Obiectul de Studiu și Metodologia Teoriei Microeconomice PDF

Capitolul 1 OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI MICROECONOMICE Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor teoriei economice în general şi al microeconomiei în particular. Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile...

Capitolul 1 OBIECTUL DE STUDIU ŞI METODOLOGIA TEORIEI MICROECONOMICE Acest prim capitol are un caracter introductiv în domeniul conceptelor şi metodelor teoriei economice în general şi al microeconomiei în particular. Resursele economice sunt relativ rare, deoarece nevoile umane cresc şi se diversifică continuu. Ca urmare, o sarcină importantă devine utilizarea eficientă a resurselor economice disponibile, majorarea cantităţii şi ameliorarea calităţii lor. Scopurile didactice ale capitolului ţintesc: determinarea locului Teoriei economice în sistemul ştiinţelor şi definirea obiectului ei de studiu; delimitarea obiectului şi subiecţilor de studiu ai Microeconomiei; înţelegerea esenţei economice a problemei alegerii în baza modelului posibilităţilor de producţie şi a costului de oportunitate; cunoaşterea instrumentarului metodologic utilizat de economiştii teoreticieni în vederea studierii fenomenelor şi proceselor microeconomice. Studiul Teoriei economice nu asigură o reuşită garantată în viaţă, ci contribuie la formarea mentalităţii economice a oamenilor, care le permite să-şi valorifice eficient propriul potenţial, precum şi alternativele oferite de mediul economic. 1.1. Teoria economică şi obiectul ei de studiu Locul Teoriei Disciplinele economice reprezintă un sistem de discipline: discipline economice în economice fundamentale, discipline economice aplicative (funcţionale sistemul ştiinţelor şi de ramură) şi discipline economice de graniţă. Teoria economică constituie o disciplină fundamentală. Deşi nu asigură obţinerea cunoştinţelor profesionale într-un domeniu concret de activitate, ea formează mentalitatea economică a oamenilor, care ajută la însuşirea cunoştinţelor concrete prin modul de gândire format. Astfel, prin teoria comportamentului consumatorului i se explică cum acesta alege ce şi cât să cumpere pentru a-şi maximiza satisfacţia, ea facilitând înţelegerea strategiilor de marketing aplicate de firme în vederea stabilirii, menţinerii şi extinderii pieţei deţinute. Prin teoria comportamentului producătorului i se explică cum acesta alege ce, cum şi pentru cine să producă, ea facilitând înţelegerea măsurilor de management operaţional şi strategic, elaborate şi promovate de către întreprinderi, precum şi a unor probleme legate de contabilitate şi audit. Prin teoria structurilor concurenţiale se obţin cunoştinţele necesare pentru înţelegerea strategiilor de comportament al firmelor pe piaţă, importanţa concurenţei loiale, caracterul nefast al acordurilor anticoncurenţiale şi al abuzului de poziţie dominantă. Astfel, Teoria economică reprezintă un fundament teoretico- metodologic pentru alte ştiinţe economice, sau este o ştiinţă economică fundamentală, din care celelalte ştiinţe economice preiau noţiunile economice de bază cu care ele operează – cerere, ofertă, preţ, piaţă, întreprindere, cost de producţie, profit, buget de stat, politică fiscală, politică monetară, investiţii, balanţă de plăţi etc. Teoria economică corelează şi cu alte ştiinţe. Aspectul cantitativ al legităţilor economice fiind fondat pe matematică şi statistică, teoria economică aplică un spectru larg de analize matematice – de la cea statistică şi probabilistică până la cea economică. Semnificative sunt relaţiile cu psihologia individuală şi socială. Teoria economică aplică legităţile psihologice, deoarece anume în conştiinţa umană se regăsesc sursele motivării activităţii economice, iar psihologia socială permite a înţelege mai profund particularităţile mentalităţii naţionale şi impactul ei asupra dezvoltării economice naţionale. Foarte strânse sunt relaţiile dintre economie şi drept. Legităţile economice obiective determină în mod substanţial conţinutul legilor juridice create de organul legislativ, compartimente întregi ale dreptului economic reprezentând, de fapt, generalizări ale practicii economice existente. Fenomenul „legilor nelucrative” denotă că adoptarea actelor normative inadecvate situaţiei economice concrete contribuie la nerespectarea lor, iar lipsa legilor juridice necesare împiedică desfăşurarea normală a activităţii