: Occidentul condus de Honorius și Orientul condus de Arcadius. Deși era divizat oamenii din perioada respectivă au perceput imperiul ca un întreg. Criza Imperiului de Apus s-a accentuat după domnia lui Honorius (395-423), cel care a reușit să mai redreseze situația fiind generalul Aetius. Pe plan intern în Apus ponderea elementului rural va crește odată cu atacurile migratorilor. Villa a fost abandonată și s-a transformat într-o unitate fortificată unde colonii își ofereau servicii aristocraților locali, primind în schimb sprijin economic și protecție. Multe orașe își reduc suprafața, sunt fortificate iar conducerea o preiau episcopii sau comandanții militari. Autoritatea centrală nu mai poate garanta securitatea drumurilor , comerțul fiind afectat. Monedele sunt rare sau dispar. Pierderile teritoriale duc la afectarea perceprii impozitelor care are efecte negative asupra funcționării aparatului militar. Elitele locale formate din stăpânii de pământ rup legăturile cu statul. Introducere în fenomenul migraţiilor Fenomen complex cu implicaţii fundamentale în istoria Europei, ,,marea migraţie” a determinat prăbuşirea structurii politice a Imperiului Roman de Apus, la constituirea „regatelor barbare ”, la declanşarea procesului de constituire a principalelor popoare şi limbi din Europa apuseană şi la apariţia unei noi societăţi, societatea feudală. Perioada marilor migrațiilor a fost asimilată cu sintagma Dark Ages sau ,,Evul întunecat”. Responsabili pentru această apreciere sunt filosofii și istoricii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, care vedeau în venirea migratorilor sursa tuturor relelor abătute 10 asupra civilizației lumii romane. Admirația pentru Roma a dus la desconsiderarea voită sau nu a migratorilor care au adus și ei elemente noi pentru civilizația europeană. După 1945 istoricii au reconsiderat rolul acestor migratori. O altă controversă ține de felul în care au fost percepute migrațiile. 1. Istoriografia franceză și italiană – ,,invazii ale barbarilor” 2. Istoriografia germană și engleză – ,,migrație a popoarelor” Noțiunea de ,,invazie” – sens limitat trimițând la o acțiune cu impact negativ Noțiunea de ,,migrație” – mișcare pe distanțe variabile a unui grup mai mare sau mai mic de indivizi care se întoreceau sau nu periodic la locul de origine Scop: căutarea unor locuri de pășunat pentru turme, găsirea unui spațiu pentru desfășurarea ocupațiilor sau pentru îndeplinirea unor acțiuni militare Migrațiile nu reprezintă un fenomen izolat care s-a declanșat în secolele II-III d.Hr.. Mișcări ale unor populații întâlnim înainte de apariția civilizației romane și în perioada de început a acesteia: celții în secolele V-IV î.Hr. Dacă migrațiile precedente au avut direcția Vest-Est migrațiile din secolele III-V și următoarele vor avea direcția Est-Vest. Romanii nu percepeau migrațiile ca ceva nou. Faptul că pentru cei care le amenințau frontierele ei foloseau denumiri vechi – goții erau numiți ,,geți”, hunii numiți ,,sciți” arată că pentru ei toate aceste neamuri erau la fel – erau barbare și se aflau mereu la hotarele imperiului. Puțini au perceput însă că pe fondul crizei interne aceste neamuri au devenit mai agresive decât predecesoarele lor. Inițial imperiul a avut resurse pentru a opri aceste atacuri. Romanii aveau tendința să exagereze proporțiile amenințării barbarilor. În realitate migratorii indiferent dacă erau germanici sau asiatici nu aveau armate prea mari. Mișcările asiatice implicau aprox. 30 000 de oameni iar cele ale germanicilor nu mai mult de 100 000 de oameni. Din punct de vedere tehnic imperiul avea avantaj. Romanii aveau armuri grele, fortificații și artilerie. Migratorii aveau și ei un avantaj însă – lupta călare prin excelență. Cauzele migrațiilor - complexe - motive politice – creșterea presiunii politice și militare din partea marilor imperii - motive economice - motive sociale - motive demografice – lente creșteri demografice care duc la insuficiența pășunilor și terenurilor agricole ce asigurau sursa de hrană principală 11  - motice climatice – răcirea climei Migraţiile germanice şi asiatice: goţii, vandalii, burgunzii, anglo-saxonii; hunii; A. Populațiile germanice Încă din timpul lui Caesar din motive politice numele de ,,germnai” a fost dat atât unor triburi care se înrudeau ca limbă și obiceiuri cât și altora care nu aveau nici o legătură cu primele precum teotonii, un neam celtic. Autorii Antichității târzii foloseau termeni ca Germani, gentes Germani sau Germania fără a avea cunoștințe detaliate despre aceste populații sau despre așezarea lor geografică. Folosirea sintagmei ,,neamuri germanice” este una de compromis, generată de imposibilitatea identificării unui termen mai potrivit pentru a defini aceste realități etnice eterogene. În primă fază relațiile dintre Roma și barbaricum au fost mai mult sau mai puțin pașnice. În zona renană barbarii își ofereau serviciile economice și militare imperiului. Cursurile râurilor Dunărea și Rin era principalele drumuri comerciale din nordul imperiului. Secolele III-IV – relații de tip schimb/incursiune și pradă Din a doua jumătate a secolului IV – străpungerea limesului și stabilirea în imperiu Așezarea germanicilor s-a făcut în urma unor războaie și în baza unui tratat (foedus) care le-a permis nou veniților să se instaleze ca oaspeți (hospites) în imperiu – regimul hospitalitas Imperiul renunța practic la o treime din pământurile din anumite regiuni și la o treime din sclavi. În primele secole ale erei noastre, triburile germanice ocupau regiuni întinse între Rin, cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula, precum şi în Scandinavia şi în nordul Mării Negre. Între Oder şi Vistula triburile germane se învecinau cu cele slave, iar în nordul Mării Negre ele se învecinau cu daco-romanii, dacii liberi, alanii şi sarmaţii. Principalele informaţii despre triburile germanice din primul secol al erei creştine ne sunt oferite de descoperirile arheologice şi de opera fundamentală a lui Tacitus, De originibus et situ germanorum (Despre originea şi ţara germanilor), scrisă în anul 98 d.Hr. Tacitus oferă informaţii interesante despre creşterea animalelor la populaţiile germanice, menţionând că „vitele sunt singura şi cea mai de preţ avuţie a lor”. Conform opiniilor specialiştilor, germanicii cultivau grâul, orzul, ovăzul, secara, meiul, inul şi cânepa, practicând o agricultură extensivă ce avea la bază sistemul de „moină reglementată” iar câţiva ani, prin rotaţie, pământul era lăsat pârloagă. Totodată, ei practicau intens vânătoarea şi pescuitul. 12  Triburile germanice din primele secole ale erei noastre realizaseră progrese remarcabile în domeniile extracţiei metalelor şi meşteşugurilor, nediferenţiate încă de agricultură. În această perioadă a început să se cristalizeze şi comerţul intern bazat pe schimbul de produse agro-pastorale sau meşteşugăreşti, desfăşurat mai mult la nivel de troc. Populaţiile germanice ce locuiau în zonele aflate de-a lungul Rinului şi Dunării practicau un comerţ intens cu romanii, vânzându-le acestora blănuri, piei, chihlimbar şi sclavi, în schimbul cărora obţineau arme şi unelte, ceramică, produse din sticlă, ţesături etc. Cu prilejul acestor schimburi comerciale foloseau – la început sporadic – monede romane de aur şi argint, pe care au început ulterior să le imite. Populaţiile germanice din primele secole ale erei creştine nu aveau aşezări urbane. Una din îndeletnicirile de bază ale germanicilor era războiul, principala sursă a puterii pentru diverșii conducători. Triburile se aflau permanent într-un conflict unele cu celelalte. Războiul – mod de viață MOBILITATE ȘI ADAPTABILITATE În secolul I-II d.Hr., triburile germanice în număr de circa 50 în erau divizate în 3 mari ramuri: a. ramura apuseană b. ramura răsăriteană c. ramura nordică (scandinavă) Din ramura apuseană făceau parte următoarele populaţii: francii (cursul superior și inferior al Rinului), alamanii (cursul superior al Rinului), frizii (Olanda de azi), saxonii (coasta germană a Mării Nordului), anglii și iuții (Peninsula Iutlanda), longobarzii (cursul inferior al Elbei), suabii (între Elba și Oder), marcomanii și quazii (Boemia) și iuthungii (cursul superior al Dunării). Din ramura răsăriteană făceau parte herulii, rugii și schirii (cursul inferior al Oderului), burgunzii și vandalii (cursurile mijlociu și superior al Oderului), gepizii (între Oder și Vistula), goţii (Nordul Mării Negre). Din ramura nordică (scandinavă) făceau parte danii, suedezii şi nordharii (norvegienii). Mișcarea goților au determinat formarea în secolele III-IV asocierea unor triburi în uniuni sau confederații. 