Istoria ideii de Europa PDF

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI FACULTATEA DE ISTORIE LICENȚĂ, ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ISTORIA IDEII DE EUROPA Autor: Conf.univ.dr. Ionuț NISTOR Titular: Conf.univ.dr. Adrian VIȚALARU ANUL III...

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI FACULTATEA DE ISTORIE LICENȚĂ, ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ISTORIA IDEII DE EUROPA Autor: Conf.univ.dr. Ionuț NISTOR Titular: Conf.univ.dr. Adrian VIȚALARU ANUL III SEMESTRUL I 2024-2025 1 Introducere Cursul este unul atipic în programa universitară la Istorie, deoarece nu reface, cronologic, fapte și evenimente, ci urmărește evoluția unei idei. El se plasează, astfel, în orizontul unei abordări istorico-filosofice, care necesită o bună cunoaștere a contextelor politice aferente tuturor perioadelor istorice. Cursul își propune să demonstreze că proiectul unei Europe unite nu a apărut la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, ci că dezbaterea intelectuală și politică este mai vechi, primele proiecte privind o Europă politică datând din medievalitate. Tematica pregătește studentul pentru înțelegerea procesului de unificare europeană de la finalul secolului XX. Cursul va explica tranziția de la perspectiva și reprezentarea geografică a Europei, în perioadele antică și medievală, spre reprezentarea spațiului unitar politic, evident, mai ales din a doua jumătate a secolului XIX. Urmărind istoria ideii de Europa, am încheiat tematica imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, așadar la momentul în care ideea a început să fie concretizată prin apariția primelor instituții comune. Obiectivele cursului Cursul își propune să structureze informația privind originea și evoluția ideii de Europă politică, să identifice cauzele și efectele dezbaterilor intelectuale și politice asupra construcției europene, să analizeze impactul presiunilor și dezvoltării politice, militare, economice din spațiile extraeuropene asupra ideii de Europă unită, să analizeze particularitățile federalismul european, să pregătească studentul pentru înțelegerea fenomenului de edificare a instituțiilor comunitare și organizare a Uniunii Europene. Competenţe conferite După parcurgerea materialului, studentul va fi capabil să: - explice impactul contextului politic al fiecărei epoci asupra ideii de Europa, tranziția de la conceptul de Europă geografică la cel de Europă politică, impactul ideologiilor asupra construcției europene; - definească principalii termeni privind procesul de integrare europeană; - identifice efectele dezbaterilor intelectuale privind edificarea Europei politice asupra decidenților, principalele proiecte federaliste de-a lungul timpului și rolul factorilor extra-europeni în coagularea continentală. Resurse şi mijloace de lucru Metode pedagogice folosite: - metode de comunicare: orale expozitive (prelegerea, explicația); orale 2 conversative (conversația euristică, problematizarea); scrise (lectura de text istoric); vizuale: (tehnici video); - metode de explorare: directe (studiul de caz, anchete). Mijloace didactice folosite: - substitute ale realității (fotografii, hărți), - simbolice (reprezentări grafice, scheme) Structura cursului Cursul cuprinde următoarele unități de învățare: SI 1: Anticii şi „Europa” lor SI 2: Proiecția asupra „Europei” în Evul mediu SI 3: Proiecte medievale și premoderne de federalizare a „Europei” SI 4: Ideea de Europa în timpurile moderne SI 5: Perioada interbelică. Europa după sistemul Versailles SI 6: Rusia/URSS şi ideea de Europa SI 7: Catalizatorii. Al Doilea Război Mondial şi primii ani postbelici Vor fi trei teme de control: TC 1: Statul în viziunea lui Immanuel Kant TC 2: Suprastatalitatea în discursul lui Pierre-Joseph Proudhon TC 3: Noua Europă în perspectiva lui Ortega y Gasset Fiecare student va alege una dintre teme și va realiza un referat, pe care îl va trimite în formă finală în ultima săptămână înaintea sesiunii, prin platforma eLearning sau mail. Referatul va utiliza informații din lucrări generale și speciale sau din baze de date on line și va respecta criteriile de întocmire a unui text științific. Referatul va trebui să conțină informații și să ofere perspective altele decât cele prezentate în suportul de curs. Cerinţe preliminare Pentru buna înțelegere a informațiilor oferite în cadrul acestui curs și pentru dezvoltarea competențelor prevăzute, este necesară parcurgerea cursului Europa și lumea în secolul XX. Democrație și totalitarism. Durata medie de studiu individual Durata medie de studiu individual va fi de 10 ore. 3  Evaluarea Evaluarea se va face printr-un examen, la finalul semestrului, care va cuprinde verificarea în scris a cunoștințelor dobândite. Examenul final va avea o pondere de 50% din nota finală. De asemenea, se va face prin realizarea temelor de control, trimise de studenți, în formă finală, în ultima săptămână înainte de sesiune. Evaluarea temelor de control va avea o pondere de 50% din nota finală și va verifica acuratețea informațiilor, calitatea analizei, tipul de surse și bibliografie utilizate, utilizarea corectă a aparatului critic. 4 Cuprins Chestionar evaluare prerechizite p. 5 Unitatea de învăţare 1. Anticii şi „Europa” lor p. 6 Unitatea de învăţare 2. Proiecția asupra „Europei” în Evul mediu p. 9 Unitatea de învăţare 3. Proiecte medievale și premoderne de federalizare a „Europei” p. 13 Unitatea de învăţare 4. Ideea de Europa în timpurile moderne p. 17 Unitatea de învăţare 5. Perioada interbelică. Europa după sistemul Versailles p. 24 Unitatea de învăţare 6. Rusia/URSS şi ideea de Europa p. 31 Unitatea de învăţare 7. Catalizatorii. Al Doilea Război Mondial şi primii ani postbelici p. 34 Bibliografie p. 46 5 Chestionar evaluare prerechizite 1. Definiți succint conceptul de modernitate. 2. Dați exemple de utopii politice. 3. Analizați o consecință a formării statelor naționale în Europa. 4. Menționați trei personalități implicate în procesul de construcție europeană. 5. Prezentați două caracteristici ale Europei după 1919, care i-au marcat evoluția. 6. Prezentați două consecințe ale celui de-al Doilea Război Mondial. 7. Analizați importanța intervenției economice americane în crearea Europei unite. 8. Dați trei exemple de instituții europene care funcționează astăzi. 9. Enumerați statele componente ale Uniunii Europene. Timp de realizare: 45 de minute. 6 Unitatea de învăţare 1. Anticii şi „Europa” lor 1.1. Introducere În cadrul acestei teme, ne propunem să prezentăm înțelesurile și originile termenului de Europa, în sens geografic, să prezentăm contextul istoric în care s-a utilizat termenul și să analizăm reprezentarea Europei geografice din perspectiva scriitorilor greci și romani 1.2. Competenţele unităţii de învăţare - să definească termenii: mitologie, conștiință comunitară - să explice procesul de constituire a reprezentărilor geografice asupra Europei - să identifice perspectivele pe care le aveau anticii asupra Europei - să analizeze surse de epocă Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore. Originile termenului „Europa” Numele Europa pare a fi fost necunoscut de Homer. Abia poetul Hesiod ne aduce cele mai vechi mărturii, în lucrarea sa numită Theogonia. Europa este aici una dintre cele trei mii de Oceanide, nimfe ale mării, fiicele lui Ocean şi ale lui Thetis. Această Europa, fată radioasă, cu ochii clari şi piele albă a fost cucerită de Zeus, transformat într-un taur alb. Din dragostea lor s-a născut prima dinastie cretană. Dincolo de aspectele mitologice, se pare că termenul Europa este o formă provenită din cuvântul semitic oreb sau ereb, care înseamnă care apune, asfinţit. O altă ipoteză este aceea că termenul originar ar fi opia, care înseamnă pământ. Viziunea asupra Europei în Grecia antică Ideea de Europa, ca spaţiu geografic şi spiritual specific, datează de câteva milenii. Conştiinţa europeană, ca orice alt tip de conştiinţă, s-a format atât prin raportarea la sine, cât şi prin comparaţie cu ceilalţi. Primul raport între Europa şi non-Europa a fost produs de gândirea greacă. Între epoca războaielor persane şi cea a lui Alexandru cel Mare s-a format pentru prima dată ideea unei Europe, opuse Asiei, diferită prin obiceiuri şi organizare politică (Europa reprezentând libertatea, iar Asia despotismul). Din punct de vedere geografic, această Europă era, însă, restrânsă, identificându-se, de cele mai multe ori, doar cu Grecia, aşa cum ne-o prezintă Isocrate sau cu teritoriile care întreţineau raporturi constante cu civilizaţia greacă. În Panegiricul său, Isocrate vorbeşte despre superioritatea morală a grecilor în comparaţie cu barbarii asiatici, de unde şi necesitatea pentru greci de a se uni pentru a împiedica barbarii să treacă prin Europa. În timpul lui Herodot, Europa se reducea la spațiul geografic cunoscut de istoric. Herodot ne spune că grecii împart pământul în trei părţi: Europa, Asia şi Libia. Istrul, adică Dunărea, curge pe pământul celţilor, chiar prin mijlocul Europei şi îşi termină cursul în Marea Neagră. Deci Europa se prelungeşte şi dincolo de Dunăre, dar care îi sunt limitele? În această perioadă, limitele nordice rămân imprecise. Grecii, înainte de Filip, aveau conştiinţa identității lor, în opoziție cu cea a altor popoare cu care intrau în contact. Această opoziție se baza pe raportul superioritate/inferioritate a civilizației. Grecii se plasau în antiteză cu barbarii (adică cu cei „care nu ştiu bine să vorbească”), a căror 7 civilizaţie ignora democraţia. Câteva sărbători religioase şi sportive, mai ales Olimpiadele, atestă existenţa unei Comunităţi superioare greceşti, care însă, nu are o semnificaţie politică. (Pentru a participa la Olimpiade, era necesar să fii „grec” şi nu „sclav”) În această perioadă, greci erau prezenți și în Asia Mică, în cadrul coloniilor, tot așa precum existau locuitori ai Europei care nu erau greci şi cu care grecii nu se simțeau solidari nici politic, nici intelectual. Antiteza identitară era deci între greci şi barbari – cei care sunt europeni sau asiatici – şi nu între „europeni” şi „asiatici”. Tucidide utiliza şi el termenul Europa, pentru că expresia era comodă, mai ales folosită pentru zona strâmtorilor şi a mării Marmara. Nici la el Europa nu se afla în conflict cu Asia, ci cu barbarii, care invadau Europa. Eschil opunea, în lucrarea intitulată Perşii, pe asiatici contra grecilor. El folosea rar cuvântul Europa şi niciodată pentru a-l opune Asiei, în plan politic. Alături de el, Sofocle, Euripide și Aristofan au utilizat foarte rar cuvântul Europa, ceea ce demonstrează că nu putem vorbi în acea perioadă de o „idee europeană” în sens politic. Platon, în Republica, îi opune pe greci barbarilor şi nu amintește nimic de Europa. Aristotel vorbeşte mai mult de Europa, faţă de predecesorii săi, în special în lucrarea Politice. El susţinea că popoarele Europei sunt pline de curaj, dar mai puţin inteligente şi harnice, capabile să-şi apere libertatea, dar nefiind în stare a se guverna. Cei care acumulează calităţile ambelor entităţi (europenii şi asiaticii) sunt grecii, care, dacă s-ar uni, ar stăpâni toate celelalte popoare. Tocmai datorită acestei diferenţe între concepţia geografică şi cea cultural – politică, Aristotel deosebeşte nu numai Europa de Asia, dar şi Grecia de Europa; în acest sens, luând în consideraţie problematica politică şi culturală, Europa cuprinde numai Grecia, Italia şi coastele mediteraneene ale Galiei