economice. Legătura Teoriei economice cu ştiinţa istorică se realizează prin intermediul disciplinelor „Istoria economică” şi „Istoria gândirii economice”. Istoria reprezintă pentru Teoria economică una din principalele surse ale faptelor economice, care servesc în calitate de „materie primă” pentru ulterioarele generalizări şi de „laborator natural” pentru testarea veridicităţii teoriilor economice elaborate. Totodată, în cercetarea evoluţiei istorice au fost aplicate instrumente de analiză cantitativă specifică Teoriei economice, ceea ce a generat apariţia subdisciplinei istorice „cliometrie”. Confirmarea importanţei majore a Teoriei economice, ca ştiinţa, rezidă şi din faptul că pentru realizările deosebite în domeniul ei sunt decernate Premii Nobel. Originile Teoriei economice şi La mod general, obiectul de studiu al unei ştiinţe poate fi evoluţia obiectului ei de studiu delimitat doar când această ştiinţă a atins un anumit nivel de dezvoltare. Preistoria Teoriei economice are o durată de secole. În antichitatea greacă şi romană nivelul producţiei era redus, comerţul nu cuprindea decât o parte restrânsă din bunurile economice, cea mai mare parte consumându-se în interiorul gospodăriilor care le-au creat, iar întreprinderile păstrau dimensiuni artizanale. Ca urmare, reprezentările şi analizele economice, întâlnite îndeosebi la Platon şi Aristotel sub denumirea de „Economica” 1, se mărgineau la economia casnică şi la schimburile simple. În Evul Mediu cunoaşterea economică a fost subordonată moralei religioase, orientate spre căutarea mântuirii. Existenţa unor idei cu conţinut economic este insuficientă pentru transformarea lor într-un sistem ştiinţific integru, deoarece, iniţial, ele apar ca elemente ale unei cunoaşteri generale despre societate. Perioadă îndelungată această cunoaştere generală era întruchipată în filosofia morală, care îngloba în sine teologia, etica, jurisprudenţa, politica şi economica. Dezvoltarea manufacturilor şi, mai ales, revoluţia industrială din Europa au impulsionat atât producţia de bunuri, cât şi dezvoltarea rapidă a comerţului pe plan intern şi extern. Ca urmare, s-au intensificat preocupările pentru înţelegerea acestor procese, a factorilor şi motivaţiilor care le determină, ceea ce a cauzat, în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea, procesul de detaşare a ştiinţei economice de filosofia morală. Iniţial ştiinţa economică a fost numită Economie politică, termen utilizat de francezul Antoine de Montchréstien în lucrarea Tratat de economie politică, dedicat regelui şi reginei (1615). Semnificaţia termenului „politică” rezulta din problema economică centrală din acea perioadă – formarea statelor centralizate şi gestionarea lor eficientă în vederea creşterii puterii lor economice şi politice. Această denumire a fost preluată de şcoala fiziocrată franceză şi de şcoala clasică engleză, a cărei fondator A. Smith este considerat „părintele” ştiinţei economice teoretice. Prin cercetările acestor două şcoli a fost formulată problema principală de studiu – formarea sistemului economiei de piaţă – şi primul obiect de studiu economico-teoretic – legităţile creşterii şi distribuirii avuţiei sociale. De menţionat în acest sens că lucrarea principală a lui A. Smith a fost intitulată Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, iar clasicul J.B. Say, în Tratatul de economie politică, a explicat „modul în care se formează, se distribuie şi se consumă bogăţiile”. La mijlocul secolului al XIX-lea, în perioada anilor 1860–1870, şcoala clasică a cedat criticilor din partea şcolii marxiste. Păstrând denumirea de Economie politică, K. Marx, în lucrarea sa fundamentală Capitalul, a lansat un nou obiect de studiu economico-teoretic – relaţiile de producţie şi legile economice ce le guvernează pe diferite trepte de dezvoltare a societăţii. Schimbarea obiectului de studiu a avut consecinţe profunde în aspect atât teoretic, prin perfecţionarea metodologiei de cercetare, cât şi practic, prin lansarea „acţiunilor revoluţionare”. O nouă modificare a conţinutului ştiinţei economice teoretice a avut loc în anii ’70 ai secolului al XIX-lea, pe parcursul „revoluţiei marginaliste”, realizată prin aportul austriacului C. Menger, englezului W.S. Jevons şi francezului L. Walras. În această perioadă sistemul 1 Termenul „Economica” a fost propus pentru prima dată de filosoful antic Xenofont, el provenind de la două cuvinte