257: uniunea francilor care în secolul V se va diviza în două – salică (pe cursul Rinului Inferior) și ripuarică (pe cursul Rinului Superior) 13 212: uniunea alemanilor (cursul superior al Dunării și cursul Rinului Mijlociu) sec. V: uniunea bavareză mij. sec. III: uniunea saxonă Uniunea de triburi ale goților a migrat la sfârșitul secolului II și începutul secolului III din sudul Scandinaviei spre nordul Mării Negre, între Nipru și Prut. La începutul secolul al IV-lea goții erau divizați în 2 uniuni de triburi: 1. ostrogoții (Greuthungi) la est de Nistru 2. vizigoții (Tervingi) la vest de Nistru Motivul care a declanșat migrațiile germanicilor Momentul decisiv care a determinat începutul trecerii germanicilor în Imperiul Roman a fost venirea hunilor în Europa Hunii - neam de origine mongolă sau turcică - căutau pășuni și potențiale prăzi - au ajuns în Europa de Est în secolul al IV-lea - până în 370 distrug uniunea de triburi alană stabilită între Don și Marea Caspică și cuceresc Regatul Bosforului, din zona Mării Azov, aflat sub protectorat roman - în 375 ostrogoții conduși de Ermanaric sunt învinși și integrați în statul hunic - în 376 vizigoții conduși de Athanaric încearcă să îi oprească pe huni la Nistru dar sunt învinși și obligați să se retragă în sudul Moldovei, de unde cer azil romanilor la sud de Dunăre Vizigoții  în anii 376-377 trec la sud de Dunăre, fiind așezați în Moesia ca fedrați (foederati)  răscoala din 377 ca urmare a foametei și impozitelor mari impuse de romani  Bătălia de la Adrianopol (378) – victoria vizigoților și moartea împăratului Valens  Împăratul Theodosius prin înțelegerile din 380-382 îi așează ca federați pe ostrogoți în Pannonia și pe vizigoți în Moesia  Momentul marchează primele înțelegeri prin care germanicii primeau un statut semiautonom pe teritoriul imperiului  în 399 conduși de regele Alaric ei se stabilesc în Iliria dar o părăsesc doi ani mai târziu pentru a porni spre Italia  sunt învinși de generalul roman de origine vandală Stilicon 14   prin tratatul din 403 primesc dreptul de a se stabili în regiunea dintre Pannonia și Dalmația  după moartea lui Stilicon vizigoțiiamenință iar Italia  410 – cuceresc Roma și o jefuiesc timp de 3 zile  distrugerile au fost însă limitate deoarece Alaric era magister militum și ținând la demnitatea imperială a ordonat ca locurile sfinte să nu fie distruse  Alaric moare în Italia de Sud în 410  după moartea sa, vizigoții străbat Italia de la sud la nord și trec în Gallia sudică conduși de Athaulf (412) ajungând până pe coasta Atlanticului  în 418 sunt așezați de patricianul Constantius în regiunea dintre Garonne și Loara (Aquitania Secunda)  misiunea lor aici era de a elimina amenințarea așa numitițor Bagaudae – grupuri înarmate alcătuite din diverse categorii sociale care luptau cu autoritățile locale  au întemeiat un regat cu capitala la Toulouse care în deceniile următoare va include întreaga Gallie sudică şi centrală şi Spania  Theodoric I se va alia cu romanii împotriva hunilor participând la Bătălia de la Campus Mauriacus din 451  Euric (466-485) va forma unul din cele mai puternice regate barbare din vestul Europei Vandalii  405/406 vandalii și suevii trec Rinul și cuceresc Mainz, Trier și Reims din nordul Galliei  pornesc spre Peninsula Iberică în anii 409-410 chemați de rebelul Gerontius în luptele cu alt uzurpator – Constantin al III-lea  cu acordul lui Gerontius se așează în noile teritorii  Vandalii hasdingi și suevii – în N-V Spaniei (Galicia)  Vandalii silingi – în S (Baetica)  Alanii – în V (Lusitania)  Romanii – în E (Tarraconensis)  treptat romanii reușesc să impună controlul asupra celorlalte regiuni  vandalii s-au inițiat în tehnicile navigației devenid pirați redutabili  conduși de Genseric (428-477) trec în Africa de Nord (429) unde în 435 devin federați 15   cuceresc N-V Africii romane, insulele Baleare, Corsica și Sardinia  despre organizarea regatului vandal nu se știu multe lucruri  vandalii nu au lăsat nimic scris  adoptarea unui sistem de conducere bazat pe forță  erau arieni  Genseric jefuiește Roma în 455  disputele interne și fragilitatea construcției politice realizate de vandali au permis intervenția împăraților de la Constantinopol  în 533-534 generalul Belizarie a reușit să recucerescă nordul Africii deținut de vandali  vandalii dispar din istorie Burgunzii  în 406 burgunzii migrează de pe Vistula mijlocie până la vest de Rin  în 411 intră în serviciul uzurpatorului Iovinus  în 413 încheie un foedus cu Honorius prin care ei primesc ,,partea cea mai apropiată de Rin a Galliei”  încearcă să ocupe Belgia dar se lovesc de opoziția generalului Aetius  Aetius îi așează în estul Galliei pentru a lupta cu alamanii  în 443 încheie un nou foedus prin care primesc Spaudia (partea de limbă franceză a Elveției și sudul Munților Jura de lângă Geneva)  se comportă ca fedrați-model  luptă împotriva hunilor în 451 și suevilor în 456  cuceresc Lyonul și se extind în regiunea de sud a Ronului (463) și spre nord unde ocupă Langres (485)  în 495 regatul burgund se întindea din Champagne până la Durance și Alpii Maritimi  Existau două reședințe: regele rezida la Lyon iar moștenitorul său la Geneva  Regii erau arieni iar soțiile lor catolice  Hilperic I fondatorul regatului de la Lyon  Gundobad s-a comportat ca un roman adevărat  deținea titlul de patricius  a impus pe tronul Imperiului de Apus 2 împărați: Olybrius și Glycerius 16   în 552 toponimul ,,Burgundia” este folosit pentru prima dată într-o emisă de la Milano împăratului bizantin Justinian  populația burgundă – aprox. 80 000 de oameni  așezările burgunde sunt desemnate prin toponimele terminate în – ingos  limba lor a supraviețuit până în secolul al VII-lea iar sentimentul de neam a rămas puternic până în secolul al X-lea  Legea burgundă (Lex Burgundionum) – unul din primele coduri de legi barbare cunoscut  se adresa și populației locale romane care plătea aceleași amenzi ca și burgunzii  Gundobad a promulgat un cod de legi separat și pentru galo-romani – Lex Romana Burgundionum care tratat chestiuni de ordin penal, privat și probleme procedurale  exista o separare clară între oamenii liberi și cei neliberi  instituția regalității reprezenta un bun exemplu de dualism, regele având 2 titluri a. pentru romani – magister militum sau Galliae patricius b. pentru burgunzi – dominus noster rex  totți regii burgunzi s-au considerat reprezentanți ai împăratului  Regatul Burgundiei nu avea viabilitate politică  era situat într-o regiune importantă din punct de vedere strategic și economic fiind înconjurați de franci și ostrogoți  Francii profită de criza internă datorată luptelor pentru tron  până în 535 francii cuceresc regatul burgunzilor  Regii franci au respectat instituțiile locale și entitatea regiunii în cadrul unui tip d euniune personală  până în secolul XI s-a făcut apel la legea burgundă În Britannia, romanii au fost nevoiţi să-şi retragă armata şi funcţionarii din administraţie şi să părăsească această provincie în 407 datorită presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă. Trupele retrase din Britannia au fost folosite în încercarea – neizbutită de altfel – de a opri atacurile triburilor germanice asupra provinciilor romane de pe continent. După retragerea romanilor, atât celţii liberi, cât şi cei romanizaţi au început o luptă disperată împotriva triburilor germanice ale anglilor, saxonilor şi iuţilor, migrate de pe ţărmurile nord-vestice ale Germaniei şi din Iutlanda. În pofida rezistenţei lor îndârjite, migratorii au cucerit în secolele V-VI cea mai mare parte a Britanniei, întemeind câteva regate. Populaţia 17 celtă şi-a păstrat independenţa numai în părţile de vest ale Britanniei (Walles, Cornwall), Scoţia şi Irlanda. În jurul anului 470 Imperiul roman de apus era redus din punct de vedere teritorial aproape numai la Italia, aflându-se în faţa unei prăbuşiri iminente. Gallia, Spania, Britannia şi Africa de nord-vest fuseseră ocupate de către triburile germanice care îşi constituiseră aici formaţiuni statale independente. În august-septembrie 476, mercenarii germanici rugi, schiri, heruli şi turchilingi din armata romană, conduşi de schirul Odoacru (Odovacar), s- au răsculat şi l-au detronat pe ultimul împărat roman, Romulus Augustulus. Odoacru, ales de ostaşii săi rege, a luat în stăpânire întreaga Italie. Prăbuşirea Imperiului roman de apus din anul 476 marca finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman de Apus, începută în primele decenii ale secolului V prin restrângerea teritorială gradată datorată de constituirea pe teritoriul său a unor regate romano-germanice. Stăpânirea lui Odoacru în Italia a provocat nemulţumirea nobilimii romane datorită exproprierilor funciare la care a fost supusă şi a reducerii considerabile a rolului său în conducerea statului. La rândul său, Imperiul roman de răsărit urmărea să-şi restabilească autoritatea în Italia, pentru a reface astfel, măcar în parte, unitatea Imperiului roman. B. Populațiile venite din Asia Hunii încep migrația pornind din Mongolia spre vest, în secolul I î.Hr. cauza: presiunea nomazilor de origine tanguso-manciuriană au ajuns în Europa de Est în secolul al IV-lea până în 370 distrug uniunea de triburi alană stabilită între Don și Marea Caspică și cuceresc Regatul Bosforului, din zona Mării Azov, aflat sub protectorat roman în 375 ostrogoții conduși de Ermanaric sunt învinși și integrați în statul hunic în 376 vizigoții conduși de Athanaric încearcă să îi oprească pe huni la Nistru dar sunt învinși și obligați să se retragă în sudul Moldovei centrul lor de putere era zona de la nordul Mării Negre la sfârșitul secolul IV hunii devin o prezență frecventă în Europa între 395 și 400 încep trecerea lentă spre Pannonia, proces care s-a încheiat în anii 420-425 Hunii nu erau conduși de un singur rege, ci de mai mulți iar abia în 410 regii mici recunosc autoritatea unui rege mai important, văzut ca un fel de ,,primus inter pares” în prima parte asecolului al V-lea campanii de pradă în estul și vestul Europei se intensifică 18  408: expediție de pradă cu succes limitat la sud de Dunăre 425-434 colaborarea cu Aetius pentru a reprima răscoala grupurilor de Bagaudae și pentru a lupta cu vizigoții și burgunzii pe la 440 procesul de centralizare a puterii din interiorul neamurilor hunice apropae că se încheiase hunii creează un imperiu de la Caucaz și până la Elba și Dunăre autoritatea lor se extinse și asupra altor triburi precum ostrogoții, alanii, herulii, gepizii, scirii, sarmații, slavii etc centrul puterii – câmpia Pannoniei expediții de pradă în Imperiul Roman romanii plătesc subsidii hunilor pentru a nu mai întreprinde astfel de expediții (între 447 și 450 Atilla primea peste 8000 de livre de aur de la romani) perioada crizei interne i-a sfâșit pe la 440 când statul hun este condus de frații Bleda (434-445) și Atilla (453) 441 – prima mare expediție în Imperiul Roman de Răsărit cucerirea și jefuirea orașului Sirmium 443 – hunii ajung în apropiere de Constantinopol 447 – o nouă expediție în Balcani, urmată de retragere ca urmare a plătirii subsidiilor în 451 hunii se îndreaptă spre Imperiul Roman de Apus trec Rinul, cuceresc Metz Reims și Troyes sunt învinși de generalul roman Aetius și aliații săi vizigoți la Câmpiile Catalaunice în 452 Atilla pornește spre Italia cuccerind Milano și Pavia se retrage datorită ciumei și răscumpărării oferită de papa Leon I în 453 când pregătea o nouă expediție spre Italia, Atilla moare vastul său imperiu nu a rezistat 455 – Bătălia de la Nedao: hunii conduși de Ellac fiul lui Atilla sunt învinși decisiv de o coaliție aa triburilor răsculate (ostrogoți, gepizi, heruli,alani) Hunii dispar din istorie ultimele informații despre ei datează din timpul împăratului Zenon Consecinţe generale asupra Europei  Destrămarea unității Romaniei (unitatea lingvistică, politică, culturală realizată de Imperiul Roman în Europa)  migratorii au stat la baza formării unor popoare și limbi noi 19  Ca urmare a migrării şi a statornicirii lor în Europa apuseană şi a instaurării aici a dominaţiei lor politice, unele triburi germanice au transmis numele lor unor popoare, ţări şi provincii.  Astfel francii au dat numele lor Franţei, poporului şi limbii franceze iar anglii – Angliei, poporului şi limbii engleze. Burgundia îşi datorează numele burgunzilor , Lombardia – longobarzilor, Catalonia, iniţial Gothalania – vizigoţilor şi alanilor, Andaluzia, iniţial Vandaluzia – vandalilor, iar Essex, Sussex şi Wessex – saxonilor aşezaţi, respectiv în estul, sudul şi vestul Britanniei.  au avut și efecte negative: distrugeri materiale, moartea a numeroși oameni, decăderea comerțului, a orașelor, instituțiilor și gândirii romane, impunerea unei economii ruraleși a unui nou mod de viață  din punct de vedere cultural și lingvistic predomină elemntele romanice  din punct de vedere instituțional se impun elementele germanice  romanitatea a supraviețuit, s-a frgamentat și a rezistat datorită Bisericii  Sinteza din ambele direcții, romanică și germanică  Nu putem vorbi de o cădere a Imperiului Roman ci de o transformare profundă 20 „REGATELE BARBARE” ŞI ÎNCEPUTURILE RESTRUCTURĂRII POLITICE A EUROPEI (I) Generalități. Starea izvoarelor  formațiunile politice întemeiate în apus de germanici pe ruinele Imperiului Roman - ,,regatele barbare” sau ,,regatele romano-germanice”  ,,romaniștii” – structurile romane au supraviețuit, s-au adaptat și impus ulterior după căderea Romei  ,,germaniștii” – neamurile germanice instalate în imperiu și-au instituit propriul mod de organizare  Integrarea germanicilor în lumea romană: de la gentes la regna a. imitatio imperii – preluarea elementelor romane ce țin de ceremonialul puterii, titluri, vestimentație, ritualuri b. aemulatio imperii – crearea unor legislații proprii (legile germanice) care armonizau sistemul juridic roman și codurile de norme germanice c. translatio imperii – câștigurile naționale militare și politice, instituțiile sunt considerate egale cu realitățile romane similare  la nivel instituțional și etnic influența romană a fost mai mare în Sudul și Vestul Europei  regele avea rol dublu: rex sau dominus pentru neamul său, guvernând susținut de un grup de fideli, membrii ai elitei și magistrat pentru romani  principiul personalității legii: legea se aplica în funcție de neam și nu de teritoriu  nu existau diferențe între probeleme de ordin civil sau penal, toate fiind considerate civile  nu existau hotare și reședințe stabile  limba cancelariilor rămâne latina  Biserica - intermediar între noii conducători și populația romanizată  Izvoare: narative (cronicile), hagiografice, epigrafice, numismatice, arheologice, juridice  Franci – ,,Historia Francorum” de Grigore din Tours precum și ,,Chronicon Fredegarii” și ,,Liber historiae Francorum”, poeziiile lui Venantius Fortunatus  Ostrogoți – ,,Vita Epiphani” de Ennodius, ,,Historia Gothorum” de Cassiodorus și ,,Getica” de Iordanes 21   Vizigoți – ,,Historia Gothorum” de Isidor din Sevilla  Anglo-saxoni – ,,De Excidio Britanniae” de Gildas, ,,Historia Eccesiastica gentis Anglorum” de Beda Venerabilul și ,,Cronica Anglo-Saxonă ”  Longobarzi – ,,Historia gentis Longobardorum” de Paul Diaconul Regatul ostrogot: ultimele supraviețuiri romane în Italia Inițial ostrogoții s-au aflat sub influența hunilor. După moartea lui Atilla, ei se stabilesc ca federați în Pannonia pe la 455 și apoi în Moesia (471). În această perioadă se răscoală regulat împotriva autorităților romane și pradă provinciile balcanice ale Imperiului Roman de Răsărit. După înfrângere, ostrogoții sunt nevoiți să trimită un ostatic la Constantinopol, în persoana lui Theodoric din familia Amaili, tatăl său fiind fratele regelui ostrogot Valamer. La Constantinopol Thedoric primește o educație aleasă în spirit roman. Revine în 474 la curtea regală ostrogotă unde devine rege. În anul 484, Theodoric