şi Spaniei, cu alte cuvinte zona de colonizare greacă. Viziunea asupra Europei în Roma antică Geografic, Imperiul Roman nu a acoperit Europa: în cea mai mare extensie, el a cuprins zona dintre Rhin şi Dunăre. Esenţial a fost, însă, nu atât aspectul geografic al lumii romane, cât ideea de spaţiu comun. Pentru prima dată lumea civilizată, oicumena, a fost unită timp de câteva secole sub aceeaşi lege. Tot bazinul mediteranean, Galia, Germania, Britania formau un vast corp omogen subordonat comandamentului unic. Dreptul cetăţii a fost acordat tuturor celor care se dovedeau loiali şi îşi aduceau serviciile statului. Imperiul Roman a furnizat civilizaţiei occidentale o mare parte a principiilor de organizare politică, fapt ce a constituit un releu esenţial în calea răspândirii creştinismului. El a fost modelul la care s-au raportat mai apoi gânditorii şi guvernanţii, a fost o imagine care a revenit ca un laitmotiv în minţile cele mai scrutătoare ale secolelor ce au urmat. Ideea imperială va fi, pe parcursul veacurilor, o constantă privilegiată a politicii europene. Din dorinţa de a resuscita imperiul antic, până în secolul XVI, liderul temporal era încoronat sub numele de rege al romanilor, pentru ca, la mijlocul secolului XX, Mussolini să reia proiectul unui imperiu roman care să cuprindă Mediterana. De-a lungul secolelor, așadar, Europa a păstrat amintirea, nostalgia acestei unităţi originare. Lumea romană ne-a lăsat moştenire mai mult decât frontierele; ne-a lăsat limba, cultura, dreptul şi imaginea unei cetăţi universale în spiritul său. Cât priveşte percepţia contemporanilor asupra Europei, putem utiliza câteva exemple sugestive. Strabon a scris Geografia sa cu puţini ani înaintea erei creştine şi a făcut o descrie detaliată spaţiului în care trăia. Pentru el Europa cuprindea Iberia, Celţia – între Pirinei şi Rhin -, Britania. La est ea era tăiată în două de Dunăre şi era locuită în partea stângă de germani, geţi, tirageţi, bastarni, sarmaţi, iar în partea dreaptă de traci, iliri, greci. Două zone au rămas necunoscute lui Strabon: zona scandinavă şi vastul spaţiu dintre Baltica şi Don. Plinius cel Bătrân, în Istoria naturală, consacră volumele III şi IV Europei. Conform lui, lumea era împărţită în trei părţi: Europa, Asia şi Africa, limita nord-estică a continentului rămânând în continuare obscură. La rândul lui, Ptolemeu făcea referiri la harta Europei, pe care o 8 contura mai clar, lăsând aceeaşi parte nord-estică în obscuritate (Scandinavia era o insulă pentru el). În aceste condiţii, putem vorbi despre o Europă politică în viziunea romanilor? Cu siguranţă nu. Cesar nici nu a pomenit de Europa, Vergiliu, Cicero şi Horaţiu o amintesc episodic, în timp ce Tacitus o menţionează o singură dată în Annalele sale. Tăcerea acestor mărturii este semnificativă. Doar geografii s-au interesat de definirea Europei, care era un element de clasificare comodă, în împărţirea lumii pe zone. Europa antică rămâne deci, o expresie geografică. Nici cetăţile greceşti din jurul mării Egee, nici Imperiul Roman nu s-au gândit la Europa în termeni politici. Anticilor le datorăm crearea cuvântului Europa şi prima utilizare a termenului. Tot lor le datorăm definirea geografică a continentului - conturul Europei este bine definit în sud şi din ce în ce mai obscur spre nord – însă nu putem afirma că sub raportul culturii şi al politicii anticii au gândit în termeni de „Europa”, în maniera în care ne raportăm noi astăzi. Exemple Citiți fragmentul din Istoria naturală, de Plinius cel Bătrân Realizați un scurt comentariu pornind de la acest text, în care să evidențiați utilizarea numelui Europa și cunoașterea asupra spațiului european. Să ne reamintim... Europa antică este o expresie geografică. Nici cetăţile greceşti din jurul mării Egee, nici Imperiul Roman nu s-au gândit la Europa în termeni politici. Anticilor le datorăm crearea cuvântului Europa şi prima utilizare a termenului. Tot lor le datorăm definirea geografică a continentului - conturul Europei este bine definit în sud şi din ce în ce mai obscur spre nord – însă nu putem afirma că sub raportul culturii şi al politicii anticii au gândit în termeni de „Europa”, în maniera în care ne raportăm noi astăzi. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Realizați un scurt eseu cu titlul: „Moștenirea romană în cadrul civilizației europene”. 9 Unitatea de învăţare 2. Proiecția asupra „Europei” în Evul mediu 1.1. Introducere În cadrul acestei teme, ne propunem să identificăm transformările produse la nivelul perceperii spațiului locuit în medievalitate și repercusiunile pe care creștinismul le-a avut asupra reprezentării Europei și a contactului dintre „europeni”/creștini și „neeuropeni”/necreștini. 1.2. Competenţele unităţii de învăţare - să definească termenii Respublica Christiana, antemurale christianitatis - să explice schimbările produse în reprezentarea spațiului european sub impactul Creștinismului - să identifice efectele contactului militar al statelor din Europa cu otomanii - să analizeze surse de epocă Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore. Gândirea politică medievală, ca, de altfel, întreaga societate, a fost influențată de paradigma creștină de reprezentare a puterii, a comunității, a spațiului și de relaționare între oameni. Imperiul laic (a se citi inclusiv Roman) a fost înlocuit de un nou Imperiu, creștin, care cuprindea totalitatea statelor creștine de pe continent. El a fost cunoscut, încă din epocă, sub denumirea de Respublica Christiana. Conceptul de Respublica Christiana a fost utilizat pentru prima dată de Augustin din Hipona, într-o lucrare din secolul V. El a contestat legitimitatea Romei pe motiv că Imperiul fusese constituit prin forță și nu prin justiție; prin contrast, susținea el, Biserica creștină era o adevărată Respublica, fondată pentru binele umanității. Respublica reprezenta „o singură comunitate a tuturor creștinilor”. Din secolul al VI-lea până la începutul secolului al XI-lea, cancelaria papală a folosit termenul de Respublica Christiana în principal pentru a se referi la Imperiul creștin: mai întâi Imperiul Bizantin, în Răsărit, apoi, din 800, Imperiul Carolingian sau Sfântul Imperiu Roman, în Vest. Până în secolul al XI-lea, termenul a fost generalizat, semnificând totalitatea statelor creștine, ca o comunitate sub conducerea papei. Această unitate a comunității creștine a fost o temă centrală a gândirii politice medievale. Europa catolică medievală „s-a autoreprezentat ca o singură societate” și, deși această Respublica nu a fost niciodată realizată sub forma unui stat unificat, a existat din punct de vedere politic ca un singur corp. Conceptul de Respublica a fost strâns legat de perspectiva medievală conform căreia societatea umană era o monarhie universală guvernată de papă sau împărat ca „stăpân al lumii”. În timp ce lumea romană a unit sudul şi vestul în conceptul de Europa, excluzând zona centrală şi orientală, Respublica Christiana a cuprins în interiorul graniţelor sale şi aceste teritorii, creştinate. Nuanţe în reprezentarea Respublicii Christiana apar după producerea schismei din 1054, când Orientul european (strict geografic) a ieșit de sub influenţa pontifilor romani și a fost plasat, astfel, în afara Imperiului creștin. Odată cu stăpânirea otomană a Europei danubiano-balcanice această înstrăinare a Orientului european faţă de ceea ce era reprezentat ca adevărata Europă se dezvoltă tot mai mult. 10  Înainte de ascensiunea lui Carol cel Mare, termenul Europa a fost rar folosit de cronicari. Beda Venerabilul a utilizat de câteva ori cuvântul Europa în Istoria ecleziastică, apărută la începutul secolului VIII, însă referirile erau doar din punct de vedere geografic. La 25 decembrie 800, la Roma, Carol cel Mare s-a încoronat împărat. El se proiecta ca descendentul lui Caesar sau Augustus, cu misiunea să reînvie tradiția imperială. Structura politică ce se constituia era, însă, diferită faţă de cea veche. Stăpânirea carolingiană nu cuprindea nici Grecia, nici părţile Bosforului. El nu avea unitate de limbă sau de cultură, era un imperiu al „barbarilor”, continuator al fostului stat roman, pe care însă nu îl reconstituia. Vechiul liant juridic s-a transformat în legătură religioasă, în afara căruia „noul Imperiu” nu putea fi imaginat. Pornind de la pretenția sa de universalitate, Imperiul carolingian a fost denumit în câteva scrieri de epocă, cu termenul de Europa. Astfel, unul dintre poeţii care l-au glorificat pe Carol cel Mare, Louis Halphen îl numea pe noul împărat: „şef venerabil al Europei”, „rege, tată al Europei”. Călugărul Saint-Gall în lucrarea sa De Gestis Karoli Imperatoris afirma că opera lui Carol cel Mare se aplica „în toată Europa”, iar Widukind, în Res gestae saxonicae spunea că împăratul este, de drept, „stăpânul întregii Europe”. În 843, Imperiul s-a împărţit la Verdun în trei părţi. Harta care s-a impus în epocă şi care va dura până la Renaştere era aceea a unei Europe decupată în benzi longitudinale. Partea occidentală era dominată de Imperiul germanic, care, din 962, sub Otto cel Mare, şi-a luat denumirea de Sfântul Imperiu Roman. În Răsărit, în 980, marele duce Vladimir s-a proclamat la Kiev „noul Constantin” şi a luat titlul de „Împărat sacru”. Moscova a preluat moştenirea bizantină şi a devenit „a treia Romă”. S-a născut astfel, o tradiţie imperială slavă, cu o legitimitate echivalentă cu cea din Occident. Atât Otto, cât şi Vladimir, doreau, în definitiv, să reconstituie o autoritate unică asupra Orientului şi Occidentului, să refacă, la alte dimensiuni, vechiul Imperiu Roman (din noul Imperiu trebuiau să facă parte teritorii care în timpul Imperiului Roman intrau în aşa-zisa „barbarie”: adică partea de nord şi est a Europei; aceasta însemna că paradigma se schimbase, în sensul că Europa, ce echivala cu spaţiul civilizat, devenise un loc care se confunda cu creştinismul, devenise Eclesia sau Respublica Christiana; „barbarii” nu mai erau, deci, consideraţi ne-europeni, deoarece misiunile apostolice pătrundeau în spaţiile locuite de ei, îi converteau la creştinism și puteau fi asimilaţi spaţiului european). Unii intelectuali au continuat să aspire la o monarhie universală, ca soluţie pentru asigurarea păcii. Stabilizarea Occidentului prin organizarea unui guvern comun sau prin crearea unui sistem de arbitraj obligatoriu era obiectivul final al acestor idealişti. Odată unit, Occidentul putea îndeplini sarcini importante, cum era recuperarea Pământului Sfânt sau apărarea Bizanţului de turci. Ideea unui Regnum unic sub autoritatea papei a fost susţinută de monahii: Augustin şi Gilles din Roma şi de Jacopo da Viterbo. La fel de importante sunt scrierile care promovează teza opusă – crearea unui mare stat creştin condus de împărat. Între susţinătorii acestei idei îi amintim pe Jordan din Osnabruck sau Engelbert d’Admont. Acesta din urmă, susţinea în lucrarea sa De Ortu et Fine Romani necesitatea unui singur Imperiu sub o singură conducere. Acest proiect era necesar în cazul în care „s-ar fi declanşat un război între toată creştinătatea şi lumea păgână” şi devenea operabil pentru a menţine pacea între diverse comunităţi membre ale Imperiului. În fapt, el nu dorea să distrugă regatele deja constituite şi considera împăratul drept arbitru suprem pentru menţinerea păcii. Foarte aproape de astfel de idei se găsesc Dante Alighieri în De Monarchia (apărută în 1308), Guillaume d’Occam şi Lupold de Bebenburg. O idee originală