Grecii și Prima Civzilizatie a Europei PDF

GRECII-PRIMA CIVIȚIZAȚIE A EUROPEI PAG. 40-66 Elada, țara grecilor antici sau Grecia se întindea în sud-estul Europei, cuprinzânnd insulele Marea Egee și partea vestică a Asiei Mici. Era o țară muntoasă, având câmpii puține și neroditoare. Locuitorii Eladei (elenii sau grecii) s-au a...

GRECII-PRIMA CIVIȚIZAȚIE A EUROPEI PAG. 40-66 Elada, țara grecilor antici sau Grecia se întindea în sud-estul Europei, cuprinzânnd insulele Marea Egee și partea vestică a Asiei Mici. Era o țară muntoasă, având câmpii puține și neroditoare. Locuitorii Eladei (elenii sau grecii) s-au așezat în această regiune în jurul anului 2000 î.H. Aveau ca principale ocupații, cultivarea măslinilor și a viței-de-vie, navigarea pe mări și comerțul. Vechii greci locuiau în cetăți numite polisuri, care aveau organizare și conducere proprii. Cele mai puternice cetăți ale vremii au fost Atena și Sparta (fig. 8). Grecii erau politeiști, credeau în mai mulți zei, cel mai important dintre ei fiind considerat Zeus. Fiecare cetate avea un zeu protector, în cinstea căruia se organizau, în spații special amenajate (fig. 10), serbări anuale sau o dată la patru ani (Jocuri Olimpice). Grecii au contribuit la progresul omenirii prin impresionanta lor cultură. Printre cele mai marcante personalități ale culturii grecești se numără Herodot, Pitagora și Hipocrate. Între secolele VIII și VI î.H., grecii au navigat pe mările învecinate, întemeind noi cetăți numite colonii. Fenomenul a rămas în istorie sub numele de marea colonizare greacă. Pe țărmul Mării Negre, grecii au întemeiat coloniile Histria (fig. 11), Tomis (azi, Constanța) și Callatis (azi, Mangalia), care au devenit importante centre economice în zonă. Dacii și romanii- așezare, mod de viață, ocupații și obiceiuri. Geții sau dacii făceau parte din ramura de nord a tracilor și locuiau pe un teritoriu cuprins între Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Țara lor se numea Dacia, iar capitala era la Sarmizegetusa. Romanii au trăit în Peninsula Italică (fig. 7), în cetatea Roma, într-o câmpie îngustă de pe malul Tibrului, numită Latium. Romanii au reușit să pună bazele unui stat întins prin cuceriri repetate. Dacii se ocupau cu agricultura, creșterea animalelor, apicultura, mineritul, olăritul, prelucrarea metalelor prețioase (fig. 12), în timp ce romanii se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, cu meșteșugurile și comerțul. Atât dacii, cât și romanii erau politeiști. Zeul suprem al dacilor era Zalmoxis, iar Jupiter, cel al romanilor. Împărații romani erau divinizați asemenea zeilor, iar în cinstea lor se organizau ceremonii religioase și diverse serbări și întreceri sportive. Portul dacilor aduce foarte mult cu al țăranilor din ziua de astăzi. Romanii, în schimb, purtau o mantie albă și umblau încălțați cu sandale.  Romanii au întemeiat cetăți-orașe, iar teritoriile cucerite le-au transformat în provincii. Erau constructori iscusiți ridicând arcuri de triumf, temple, piețe publice etc. Cucerirea Daciei de către romani Nașterea poporului român și a limbii române La cumpăna dintre cele două ere, contactele dintre daci și romani s-au intensificat. Bogățiile Daciei, dar și poziția ei geografică constituiau obstacole în calea extinderii Imperiului Roman. Între daci și romani s-au desfășurat două războaie (101 – 102 d.H., 105 – 106 d.H.) la capătul cărora Dacia a fost învinsă, cucerită și transformată în provincie romană. Provincia Dacia a fost colonizată cu cetățeni romani, iar capitala provinciei