de origine greacă: oikos – gospodărire şi nomos – lege. economiei de piaţă a fost deja format şi problemă centrală de cercetare a devenit cunoaşterea condiţiilor funcţionării lui echilibrate. Noul conţinut a dictat necesitatea schimbării denumirii ştiinţei economice, noua denumire, „Economics”, fiind propusă de fondatorul şcolii neoclasice A. Marshall, ea fiind tradusă din engleză fie ca „teorie economică”, fie ca „ştiinţă economică”. Primul curs universitar de Economics a fost ţinut de însuşi A. Marshall în 1902 la Universitatea din Cambridge. La denumirea de Economie politică nu s-a renunţat definitiv, ea fiind actualmente aplicată de reprezentanţii şcolii de la Virginia pentru desemnarea spaţiului de cercetare teoretică a mecanismelor opţiunii publice. A fost schimbată nu doar denumirea, dar şi obiectul de studiu al teoriei economice. Relaţiile de producţie au fost înlocuite cu comportamentul uman, dedus din raportul „nevoi- resurse”. Astfel, L. Robbins, în lucrarea Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice, a caracterizat ştiinţa economică drept o „ştiinţa despre activitatea umană determinată de caracterul limitat al resurselor şi de caracterul nelimitat al nevoilor, satisfacerea cărora este scopul activităţii umane” 2, iar P. Samuelson, în lucrarea Economics, ca „ştiinţă despre modul în care oamenii şi societatea învaţă să aleagă, cu ajutorul banilor sau fără ei, acele resurse de producţie rare pentru producerea diferitor mărfuri în prezent şi în viitor – între diferiţi oameni şi diferite grupări ale societăţii” 3. Pentru a înţelege mai bine sensul acestor definiţii ale obiectului de studiu, devine necesar de a examina esenţa nevoilor şi a resurselor economice. Nevoile economice Orice fiinţă umană este un produs al naturii şi societăţii, deci este o fiinţă biologico-socială. Ea există şi se dezvoltă în măsura în care îşi satisface multiplele nevoi. Noţiunea „nevoi” are interferenţe cu noţiunile „dorinţe” şi „cerere”. Dorinţele desemnează nevoile încă nesatisfăcute, adică starea psihologică a celui care crede că îi lipseşte ceva. Însă nu orice dorinţă se transformă în nevoie. Cât de mult nu am dori să substituim petrolul, gazul şi cărbunele cu energia solară, la moment nu o putem face din cauza restricţiilor de ordin tehnic şi economic, precum şi a rezistenţei din partea producătorilor de resurse energetice tradiţionale. Nevoile economice reprezintă un ansamblu de cerinţe, care pot fi satisfăcute în cadrul societăţii existente cu potenţialul tehnic disponibil. Drept exemple pot servi nevoia unei familii pentru carne, pâine şi legume, a unui copil bolnav pentru îngrijire medicală, a unei provincii pentru aprovizionarea cu energie electrică, a unui oraş pentru apă potabilă, a unei economii naţionale pentru investiţii străine de proporţii. 2 Robbins L. An Essay on the Nature and Significance of Economic Science. London, 1932. 3 Samuelson P. Economics. An Introductory Analysis. New York, Toronto, London, 1962.  Deosebirea dintre nevoi şi cerere rezidă în posibilitatea satisfacerii nevoii cu mijloacele monetare disponibile. Dacă cantitatea mijloacelor monetare disponibile permite satisfacerea nevoii, ea se transformă în cerere, cererea desemnând, astfel, nevoia solvabilă. Nevoile posedă un caracter obiectiv-subiectiv. Intrate în obiceiuri şi tradiţii de consum, ele dobândesc un caracter obiectiv. Totodată, la diferiţi indivizi, ele sunt diferite, în timp şi spaţiu, ceea ce le conferă o latură subiectivă, pronunţat psihologică. Multitudinea nevoilor umane a făcut necesară clasificarea lor după anumite criterii. Prima încercare de clasificare a efectuat-o încă Aristotel, care a delimitat nevoile corporale de cele spirituale. Clasificarea lui Aristotel a fost completată de A. Marshall, care a delimitat următoarele perechi de nevoi: primare şi secundare, inferioare şi superioare, pozitive şi vicii, comune şi specifice, ordinare şi extraordinare, individuale şi colective. Însă cea mai cunoscută este clasificarea propusă de psihologul american A. Maslow, conform căreia nevoile umane se divid în cinci categorii (figura 1.1): de autorealizare nevoi secundare de autoritate de comunicare de securitate fiziologice (alimentare, vestimentare, habitaţie) nevoi primare Figura 1.1. Clasificarea nevoilor economice Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni, existând două nivele în satisfacerea lor: minimal şi bazic. Nivelul minimal