apare în opera lui Pierre Du Bois (1250-1320) (jurist aflat, după terminarea studiilor la Universitatea din Paris, în serviciile regilor Franţei şi Angliei) mai ales în De recuperatione Terrae Sanctae. Cele mai importante obiective, în perspectiva lui, erau realizarea păcii între statele creştine şi recuperarea Ţării Sfinte. El propune, în acest sens, crearea unei confederaţii europene, sub egida papalităţii. Statele membre, păstrându-şi atribuţiile suverane, urmau să-şi rezolve conflictele prin arbitrajul unor judecători clerici şi laici, desemnaţi de un consiliu al statelor participante. Arbitrajul nu trebuia făcut, deci, nici de papă, nici de 11 împărat, care era „un rege ca toţi ceilalţi”, lipsit de putere. Acest proiect a pus, pentru prima oară, problema raportului între suveranitatea statală şi instituţiile supra-statale, una dintre cele mai spinoase probleme, până în secolul XX. Treptat, pe fondul apariției umanismului, s-au produs modificări în privinţa percepţiei statului şi a rolului său în comparaţie cu ideea de imperiu. Juriştii francezi şi napoletani au lansat, în secolele XV –XVI, o idee nouă, conform căreia statul are independenţă absolută în raport cu imperiul, iar conducerea laică în raport cu cea eclesiastică. Astfel de texte devin tot mai numeroase şi impun principiul că „regele este împărat în regatul său”, iar împăratul este egal între ceilalţi suverani. Aeneas Silvius Piccolomini, umanist devenit în 1458 papă, cu numele de Pius al II-lea, susţinea ideea existenţei unei „comunităţi”, a unor afinităţi culturale şi spirituale între diferitele popoare care alcătuiesc Europa fizică. Odată cu impunerea Umanismului, sensul unităţii culturale a Europei, alături de cea religioasă, se întăreşte tot mai mult, fapt evident la diverşi autori, între care se distinge Erasmus din Rotterdam. El condamnă ura şi războaiele izvorâte din dorinţa de putere sau de cucerire, propunând, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului între state de mărime rezonabilă, care să-şi unească forţele împotriva inamicului comun din afara creştinătăţii. Renaşterea şi Reforma au transformat profund Europa milenară a secolelor XII-XIII. Ideea de Europa, în sens laic și politic, se contura tot mai mult în secolele XV-XVI ca un concept „subversiv” şi înlocuia ideea de Respublica Christiana. Europa ieşită din încorsetările dogmatice avea tentaţia de a se organiza în jurul laicităţii sub diverse forme, iar expansiunea politică, filosofică, economică a continentului devenea o realitate. Dobândind o nouă conştiinţă, Europa ia, în acelaşi timp, şi o înfăţişare nouă. Descoperirile geografice au promovat Atlanticul în locul Mediteranei, Europei continentale şi introvertite îi succede o Europă maritimă, deschisă, mobilă, iar centrul de gravitaţie şi interes se mută din interior către lumea exterioară. Odată cu Renaşterea şi Reforma se mai produce un fenomen interesant. Naţiunile atlantice vor cunoaşte o ascensiune crescândă, în timp ce Imperiul german va decădea. Această situaţie ne permite să distingem trei Europe: Europa occidentală sau atlantică, cu acces direct la ocean, cu preponderenţă asupra marelui comerţ internaţional şi cu imperii coloniale; Europa continentală (spațiul german și italian), mai săracă, cu un naţionalism mai accentuat; Europa orientală, despotică și mai săracă economic decât celelalte. Exemple Citiți textul scrisorii lui Ștefan cel Mare către principii creștini (1475) Realizați un scurt comentariu pornind de la textul citit, în care să analizați conceptul de „poartă a creștinătății” și impactul războaielor antiotomane în reprezentarea asupra Europei. Să ne reamintim... Gândirea politică medievală se sprijină pe ideea de creştinism, din care derivă aspiraţiile către unitatea oamenilor sub un singur şef: împăratul în spaţiul temporal, pontiful în cel spiritual. Europa medievală este un spațiu al creștinismului, care, din punct de vedere geografic, cuprinde cea mai mare parte a continentului de astăzi. Contactul cu otomanii a marcat nu doar procesul de luptă militară împotriva 12 unei puteri venită din exterior, ci și o anumită coagulare, o reprezentare mai bună asupra spațiului european, în sens creștin și o delimitare geografică mai clară. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Realizați un scurt eseu cu titlul: „Impactul descoperirilor geografice asupra Europei”. 13 Unitatea de învăţare 3. Proiecte medievale și premoderne de federalizare a „Europei” 1.1. Introducere În cadrul acestei teme, ne propunem să prezentăm cele mai importante proiecte de federalizare a Europei din perioadele medievală și premodernă. Ele demonstrează preocuparea mediului clerical și politic pentru identificarea unor soluții supra-statale cu privire la asigurarea securității în fața agresiunilor externe („extra-europene”) și cu privire la criza politică dintre papalitate și imperiu. 1.2. Competenţele unităţii de învăţare - să definească termenii: Renaștere, Reforma, federație - să explice soluțiile politice privind formarea de federații în Europa - să identifice cauzele și efectele apariției proiectelor de federalizare - să analizeze surse de epocă Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore. Pierre Du Bois a urmat cursurile Universităţii din Paris şi a susținut cauza regelui Filip cel Frumos contra Papei. Cea mai importantă lucrare în perspectiva temei noastre este De recuperatione Terre Sancte, cu subtitlul Tratat de politică generală, care conţine un veritabil plan de federalizare europeană. Du Bois era partizanul unei reforme a Bisericii, a fost partizanul monarhiei centralizate şi reclama suprimarea puterii temporale a papei şi confiscarea în profitul coroanelor a bunurilor bisericilor. „Statele unite” pe care le propune le plasează sub înalta suzeranitate a lui Filip cel Frumos, din care vrea să facă un împărat. În perspectiva lui, Papa trebuia să se îngrijească de modernizarea bisericii, iar Împăratul era un suveran ca oricare altul. Pacea în Europa, susţinea Du Bois, nu putea fi decât fructul unei înţelegeri oneste între monarhi. El propune ideea unui conciliu laic, a cărui putere şi lege să nu ţină decât de state. Acest conciliu, adunare reprezentativă a Respublicii Christiana, trebuia compus din arbitri laici. Du Bois a reglementat minuţios procedura de dezbateri şi a prevăzut ca Sfântul Scaun să fie instanţă de apel. Proiectul lui Du Bois este una dintre cele mai vechi transpuneri a ideii de federaţie de regate eliberate de orice tutelă externă, pontificală sau imperială. Textul manuscrisului De Recuperatione nu pare să fi circulat prea mult. El a fost imprimat prima dată de Bongars în lucrarea Gesta Dei per Francos. Audienţa directă a fost minimă. Abia în sec. XIX, Du Bois a fost descoperit de Edgard Boutaric (istoric) şi în cele din urmă de Ernest Renan. La mijlocul secolului al XV-lea, laicizarea Europei avansa în ritm alert, iar cucerirea Constantinopolului, în 1453, a pus din nou problema apărării în faţa păgânilor. În acest cadru, Antoine Marin sau Marini, s-a refugiat la curtea lui Georges Podiebrad (1420-1471), regele Boemiei şi i-a sugerat un plan de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman. Podiebrad a prezentat, în 1463, planul lui Marini regelui Franţei şi Signoriei veneţiene. Proiectul Congregatio Concordiae, formulat de Podiebrad era asemănător cu cel al lui Du Bois. Statele formau o asociaţie pentru a asigura pacea pentru creştinătate, iar contractanţii îşi asigurau asistenţă reciprocă. Dacă un conflict intervenea între ei, era prevăzut arbitrajul. Pentru a realiza 14 aceste obiective, trebuia înfiinţată o adunare, în care să aibă câte un vot principii din Germania, regele Franţei, dogele Veneţiei, principii italieni, regii Spaniei, Portugaliei, Ungariei, ducii Burgundiei şi Bavariei, hotărârile luându-se prin majoritate de voturi. Adunarea îşi avea centrul 5 ani la Basel, apoi în Franţa şi în Italia. În fruntea Adunării se afla un consiliu, cu un lider ales, care dispunea de un aparat administrativ, arhivă, reşedinţă şi blazon propriu. Problemele juridice urmau a fi rezolvate de o Curte de justiţie sau un Consistoriu general, cu o componenţă stabilită de Adunare. Tot Adunării îi revenea rolul de a decide momentul şi formele intervenţiei împotriva otomanilor. Acest proiect a propus constituirea organismelor politice şi juridice supra-statale, arbitraj internaţional, armată comună, idei care se vor regăsi şi în scrierile secolului XX. La acel moment, însă, el nu a avut succes printre suverani, papalitatea excomunicându-l pe regele ceh. Transformări interesante se produc, în perioada secolelor XV-XVI şi la nivelul dreptului internaţional şi a viziunii asupra raporturilor între state. Francisc I nu a ezitat să rupă solidaritatea milenară a creştinismului pentru a face o alianţă cu sultanul Soliman, îndreptată contra lui Carol Quintul. Această decizie a fost poate actul de naştere al Europei moderne. În aceeaşi epocă a apărut dreptul internaţional public, ai cărui iniţiatorii lui au fost: spaniolii Francisco de Vitoria, Baltazar de Ayala, alături de italianul Alberico Gentilis, profesor la Oxford. În 1589, Alberico Gentilis a propus un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, în timp ce Vitoria şi Ayala au publicat, în 1612, Tractatus de legibus et Deo legislatore. Exigenţele universaliste au fost proclamate şi de marele juris olandez Hugo van Groot, (Grotius), care în tratatul său De Jure belli et pacis, apărut în 1625, a fondat dreptul asupra legilor naturale şi divine. El a propus o veritabilă societate a naţiunilor, o asociaţie internaţională a principilor creştini, care prin instituţionalizarea arbitrajului să fie capabilă să respecte legea internaţională. În condiţiile războaielor religioase şi a rivalităţilor dintre state din a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi din cel următor, dezbaterea asupra viitorului european se cristalizează în câteva proiecte semnificative. Ele pun problema eliminării pretenţiilor de hegemonie prin soluţii de tip federal, dar şi a înlăturării clivajelor religioase inter-creştine, printr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect a fost formulat de Emeric Cruce, în lucrarea Nouveau Cynée, apărută în 1623. El susţinea că pacea şi nu războiul era starea normală a umanităţii. Nici onoarea, nici profitul nu sunt motive suficiente pentru a face război. El s-a adresat lui Ludovic XIII pentru a-i cere să promoveze printre alţi suverani, nu doar creştini, ci şi turci, chinezi, perşi, ideea unei organizaţii, o Adunare permanentă, prezidată de papă, care să asigure pacea perpetuă prin arbitraj. El a propus Veneţia ca loc al acestei adunări, pentru că teritoriul era neutru. Adunarea trebuia să stabilească graniţele tuturor ţărilor, iar cei care nu se supuneau trebuiau aduşi sub ascultare prin acţiunea comună a statelor participante. Propunea, de asemenea, instituirea libertăţii totale a comerţului şi unitatea monetară. Din păcate pentru el, proiectul nu s-a bucurat de mare audienţă printre regii cărora s-a adresat. Ducele de Sully, apropiat al regelui Henric al IV-lea, a conceput un proiect intitulat Marele Proiect al lui Henric al IV-lea, în care îşi dezvoltă concepţia despre o Europa federală, pusă sub umbrela unui Consiliu comun, numit „Consiliul foarte creştin”. El considera că pentru o organizare optimă trebuiau formate 5 monarhii elective (Imperiul Romano-German, Statul Papal, Polonia, Ungaria, Boemia), 6 monarhii