a fost numită Ulpia Traiana Sarmizegetusa (fig. 15), în cinstea împăratului care a cucerit-o. Dacii au adoptat stilul de viață roman, obiceiurile, cultura și limba latină, care se vorbea în admi- nistrație, fiind treptat romanizați. Au avut loc căsătorii mixte, din care au rezultat daco- romani. Imperiul Roman a contribuit și la pătrunderea creștinismului în spațiul carpato-danubiano- pontic, care și-a lăsat amprenta asupra vieții spirituale a locuitorilor săi. Romanizarea a continuat timp de câteva secole, chiar și în condițiile migrațiilor. Populațiile migratoare au fost asimilate de daco-romani. Poporul român formează alături de portughezi, spanioli, francezi și italieni familia popoarelor romanice din Europa. La sfârșitul secolului al VIII-lea d.H. se putea vorbi despre existența poporului român, vorbitor de limbă română, limbă de origine romanică în care s-au păstrat cuvinte de origine dacică, dar și cuvinte din limbile populațiilor migratoare asimilate (fig. 16). După recunoașterea creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman (sec. IV d.H.), misionarii au răspândit credința și pe teritoriul provinciei Dacia. Putem spune astfel că poporul român s-a născut creștin. Procesul de formare a poporului român și a limbii române poartă numele de etnogeneză. Românii au continuat să trăiască pe teritoriul fostei provincii române și în condițiile pătrunderii în zona populațiilor migratoare. La început erau organizați în mici formațiuni numite cnezate, voievodate, județe sau țări, la conducerea cărora se aflau voievozii, crezii sau junzi. Treptat, aceste formațiuni s-au unit pentru a face față pericolelor din afară, punând astfel bazele statelor medievale Transilvania, Țara Românească, Moldova și Dobrogea. Întemeierea Transilvaniei În secolul al IX-lea, documentele vremii atestă existența voievodatelor conduse de Menumorut (pe Crișuri), de Gelu Românul (pe Someșuri) și de Glad (în Banat). Aceste formațiuni au fost atacate de ungurii așezați în Panonia, care prin acțiuni repetate au reușit să cucerească întreaga Transilvanie până în secolul al XIII-lea, păstrând ca formă de organizare voievodatul. Pentru a-și menține stăpânirea asupra Transilvaniei, regii unguri i-au colonizat pe sași și secui, zona devenind astfel un loc de întâlnire a mai multor culturi și civilizații. Întemeierea Țării Românești În secolul al XIII-lea, în sudul țării sunt amintite, într-un document al vremii, voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcaș. Acestea se vor uni într-un singur stat sub conducerea lui Basarab I. Statul se numea Țara Românească și și-a afirmat independența față de Regatul Ungariei în urma Luptei de la Posada în 1330 (fig. 11). Întemeierea Moldovei În secolul al XIV-lea, regele Ungariei l-a trimis pe voievodul Dragoș, din Maramureș, dincolo de Carpați, pentru a stopa năvălirile tătarilor. După înfrângerea acestora, Dragoș a rămas în acele locuri, la conducerea mărcii de apărare cu centrul inițial la Baia, apoi la Siret. După moartea lui Dragoș, Bogdan, un alt voievod din Maramureș, i-a alungat pe urmașii acestuia, supuși regelui Ungariei, și a întemeiat un stat independent cu capitala la Baia căruia i-a spus Moldova. Întemeierea Dobrogei Dobrogea s-a format ca stat în secolul al XIV-lea, prin unirea mai multor formațiuni existente între Dunăre și Marea Neagră, cu scopul de a se apăra împotriva atacurilor turcilor. Printre conducători s-a aflat și Dobrotici, cel de la care provine și numele statului. Importanța întemeierii statelor medievale Întemeierea