asigură consumul de bunuri necesare supravieţuirii, în timp ce nivelul bazic – volumul de bunuri necesar unui nivel de viaţă decent. Pornind de la această diferenţiere, statistica aplică noţiunile de „minim de existenţă” şi „buget de consum”, care se calculează ca indicator mediu per capita, precum şi separat pe vârste, sexe, mediu de trai. În urma cercetării nivelului de satisfacere a nevoilor fiziologice, s-a reliefat o legitate economică: la nivel minimal nevoile umane sunt relativ omogene, în timp ce la nivel bazic ele diferă în funcţie de preferinţele individuale şi tipurile de activitate. Noţiunile „primar” şi „secundar”, din piramida lui Maslow, nu exprimă importanţa lor pentru fiinţa umană, ci exprimă ordinea satisfacerii lor. Analiza acestei ordini l-a adus pe Maslow la descoperirea legii ierarhizării nevoilor, în conformitate cu care nevoile secundare devin actuale pentru om doar după ce sunt satisfăcute nevoile primare. Deşi nu sunt excluse cazurile când unele din nevoile secundare pot lipsi la unii oameni: de autoritate – la oamenii modeşti, de comunicare – la oamenii solitari. Clasificarea nevoilor fiind foarte diversificată, ea poate constitui un studiu aparte. Însă un interes deosebit îl prezintă trăsăturile acestor nevoi. Nevoile umane sunt nelimitate pe termen lung. Ceea ce îl deosebeşte pe om de animale este apariţia de noi nevoi, pe măsura satisfacerii celor vechi, şi continuitatea lor. Sub influenţa evoluţiei producţiei, oamenii şi-au diversificat alimentaţia şi vestimentaţia, mijloacele de comunicaţie şi transport, modalităţile de utilizare a timpului liber. Drept exemplu pot servi blugii. În secolul al XIX-lea, în scopuri tehnice, a fost creată o nouă stofă trainică. Ocazional din ea a fost cusută o pereche de pantaloni, ceea ce a generat o nouă nevoie – de blugi. Un alt factor important al diversificării nevoilor este publicitatea, care incită oamenii la permanente experimente de consum, soldate cu formarea unor nevoi noi. Analizând aceste situaţii empirice, economiştii au descoperit legea nevoilor crescânde, conform căreia pe măsura dezvoltării societăţii nevoile umane cresc cantitativ şi se modifică calitativ. Pe termen scurt însă numărul nevoilor economice este limitat. 1. Nevoile umane primare sunt limitate în capacitate. Trăsătura în cauză semnifică faptul că satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun. După cum menţiona A. Smith, „tendinţa spre alimentaţie este limitată la fiecare om de mărimea stomacului său”. Intensitatea resimţirii unei nevoi individuale este descrescândă pe măsură ce ea este satisfăcută continuu. De exemplu, nevoia în hrană se modifică pe măsura consumării de alimente, trecând de la foame spre saţietate, dezgust şi chiar suferinţă. În cazul nevoilor secundare însă, limita în capacitate dispare. Oamenii ambiţioşi niciodată nu vor recunoaşte pentru sine un exces de autoritate sau putere, iar cei înţelepţi – un exces de cunoştinţe (vestita concluzie a lui Socrate: „Eu ştiu că nu ştiu nimic”). 2. Nevoile umane au capacitatea de regenerare, ceea ce semnifică că nevoia se stinge prin satisfacerea ei, dar se reface în timp. Nivelul satisfacerii nevilor umane depinde de mai mulţi factori: Nivelul de dezvoltare economică a ţării şi mărimea veniturilor disponibile: cu cât mai dezvoltată este ţara şi cu cât sunt mai mari veniturile personale, cu atât mai multe nevoi pot fi satisfăcute mai bine. Nivelul de cultură al oamenilor influenţează structura nevoilor: cu cât mai înalt este nivelul culturii, cu atât mai mare este ponderea nevoilor secundare. Perioada de timp analizată. Economistul austriac E. Böhm-Bawerk a înaintat ipoteza că indivizii preferă să-şi satisfacă nevoile într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Motivele la  care el s-a referit au fost trei: incertitudinea viitorului, capacitatea limitată de previziune şi viaţa scurtă a omului. Bunurile economice Nevoile umane sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice. Bunurile sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consideră corespunzătoare pentru satisfacerea nevoilor lor. Deoarece nevoile umane sunt variate, nu mai puţin variate sunt şi mijloacele satisfacerii lor – bunurile. Luând drept criteriu provenienţa lor, ele se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt cele care nu ridică probleme de disponibilitate şi apropriere privată (aerul, lumina solară, apa din mări şi