ereditare (Franţa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia, Lombardia) şi 4 republici suverane (Veneţia, Italia, Elveţia, Belgia), cu suprafaţă şi forţă economică aproximativ egale. În fruntea federaţiei el plasa un Cosiliu al Europei, format din 6 Consilii provinciale, cu reşedinţele la Danzig, pentru nord-estul Europei, Nüremberg, pentru Germania, Viena, pentru estul Europei, Bologna pentru Italia, Konstanz pentru Elveţia şi Lombardia şi un oraş nedesemnat pentru Europa Occidentală. Alături de aceste consilii provinciale, mai funcţiona şi un Consiliu General, compus din 40 de membri (4 pentru statele mari şi câte doi pentru cele mici). Acest consiliu trebuia reînnoit la trei ani şi urma să aibă sediul, în fiecare an, în diferite oraşe. El avea depline puteri pentru a arbitra toate litigiile între statele 15 membre. Sully prevedea organizarea unei armate europene de 30.000 de soldați, care să beneficieze de un comandant şi un stat major. Apărarea împotriva turcilor urma să revină regatului Ungariei, care includea şi Austria, Croaţia, Bosnia, Slovacia şi Transilvania, iar apărarea contra ruşilor şi tătarilor revenea în sarcina Poloniei şi Boemiei. Se mai prevedea libertatea comerţului şi suprimarea barierelor vamale. Ideea unei organizări europene fondate pe principii de drept a apărut și în proiectul conceput de William Penn, emigrant în Lumea Nouă şi legislator în Pennsylvania. În 1693, el a scris Eseu pentru pacea prezentă şi viitorul Europei, inspirându-se din ideile lui Cruce şi Sully. Penn dorea crearea unei Diete europene, în care să intre reprezentanţi ai naţiunilor, în pondere variabilă. El fixează criteriile acestei ponderi în funcţie de importanţa demografică şi economică ale fiecărui contractant: 12 delegaţi pentru Germania, 10 pentru Franţa şi Spania, opt pentru Italia, câte şase pentru Anglia, Turcia şi Rusia, câte patru pentru Polonia şi Elveţia, câte trei pentru Danemarca, Veneţia şi câte unul pentru Holstein şi Kurland. Deciziile trebuiau luate prin majoritate de trei pătrimi, iar dezbaterile trebuiau făcute în latină şi franceză. Această Dietă europeană stabilea normele generale de justiţie, reglementa toate problemele religioase şi avea la dispoziţie o armată pentru a face respectate deciziile. Gottfried Wilhelm von Leibnitz spera să deturneze forţele energice ale Europei către un proiect grandios, propunând, în acest sens, cucerirea Egiptului. Posibila victorie ar fi dat Franţei o poziţie solidă în Mediterana şi i-ar fi permis să restabilească în Africa de Nord vechiul domeniu creştin. În 1672, Leibnitz a venit la Paris în încercarea de a se întâlni cu Ludovic al XIV-lea şi de a-i prezenta proiectul. În 1677, el a publicat un opuscul numit De jure suprematus et legationes principum Germaniae, în care propunea realizarea unui singur corp creştin sau un Colegiu universal, religios şi politic, sub dubla autoritate: a papei şi a împăratului. Apoi, pentru atenţia publicului larg el a scris sub pseudonimul Caesarus Fulsenerius o lucrare intitulată Discuţie cu Philaret şi Eugen asupra problemei perioadei agitate de la Nimegue, în care a dezvoltat aceleaşi idei. Pentru Leibniz, aşa cum Biserica nu putea exista dacă nu avea în frunte un succesor al lui Petru, nici Europa nu trebuia privată de un împărat. Sunt, de altfel, idei care marchează revenirea în forţă a principiilor medievale. Leibniz nu ignoră posibilitatea stabilirii unei monarhii universale şi pune în discuţie validarea unui arbitru suprem, recunoscut de toate părţile. În acelaşi timp, el pleda pentru necesitatea ca fiecărui suveran să-i fie lăsată libertatea de a se ocupa de afacerile din domeniul său. Această manieră de reorganizare a continentului nu era, în viziunea lui, decât faza prealabilă a unei mari mişcări de expansiune şi evanghelizare care ar fi dus Europa la dimensiuni mondiale. El dădea fiecăruia câte un rol: Franţa va deţine Africa, Suedia şi Polonia vor colonza Siberia, Anglia şi Danemarca se vor îndrepta către America de Nord, Spania către America de Sud, iar Olanda va avea Indiile Orientale. Cel mai cunoscut proiect de instaurare a păcii generale, punct de referinţă pentru scriitorii epocii luminilor, a fost cel elaborat de Abatele Saint Pierre, în 1712 şi intitulat Proiect pentru o pace perpetuă. El şi-a plasat explicit planul de organizare a continentului sub patronajul lui Henric al IV lea şi a propus eliminarea războiului ca mijloc de rezolvare a diferendelor, cu ajutorul unor tratate de pace, de garantare a graniţelor, care să asigure echilibrul de forţe. Pentru acesta, el preconiza înfiinţarea unui Congres permanent, care să garanteze statu-quo-ul teritorial existent, care să nu poată fi schimbat decât cu ¾ din voturile Congresului. Iată cum expune motivele formării unui corp european: „Găsesc că dacă cei 18 suverani ai Europei, pentru a-şi conserva guvernarea prezentă, pentru a evita războiul între ei şi pentru a-şi procura toate avantajele, ar vrea să facă un tratat şi un congres perpetuu [...] ar putea să păstreze pacea prin intermediul unor arbitri”. Pentru a atinge aceste obiective, abatele a propus un plan pe care l-a rezumat în 5 articole: o alianţă perpetuă între suverani, supunerea acestor suverani deciziilor Adunării generale sau Senatului european, o contribuţie a fiecărui stat la cheltuielile acestei alianţe, intervenţia colectivă contra celui care rupe pactul, revizuirea pactului să fie posibilă cu 16 majoritate simplă, în afară de aceste 5 puncte fundamentale. Senatul european trebuia să fie compus din 40 de membri, era dotat cu puteri legislative şi juridice şi urma să aibă sediul la Strasbourg sau Dijon. Toate statele care aveau mai puţin de 1.200.000 locuitori aveau dreptul la un număr egal de voturi; deciziile erau luate prin majoritate şi ratificate după 6 luni de către două treimi din membri. În timp de pace, fiecare stat nu putea întreţine mai mult de 6000 de soldaţi, iar pe timp de război Adunarea desemna un generalissim care nu trebuia să fie membru al vreunei case suverane şi care conducea o armată comună de 500.000 ostaşi. Se acorda ajutor monarhiilor şi republicilor împotriva rebeliunilor interne, statele care nu respectau deciziile Congresului urmau a fi dezarmate, obligate la plata unor despăgubiri, iar conducătorii înlăturaţi de la putere. Marele merit al abatelui este de a fi statuat că securitatea colectivă are drept condiţie obligatorie suveranitatea dreptului. Să ne reamintim... În perioadele medievală și premodernă au apărut o serie întreagă de proiecte de federare sau confederare a statelor din Europa, în încercarea de a găsi soluții privind asigurarea păcii pe continent sau pentru a stăvili presiunea militară și politică otomană. Totodată, au apărut primele proiecte și tratate de organizare internațională pe baza dreptului, de impunere a păcii generale și de formare a unor organisme comune la nivel continental. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Realizați un scurt eseu cu titlul: „Proiectul de pentru pacea eternă a Abatelui Saint Pierre”. 17 Unitatea de învăţare 4. Ideea de Europa în timpurile moderne 1.1. Introducere În cadrul acestei teme, ne propunem să prezentăm evoluția ideii de Europa în perioada modernă, să identificăm particularitățile în raport cu evoluția proiectelor suprastatale, să analizăm impactul mișcărilor naționale asupra proiecției unui continent federal și să analizăm contribuția laicizării societății și a dreptului internațional, ca vectori ai modernității, asupra ideii de Europa. 1.2. Competenţele unităţii de învăţare - să definească termenii: națiune, identitate, modernitate - să explice impactul modernității asupra ideii de Europa - să identifice efectele mișcărilor naționale asupra proiectelor federative europene - să analizeze surse de epocă Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore. Din perspectiva evoluţiei curentelor de idei şi a restructurării identităţii europene, epoca modernă contribuie decisiv la redefinirea trăsăturilor „bătrânului continent”. Contactul cu alte spaţii i-a îndemnat pe gânditori, oameni de cultură sau politicieni să-şi cunoască propriul specific îndeosebi prin raportarea la „celălalt”. În acest mod, ei se simt tot mai „europeni” în sens laic și politic, iar diferenţele culturale sau politice devin esenţiale în faţa celor religioase. Această evoluţie s-a produs din două motive: în primul rând pentru că au apărut comunităţi creştine şi în afara Europei şi în al doilea rând deoarece paradigma creştină de reprezentare a lumii dispare. Acest al doilea aspect este determinat, în bună parte, de Reformă, dar şi de progresiva laicizare a gândirii. În plus, începând din secolul XVIII, termenul Europa intră în limbajul cotidian. El este folosit în texte guvernamentale, în tratate, în textele unor scriitori sau ca titluri de periodice („L’Europe Savante”, „Histoire litteraire d’Europe”). Tot de atunci se poate observa apariţia unui curent anti-european, pe fondul comparării sistemelor politice, economice şi sociale din Europa cu cele din alte continente. Respingerea „modelului” european a stimulat un mare număr de autori să caute mitul unor lumi îndepărtate şi fericite, să caute pe pământ acel paradis pierdut odată cu laicizarea societăţii. S-a născut, în acest fel, mitul bunului sălbatic, care va influenţa gândirea lui Jean-Jacques Rousseau, ce îl va determina să caute starea naturală a omului. Europa se transformă, aşadar, dintr-un pământ al libertăţii şi civilizaţiei, într-un spaţiu sângeros, războinic, decăzut. Este de înţeles, în acest context, admiraţia pe care Montesquieu sau Voltaire o arată unor popoare precum arabii, persanii sau turci care până atunci apăreau drept „duşmani de moarte” şi erau plasaţi în afara spaţiului civilizat. Europenii au înţeles că în afara continentului trăiau oameni ce nu le erau inferiori, chiar dacă aveau o viaţă diferită, astfel încât conceptului de superioritate este înlocuit treptat cu cel de diversitate. Cu alte cuvinte, în secolul al XVIII-lea, se realizează acel proces de autodefinire, atât de necesar pentru a putea vorbi despre o Europă civilă. 18  Analizând sistemul de gândire a celor mai importanţi filozofi din epocă, constatăm, de exemplu, că Montesquieu, în lucrarea Scrisori persane, susține că în Europa se perpetuează un tip de raporturi între state din care rezultă doar războaie şi sărăcie pentru popoare. Deşi constată o evidentă superioritate a Europei în ceea ce priveşte principiile care reglementează instituţiile fundamentale ale vieţii politice, Montesquieu acuză modul greşit în care guvernanţii europeni încearcă să aplice aceste principii, mai cu seamă în relaţiile internaţionale. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte progresul ştiinţelor şi al tehnicii. Montesquieu apreciază progresele Europei în aceste domenii, care au eliberat continentul de „barbarie”, dar critică folosirea lor nedreaptă. O altă diferenţă faţă de secolele anterioare este critica puternică pe care Montesquieu o îndreaptă contra religiei creştine. Dacă până atunci „creştinătatea” constituia prima „calitate” a Europei, din secolul XVIII se produce contrariul. Dincolo de superioritatea Europei din punct de vedere politic, Montesquieu consideră că principala problemă a continentului este fanatismul religios şi intoleranţa, care frânează dezvoltarea ştiinţei şi contrazic filozofia. Jean Jaques Rousseau, la rândul lui, preocupat de destinul Europei, scria că existenţa unei societăţi fondată pe spirit rămâne să fie tradusă în fapte printr-o constituţie federativă. El susţinea că evoluţia societăţii este incompletă, din moment ce oamenii au renunţat la starea lor naturală în faţa statului, dar statele nu au renunţat la starea lor naturală unele faţă de altele. Tirania şi războiul vor rămâne endemice până nu se va face tranziţia către un sistem confederal, care presupune că statele cedează din atribuţii. El pledează pentru structuri confederative şi nu propune organizarea unor federaţii, care ar presupune cedarea completă a suveranităţii. Voltaire a dedicat proiectului abatelui Pierre unul dintre pamfletele sale foarte violente. El scria că „Europenii creştini sunt precum grecii: fac războaie între ei, dar păstrează în aceste disensiuni atâta bunăcuviinţă şi politeţe, încât adesea un francez, un german şi un englez care se întâlnesc par a fi născuţi în acelaşi oraş”. El vedea Europa ca pe o mare republică, împărţită în mai multe state şi în care toţi au aceeaşi religie, împărtăşeau principii politice şi de drept public comune. În gândirea lui Voltaire, Europa apare, înainte de toate, unită din punct de vedere cultural, într-o mare republică literară, creată de elitele europene, prin legăturile pe care le au între ele: „S-a afirmat o republică literară ce s-a stabilit în Europa, în ciuda războiului şi în ciuda religiilor diferite. Toate ştiinţele, toate artele au primit ajutoare reciproce; academiile au constituit această Republică.... Adevăraţii oameni de ştiinţă din orice domeniu au strâns legăturile acestei mari societăţi a spiritului, răspândită peste tot şi mereu independentă. Aceste legături mai durează şi astăzi; ele sunt o consolare la răul pe care ambiţia şi politica le răspândesc pe pământ”. Dar el nu vede numai unitatea culturală, ci şi pe cea politică a Europei: „de mult timp se poate considera Europa creştină (exceptând Rusia) ca o mare republică, împărţită în diferite state, unele monarhice, altele mixte, unele aristocratice, celelalte populare, dar toate aflate în relaţii unele cu altele, toate având acelaşi fond religios, chiar dacă împărţit în diferite secte, toate cu aceleaşi principii de drept public şi de politică, necunoscute în alte părţi ale lumii”. Cu toate acestea, Voltaire se raportează la aspectul politic, în manieră mai puţin intensă decât Montesquieu şi impune Europei sigiliul unui singur corpus, al unei unităţi culturale şi spirituale bine precizată faţă de restul lumii. După producerea revoluţiei franceze au apărut două curente care s-au pronunţat în legătură cu arhitectura noii Europe. Unul era curentul contra-revoluţionar, iniţiat de Edmund Burke şi Joseph de Maistre, care au devenit teoreticienii Europei tradiţionale, fondate pe dreptul ginţilor, legitimitatea suveranilor şi echilibrul european. (teorii care i-au inspirat pe unii oameni politici precum Canning, Metternich sau ţarul Alexandru I). Edmnund Burke, de exemplu, propunea ideea dezvoltării graduale, cu ameliorarea treptată a sistemului. Celălalt era curentul „liberal”, de inspiraţie revoluţionară franceză, care propunea constituirea unei Europe moderne, a naţionalităţilor. În această noua Europă, partizanii unităţii continentului au 19 luat în considerare mai întâi aspiraţiile naţionale şi abia apoi au pus problema unificării statelor în cadrul unei federaţii, care să menţină particularităţile locale. Pe acest fond, într-un mod cu totul accidental dacă am lua în calcul contextul prezentat mai sus, Napoleon a relansat ideea Imperiului Universal, inspirat fiind de trecutul glorios al Imperiului Roman sau a celui Carolingian. Trebuie, însă, să analizăm toate reflecţiile lui Napoleon din perspectiva ambiţiilor sale universaliste. A face din el un mare european avant la lettre înseamnă să uităm că, înaite de toate era un mare ambiţios şi un imperialist, în sensul propriu al cuvântului. Hanah Arendt spunea, de atlfel, că imperialist nu este cel care aspiră să cucerească un anumit teritoriu, ci cel care vrea să cucerească orice teritoriu. În viziunea lui Napoleon exista o Europă ideală pe care dorea să o creeze, o Europă în care să unească toate popoarele într-un singur corp şi să impună instituţii şi coduri unice de legi, principii, interese. Această strauctură politică o vedea, evident, plasată sub conducerea sa. Întorcându-ne analiza la teoreticieni, nu putem omite contribuţia lui Immanuel Kant (1724-1804), care, în lucrarea sa intitulată Elemente metafizice ale doctrinei dreptului, punea la baza societăţii internaţionale suveranitarea dreptului. El condamna ferm toate sistemele politice care erau fondate pe o iluzorie întoarcere la statul natural şi susţinea că dreptul este o construcţie a spiritului uman. În acest fel, cheia problemelor era, în viziunea lui, de a instaura reguli juridice între naţiuni, care vor face trecerea societăţilor umane de la etapa anarhică la cea civilizată. Kant afirmă că aceste comunităţi umane nu sunt simple lucruri pe care principii le pot folosi după bunul lor plac, ci sunt realităţi sociologice, juridice, morale care au o personalitate, deci o autonomie şi se pot guverna după cum vor. Dacă vrem să păstrăm atât libertatea părţilor contractante, cât şi autoritatea societăţii care le uneşte, afirma Kant, trebuie constituit un sistem federativ, singura formă eficace care poate fi dată unei ordini internaţionale. Prima etapă către federalizare era constituirea unei alianţe confederative între statele suverane. Kant pleda pentru înlăturarea războaielor ca mijloc de reglementare a diferendelor, deoarece, dacă nu se renunţa la ele, fiecare pace era condamnată să fie un armistiţiu pentru un nou război. Trebuia propus şi respectat un plan de dezarmare, care urma să fie aplicat în viaţa internaţională printr-un tratat de pace general. De asemenea, era necesar ca între state să funcţioneze în permanenţă o stare de drept, care s-o înlocuiască pe cea naturală, impulsivă şi incontrolabilă. Kant pleda, totodată, pentru aplicarea unei constituţii generale, elaborată după modelul acelor comunităţi civile care asigură egalitatea, dreptatea şi prin ele siguranţa fiecăruia în parte. El vedea în realizarea sintezei dintre democraţiile interne şi cea internaţională, o şansă fundamentală pentru asigurarea păcii, securităţii şi progresului umanităţii. În concepţia lui, trebuia constituită o federaţie a popoarelor (fără a exista un stat unic) în care constituţiile civile ale statelor ce o vor compune să fie republicane şi să se bazeze pe principiul libertăţii membrilor ei. Proiectul pentru pace eternă al lui Kant, din 1875, ce l-a influenţat indiscutabil pe presedintele Woodrow Wilson, a fost o veritabilă pledoarie pentru pace şi pentru organizarea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui „stat de drept” internaţional. Kant încearca, pentru prima dată, studierea ştiintifică a cauzelor războiului şi lega din punct de vedere teoretic democraţia de internaţionalism. Preocupări pentru găsirea unei miraculoase soluţii a păcii perpetue au existat, de altfel, nu doar în Germania. La Paris a fost creată, în 1821, „Societatea moralei creştine”, condusă de ducele Rochefoucauld-Liancourt, care oferea sume de bani autorilor unor opere consacrate înlăturării conflictelor dintre naţiuni şi a instaurării păcii universale, fără apelul la forţe armate. Unchiul lui Cavour, contele de Sellon, a întemeiat şi el, în 1830, o „Societate a păcii”, la Geneva, care a acţionat în acelaşi sens, reflectând asupra metodelor eficiente de a avea acces la o pace generală şi permanentă. Ascensiunea liberalismului, în condiţiile genezei societăţii industriale, a generat alte abordări, care au pus în legătură idealul Europei unite cu realităţile social-economice. Cel mai 20 elaborat proiect în acest sens, îi aparţine lui Claude-Henry Rouvroy sau Contele de Saint Simon, care a redactat, în 1813, Scrisori către fiziologişti, în care îşi afirma ambiţiile de a reorganiza societatea europeană. Preocupările sale au continuat şi în 1814, când a tipărit, împreună cu elevul său Augustin Thierry, un mic tratat intitulat Reorganizarea societăţii europene. Saint Simon concepea noua Europă nu ca o alianţă a monarhilor, ci ca o alianţă a popoarelor acesteia, pe baza unor angajamente comune. El susţinea că Europa trebuia să adopte sistemul parlamentar englez, deoarece era singurul regim politic conform exigenţelor gândirii moderne, raţionale. El vedea în uniunea dintre Franţa şi Anglia nucleul viitoarei Europe, aşezată pe un solid edificiu parlamentar, plasată deasupra guvernelor naţionale şi investită cu puterea de a judeca diferendele dintre state. În proiectul sau, el acordă executivului un spaţiu limitat, susţinând doar că regele va fi asistat de un consiliu, coordonat de un premier numit de suveran şi responsabil în faţa Camerelor. Marele parlament european urma să aibă două camere: Camera superioară - ai cărei membri erau numiţi de rege, dintre persoanele care aveau o avere de cel puţin 100.000 franci şi Camera comunelor, care va juca rolul motor şi va fi compusă din oameni luminaţi, animaţi de un veritabil patriotism european şi aleşi de toţi cetăţenii ce ştiau să scrie şi să citească. Pentru început, Anglia urma să aibă două treimi din locuri, deoarece ea era mai experimentată în funcţionarea instituţiilor libere. Parlamentul urma să aibă puterea de a impune toate impozitele, de a organiza toate muncile cu caracter general şi responsabilitatea instrucţiunii publice în toată Europa. Saint Simon dorea ca popoarele europene să fie racordate la un singur corp politic, dar, în acelaşi timp, să-şi conserve fiecare independenţa sa naţională, ceea ce a însemnat că, în structura europeană concepută de el, instituţiile comune europene puteau să se armonizeze şi să funcţioneze împreună cu statele membre. Scrierile lui Saint Simon au avut ecouri în epocă, inspirând o serie de intelectuali. În 1840, G. D Eitchtal a publicat o broşură intitulată Despre unitatea europeană, care se afla în prelungirea tezelor lui Simon, iar Charles Lemonnier a fondat în 1867 „Liga păcii şi a libertăţii”, a condus un ziar intitulat „Statele Unite ale Europei” şi a publicat în 1872 o carte cu acelaşi nume. August Comte a scris despre o Republică occidentală, care trebuia să cuprindă cinci mari puteri din vest: Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Spania, la care să se alăture, ca asociate, naţiunile scandinave, Ţările de Jos, Belgia, Portugalia, Grecia. El prefigura extinderea acestei adunări la 12 alte state, pe care le numea colonii şi printre care figurau Statele Unite şi alte naţiuni sud americane. În primă fază, comitetul de conducere al Republicii urma să cuprindă 8 francezi, 7 englezi, 6 germani, 5 italieni şi 4 spanioli. El prevedea ca fiecare naţiune să îşi păstreze drapelul, capitala să se stabilească la Paris, iar când confederaţia avea să se lărgească, sediul să se mute la Constantinopol. Unul dintre cei mai importanţi gânditori şi teoreticieni ai federalismului european din secolul XIX a fost italianul Giusepe Mazzini. El a fost exilat în 1831 la Marseilles şi acolo a scris manifestul mişcării „Tânăra Italie”, în care preciza că federaţia europeană trebuie să unească toate familiile lumii vechi. Mişcarea „Tânăra Italie” a avut scopul de a realiza, în colaborare cu mişcările revoluţionare ale diverselor naţiuni, o Europă liberă şi unită. Mazzini propunea organizarea unui mare congres european, al cărui obiectiv era gruparea republicanilor care doreau