statelor medievale românești a însemnat o perioadă de progres pentru români și de păstrare a ființei naționale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, o nouă primejdie amenința întreaga Europă:expansiunea Imperiului Otoman, care, în mai puțin de un secol, a reușit să-și extindă teritoriul până în Asia și în sudul Europei până la Dunăre. Organizarea țării În 1386, în Țara Românească era înscăunat ca domnitor Mircea cel Bătrân, unul dintre urmașii lui Basarab I. În timpul domniei lui, statul a cunoscut o perioadă de înflorire economică, s-au dezvoltat agricultura și mineritul, iar comerțul era prosper. Domnitorul a zidit Cetatea de Scaun la Târgoviște (fig. 6), a organizat armata și a întărit cetățile de la Dunăre (fig. 4). Anticipând primejdia, Mircea cel Bătrân a întreținut în mod abil relații diplomatice cu Polonia, Ungaria și Moldova, pentru a-și asigura apărarea în fața atacurilor venite din partea Imperiului Otoman. Luptele pentru independență Mircea cel Bătrân s-a confruntat cu otomanii în mai 1395, într-un loc mlăștinos, numit Rovine (fig. 9), învingându-i și reușind astfel să mențină independența țării. În 1396, domnitorul a participat la cruciada antiotomană organizată de regele Ungariei. Bătălia s-a dat la Nicopole (fig. 10), iar turcii au ieșit învingători. Spre sfârșitul domniei, Mircea cel Bătrân a fost nevoit să accepte să plătească tribut turcilor și a cedat Dobrogea, cu condiția ca sultanul să nu se amestece în treburile țării. Domnitorul a murit în 1418, fiind înmormântat la mănăstirea Cozia (fig. 2), ctitoria sa. Vlad Țepeș a fost unul dintre urmașii lui Mircea cel Bătrân pe tronul Țării Românești. A avut trei domnii, în anii 1448, 1456 – 1462 și 1476. A rămas în memoria poporului ca un domn care pedepsea nelegiuirile cu tragerea în țeapă, de unde i s-a spus „Țepeș“. Organizarea țării Voievodul a făcut eforturi pentru a întări autoritatea domnească. A fost aspru cu boierii care îl contestau, încercând să le diminueze puterea. Era convins că, fără sprijinul poporului și fără o disciplină internă riguroasă, nu se putea angaja într-o confruntare militară cu turcii. Luptele cu turcii În 1462, Vlad Țepeș a respins campania turcilor prin care se urmărea cucerirea Țării Românești. A rămas faimos în istorie prin atacul de noapte asupra taberei turcești de la Târgoviște (fig. 5). Nemulțumită de conducerea lui Țepeș, o parte a boierimii l-a trădat, domnitorul văzându- se nevoit să se refugieze în Transilvania. Regele Ungariei l-a arestat sub pretextul trădării. Din timpul domniei lui Vlad Țepeș datează și prima atestare documentară a orașului București. Ștefan cel Mare a urcat pe tronul Moldovei în anum 1457, cu sprijinul lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești. Era fiu de domn și tragea din neamul Mușatinilor. Organizarea țării Încă de la începutul domniei, Ștefan s-a îngrijit să sporească bunăstarea țării. Sub conducerea lui au fost încurajate agricultura, comerțul și meșteșugurile, s-au ridicat noi târguri și au fost înfrumusețate vechile așezări. În domeniul apărării a fost preocupat de organizarea armatei și întărirea cetăților. creștin, Ștefan a ctitorit 44 de mănăstiri și de biserici, conform cronicarului Grigore Ureche, dintre care le amintim pe cele de la Voroneț (fig. 9), Putna (fig. 5), Neamț, Tazlău și Războieni. Luptele pentru apărarea țării Ștefan cel Mare a purtat lupte cu ungurii (Baia, 1467), cu polonii (Codrii Cosminului, 1497), cu tătarii (Lipnic, 1469) și cu turcii (Vaslui, 1475; Războieni, 1476; Șcheia, 1486). A