oceane, nisipul din pustiuri), deoarece sunt în cantităţi ce depăşesc nevoile umane. Bunurile economice sunt rezultatul activităţii economice, fiind produse cu cheltuieli de resurse economice. Diferenţa dintre bunurile libere şi cele economice trebuie interpretată uneori în funcţie de timp şi de loc. Aerul de munte sau apa din mare sunt bunuri libere numai pentru cei care beneficiază de ele în mod gratuit, iar pentru cei care fac cheltuieli pentru a accede la ele constituie bunuri economice. Pe măsura înrăutăţirii mediului ambiant şi a agravării problemelor ecologice, tot mai multe bunuri libere vor intra în categoria celor economice. Bunurile economice, la rândul lor, se clasifică în următoarele categorii (figura 1.2): După forma de existenţă – bunuri materiale – bunuri imateriale (servicii) După destinaţie BUNURILE ECONOMICE – bunuri şi servicii de consum – bunuri şi servicii de producţie După gradul de prelucrare – bunuri primare – bunuri intermediare – bunuri finale După gradul de interdependenţă - bunuri substituibile - bunuri complementare După gradul de exclusivitate şi rivalitate – bunuri private – bunuri publice Figura1.2. Clasificarea bunurilor economice  Bunurile şi serviciile de consum sunt bunurile ce contribuie direct la satisfacerea nevoilor. Unele sunt de unică folosinţă, adică nedurabile (bunurile alimentare, serviciile de energie electrică sau de coafor). Altele, deşi sunt utilizate un anumit timp, se uzează relativ rapid, fiind denumite bunuri semi-durabile (vestimentaţie, articole de igienă). A treia categorie o reprezintă bunurile durabile, adică care pot fi utilizate pe parcursul a mai mulţi ani sau chiar a întregii vieţi (mobilă, bijuterii, case de locuit). Bunurile de producţie servesc la producerea altor bunuri economice, satisfăcând astfel nevoile în mod indirect. Ele se compun din echipamente de producţie (maşini-unelte, clădiri industriale şi comerciale, mijloace de transport), materii prime şi semifabricate, energie, servicii acordate de o întreprindere altor întreprinderi. Bunurile primare sunt cele desprinse din mediul natural (copacii din pădure); bunurile intermediare – cele care au fost supuse unor transformări, dar se află în diferite etape de prelucrare (lemnul la fabrica de mobilă); bunurile finale intră în consum fără a mai fi supuse prelucrării (mobila din lemn). Bunurile substituibile se pot înlocui unele cu altele atât în consum, cât şi în alte genuri de activităţi economice. În categoria lor intră, de exemplu, cafeaua şi ceaiul (în cazul consumului), automobilul, trenul, avionul şi vaporul (în cazul deplasării teritoriale). Bunurile complementare sunt cele care se consumă doar în comun. De regulă, ele sunt prezentate ca bunuri-pereche de genul: automobil – carburant, calculator – soft, masă – scaune. Bunurile private sunt bunuri din a căror utilizare rezultă beneficii exclusive şi rivale. Un bun privat este considerat exclusiv, deoarece poate fi consumat numai de persoana care îl posedă, care l-a cumpărat. Caracteristica de rivalitate derivă din faptul că fiecare unitate vândută de bun diminuează oferta lui totală. Bunurile publice se caracterizează prin non exclusivitate şi non rivalitate. Un bun public este non exclusiv, deoarece poate fi consumat de mai multe persoane. Excluderea de la utilizarea lui a unor potenţiali consumatori este imposibilă, chiar dacă aportul acestora la producerea bunului respectiv este egal cu zero. Totodată, un bun public se caracterizează prin non rivalitate – oferta lui totală nu se diminuează dacă bunul respectiv face obiectul consumului individual sau colectiv. Deci, un bun public poate asigura beneficii individuale egale, indiferent de numărul consumatorilor. De menţionat că cele două caracteristici (non rivalitatea şi non exclusivitatea) sunt întrunite numai de bunurile publice pure – apărarea naţională, iluminatul străzilor, serviciile prestate de poliţie etc. Problemele legate de finanţarea, producerea şi prestarea lor şi le asumă statul, ele fiind acordate consumatorilor în mod direct şi gratuit. Bunurile cvasipublice (serviciile de învăţământ public, unele servicii sociale, medicale) trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se comercializează are la bază atât criteriile pieţei, cât şi criteriile administrative şi de echitate.  