independenţa şi unitatea ţărilor lor. Pentru a promova congresul, el a pus bazele unui Comitet revoluţionar european, cu următorii membri: Alexandre Auguste Ledru-Rollin pentru Franţa, Albert Darasz pentru Polonia, Lajos Kossuth pentru Ungaria şi el însuşi pentru Italia. Mazzini concepea crearea unei Europe unite printr-un congres european, unde popoarele să fie reprezentate în mod egal. El credea că fiecare naţiune trebuia să rămână stăpână şi să-şi reglementeze propriile interese, iar formarea federaţiei trebuia precedată de triumful ideii republicane, de triumful dreptului naţiunilor. Mazzini a refuzat, însă, să se 21 confrunte cu realitatea politică a timpului său, ceea ce explică lipsa din opera sa a unor proiecte concrete de realizare a unităţii europene. Mazzini nu a fost o voce izolată în epocă, iar discursul său a reluat motive similare din cultura europeană, exprimate public de Friedrich Schiller, Novalis, Heinrich Heine sau Jules Michellet. Mazzini este cel mai înalt reprezentant al unui mare curent european care încerca să salveze atât drepturile fiecărei naţiuni, cât şi pe cele ale unei comunităţi mai largi numită Europa. Tot în 1831, J. P. Buchez a fondat la Paris un ziar intitulat „Europeanul”, prin care încerca să răspândească ideile socialismului şi a unei federaţii europene. Un alt socialist, Consantin Pecqueur, a publicat o carte intitulată De la paix: de son principe et de sa realisation în care propunea instituirea unei puteri superioare confederale în Europa, care să fie capabilă să rezolve diferendele şi contradicţiile politice şi economice dintre statele şi popoarele continentului. Un prim moment în care vocea intelectualilor şi oamenilor politici din estul şi sud-estul Europei s-a auzit distinct a fost cu prilejul revoluţiilor de la 1848. Reprezentanţii emigraţiei revoluţionare poloneze, maghiare şi cehe de la Paris au dezbătut o posibilă reorganizare a spaţiului danubian, după potenţiala dezmembrare a monarhiei habsburgice şi formarea unei confederaţii ce urma să cuprindă Polonia, Ungaria, Principatele Române şi teritoriile slavilor de sud. În contextul aceloraşi mişcări revoluţionare, Congresul slavilor desfăşurat la Praga, în iunie, a trimis un apel către popoarele de pe continent, prin care le chema la un Congres general care să dezbată federalizarea Europei întregi, având centru chiar monarhia dualistă, restructurată federativ şi democratic. Asemenea programe de federalizare a Monarhiei, ce putea constitui nucleul unei Europe unite, au fost concepute şi de polonezii Valerian Krasinski, Adam Czartoryski, de croatul Ogarev Ostrojinski şi de românul Ioan Maiorescu. Victoria contrarevoluţiei şi instaurarea regimului neoabsolutist în monarhia habsburgică, a închis pentru o perioadă dezbaterea pe tema reorganizării federale. Tot în 1848 a apărut ideea realizării Statelor Unite ale Europei, după o expresie lansată într-un discurs rostit la Rouen, de avocatul Vesinet şi s-a conturat proiectul lui Henri Feugueray, apărut în „Revue nationale”, de a realiza o confederaţie de state, care să pună în valoare solidaritatea economică, spirituală şi politică a Europei. Nevoia de colaborare internaţională pentru a asigura stabilitatea întregului continent, pornind de la experienţa revoluţiilor paşoptiste, a reieşit şi din organizarea unor congrese de pace în intervalul 1848-1850. Menţionăm aici Congresul de la Bruxelles (septembrie 1848), de la Paris (august 1849) şi de la Frankfurt (1850). (cel de la Paris, prezidat de Victor Hugo este cel mai interesant). Tot în secolul XIX au existat proiecte ce vizau crearea unor „Europe zonale”, ce puteau constitui faze sau trepte spre făurirea Europei Unite. După evenimentele din 1848-1849, unii democraţi unguri, români şi slavi au elaborat proiecte ce au urmărit constituirea unei Confederaţii sau Europe Dunărene, alcătuită din Ungaria, Croaţia, Serbia, Principatele Române. Cele mai multe proiecte care au propus făurirea Europei Unite au apărut, de altfel, în momente fierbinţi, când continentul era zguduit de războaie sau alte conflicte şi au avut în vedere soluţii care să împiedice repetarea lor şi să asigure un climat de siguranţă şi pace. Unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai federalismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost francezul Pierre-Joseph Proudhon. În lucrările sale dedicate unităţii Europei, precum Principiul federativ, publicată în 1863 şi Despre capacitatea politică a claselor muncitoare, apărută în 1865, el recunoştea dreptul persoanelor şi a grupurilor de a se guverna ele însele. Pentru Proudhon, condiţia esenţială pentru constituirea Europei federale era ca elementele sale constitutive să fie coagulate deja în federaţii, adică Europa trebuia să fie o federaţie de federaţii. În viziunea lui, statele se obligau reproc să-şi delege din atribuţii şi 22 competenţe, care să aparţină exclusiv Delegaţiilor Federaţiei Europene. Sistemul conceput de Proudhon trebuia să fie mutual, să nege orice ierarhie sau centralism de tip administrativ sau guvernamental. El propunea însă şi soluţii irealizabile precum: restabilirea confederaţiilor italiene, greceşti, scandinave, danubiene, care vor duce la descentralizarea marilor state, dezarmarea generală şi la libertatea tuturor naţiunilor. Ideile sale au avut ecouri în epocă, mai ales printre simpatizanţii mişcării socialiste, care i-au preluat o parte din argumentaţie. Astfel, la congresul de la Lausanne, din 1867, prudhonianul Henri Tolain şi colaboratorii săi au redactat o moţiune ce preconiza crearea unei confederaţii de state libere ale Europei, bazată pe unitatea a două principii: naţional şi federalist. Această ambiguitate s-a păstrat pe toată perioada existenţei primei Internaţionale, deoarece socialiştii erau internaţionalişti prin formaţia lor politică, însă ca cetăţeni ai unor state în formare sau abia apărute pe scena europeană se puteau dezice cu greu de principiile naţionale, care au făcut posibilă crearea statelor lor. A doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX au fost dominate de iniţiativele de federalizare a Europei lansate în cadrul unor congrese generale. Astfel, în 1879 a avut loc un congres de pace la Neapole, care avea ca obiectiv dezarmarea statelor Europei, iar în 1891 s-a desfăşurat un alt congres la Roma, unde aderenţii Societăţilor pentru Pace erau invitaţi să-şi concentreze propaganda pentru instituirea Statelor Unite ale Europei şi a unui Congres permanent al Naţiunilor, care să soluţioneze orice problemă internaţională pe calea legii. În 1883, furieristul Jean-Baptiste Godin cerea instituirea unei federaţii europene care să aibă sediul alternativ în fiecare capitală federată, iar Francesco Crispi, vechi colaborator al lui Mazzini, devenit ministrul Casei de Savoia, îi propunea unui prieten să susţină un proiect de uniune europeană. În 1900, la Paris a avut loc Congresul de ştiinţe politice, organizat de juristul şi sociologul Anatole Leroy-Beaulieu. El a spus în cuvântul inaugural că problemele Europei contemporane nu-şi pot găsi soluţii definitive decât în cadrul unei federaţii europene, termen pe care îl preferă celui de Statele Unite ale Europei. El pleda pentru menţinerea bogăţiei culturale şi a diversităţii europene, deoarece naţiunile europene aveau o individualitate mai puternică decât coloniile engleze de peste ocean. Cât despre statele care puteau intra în confederaţie, el spunea că singurele cazuri litigioase sunt Turcia, Marea Britanie şi Rusia. În termenii gândirii politice şi ai presiunii diferitelor grupuri, primii ani ai secolului XX marchează o efervescenţă sporită a proiectelor federale şi în Anglia. În 1910, Liga Naţională Britanică pentru Pace susţinea ideea creării Statelor Unite ale Europei, iar în 1913 s-a format o Ligă a Unităţii Europene. Războiul a modificat aceste proiecte, ideea unei federaţii fiind abandonată în faţa posibilităţii de a crea o organizaţie mondială. *** Uneori sub paravanul propagandei pentru Europa Unită s-a dus o luptă înverşunată pentru răsturnarea unor regimuri politice din Europa, considerate obstacole serioase în calea democraţiei şi stabilităţii continentului. Acesta a fost cazul unui grup din Franţa, format din şefii opoziţiei republicane din Corpul Legislativ, care propunea convocarea unui Congres al Amicilor Păcii şi care lupta împotriva politicii imperiale în interior şi al celei agresive la exterior. Iniţiativa a fost popularizată în Elveţia, prin intermediul Secţiei de Ştiinţe Morale a Institutului din Geneva şi în lumea germană prin ziaristul Eduard Loewenthal, fondatorul „Ligii pentru Uniunea Europeană”. Liantul politic şi ideologic al acestor democraţi a fost: 1. ura comună împotriva militarismului napoleonian şi prusian, a tendinţelor imperialiste exersate de cele două state şi 2. convingerea că pacea putea fi asigurată prin înlăturarea din Europa a unor oameni de stat de tipul lui Napoleon III sau Otto von Bismarck şi prin instaurarea unor regimuri republicane. Majoritatea gânditorilor europeni considerau că pentru a pune bazele unei federaţii europene era de preferat ca în prealabil să existe o analogie a regimurilor democratice şi 23 parlamentare din statele intrate în procesul de federalizare. Totodată, se considera că solidaritatea politică între statele europene trebuia dublată sau asociată cu acţiuni convergente şi solidare pe plan economic, idee susţinută de Saint Simon, Constantin Pecqueur, Richard Cobden. În 1848 s-a vorbit chiar de beneficiile organizării comune a serviciilor poştale, a unităţii sistemului monetar şi de o Uniune Vamală Europeană. Emile de Girardin dorea ca viitorul Congres European să reglementeze acele probleme sociale pe care fiecare stat în parte nu le putea rezolva, dând ca exemplu durata zilei de muncă, iar Congresul de Ştiinţe Europene din 1900 a reiterat ideea unei uniuni vamale europene. Cât despre forma uniunii europene, lucrurile au evoluat de la concepţia statului federal ce a prevalat în prima parte a secolului XIX, spre o formă mai modestă în a doua parte, când s-a preferat confederaţia de state, plecându-se de la realitatea că statele naţionale erau încă puternice şi suverane şi trebuiau respectate. Exemple Citiți fragmentul din lucrarea Spre pacea eternă, de Immanuel Kant Realizați un scurt comentariu pornind de la acest text. Să ne reamintim... Sub impactul modernității, a laicizării societății și a dreptului internațional, intelectualii, scriitorii și oamenii politici au propus noi soluții pentru asigurarea păcii și stabilității pe continent. Au dispărut perspectiva și soluțiile de factură clericală, statul nu a mai fost privit ca feuda suveranului, ci ca un subiect de drept internațional, egal cu celelalte subiecte. A existat, de asemenea, o evoluție de la concepţia statului federal, ce a prevalat în prima parte a secolului XIX, spre o formă mai modestă în a doua parte, când s-a preferat confederaţia de state, plecându-se de la realitatea că statele naţionale erau încă puternice şi suverane şi trebuiau respectate. Preocupările teoretice și politice din secolul XIX au dat naştere la o puternică conştiinţă europeană şi au formulat ideea făuririi unei Europe Unite pe baza solidarităţii şi a destinelor comune. Test de autoevaluare a cunoştinţelor Realizați un scurt eseu cu titlul: „Giusepe Mazzini. O Europă revoluționară” 24 Unitatea de învăţare 5. Perioada interbelică. Europa după sistemul Versailles 1.1. Introducere În cadrul acestei teme, ne propunem să prezentăm contextul internațional determinant pentru evoluția ideii de Europa, principalele preocupări intelectuale cu privire la construcția europeană și demersurile politice în același sens. Vom analiza trecerea de la etapa dezbaterilor teoretice la angajarea politică privind formarea unei Europe unite. 