este numit de împăratul Zenon „magister militum” al armatei imperiale şi i se conferă titlul de consul roman. Pentru a scăpa de permanenta ameninţare ostrogotă, abila diplomaţ ie constantinopolitană reuşeşte să îndrepte atenţia lui Teodoric spre Italia, însărcinându-l să pornească, în calitatea sa de consul roman, război împotriva uzurpatorului Odoacru şi să restabilească în numele împăratului răsăritean ordinea şi legitimitatea în părţile apusene ale imperiului. Mirajul Italiei îl determină pe Teodoric să treacă în Italia în 488. În 489 Odoacru este învins la Verona și se retrage la Ravenna unde între 490 și 493 este asediat de Theodoric. În 493, prin mijlocirea arhiepiscopului de Ravena, încep negocierile de pace şi se stabileşte un condominiu între Teodoric şi Odoacru. La scurt timp însă Odoacru moare asasinat. Theodoric devine singur stăpânitor al Italiei, recunoscut imediat ca rege, nu numai de germanici, ci de întreaga populaţie a peninsulei. În 497 împăratul Atanasie îi conferă titlul de magister per Italiam dar practic între 493 și 526 Theodoric a condus practic singur Italia. Domnia lui Theodoric cel Mare (493-526) Regatul ostrogot: Italia, Pannonia, Noricum, Raetia, Provence, Dalmația și Iliria Regatul ostrogot a funcționat într-un cadru roman Conducerea lui Theodoric a fost bine văzută în izvoarele vremii, inclusiv în cele romane Theodoric a guvernat pe principii dualiste:  instituțiile romane care au rezistat sunt păstrate - Senatul iar sistemul juridic și adminstrativ este menținut: pământurile populației locale nu a fost confiscat, ostrogoții așezânduse pe pământurile publice din nord și centru 22   Principalele zone de așezare a ostrogoților: Pavia, Liguria, Ravenna și Picenum  Regele a instalat garnizoane germanice în orașele cheie ale Italiei și de-a lungul frontierelor de nord. Piedică în integrarea ostrogoților: 1. Arianismul goților 2. păstrarea separării dintre funcțiile civile deținute de romani și cele militare deținute de germanici  Regele s-a dovedit a fi tolerant păstrând relații bune cu episcopul Romei și nu a încercat să impună cu forța arianismul în rândul populației locale  Theodoric era vizibil atașat de trecutul Romei și instituțiile acesteia: în anul 500 regele și-a sărbătorit tricennalia la Roma unde au avut loc ceremoni în Curia Senatului, Circus Maximus și Amfiteatrul Flavia  Se considera succesorul împăraților romani dar nu a deținut titlul imperial  Într-o inscripție apare ca Augustus, dar nu a vrut să se intituleze împărat, probabil nu a vrut să îl provoace pe împăratul de la Constantinopol  Theodoric rezida la Ravenna ultima reședință imperială Programul de renovatio  program de construcție și reconstrucție la Roma, Ravenna, Pavia și Verona  la Roma: a refăcut zidurile orașului și reședința imperială de pe Palatin, a reconstruit Curia Sentului, apeductele și teatrul lui Pompei  la Pavia și Verona: reședințe secundare, construcția d ebăi, amfiteatre, ziduri și un palat  la Ravenna: refacerea apeductului lui Traian care asigura principala sursă de apă din oraș, construirea unui complex ecleziastic arian (catedrala, baptisteriu și palat episcopal) precum și a unui palat regal Activitatea culturală  revigorarea culturii  transcrierea Bibliei gotice a lui Ulfila  Codex Argenteus păstrat azi la Uppsala  reprezentanți ai culturii: Boethius, Cassidorus și Ennodius  Boethius a tradus lucrările lui Aristotel în latină și a scris De consolatione Philosophiae  Cassidorus a scris prima mare istorie a goților pierdută azi 23   Ennodius episcop de Pavia s-a remarcat ca poet el fiind cel care a scris panegiricul lui Theodoric, în același timp fiind și ltimul reprezentatnt al vechii școli de retorică Theodoric se afirma drept continuator al vechilor împărați romani Cassidorus - ,,Regnum nostrum imitatio vestra est” Sfârșitul domniei este marcat de dispute politice și religioase. Relațiile dintre rege și Biserică sau Senat se înrăutățesc în timp ce conflictul dintre nobilimea gotă și aristorcrația romană crește. Papa Ioan I și Boethius sunt executați pe motiv de trădare în contextul răcirii relațiilor cu împărații de la Constantinopol. În 526 Theodoric moare iar regatul ostrogot intră în criză. După moartea regelui Athalaric (562-534) tutalat de mama sa Amalaswintha fiica lui Theodoric, criza din regat s-a accentuat permițând Imperiului Roman de Răsărit să intervină, în cadrul programului de restaurare a Imperiului Roman inițiat de Iustinian (527-565). Între 536 și 561 când Verona, ultimul oraș ostrogot, este cucerit s-a desfășurat un lung război între ostrogoții conduși de regii Witigis și Totila și generalii lui Iustinian, Belizarie și Narses. Acțiune alui Iustinian deși pe plan militar a avut succes ea va reprezenta un șec pentru imperiu. Cauzele țin de războaiele lungi și costisitoare, incapacitatea de a plăti trupele de mercenari care dezertau, armata nu a susținut cucerirea pe termen lung fiind formată mai ales din mercenari barbari care în bătălii erau eficienți dar staționați provocau dezordini, lipsa ordinii sociale în peninsulă etc. Suucesorii lui Iustinian nu vor avea capacitatea militară, instituțională sau economică pentru a ține sub control toată peninsula cedând o parte din teritorii longobarzilor. Spania de la vizigoţi la arabi: vizigoţii şi sinteza romano-germanică; eşecul „construcţiei” vizigote Mutarea centrului de putere la Toledo după 500 datorită faptului că vizigoții vor fi împinși in sudul Galiei de către franci. Separare instituțională: regatul vizigot a fost marcat de-a lungul existenței sale de dispute politice, se practica asasinatul politic, sistemul de moștenire la germanici era că toți descendenții unui conducător pot revendica puterea, asta a făcut ca aproape toate regatele germanice să aibe probleme din cauza asta. Inițial vizigoții stăpâneau centrul sudul și nord estul Spaniei, până la urma toate regiunile rămase autonome vor fi stăpânite de vizigoți. Un reper important revine si convertirii. 24  Reccared face pasul decisiv spre convertire, în 587 se convertește, poruncește și convertirea vizigoților. Se pun bazele unei alianțe între biserică și regalitatea vizigotă. Regalitatea vizigotă devine oficial electivă în urma conciliului din 633. Organizare Se observă o creștere a rolului palatului, el este un sediu al puterii unde sunt reuniți reprezentanții numiți de rege și cei numiți în fruntea satelor și orașelor. Societatea urmează principii similare cu cea a Italiei vizigote, elita militara formată din conducătorii vizigoți, elita civila, reprezentanții aristocrației romane numite nobiles, subdivizați primates (palatii). Populația hispano-romană erau țărani, oameni liberi, eliberați, dependenți(servi). Civilizația urbană supraviețuit și un comerț destul de înfloritor, monumente romane folosite, modul de organizare orașelor de factură romană, drumurile romane au fost menținute, legături cu Bizanțul, nordul Africii, regatul Franc, colonii de negustori din orient, comunități de evrei, comerț cu mirodenii. Regii vizigoți au bătut monedă de aur, asta însemnând că aveau o bază economică. S-a mers pe ideea legii personale, fiecare neam cu legea sa, așa a mers până în secolul VII, goții cu legea lor, romanii cu legea lor, o codificare a legilor germanice a început Euric, Alaric II, a dat așa numitul breviar al lui Alaric, primul se adresa germanicilor (codul lui Euric) al doilea se aplica romanilor bazându-se pe aceste elemente s-a realizat o integrare si s-a dat un nou cod de legi numit Liber judiciorum, o sinteză de elemente germanice și romane plus elemente de drept canonic. Mult timp s-a crezut că această lege nu a fost aplicată, că a fost mai degrabă simbolică, mai nou ar fi indicii că s-a aplicat, acest lucru se vede prin faptul că biserica s-a implicat în crearea legilor, și prin faptul că fost nevoie de mai multe reuniuni pentru ajustări acestor legi. Intoleranță față de evrei deoarece se dorea aducerea întregii populații a regatului la credința regelui, se credea că existența unor oameni de altă credință știrbesc autoritatea regală. Politica debutează în 612 cu o poruncă de eliberarea a sclavilor creștini aflați în stăpânire evreiască, măsurile nu au avut efect, regele a poruncit prima convertire a evreilor din regat. Legile de convertire forțată nu erau prea eficiente. 