Producerea bunurilor economice necesită posedarea, utilizarea şi combinarea resurselor economice. Resursele economice În scopul satisfacerii nevoilor de consum şi de producţie omul acţionează asupra naturii, realizează un proces de producţie, prin care transformă şi adaptează elementele naturii potrivit scopurilor sale. Ansamblul elementelor ce pot fi atrase şi utilizate în producerea bunurilor economice, necesare satisfacerii nevoilor umane, constituie resursele economice. Ca şi nevoile umane, ele sunt diverse, delimitându-se următoarele categorii (figura 1.3): După sursa de provenienţă – resurse primare, sau originare RESURSE ECONOMICE – resurse derivate După natura lor – resurse umane – resurse naturale – resurse investiţionale – resurse informaţionale După gradul recuperării resurselor naturale – resurse regenerabile – resurse neregenerabile Figura 1.3. Clasificarea resurselor economice Resursele primare, sau originare, sunt constituite din resursele naturale şi din potenţialul demografic. Ele nu pot fi create sau sintetizate pe cale artificială. Resursele derivate sunt obţinute în baza celor primare, fiind rezultate ale activităţii umane. Ele cuprind: maşini, utilaje, instalaţii, stocuri de materii prime, cunoştinţe şi experienţă. Resursele umane exprimă capacităţile fizice şi intelectuale, moştenite şi obţinute, pe care membrii societăţii le aplică în activitatea economică. Resursele naturale includ resursele pe care natura le-a creat şi/sau le regenerează (pământul, apa, bogăţiile subsolului). Resursele investiţionale reprezintă bunurile cu ajutorul cărora se creează alte bunuri (spaţiile de producţie, echipamentele, utilajele, instrumentele, mijloacele de transport productiv etc.). Resursele informaţionale cuprind datele necesare pentru informare, luarea deciziilor şi efectuarea acţiunii economice.  Indiferent de natura lor, resursele economice trebuie interpretate, pe termen scurt, ca relativ rare, adică insuficiente în raport cu nevoile umane. Sunt rare suprafeţele funciare, datorită extinderii oceanului planetar, a suprafeţelor ocupate de pustiuri, munţi şi gheţari. Sunt relativ rare echipamentele de producţie, mai ales în ţările subdezvoltate. Sunt relativ rare resursele umane de anumite calificări şi profesii. Deşi posibilităţile cunoaşterii sunt nelimitate, stocul existent de cunoştinţe nu permite soluţionarea totalităţii problemelor cu care se confruntă omenirea. Ca urmare, raritatea relativă a resurselor economice pe termen scurt este considerată lege economică generală pentru toate ţările, fie ele sărace sau bogate. Prin aceasta ea se deosebeşte de „penurie” (deficit), care este o stare conjuncturală şi limitată în spaţiu. Caseta 1.1. Restricţiile vieţii cotidiene Se poate crea impresia că problema rarităţii nu atinge oamenii foarte bogaţi, care îşi pot permite de toate. Astfel, miliardarul grec Aristotel Onassis poseda o avere care îi permitea să cheltuiască deseori în mod abuziv. Problema rarităţii s-a manifestat la el nu în insuficienţa de bani, ci în insuficienţa de timp şi puteri pentru a rezista bolii nevralgice care l-a atacat. Timpul este deficitar pentru noi toţi, deoarece toţi dorim multe, pe când ziua se limitează la 24 ore. Banii şi timpul nu sunt unicele manifestări ale rarităţii pe care le suportăm noi toţi. Să luăm situaţia când suntem invitaţi la o „masă suedeză”. Putem, gratis, mânca orice în timpul rezervat pentru aceasta. În cazul dat raritatea relativă nu se referă nici la bani, nici la timp, ci la dimensiunea stomacului nostru. În faţă avem diverse bucate şi trebuie să alegem ce şi cât să mâncăm în primul rând, în al doilea rând etc., până la saţietate, fiind imposibil de a consuma integral toate bucatele propuse. Ca urmare, surse ale rarităţii în viaţa noastră cotidiană sunt diverse restricţii cu care ne confruntăm – restricţii de ordin material, monetar, fiziologic. Alegerea economică Pentru a depăşi raritatea resurselor economice, oamenii aplică noi tehnici şi tehnologii, care lărgesc posibilităţile de producere a bunurilor. Însă bunurile suplimentare necesită resurse economice suplimentare. În acest mod se creează o spirală de extindere a producţiei şi a resurselor necesare ei, care semnifică o contradicţie economică majoră: creşterea economică generează şi sporeşte raritatea economică. Consecinţele acţiunii legii rarităţii resurselor se reduc la următoarele: raritatea resurselor economice le face preţioase, stabilindu-se la ele un anumit preţ; stabilirea preţului la resursele economice determină suportarea