1.2. Competenţele unităţii de învăţare - să definească termenii Mitteleuropa, suveranitate, integrare, cooperare - să explice impactul deciziei politice de asumare a proiectului european - să identifice efectele Primului Război Mondial asupra construcției europene - să analizeze surse de epocă Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore. Primul Război Mondial şi perioada imediat următoare au adâncit preocuparea pentru reorganizarea Europei şi au marcat trecerea de la proiectul german al Mitteleuropei la cel universalist inspirat de punctele lui Woodrow Wilson. La debutul conflictului mondial, Germania îşi proiecta viitorul în cadrul unui spaţiu economic şi cultural comun, dominat de Berlin. Cancelarul Bethmann-Hollweg formula, în septembrie 1914, următoarele scopuri de război: „Trebuie să creăm o asociaţie economică central europeană, prin tratate comerciale comune, prin care să includem Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Austro-Ungaria, Polonia şi poate Italia, Suedia şi Norvegia. Această asociaţie nu va avea nici o autoritate constituţională comună şi toţi membrii vor fi în mod formal egali, dar în practică vor fi sub conducerea Germaniei şi trebuie stabilită dominaţia economică a Germaniei asupra Mitteleuropa”. Mecanismele prin care hegemonia Germaniei urma să fie aplicată au devenit clare mai târziu. Ele includeau anexări teritoriale, tratamente preferenţiale pentru bunurile germane, controlul german asupra infrastructurii, în special asupra porturilor şi căilor ferate, dreptul de a stabili baze militare şi a încheia convenţii militare prin care să subordoneze forţele statelor independente controlului german. Aceste mecanisme ar fi creat o zonă de control german, plecând în est de la Finlanda, spre litoralul baltic, prin Ucraina, către Crimeea şi Balcani, extinzându-se în vest până la Belgia şi nord-vestul Franţei. În inima proiectatei Mitteleuropa ar fi urmat să stea axa Berlin-Viena. Conform poziţiei germane exprimate în 1915, Austria trebuia să reducă influenţa slavilor din propriul imperiu şi să redevină o putere germanică. Alături de aceste obiective cu caracter politic, au existat şi încercări de apropiere economică. Presiunea pentru o uniune vamală a fost în realitate mai ales una cu valenţe politice şi a venit de la Berlin. Viena a amânat însă discuţiile pentru programarea tarifelor până în aprilie 1916. Pe măsură ce războiul evolua şi poziţia financiară a Vienei devenea tot mai dificilă, austriecii au început să se uite cu tot mai mult interes către uniunea vamală. Înţelegerea a fost încheiată, în cele din urmă, în octombrie 1918. 25 Finalul războiului, înfrângerea Puterilor Centrale şi disoluția imperiului dualist au pus capăt acestor proiecte. Mitteleuropa a eşuat atât din cauza slăbiciunilor interne, de ordin economic, politic şi naţional (vezi cazul destrămării Austro-Ungariei), cât şi pentru că a fost copleşită de puterea adversarilor, în special a Statelor Unite. Odată cu finalul războiului, Statele Unite vor deveni factorul decisiv în perspectiva integrării europene. O altă consecinţă a conflictului a fost dezbaterea tot mai profundă asupra rolului jucat de statul naţional, conceput pe tiparele secolului XIX şi asupra viabilităţii acestui sistem. Încă din timpul războiului, identificăm trei atitudini faţă de statul naţional şi naţionalism, pe care le putem clasifica drept liberale, conservatoare şi radicale. Curentul radical respinge statul naţional ca un construct politic util şi dezirabil. În acest sens, scriitorul englez Norman Angell, laureat al premiului Nobel pentru lucrarea „The Great Illusion”, scria în 1914: „Salvate doar în sens juridic, naţiunile care compun comunitatea europeană nu sunt suverane şi nici independente.” Conservatorii, pe de altă parte, se erijau în apărători ai suveranităţii şi construcţiei statelor în stilul clasic al secolului XIX, poziţie consolidată de entuziasmul popular pentru statul naţiune. La mijlocul distanţei dintre conservatori şi radicali a apărut orientarea liberală, care susţinea că autodeterminarea este panaceul păcii europene. Modelat după ecuaţia naţionalismului de secol XIX, ce propovăduia libertate, egalitate şi dreptate, principiul autodeterminării a devenit piatra de temelie a tratatelor de pace din sistemul Versailles. Noua Europă, construită pe fundamentele acestui sistem, părea să intre decisiv pe drumul integrator deschis de principiile americane şi ale Societăţii Naţiunilor. În statele Europei centrale şi de est, unde existau încă probleme cu frontierele, perioada de reconstrucţie postbelică lăsa însă deschise posibilităţile pentru înțelegeri mai curând regionale, decât paneuropene. Preşedintele ceh T. D. Masaryk a discutat posibilitatea unei federaţii cu liderii români şi iugoslavi în 1918, o federaţie care să excludă statele duşmane, ca Austria, Ungaria şi Bulgaria. Apoi, premierul Eduard Benes a discutat o înţelegere economică cu premierul ungar Paul Teleki, căruia i-a sugerat că ar putea conduce la formarea Statelor Unite ale Europei Centrale. S-a ajuns, în cele din urmă, la formarea Micii Înţelegeri. Liderul polonez, Mareşalul Pilsudski, a lucrat la planul unei federaţii polono-lituaniene. Un tablou diferit l-au realizat două grupuri distincte din Europa centrală şi de est: agrarienii şi comuniştii, ambii favorabili federalizării. Agrarianul Alexandr Stamboliiski a promovat ideea unei uniuni a slavilor de sud şi crearea unei Internaţionale Verzi, reprezentând interesele ţăranilor, care constituiau majoritatea populaţiei în acestă regiune. Eforturile sale de a realiza mai întâi o aproiere de Iugoslavia au fost oprite de asasinatul comis asupra lui, în 1923. Colegul său, croatul Stjepan Radić, agrarian şi el, a împărtăşit aceeaşi soartă. La rândul lor, comuniştii îşi propuneau realizarea unei Republci Sovietice Socialiste Balcanice, care însă nu s-a mai realizat din cauza problemelor pe care comuniştii le aveau în diferite state şi a perspectivei oscilante a Moscovei. Ortega y Gasset, Nicolae Berdiaev sau Karl Jaspers, care au scris în perioada anilor ’20- ’30, atrăgeau atenţia asupra crizei conştiinţei europene. Ei constatau declinul Europei pe plan economic, pe planul valorilor intelectuale şi morale, dar şi în plan politic, în condiţiile ascensiunii nazismului şi a pericolelor venite dinspre Rusia sovietică. Semnele crizei erau percepute şi de unii oameni politici. Ei au încercat să găsească soluţii concrete, prin organizarea federală a continentului, cu scopul de a-l pune la adăpost de eventualele conflicte şi pentru a determina dezvoltarea economică. Este cazul Uniunii vamale europene, propusă de senatorul francez Yves le Trocquer sau a „planului Delasi” care sugera unirea prin legături comerciale solide a Europei agricole din est şi a Europei industriale din vest. Unul dintre intelectualii şi politicienii implicaţi decisiv în găsirea unor soluţii de perspectivă a fost Richard Coudenhove-Kalergi - partizanul realizării unei Europe federale prin unirea naţiunilor ei. Contele, austriac după tată şi japonez după mamă, a afirmat că doar prin 26 această formulă Europa îşi va putea menţine forţa şi prestigiul în lume, inclusiv în condiţiile afirmării unor super-puteri în viitorul apropiat. O Europă federalizată era capabilă, în viziunea lui, să menţină sistemul european de state stabilit la Versailles şi să prevină cucerirea continentului. Cele două probleme ale Europei erau Rusia şi Marea Britanie, ambele excluse din proiect. Motivele pentru excluderea URSS: din punct de vedere demografic era prea mare şi diversă, iar ideologic prea diferită de fundamentele democratice, care urmau să stea la baza Pan- europa. Alături de acest „imperiu nordic” era aşezată şi Marea Britanie, „imperiul sudic”, care gravita în jurul Oceanului Indian, a sudului Africii şi a Australiei, ceea ce o făcea mai curând non-europeană. Alături de pericolul sovietic, Kalergi vorbea şi de ameninţarea americană, deoarece Moscova dorea să cucerească Europa, iar SUA să o cumpere. Singurul drum ce îi rămânea „bătrânului continent” pentru a nu fi strivit de cei doi coloşi, era să se transforme într-o Uniune politico-economică. Kalergi concepea realizarea Europei unite pe etape. Procesul trebuia să înceapă cu o conferinţă pan-europeană, continua apoi cu formarea unei Curţi de Arbitraj, a unei uniuni vamale, care să transforme continentul într-un spaţiu economic omogenizat şi unitar şi sfârşea prin realizarea Statelor Unite ale Europei, conduse de un Parlament bicameral, format dintr-o Cameră a Popoarelor, care urma să reprezinte cetăţenii uniunii şi alta a Statelor. Cu toate reticenţele lui faţă de SUA, Kalergi recomanda adoptarea modelului economic american şi a modelului politic Panamerican. Aceste recomandări demonstrează că Richard Kalergi nu era un anti-american, ci era doar un temător faţă de puterea incomparabilă a finanţelor şi economiei americane. Kalergi mai afirma că Elveţia, prin structura sa multinaţională şi federativă, prefigurează viitoarea Pan-Europă, care nu se va putea forma, însă, fără o serioasă şi ireversibilă reconciliere franco-germană. Din 1922, Richard de Coudenhouve-Kalergi s-a adresat mai multor ziare cu un mesaj prin care cerea o uniune pan-europeană. În anul următor, el a reluat şi dezvoltat ideile din acest mesaj într-o lucrare care a cunoscut un mare succes în mai multe ţări; este vorba despre cartea Pan- Europa. Pentru a ajunge la această uniune europeană, autorul a discutat cu parlamentari din diferite state pentru a abandona, în mod democratic, suveranitatea tradiţională. El a creat, în 1924, o revistă şi o mişcare care au purtat acelaşi titlu, Pan-Europa, şi care aveau ca obiect propagarea ideilor sale. Sediul Uniunii Pan-Europene a fost stabilit în vechiul palat imperial de la Viena. Primul congres s-a ţinut în 1926, sub preşedenţia fostului premier austriac Seipel, a lui Eduard Benes, a lui Joseph Caillaux, a social-democratului Paul Loebe, preşedintele Reichstag- ului şi a lui Francesco Nitti. Au fost înfiinţate secţii naţionale în cea mai mare parte a statelor. Mişcarea, care trebuia să-şi ţină şedinţele în mod regulat, în diverse oraşe europene (Berlin-1930, Bâle-1932, Viena-1935), a cunoscut o dezvoltare foarte rapidă, mai ales în statele Europei Centrale. Principalul impediment în calea realizării Pan Europei a fost, însă, unul de ordin intern: neînţelegerile dintre Franţa şi Germania, exprimate atât la nivel oficial, cât şi neoficial. Ca răspuns la proiectul lui Kalergi, în aprilie 1924, deputatul german Wilhelm Heile a pus bazele Comitetului Internaţional pentru Uniunea Vamală Europeană, grup ce urmărea unitatea continentului. În timp ce Kalergi susţinea că tratatele de la Versailles vor fi respectate şi că nu ar trebui schimbate prea curând, Heile era un revizionist şi susţinea unirea Germaniei cu Austria. El susţinea că dacă naţiunii germane i se va permite să se unească, Germania ar fi o putere satisfăcută. Acest proiect dovedea încă o dată că existau rezistenţe în cadrul societăţii şi mediului politic german, că unii politicieni din această ţară erau mai curând atraşi de vechiul miraj al