25  Politica față de evrei a slăbit regatul când vine vorba de o reacție la adresa unor pericole externe, în timpul lui Wamba (672-680), avem apogeul Spaniei Vizigote, dar și semnele de slăbiciune evidente. Nici economia nu era grozavă, sunt ani de secetă, recolte proaste, invazia lăcustelor, inclusiv orașele sunt afectate de criză, un alt indiciu despre criză este reprezentat de dispariția instituțiilor romane. Sfârșitul regatului este greu de deslușit, o divizare, ultimul rege mai serios Vitiza a murit în 710, fiul său asociat la tron, Agila, a fost contestat de un nobil Roderic, unde acesta s-a proclamat rege în sud. Susținătorii lui Agila i-au chemat în ajutor pe Berberii islamizați din nordul Africii, conduși de Taric în 711 au trecut strâmtoarea Gibraltar, în lupta de pe malurile râului Guadalete Roderic este înfrânt, numai ca berberii nu s-au oprit, au continuat spre nord, au proclamat Califatul la Toledo, avansând până în nord. Italia longobardă Unirea Peninsulei Italice cu Imperiul Roman de Răsărit nu avea însă să dureze. Un alt popor germanic, cel al longobarzilor, va marca istoria acestei părţi a Europei la numai un deceniu de la înfrângerea ostrogoţilor în cea mai amplă şi cea din urmă încercare a Constantinopolului de a restaura vechiul imperiu. Originea longobarzilor este controversată, tradiția longobardă consemnată în ,,Origo Gentis Langobardorum” din secolul al VII-lea, așează începuturile acestui neam numit inițial winnili în Scandinavia. După ce s-au stabilit în regiunea Elbei în secolul I î.Hr. – II d.Hr., longobarzii au migrat spre sud stabilinduse în Pannonia la începutul secolului al VI-lea. Profitând de disoluția puterii ostrogote și de slăbiciunea autorității Imper iului Roman de Răsărit conduși de regele Alboin longobarzii trec în 568, Alpii. Alboin a jefuit nordul Italiei și a ocupat Câmpia Padului cu orașele Milano și Pavia. Cucerirea relativ ușoară a nordului Italiei a fost favorizată de retragerea trupelor imperiale necesare războiului cu Persia și lipsa unei rezistențe din partea populației locale. După moartea lui Alboin în 572 și a lui Cleph în 574, longobarzii adoptă o organizare conferativă, puterea fiind preluată pentru circa 10 ani de 35 de duci. Cucerirea Italiei nu va avea un caracter centralizat, ea fiind opera unor lideri locali. Pericolul reprezentat de franci determină alegerea unui rege în persoana lui Authari (584) 26  În timpul domniei lui Agilulf (590-616) situația în teritoriile longobarde se stabilizează. În 606 se încheie un tratat cu Imperiul Roman de Răsărit prin care longobarzii urmau să plătească 12 000 de solidi. Agilulf era arian dar se căsătorește cu Teodolinda o nobilă bavareză catolică, facilitând pătrunderea creștinismului la curtea regală. Modul lipsit de coeziune în care longobarzii au cucerit zone din Italia au făcut imposibilă dezvoltarea în primă fază a unui sistem politic coerent. Locul vechilor provincii romane a fost luat de ducate. Longobarzii au păstrat totuși numele de civitas pentru unitatea administrativă de bază. Unele așezări devin reședințe ale ducilor: Torino, Perugia, Milano, Bergamo, Brescia, Verona și Pavia. Teritoriul ocupat de longobarzi: 1. Austria: teritoriul de la est de Pavia 2. Neustria: teritoriul de la vest de Pavia 3. Toscana 4. ducatul de Spoleto statut semiindependent 5. ducatul de Benevento Teritoriile din nord vor constitui din secolul al VII-lea regatul longobard cu reședința la Pavia. Regii aveau atribuțiile limitate de ducii locali cu care împărțeau puterea. Regele Agilulf va începe un program de imitatio imperii. Domnia lui Rothari (636-652) - perioadă de așezare politică și religioasă - Codul lui Rothari (643) - se adresa exclusiv longobarzilor - cuprindea doar elemente de drept germanic nefiind influențate de dreptul roman sau cel canonic - 388 de capitole - acorda jurisdicția civilă și militară unor gastaldius în civitates- ce probabil coincideau cu vechile subdiviziuni romane cu acest nume- și unor sculadahis în sculdascia- regiuni cu jurisdicție neclară-, asistați în dregători de rang mai mic, centini sau degani - ducii păstrau în continuare o întinsă putere militară și juridică 27  - faida: răzbunarea pentru acte de omor, e interzisă - oamenii liberi erau împărțiți în posesori și neposesori de pământ (minores homes) diferențiați în funcție de serviciile acordate regelui (serviciul militar obligatoriu al oamenilor liberi) - oamenii dependenți (aldii) - sclavii domestici și agricultorii - populația locală îi era interzisă purtarea de arme, având un statut inferior cuceritorilor - locuitorii orașelor beneficiau de protecție În a doua jumătate a secolului al VII-lea s-a declanșat criza politică din regat, marcată de luptele pentru tron. Alternața dintre arianism, păgânism și ,,catolicism” Creștinismul oficial a triumfat în timpul regilor Aripert I (653-662) și Cuminecpert (688-700). Regii și-au consolidat puterea prin baterea de monede. După pacea din 680 relațiile cu Imperiul Bizantin se stabilizează până în primele decenii ale secolului al VIII-lea. Între 713 și 774 regii longobarzi au încercat să unifice Italia sub o singură autoritate dar s-au lovit de opoziția ducilor de Spoleto și Benevento dar și a papei de la Roma sau Exarhatul Ravennei, iar ulterior a unui centru de putere din exterior – regatul francilor. Liutprand (712-744)  a profitat de disputa iconoclastă pentru a încerca ocuparea Romei  papa s-a aliat cu ducii de Spoleto și Benevento iar regele cu exarhul bizantin  în 740 regele ocupă cele 2 ducate și impune la putere duci fideli lui  ocupă temporar Ravenna  amenință Roma dar papii Grigore II (în 730) și Zaharia (în 742) reușesc să salveze orașul apelând la credința regelui  a adăugat 150 de articole noi la Codul lui Rothari Aistulf (749-756)  continuă politica predecesorului său  în 751 cucerește Ravenna – dispariția exarhatului Ravennei  752: cucerește câteva cetăți de lângă Roma 28   Papa Ștefan al II-lea cere ajutor regelui franc Pepin cel Scund  camapaniile regelui Pepin în Italia (745-755, 756)  longobarzii cedează Ravenna și teritoriul din jurul Romei papei  teritoriul va constitui baza viitorului Stat Papal Desiderius (757-774)  ultimul rege longobard  alianță matrimonială cu Carol cel Mare, regele francilor  a încercat să atragă papalitatea de partea sa  771-772 papa Ștefan al III-lea se află sub influența regelui  după moartea papei Ștefan, urmașul său Adrian duce o politică ostilă longobarzilor  772: regele atacă teritoriile papei  Papa cere ajutorul lui Carol care îi conferă titlul de ,,patricius”  774 - Carol cucerește Pavia și înglobează regatul în posesiunile francilor  Carol s-a intitulat ,,rege al francilor și longobarzilor”  789: ducatul de Spoleto este anexat de franci  Singura rămășiță politică a longobarzilor este ducatul de Benevento care va rezista până în secolul al XI-lea  Cauzele dispariției longobarzilor țin de lipsa unei regalități redutabile și nedezvoltarea unei structuri politice viabile  Alternața dintre regula succesiunii la tron: ereditate și electivitate  toponime: Lombardia Italia bizantină Imperiul Roman de Răsărit a reuși până în 590 să recupereze o parte din teritoriile ocupate de longobarzi, profitând de fărămițarea politică a acestora. Exarhatul Ravennei: Ravenna, Istria, Veneția, Roma, Romagna, Neapole, Genova (pierdută în 643), Calabria și Apulia Exarhatul era condus de un exarh care avea autoritate civilă și militară, reședința acestuia fiind orașul Ravenna Construcția unui nou drum de legătură între Roma și Ravenna – Via Amerina Vechiul drum Via Flamina se afla sub controlul longobarzilor din Spoleto Tendința ducilor de Neapole și Veneția de a obține autonomia în raport cu autoriatea de la Constantinopol 29  Crește influența episcopului Romei care exercita puterile administrative în Roma: prelua sarcina întreținerii armatei, hranei și apei din oraș, menținerea edificiilor publice, a zidurilor, a drumurilor și apeductelor. Papii duc o politică defensivă față de regii longobarzi apelând la diplomație sau plata unor subsidii Regatele anglo-saxone