anumitor costuri; existenţa costurilor determină organizarea activităţii economice în baza unui comportament economic raţional axat pe alegere. La mod general, alegerea reprezintă acţiunea prin care se acordă preferinţă unei anumite operaţiuni, celelalte fiind eliminate. Din multitudinea bunurilor de consum consumatorii le aleg pe cele care le sunt necesare şi accesibile ca preţ şi după veniturile disponibile. Alegerile pe care le efectuează întreprinderile se bazează pe preţurile actuale ale resurselor economice şi pe cererea viitoare faţă de bunurile economice fabricate. Alegerea investitorilor se orientează şi ea la decalajul dintre costul mijloacelor investite şi venitul care poate fi obţinut în viitor. Se impune, astfel, luarea unor decizii care necesită alegerea unei alternative dintr-o multitudine posibila, luând în consideraţie factorul timp. Teoria economica contemporană este o ştiinţa comportamentală, al cărei obiect de studiu este alegerea deciziilor optimale cu privire la utilizarea resurselor economice rare. Dacă resursele şi bunurile nu ar fi fost rare, nu ar fi existat problema alegerii economice şi nu ar fi existat, prin urmare, ştiinţa economică. Structural, Teoria economică se divide în mai multe compartimente, cele mai elaborate fiind Microeconomia şi Macroeconomia. 1.2. Obiectul şi subiecţii studiului microeconomic Apariţia şi obiectul Microeconomia (microeconomics) s-a delimitat în ultima treime studiului microeconomic a secolului al XIX-lea graţie desfăşurării „revoluţiei marginaliste”, ai cărei precursori au fost G. Thünen şi G.Gössen, iar promotori – austriecii C. Menger şi E. Böhm-Bawerk, englezul S. Jevons şi francezul L. Walras. Însă după fiecare revoluţie ştiinţifică apare, de obicei, o personalitate care sistematizează inovaţiile introduse, creând „nucleul dur” al ştiinţei pentru o anumită perioadă de timp. După „revoluţia marginalistă” această misiune i-a revenit lui Alfred Marshall. În lucrarea sa Principiile ştiinţei economice (1890) el a format sistemul de noţiuni şi legităţi care guvernează comportamentul unui consumator, al unui producător, funcţionarea pieţei unui produs.  Caseta 1.2. Alfred Marshall (1842-1924) A. Marshall s-a născut la Londra şi a studiat matematica, economia, logica şi filosofia morală la Universitatea din Cambridge. În anii 1885-1908 el activează ca profesor la această Universitate, devenind fondatorul faimoasei şcoli de la Cambridge, din care ulterior au ieşit A. Pigou, J.M. Keynes, J. Robinson şi alţi economişti iluştri. Principalei sale lucrări – Principiile ştiinţei economice (1890) – Marshall i-a dedicat 20 ani din viaţă, iar cursul Economics, introdus de el în 1902, a devenit manualul principal al studenţilor economişti până la apariţia Economics-ului lui P. Samuelson (1948). Principalele realizări ale lui A. Marshall în domeniul analizei cererii sunt legate de deducerea curbei cererii (el fiind primul care a stabilit legătura dintre legea cererii şi legea utilităţii marginale descrescânde) şi analiza surplusului consumatorului. Tot el a universalizat noţiunea de elasticitate, aplicând-o faţă de cererea la bunurile finale şi la factorii de producţie, precum şi la oferta bunurilor. În domeniul analizei ofertei Marshall a delimitat perioada de piaţă, perioada scurtă şi perioada lungă de timp şi a dezvoltat ideea randamentului crescător şi descrescător al factorului de producţie variabil. El a susţinut că, pentru majorarea bunăstării sociale, se cer a fi impozitate ramurile cu randament descrescător, iar subvenţionate – cele cu randament crescător; în ramurile cu randament constant intervenţia statului fiind inutilă. Însă locul central în teoria sa îl ocupă problema formării preţului de echilibru. Dacă reprezentanţii şcolii clasice considerau că preţul bunului este determinat de costurile de producţie, iar economiştii marginalişti – de utilitatea marginală a bunului, Marshall a sintetizat aceste două abordări prin introducerea în analiză a factorului timp. Cu cât perioada de timp este mai scurtă, menţiona el, cu atât mai mare este influenţa cererii asupra formării preţului, iar cu cât perioada de timp este mai mare, cu atât mai mult creşte influenţa costurilor de producţie. Rolul cererii şi al costului asupra preţului de echilibru a fost comparat cu lamele foarfecii care taie hârtia. Metoda lui A. Marshall cu privire la studierea echilibrelor parţiale, fiind mai puţin elaborată