Mitelleuropa. Iniţiativele lui Kalergi privind crearea unui spaţiu comun nu au fost singulare în perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. La 29 ianuarie 1925, Eduard Herriot, preşedintele Consiliului francez şi ministru de Externe, a lansat un apel oficial în favoarea ideii unificării 27 europene. Cancelarul german Stresemann a preluat ideea, a prezentat-o în Reichstag şi apoi Partidul Social Democrat German a inclus-o în programul său. Când s-a încheiat Tratatul de la Locarno, ei au proclamat, în diferite ziare europene, realizarea primului pas în procesul de unificare, însă dincolo de declaraţii, Stresemann nu a dat semne că ar fi vrut să transforme simpatia pentru ideile lui Heriot în acţiuni concrete. În seria preocupărilor pentru realizarea proiectului de unificare continentală se înscrie şi Congresul Pan-European, desfăşurat în 1926, la Viena, la care au participat reprezentanţi ai guvernelor şi partidelor politice din diferite state de pe continent. Cu acea ocazie, s-a afirmat că, dacă Europa Continentală, de la Portugalia la Polonia, nu se va uni şi nu-şi va armoniza interesele într-o formă supranaţională, ar putea dispărea în viitorul apropiat, atât din punct de vedere politic, cât şi economic şi cultural. Proiectele Congresului propuneau de fapt, realizarea Statelor Unite ale Europei, după modelul SUA, ceea ce însemna că era vorba şi de federalizare politică şi de o unificare şi armonizare economică. În seria aceloraşi iniţiative, în 1927, se constituia la Geneva o Federaţie pentru alianţa europeană, iar în Franţa s-a constituit Comitetul francez pentru cooperarea europeană, care a fost prezidat de matematicianul Emile Borel. În 1929, „Revue de Vivants” condusă de Henry de Jouvenel, a organizat un concurs prin care recompensa cu un premiu de 10.000 de franci cel mai bun proiect de federaţie europeană. Au fost trimise 502 proiecte, iar caştigătorul a fost Robert Mangin. În acelaşi an, contele Sforza a publicat lucrarea Statele Unite ale Europei, Bertrand de Jouvenel a lansat cartea Spre Statele Unite ale Europei, iar în 1930, Edouard Herriot îşi publica lucrarea Europa, în care proiecta o uniune europeană în cadrul Societăţii Naţiunilor. Iniţiative pentru reorganizarea continentului au venit şi din zona economiştilor şi industriaşilor. Problemele economice structurale din perioada interbelică au fost strâns legate de apariţia unor competitori serioşi, precum SUA sau Japonia. Nevoia unei economii competitive, în contextul acestor realităţi, a dus la proiecte de cooperare economică. Astfel, în 1922, la Paris a fost creat Comitetul de acţiune pentru economie şi vămi, iar în 1926, un grup de oameni de afaceri a fondat Uniunea economică şi vamală europeană, la Paris, cu numeroase secţiuni naţionale pe întreg continentul. Unul dintre iniţiatori a fost M. Gaston Riou, autorul cărţii Europa, patria mea, în care lansa ideea constituirii unei confederații continentale, privită ca singura şansă a Europei de a-şi păstra rolul de hegemon al lumii, în competiţia cu SUA şi URSS. Industriaşii s-au organizat şi ei în carteluri pentru a coordona producţia şi stabilirea preţurilor pentru produsele lor. Cel mai important a fost cartelul oţelului, care în 1927 a cuprins industriaşi din Austria, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Germania, Ungaria, Luxemburg şi Saar. Centrul se afla la Luxemburg. Ei au început să întrevadă avantajele unei producţii în masă pe tot cuprinsul continentului, a unei pieţe unice şi a comerţului fără tarife, cu alte cuvinte a unei comunităţi economice europene. Louis Loucheur, afacerist şi om politic francez, a pus bazele unor Consilii Economice la Paris şi Berlin şi a publicat, în 1926, Probleme ale cooperării economice internaţionale. În lucrare a formulat propuneri pentru carteluri europene de cărbune, oţel şi grâu, organizate de guverne, idei care au premers Planul Schuman de mai târziu. Cea mai interesantă iniţiativă a epocii a aparţinut politicianului francez Aristide Briand, al cărui proiect de uniune europeană a stârnit cele mai ample dezbateri şi a angrenat politicieni, diplomaţi şi personalităţi publice din toate zonele continentului. Ideile lui Briand privind unitatea europeană datează din 1921, când au fost exprimate premierului britanic Lloyd George. Ulterior, ele au fost reluate în conversaţii particulare sau oficiale. Încercările Franţei de a se asigura împotriva unei eventuale agresiuni germane eşuaseră. Tot ce a putut face a fost încheierea pactului Briand-Kellog, care nu avea clauze explicite în acest sens, ci era mai curând o declaraţie de intenţie, prin care războiul, ca mijloc de rezolvare a conflictelor, era condamnat. În pofida aceasta, Briand vorbea de lichidarea definitivă a războiului 28 şi considera că este momentul pentru realizarea unui proiect federal. El a ridicat această temă la Madrid, în 1929, într-o întrevedere cu Gustav Stresemann, ministrul german de Externe, referindu-se vag la realizarea unei federaţii europene. Secretarul de stat german Carl von Schubert suspecta că Briand voia doar să distragă atenţia de la problema Saarului şi că orice organizaţie europeană ar proiecta francezii ar face-o pentru a fi un instrument protecţionist şi antiamerican şi pentru a domina continentul. Briand a mai luat contact şi cu alţi omologi din statele europene, precum prim ministrul britanic Ramsey Macdonald şi Mussolini şi a sondat opinia publică în perspectiva creării unui spaţiu unic european. În iulie 1929, el şi-a anunţat intenţia de a lansa un proiect de uniune europeană la viitoarea sesiune a Societăţii naţiunilor. În septembrie, s-a deschis la Geneva a zecea adunare generală a Ligii, iar la 7 septembrie, Briand a luat cuvântul cu ocazia dezbaterilor asupra raportului anual al Comisiei şi al Secretariatului. El a declarat atunci că această asociere era mai ales pe tărâm economic, dar crede că şi din punct de vedere politic şi social, legătura federală va fi binevenită, în măsura în care ea nu va aduce atingere suveranităţii statelor componente. Discursul lui Briand nu a lămurit mai mult politicienii şi opinia publică asupra intenţiilor sale, principala necunoscută rămânând limitarea suveranităţii statelor. În viziunea diplomatului francez, popoarele Europei constituiau un grup geografic şi era necesar ca între ele să existe legături strânse, astfel încât să se constituie un corp federal. Acest corp, prin instituţiile lui comune, permitea ca între popoarele ce-l compuneau să existe contacte şi dialoguri permanente. În aceste condiţii, naţiunile europene puteau fi capabile, nu doar să instituie o solidaritate puternică între ele, dar şi să înlăture orice ameninţare gravă la adresa păcii şi a liberei lor existenţe sau evoluţii spre progres. Pentru a lămuri lucrurile, Briand a fost însărcinat de 26 de delegaţi ai Adunării să pregătească un document, care să servească drept bază a unei consultări generale a guvernelor. Memorandumul asupra organizării unui regim de uniune federală a fost comunicat executivelor europene la 1 mai 1930, însă răspunsurile, deşi favorabile, au fost extrem de vagi, ca şi planul în sine. Diplomatul francez proiectase, de fapt, federaţia ca o alianţă regională a Societăţii Naţiunilor, legată prin câteva acorduri economice pentru a crea o piaţă comună. Delegaţii europeni ai Ligii s-au reunit la 8 septembrie 1930, la Geneva, cerând preşedintelui francez să pună problema Memorandumului pe ordinea de zi a Sesiunii. Briand a prezentat oficial moţiunea pe 11 septembrie, însă dezbaterile s-au concentrat îndeosebi în jurul problemei limitării suveranităţii. Diplomaţii prezenţi la dezbateri au încercat să stabilească dacă noua organizaţie va fi mai mult economică sau mai mult politică, marea majoritate respingând orice incursiune în cel de-al doilea domeniu. La 16 septembrie, a fost desemnată o Comisie pentru a redacta un raport complet, plecând de la documentul lui Briand şi de la discuţiile din plen. Această comisie s-a reunit pentru prima data pe 17 septembrie şi a derulat 10 întâlniri până în 1932 (când politicianul francez a decedat). După acest moment, lucrările Comisiei au fost definitiv abandonate. În 1932, guvernul francez a încercat să reia iniţiativa lui Briand, ca urmare a crizei economice, însă fără succes. Cum a fost receptat proiectul Briand? Imediat după discursul din septembrie 1929, Stresemann a răspuns cu entuziasm, Benes a fost rezervat, iar Vittorio Scialoja, ministrul de Externe italian, nu a exprimat clar un punct de vedere. Comentariile în presă au fost bogate, oscilând între ostilitate, suspiciune şi cvasi-indiferenţă. Chiar şi în Franţa ideea a fost receptată în maneră diferită. Pe măsură ce ideile lui Briand se cristalizau, poziţiile principalilor parteneri – Marea Britanie şi Germania – deveneau mai critice. Punctul de vedere german nu a fost unul unitar, dar poziţia cea mai întâlnită era că prin planul lui Briand, Franţa dorea să perpetueze sistemul de relaţii existente în estul şi sud-estul Germaniei. La început, diplomaţia britanică a crezut ca Franţa vrea să realizeze un Locarno oriental, dar apoi a exprimat frecvent confuzia asupra intenţiilor franceze. Reticenţele germanilor şi britanicilor erau în principiu aceleaşi. Ambele se 29 temeau că planul lui Braind va strica relaţiile cu americanii și ambele erau preocupate să nu submineze autoritatea Ligii Naţiunilor. Anglia era îngrijorată şi de impactul pe care un astfel de plan l-ar fi avut asupra imperiului său. Cum putem judeca încercarea lui Briand de realizare a unei Europe unite? Această întrebare generează alte trei întrebări: a fost schema propusă defectuasă şi/sau impracticabilă încât eşecul să fie inevitabil? A fost această schemă clădită pe circumstanţe nesigure? Care este importanţa proiectului în pofida eşecului implementării? Principalul obstacol în realizarea pan-europei în anii ’20 a fost antipatia franco-germană. Declaraţia lui Herriot din ianuarie 1925, că speră ca într-o zi să vadă realizat proiectul Statelor Unite ale Europei, trebuie aşezată lângă încercările lui disperate de a obţine securitate. Când aceste căutări au eşuat, noul ministru de Externe, Briand s-a orientat către singura strategie rămasă, reconcilierea cu Germania, dar fără să abandoneze cu totul vechile idei. S-a ajuns, astfel, la semnarea tratatului de la Locarno. Terenul propice găsit de francezi prin prezenţa lui Stresemann în fruntea diplomaţiei germane a dispărut după moartea acestuia, în octombrie 1929 şi după venirea la minister a lui Iulius Curtius. El era mai preocupat de întărirea influenţei germane în centrul şi estul Europei. Pe acest fond, proiectul de uniune a lui Briand a fost primit cu reticenţă la Berlin. Relaţiile franco-germane s-au răcit şi mai mult după expunerea planului de uniune vamală germano-austriacă, din martie 1931. Oficial, această uniune era deschisă şi altor state, dar, în realitate, proiectul a fost pregătit în secret şi era de fapt o pregătire a Anschlussului. La sfârşitul anilor ’20, aşadar, zarurile fuseseră aruncate. Anglia a preferat o strategie globală, bazată pe comerţ liber şi Liga Naţiunilor. În caz de urgenţă, ea se putea retrage în imperiul său. Germania s-a reîntors la Mitteleuropa, căutând să construiască baza puterii în centrul şi estul Europei. Franţa a propus oficial o Uniune Europeană, însă perspectivele unei astfel de uniuni nu au fost niciodată bune în anii ’20, iar în 1929 părea a fi prea târziu. Anii ’30 s-au caracterizat prin radicalism