până la cucerirea normandă -Datorită raidurilor neamurilor vecine se simte o decădere a nivelului de viață, obiectele, ceramica nu mia sunt atât de calitative, construcțiile, casele nu mai sunt atât de rafinate. Această decădere s-a constatat datorită arheologiei. -În perioada imediată plecării administrației și armatei romane, populațiile se reorganizează în Civitas pentru a se apăra de neamurile vecine. După secolul V au apărut noi regate, structurile romane decad, se pun în est anglosaxonii, într-un proces lent insula este cucerită. - Secolele V-VI reprezintă vremuri tulburi pentru englezi. -După 410, Iuții, anglii, saxonii se instalează pe insulă, formând regate, în primă fază erau confederații de triburi, granițele corespundeau cu granițele Civitates-urilor romane. -astfel s-a instaurat Heptarfia engleză, cele 7 regate fiind Kent, Sussex, Essex, Wessex, Mercia, East Anglia și Northumbria. Distribuția populației Germanicii- Faza 1: Kent (Iuții) Sussex (saxoni stabiliți în sud) Wessex (saxoni din vest) Anglia de Est Faza 2: Essex (saxoni din est) Mercia (germanici amestecați) Northumbria (germanici amestecați) -În total erau circa 30 de regate. -The Tribal Hidage (secolele VII-VIII) = listă a regiunilor și a loturilor de pământ arabil taxabile de la sud de Humber. -Conducători locali= rex, subregulus, princeps, dux, praefectus sau comes. -Bretwalda sau Brytenwealda = “Conducător al Britaniei ” , primul- Egbert, 892. Celții- Wales, Devon, Cornwall, Cumbria și Scoția, au fost împinși la periferie. Succesiune (a puterii) -În Irlanda călugării promovau un creștinism Celtic în spațiul anglo-saxonic. -În 596 Papa I cel Mare trimite un călugăr Augustin și 40 de călugări în Britania. 30 -Augustin devine primul episcop după ce le-a creștinat pe Aethelbert în 597. -creștinarea după 650 se răspândește pe întreaga regiune a Britaniei. Centrul de putere se schimbă: Kent (Aethelbert, creștinare 597) Northumbria (Edwin) Mercia. Offa al Merciei (757-796): -a adus sub ascultare majoritatea regiunilor locuite de anglo-saxoni. -a intrat într-un lung conflict cu regatele celtice din Wales, a ridicat un val de pământ pentru a apăra regatul. -i datorează “Legea din Mercia”, codificată în timpul Alfred cel Mare. -a întreținut relații cu Carol cel Mare, cu care a încheiat un tratat comercial. -prima ungere din spațiul anglo-saxon, aplicată lui Egfrith, fiul lui Offa, în 787. -moartea regelui în 796 și apoi, după numai 141 de zile, sfârșitul succesorului său, au subminat poziția regatului Merciei, a cărui influență a început să decadă. Organizare Regele- ales de egali ai săi, guvernând cu ajutorul bătrânilor, ereditar-electivă, orice membru al familiei regale putea pretinde tronul. Adunarea “bătrânilor”- mari nobili și clerici Războiul=bază de putere=instabilitate. Societatea: Nobilimea era divizată: Earl sau Ealdormen (categoria de sus) Thegn (categoria de jos) Ceorl (țăranii)- erau grupați în sate (township) Laets (sclavi) Mai multe township= o “sută” (hundred), condusă de o adunare (hundred gemot), se întrunea de 4 ori pe an. Principala unitate administrativ-teritorială= comitat (shire) ce se grupa mai multe sute. Comitatul era subordonat direct regelui, care numea un shire revee sau sheriff. Londra era într-o zonă, la locul de întâlnire a mai multor regate, are o poziție bună din punct de vedere strategic, a favorizat dezvoltarea ca centru economic al Britaniei apoi e pe Tamisa care se varsă în apropiere, deci puteau intra corăbii din alte țări. Este un oraș important, se bat monede aici în timpul lui Offa. -Alte centre comerciale (wics) erau la Ipswich, Hamwic, Bedford, Hereford, Stamford, Northampton sau Nottingham, majoritatea în preajma unor forturi (burhs) ridicate și controlate de regalitate. Regii (de la Wessex la Anglia) 31 Alfred “cel Mare” (871-899): limitează expansiunea vikingă Reorganizează taxele Introduce un nou cod de legi Preia modelul carolingian (școli, dezv. culturii) Putere regală mare Eduard ce Bătrân (899-924) – recucerește mare parte din teritorii. Edgar Pacificatorul (959-975)- rege al întregii Anglii “King of all England” Ethelred (978-1013, 1014-1016) 1013- Sven, conducătorul Danemarcei, devine rege al Angliei. Knut (Kanut) “cel Mare” (1016-1035)- se creștinează și se căsătorește cu văduva regelui englez Ethelred, ucis în luptă- unind Danemarca, Norvegia și Anglia sub sceptrul său. Eduard Confesorul (1042-1066)- fiul lui Ethelred. Harold (1066) Principalele transformări din Europa post-romană 32 „REGATELE BARBARE” ŞI ÎNCEPUTURILE RESTRUCTURĂRII POLITICE A EUROPEI (II). „CONSTRUCŢIA” CAROLINGIANĂ – ÎNCEPUTURI Regatul franc merovingian (evoluţie politică de la Clovis la Dagobert, structuri sociale, economice, rolul Bisericii) Aşezaţi în Toxandria ca federaţi ai imperiului în zona Rinului Inferior, deja din anul 358, francii salieni se extind treptat, ocupând la cumpăna veacurilor IV-V, întregul teritoriu cuprins între Rin şi Somme, cu centrele la Tournai şi Cambrai. Pe la mijlocul secolului al V-lea, francii ripuari s-au aşezat în regiunea din jurul oraşului Köln. Primii care intră în istoria politică a Europei sunt salienii, iar în ceea ce priveşte tradiţia strămoşului întemeietor de dinastie Merowech, după care regii franci salieni s-au numit „merovingieni”, personalitatea sa se confundă cu legenda şi memoria istorică nu i-a păstrat decât numele. Childeric I (458-481), fiul lui Merowech a luptat ca federat împotriva vizigoț ilor, alături de generalul Aetius. El și-a stabilit reședința la Tournai. În același timp, Siagrius a luat în stăpânire teritoriile dintre Meuse și Loara în calitate de ,,rege al romanilor”. El va fi învins și ucis în 486 de Clovis (481-511) fiul lui Childeric I. Clovis prei acontrolul asupra nord-vestului Galliei. În următoarele decenii Clovis continuă expansiunea spre sud-est cucerind în urma campaniilor din 496-501, Alamania (Alsacia, Baden și Wurtemberg). Principalul izvor referitor la domnia lui Clovis este Istoria francilor a lui Grigorie din Tours, căreia i se adaugă și alte surse secundare precum Vita Genovefae – scrisorile episcopului de Reims. Inițial Clovis era păgân dar în urma căsătoriei cu o prințesă burgundă creștină s-au creat premisele creștinării francilor. Clovis a fost botezat la Reims de episcopul orașului în 496 împreună cu o parte din războinicii săi. Prin acest act, Clovis este acceptat ca suveran nu numai de către francii săi, ci de toată populaţia Galiei, potenţialul uman şi material al statului său crescând simţitor fără eforturi militare sau vărsări de sânge. În contextul mai sus arătat al creştinării în rit roman al francilor, Clovis găseşte motivul atacării, sub masca războiului confesional, a regatului vizigoţilor creştinaţi în rit arianist. În 507, regele vizigot Alaric al II-lea este învins decisv de Clovis la Vouille/Voulon. Teritoriile vizgote de la nord de Pirinei cu excepția Septimaniei și Provenței sunt anexate la regatul franc. Prestigiul obținut i-a adus lui Clovis titlul de consul din partea împăratului Atanasie. Clovis a murit în 511 fiind înmormântat la Saint Denis care va deveni necropola pentru regii Franciei și mai târziu ai Franței. 33  La moartea sa regatul franc era unul dintre cele mai puternice state din Apusul Europei cuprinzând Gallia fără Armorica (Pen. Bretania), Provența și Gasconia. În 511 regatul este împărțit în 4 ca urmare a invocării conceptului patrimonial și de moștenire german și a unei decizii a lui Clovis: Neustria, Austrasia, Burgundia și Aquitania. În această perioadă francii cuceresc Thuringia (531), Burgundia (534) și Provența (536). Între 558 și 561 regatul franc este reunificat de Clothar I dar după moartea lui în 561 urmașii săi duc lupte pentru împărțirea regatului. Unul dintre urmașii lui Clothar, Charibert și-a stabilit reședința la Paris și a încheiat o alianță matrimonială cu regele din Kent. Regatul franc își impune supremația astfel și dincolo de Canalul Mânecii obținând numeroase avantaje economice. După moartea lui Charibert (567), cei trei frați ai săi au împărțit regatul din nou: Guntram a primit Burgundia, Sigibert a luat Austrasia iar Chilperic I, Neustria. Aquitania deși făcea parte din regatul franc avea un mod de conducere diferit. Cu întreruperi, regii franci și-au exercitat autoritatea sub forma unui protectorat în Thuringia, Bavaria, Alamania, Gasconia și Bretania. Conflictele interne dintre văduva lui Sigibert, Brunhila și văduva lui Chilperic, Fredregunda izbucnite în 573 i-au sfârșit în 613 printr-un compromis. Clothar al II-lea al Neustriei devine rege al tuturor francilor. CLOTHAR AL II-LEA (613-629) A crescut influența aristocrației reprezentate de Arnulf, episcop de Metz și Pepin de Landen, majordomul Austrasiei, ambii strămoșii Carolingienilor. 