fost însă un bun diplomat, care a urmărit să nu aibă niciodată doi dușmani în același timp. Era un strateg neîntrecut, folosind în luptă tactica hărțuirii sau pe cea a pârjolirii (locuitorii ardeau totul în calea dușmanului sau otrăveau fântânile). Una dintre cele mai însemnate victorii asupra turcilor a fost obținută la Vaslui, în 1475, Ștefan cel Mare stăvilind astfel pericolul ce amenința întreaga creștinătate. Importanța domniei În 1504, domnitorul s-a stins din viață, fiind înmormântat la mănăstirea Putna, ctitoria sa. Domnia lui a însemnat epoca de glorie a Moldovei, o perioadă de prosperitate și stabilitate. În secolul al XV-lea, contextul internațional a fost marcat de amenințarea pe care o reprezenta pentru statele creștine prezența în zona Dunării a Imperiului Otoman. Totodată, în prima jumătate a secolului, Moldova și Țara Românească fuseseră tulburate de lupta boierilor pentru domnie.  În Transilvania s-a ridicat în fruntea luptei antiotomane Iancu de Hunedoara, fiul lui Voicu Corvin, un cneaz român de prin părțile Hunedoarei. Regele Ungariei îl răsplătise pentru faptele lui, dăruindu-i moșia și castelul de la Hunedoara (fig. 2). Iancu a fost numit voievod al Transilvaniei de către regele Ungariei. Organizarea frontului antiotoman Iancu de Hunedoara a organizat o oaste numeroasă, pe care a înzestrat-o cu tunuri. A încheiat alianțe cu domnul Moldovei și cu cel al Țării Românești, unind sub comanda sa oștirile române. O importantă victorie împotriva turcilor a obținut-o pe râul Ialomița (1442), iar în anul 1456, la Belgrad (fig. 10), a obținut o altă mare victorie, învingând oastea condusă de sultanul Mahomed al II-lea, reușind astfel să oprească înaintarea otomană. Despre această bătălie s-a spus că „a decis soarta lumii creștine.“ Sfârșitul voievodului La scurt timp după victorie, Iancu s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit. A fost înmormântat în Catedrala Catolică din Alba Iulia (fig. 9), iar pe piatra sa de mormânt au fost scrise cuvintele: „S-a stins lumina lumii.“ Contextul internațional din a doua jumătate a secolului al XVI-lea nu era tocmai favorabil celor trei țări românești. Moldova și Țara Românească plăteau tribut turcilor, iar în centrul Europei se ridicase o altă putere care amenința cu extinderea dominației asupra Transilvaniei: Imperiul Habsburgic (Austriac). Începuturile domniei lui Mihai Viteazul În 1593, pe tronul Țării Românești a fost înscăunat domn Mihai Viteazul. El a refuzat să mai plătească tribut turcilor și a încheiat alianțe cu statele vecine pentru a se apăra în fața primejdiilor din afară. Luptele antiotomane Mihai Viteazul s-a confruntat cu turcii, obținând victorii asupra acestora la București, Giurgiu și Brăila, însă una dintre cele mai importante lupte s-a dat la Călugăreni, în 1595, într-un loc mlăștinos de pe malul Neajlovului. Învingându-i pe turci, Țara Românească și-a redobândit independența. Înfăptuirea Unirii din 1600  Cea mai mare dorință a lui Mihai Viteazul a fost unirea tuturor românilor într-un singur stat puternic și independent. În 1599, a trecut Carpații și l-a înfrânt, la Șelimbăr, pe principele Transilvaniei. Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia a fost primită cu entuziasm de locuitorii orașului (fig. 4). În 1600, a pătruns în Moldova și l-a alungat pe Ieremia Movilă, care se închinase polonilor, reușind astfel să înfăptuiască prima unire politică a celor trei țări române. Actul din 1600 nu a durat pentru că în 1601 Mihai Viteazul a fost ucis mișelește pe Câmpia Turzii.