614: Conciliul episcopilor din regat Edictul de la Paris  se încerca instaurarea păcii în regat  24 de capitole  judecătorii laici nu aveau voie să îi condamne pe clerici fără înștiințarea episcopilor  clerul nu mai avea voie să ceară ajutorul laicilor împotriva episcopilor  episcopii urmau să fie aleși de episcopul mitropolitan și de clerul din dioceză  regele avea drept de veto în alegeri 34   episcopii erau obligaați să rezide în dioceza în care erau aleși  regele promitea că nu va impune taxe noi pe pământ – scăderea veniturilor regale DAGOBERT (629-638/639)  fiul lui Clothar al II-lea  continuarea politicii de revigorare a regatului  regatul franc cunoaște o scurtă perioadă de stabilitate politică  a fost numit încă din 622 rege al Austrasiei – efect – tendințe de autonomie a aristocrației de aici  expediții în diverse regiuni ale regatului: Burgundia, Gasconia, Armorica  conflicte cu Samo liderul slavilor care jefuia Thuringia  centrul puterii – zona Parisului  s-a bazat pe elita din Neustria și Aquitania  elitele din Austrasia și Burgundia era implicate în politica locală  principalii sfătuitori: Ega majordom al Neustriei, Arnulf episcop de Metz și Pepin de Landen majordomul Austrasiei Organizarea regatului Sinteza elementelor romane care au supraviețuit cu elementele germanice predominante Regele păstra titlul roman de princeps și concentra în mâinile sale întreaga putere : politica externă, chestiuni legislative, administrative etc ,,Rex Francorum” – carta emisă de Theudebert al II-lea în 596 ,,regnum Francorum” – desemna nu un regat al francilor ci regat al regelui franc care garanta unitatea politică Instituția centrală – palatul (sacrum palatium) Cel mai important dregător: majordomul sau conducătorul palatului a cărui rol a crescut odată cu slăbirea autorității regale în secolul al VII-lea Al doilea cel mai important dregător era comitele palatului (comes palatii) cu atribuții administrative În preajma regelui se aflau în permanență însoțitori cu însărcinări militare (antrustiones) care, împreună cu alți fideli (leudes) se bucurau de o protecție specială (munt, mundium), apărată prin wergeld întreit. 35 Alți dregători: seneșalul (șeful servitorilor), conetabilul (se ocupa de grajdurile regale), trezorierul și secretarul privat al regelui (referendarius) care se ocupa de cancelaria regală. 2 coduri de legi Lex Salica – se aplica numai în Neustria Lex Ribuaria – se aplica numai în Austrasia În Burgundia funcționa Liber Constitutionum, în Aquitania Breviarul lui Alaric, în Bavaria exista Lex Bawariorum iar în Alamania Lex Alamannorum. Existau trei categorii de oameni dintre care sclavii (servi) sunt cei mai numeroși.  Sclavii eliberați – oameni eliberați (liberti)  Țăranii coloni, liberi teoretic  Oamenii liberi, franci și germani În Gallia reprezentanții ordinului senatorial roman au supraviețuit până în secolul al VII- lea. Biserica și-a păstrat structura din perioada romană. Baza era reprezentată de dioceze, care corespundeau vechilor civitates. Între regalitate și episcopi au existat relații de colaborare și uneori accestea deveneau tensionate. Înaltul cler s-a opus și amestecului regelui în procedura cononică a alegerii episcopilor. Orașele au supraviețuit datorită prezenței episcopilor care uneori îndeplineau și funcții administrative. Episcopii erau aleși inițial din vechea aristocrație senatorială iar ulterior din cea germano - romană. În secolul al VII-lea se observă în regatul franc o creștere a influenței monahismului care a preluat în special tradiții irlandeze dar și benedictine. După 590 un rol important l-a jucat Columban care, stabilit în Burgundia a întemeiat mai multe mănăstiri. Donațiile și achizițiile de domenii au făcut ca până în secolul al VII-lea Biserica să fi achiziționat circa trei sferturi din domeniile pe care le va deține pe tot parcursul Evului Mediu. Administrația  Unitatea de bază a regatului – civitas (în regiunile de nord unitatea era pagus) 36   La vest de Rin în fruntea acestor civitates se aflau comiții (comes, comites) – numele acestora va da noua denumire a unităților administrative – comitatele divizate în centenae care va înlocui veche denumire de civitates  Comitele avea atribuții juridice, militare și administrativ-fiscale  În Gallia au funcționat aprox. 120 de comitate  Un rol important mai ales din punct de vedere militar îl aveau ducii (dux) care comandau oastea din mai multe comitate.  Merovingienii au păstrat vechiul sistem fiscal  Sub aspect economic regatul a cunocut perioade de maximă dezvoltare și decădere  se cultivau cereale și sunt defrișate păduri pentru a crește numărul de terenuri agricole  mâna de lucru era asigurată de sclavi, țăranii liberi și coloni  relații bune cu evreii  s-a încercat o convertire forțată în timpul regelui Dagobert  comerțul cu Bizanțul a fost blocat în secolul al VI-lea de așezarea longobarzilor în Italia  valea Ronului era centrul drumului comercial car elega nordul regatului de porturile Mediteranei  creșterea comerțului cu regatele anglo-saxone Slăbiciunea regatului franc se datora deselor dispute interne Cauza lor: a. lipsa unui principiu clar la succesiune: fiecare urmaș de rege avea dreptul de a revendica tronl b. interesele aristocrației c. politica regalității față de orașe După moartea lui Dagobert regatul franc intră treptat în criză. Se remarcă două regate: Austrasia pe de o parte și Neustria cu Burgundia pe de altă parte. În cadrul luptelor interne dintre grupările aristocratice s-a remarcat familia lui Pepin de Landen Fiul lui Pepin, Grimoald majordom al Austrasiei, devine un apropait al regelui Sigibert al III-lea și a reușit după moartea acestuia în 656 să îl impună la tron pe fiul său, Childebert. Grimoald va muri ucis ăn 660 iar fiul său va dispărea în 662. 37  După luptele din anii 670-680 dintre majordomul Austrasiei episcopul Leodegar și majordomul Neustriei și Burgundiei, Ebroin, în anii 690 se remarcă un alt reprezentant al Pepinizilor, Pepin de Herstal. Ascensiunea familiei Pepinizilor, viitoarea familie a Carolingienilor va duce la căderea dinastiei Merovingienilor detronată în anii 751-754 prin alegerea ca rege a lui Pepin cel Scund. Ascensiunea familiei Carolingienilor: genealogie, primii reprezentanți  a doua jumătate a secolului al VII-lea – prima jumătate a secolului al VIII-lea: finalul istoriei regatului franc merovingian este mai puțin cunoscută datorită ,,tăcerii” izvoarelor  ,,Liber Historiae Francorum”  ,,Annales Mettenses Priores” - era menită să glorifice pe Carolingieni  Carolingienii au încercat să rescrie istoria pentru a demosntra legitimitatea ascensiunii lor la putere  Eginhard – 741 începutul unei noi epoci istorice; îi caricaturizează pe Merovingieni  Freculf de Lisieux – modelele pentru noii regi franci sunt regii din Vechiul Testament  Originea familiei Carolingienilor o regăsim în rândul marilor familii aristocratice din Austrasia  Bazele familiei: căsătoria fiicei lui Pepin de Landen majordomul Austrasiei, Begga cu Ansegisel, fiul episcopului de Metz, Arnulf Consolidarea treptată a puterii sub Pepin de Herstal şi Carol Martel  Fiul lui Begga, Pepin de Herstal apare pe scena politică în timpul domniei lui Dagobert al II-lea (676-679)  s-a implicat în luptele dintre majordomul Neustriei și grupările aristocratice din Burgundia și Austrasia  în 680 Pepin devine majordom al Austrasiei  ascensiunea lui Pepin începe după victoria de la Terty (687) asupra majordomului Neustriei  baza puterii lui Pepin: Austrasia  Pepin respectă regalitatea merovingiană  regele continua să prezideze adunarea generală a nobililor și episcopilor 38   în deceniile următoare regatul trece printr-o perioadă de relativă pace și dezvoltare  dec. 714: Moartea lui Pepin  Pepin nu a avut urmași direcți  moartea s-a a declanșat o serie de revolte în majoritatea provinciilor regatului  ascensiunea Pepinizilor continuă  Carol Martel (715-741)  fiu nelegitim al lui Pepin  numit în istoriografie ,,Martel”  a purtat numeroase bătălii urmărind consolidarea și extinderea puterii sale  războaie cu saxonii (718, 720, 724) și bavarezii (725, 728)  opoziția ducilor din Gasconia, Provența și Aquitania  numirea în fruntea comitatelor episcopiilor și abațiilor a unor oameni loiali  a avut la dispoziție tezaurul soției lui Pepin, Plectrude și pe nobilii din Austrasia  transformări la nivelul modului de luptă al armatei  infanteria rămâne baza armatei  cavaleria începe să aibă o poziție mai importantă în dispozitivul de luptă  dezvoltarea scării de șa împrumutată de la avari  victoria asupra arabilor la Poitiers (oct. 732)  victoria a permis consolidarea poziției familiei sale  Carol moare în oct. 741  împărțirea regatului franc Pepin cel Scurt şi transferul puterii regale  Pepin: Burgundia, Neustria, Provența și o mică parte din Austrasia (Metz și Trier)  Carloman: Austrasia, Alamania și Thuringia  Grifo: fiul lui Carol din a doua căsătorie; este arestat și închis de frații săi la Liege  nobilii din Aaquitania, Alamania și Bavaria s-au opus celor doi frați  743: Childeric al III-lea ultimul suveran merovingian este impus pe tron de cei doi frați ca urmare a revoltei nobililor din provinciile periferice  Carloman se retrage în 747 la mănăstirea Monte Cassino  în 748 Pepin îl înlătură pe Drogo fiul lui Carloman după ce se naște fiul său, Carol 39  Grifo evadează și preia conducerea Bavariei dar este învins și asasinat când fugea spre Italia  nov. 751 – Pepin este ales rege de către adunarea de la Soissons  Pepin devine primul monarh uns al francilor  cel uns devenea alesul poporului dar și alesul lui Dumnezeu  francii preluau astfel modelul vizigot  ultimul rege merovingian Childeric al III-lea este călugărit și închis la mănăstire unde moare în 755  Papalitatea își schimbă atitudinea față de franci ca urmare a pericolului longobard  datorită crizei iconoclaste din Bizanț, papa apelează la ajutorul francilor  753-754: vizita papei Ștefan al II-lea în regatul franc  ceremonialul ungerii regelui Pepin și al reginei Bertrada la Saint Denis  fii săi, Carol și Carloman primesc titlul de ,,patriciu al romanilor”  regele franc devenea un rege creștin care acționa în numele lui Dumnezeu  campaniile împotriva longobarzilor (754-755, 756)  ,,Donația lui Pepin”  Teritoriile cucerite sunt acordate papei ele constituind baza Statului Papal  Protestele Bizanțului  753: victoria asupra saxonilor și obligarea acceptării misionarilor creștini în teritoriile lor  759: cucerirea Septimaniei de la sarazini  expediții în regiunea semiindependentă a Aquitaniei  impunerea unei noi monede – denarul de argint ,,denarius”  Palatul a rămas o instituție fără sediu precis  Instituția majordomului este eliminată iar funcțiile ei sunt preluate de comes palatii și de camerarius  Cancelaria trece în grija clericilor capelani 40  „CONSTRUCŢIA” CAROLINGIANĂ – APOGEU Domnia lui Carol cel Mare: baze ale puterii, expansiune, direcţii, nou şi vechi la nivel de organizare  după moartea lui Pepin puterea este preluată de cei doi fii, Carol cel Mare și Carloman  Carloman: Provența, Aquitania de Est, Burgundia și sudul Austrasiei  Carol: un teritoriu care înconjura ca un arc posesiunile fratelui său  771: Carloman moare iar moștenirea sa este preluată de Carol  domnia lui Carol se remarcă în primul rând prin activitatea militară vastă  772: regele longobarzilor Desiderius atacă posesiunile papei Adrian din Italia  773: Carol organizează o expediție în Italia, cucerește Verona și asediază Pavia reședința regală  774: vizita la Roma și cucerirea Paviei  Desiderius este depus și închis într-o mănăstire  Carol și-a luat titlul de ,,rex Langobardorum” și a păstrat instituțiile longobarde  revolatele din Italia (776 și 781)  angajarea într-un lung conflict cu saxonii în încercarea de a supune și creștina aceste triburi  772: distrugerea stejarului sacru de la Paderborn, simbol religios păgân al saxonilor  politica de divide et impera  772-799 – expediții repetate în Saxonia  ocuparea Saxoniei  ,,De partibus Saxonia” (785) – pedeapsa cu moartea pentru cei care practicau obiceiurile păgâne  794-799: cucerirea Friziei  778: eșecul suferit sub zidurile Saragosei și distrugerea ariegardei france de către basci la Roncevaux  crearea mărcii de Toulouse  797 – fiul lui Carol, Ludovic inițiază o serie de campanii în Spania încheiate cu ocuparea Barcelonei și crearea unei mărci de apărare  expedițiile de jaf ale avarilor  787 – alianța dintre avari și ducele Bavariei, Tasillo  788 – cucerirea Bavariei și organizarea ei în comitate 41   791-796: expediții împotriva avarilor  distrugerea reședinței khaganului avar din Pannonia  organizarea mărcii de apărare Ostmark (Austria) Organizarea și limitele Imperiului Carolingian  prima jumătate a secolului al VIII-lea – luptele permanente duse de statul franc  între 717-814 s-au înregistrat doar șapte ani fără campanii militare  liderii franci au avut la dispoziție mereu războinici bine pregătiți  centralizarea sistemului militar  puterea militară, reorganizarea administrativă și reforma din interiorul Bisericii au stat la baza creșterii regatului franc  Imperiul lui Carol: 1,2 mil. Km pătrați – Gallia, o mare parte din Germania, nordul și centrul Italiei, nord-vestul Balcanilor și nord-vestul Spaniei - cu o populație de 10-20 milioane de locuitori  Limba latină scrisă unea imperiul fiind folosită în Biserică și în cancelarie  Regele exercita banum, dreptul de a guverna asupra tuturor supușilor și acționa pentru a asigura pacea și buna funcționare a justiției  Avea puterea legislativă, promulgând legile, de obicei cu ocazia marilor adunări generale (placita) Armata  Războaiele se desfășurau mai ales vara  oastea era convocată în apropierea câmpului de luptă iar oștenii erau lăsați la vatră de obicei după trei sau șase luni  infanteria era baza armatei  creșterea numărului de luptători călare (caballari)  Carol a sporit numărul vasalilor, vassi dominici, adunați din toate părțiile regatului chiar și din teritoriile cucerite de puțină vreme, precum Saxonia  Angajamentul personal al acestora față de suveran implica în primul rând serviciul militar  ei primeau în schimb beneficii, sub formă de domenii  din rândul acestor vassi, Carol a recrutat unitățile numite scarae  Carol a extins sistemul de fortificații văzut ca sistem defensiv dar și ofensiv  extinderea imunității abațiilor care ofereau provizii armatei va avea efecte inverse după moartea lui Carol 42 Organizarea administrativă  organizarea regatului franc a rămas aceeași ca pe vremea Merovingienilor  reședința regatului în primii ani de domnie era mobilă, regele preferând zonele rurale (Compiegne) sau urbane (Cologne, Worms) situate preponderent în Austrasia  dacă necesitățile militare au solicitat prezența sa, Carol rezida în teritoriile ocupate (Paderborn)  Carol prefera să meargă la fostele băi romane  Carol s-a stabilit la Aachen în apropierea unei băi romane  în anii 786-805 aici s-au ridicat edificii fiind construit palatul și capela  După 802, Aachen devine reședința permanentă – capitala imperiului (sedes regni)  la palat Carol a adunat în jurul său o serie de învățați cu care se sfătuia (consiliari): Alcuin diacon venit din York, Petru Diaconul călugăr venit din Italia lombardă sau Eginhard, istoricul oficial al curții  cel mai important dregător de la palat era capelanul (sustos capellae) care se ocupa de problemele ecleziastice  comitele palatului (comes palatii) se ocupa de afacerile laice  alți dregători importanți erau seneșalul și conetabilul  s-au păstrat vechile elemente administrative locale  regele numea comiții și și episcopii, legătura dintre palat și instituțiile din teritoriu fiind menținută prin intermediul ,,trimișilor regali”, recrutați din rândurile elitei (potentes)  alături de comitate, în zonele de fron