decât cea a lui L. Walras, totuşi are meritul de a fi mai practică şi mai apropiată de interesele omului de afaceri. Microeconomia (de la grecescul mikros – mic şi oikonomike – arta de a gospodări) studiază legităţile comportamentului individual al agenţilor economici, bazat pe alegerea optimala dintr-o multitudine de variante de utilizare a resurselor şi bunurilor economice rare. Cursul ei iniţial este structurat în câteva compartimente de bază: teoria funcţionării pieţelor; teoria comportamentului consumatorului; teoria comportamentului producătorului; teoria structurilor concurenţiale de piaţă. Subiecţii studiului Subiecţii principali de analiză microeconomică sunt gospodăriile microeconomic casnice şi întreprinderile. În statistica mondială gospodăria casnică 4 este concepută ca gospodărie gestionată de o persoană sau de un grup de oameni care locuiesc împreună şi posedă un buget comun. De regulă, ea este reprezentată de o familie, în ale cărei funcţii intră: 1) obţinerea veniturilor din vinderea factorilor de producţie (de exemplu, a forţei de muncă) şi a averii posedate (plata de arendă pentru spaţiu locativ şi pământ, dobânzi la conturi bancare, dividende pe acţiuni); 2) gestiunea gospodăriei casnice (activitatea în mica gospodărie agricolă, efectuarea diverselor lucrări casnice, cumpărarea de bunuri şi servicii, consumul bunurilor materiale şi spirituale); 3) menţinerea legăturilor cu „exteriorul” gospodăriei (plătirea impozitelor, obţinerea de la stat a transferurilor sociale, primirea transferurilor băneşti din exteriorul ţării); 4) educaţia copiilor. Gospodăriile casnice sunt principalii consumatori de bunuri finale, ele luând decizia „ce şi cât să consume”, pornind de la preferinţele lor, veniturile de care dispun şi modificarea preţurilor la bunurile de consum. Totodată, ele sunt şi principalele deţinătoare de economii, plasate în sistemul bancar sau pe piaţa hârtiilor de valoare. Întreprinderile reprezintă organizaţii economice cu un complex patrimonial autonom (care cuprinde încăperi, utilaje, aparate, instrumente, mijloace băneşti, stocuri de materiale, patente etc.), în ale căror funcţii intră: 1) producerea şi vinderea bunurilor economice, prestarea serviciilor sau efectuarea unor lucrări în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor; 2) distribuirea veniturilor obţinute; 3) crearea locurilor de muncă; 4) menţinerea legăturilor cu „exteriorul” întreprinderilor (plătirea impozitelor, obţinerea de la stat a transferurilor economice, atragerea investiţiilor străine şi cooperarea economică cu agenţii străini). Întreprinderile sunt principalii producători de bunuri şi servicii, ele luând decizia „ce, cum şi pentru cine să producă”, pornind de la resursele economice şi tehnologiile disponibile, costurile necesare a fi suportate, cererea consumatorilor şi posibilităţile de câştig. Totodată ele sunt şi principalii debitori, împrumutând resurse monetare necesare efectuării investiţiilor. Gospodăriile casnice şi întreprinderile interacţionează pe piaţă. În acest caz, microeconomia explică legităţile formării şi modificării cererii consumatorilor şi a ofertei producătorilor, mecanismul de formare a preţului la care se vând/cumpără diverse bunuri şi a cantităţii bunurilor vândute-cumpărate (preţul şi cantitatea de echilibru), modalităţile de reechilibrare a pieţei şi cauzele modificării echilibrului pe piaţa unui produs. Deoarece gospodăriile casnice şi întreprinderile activează într-un anumit mediu intern şi pot avea legături cu agenţii străini, microeconomia explică influenţa politicilor publice asupra comportamentului lor, strategiile concurenţiale aplicate faţă de rivali, precum şi avantajele/dezavantajele care rezidă din relaţiile lor cu „exteriorul”. 4 Pentru desemnarea gospodăriilor casnice se mai aplică noţiunea de „menaj”. Problemele fundamentale Organizarea activităţii microeconomice se bazează pe de organizare a activităţii soluţionarea a trei probleme fundamentale: „ce şi cât de microeconomice produs”, „cum de produs” şi „pentru cine de produs”. Problema „ce şi cât de produs” determină alocarea şi realocarea resurselor economice în scopul producerii bunurilor economice. Decizia de a produce anumite bunuri presupune o alocaţie a resurselor economice între întreprinderile care produc aceste bunuri. De exemplu, pentru a construi mai multe drumuri, devine necesar ca o mai mare cantitate de resurse umane, materiale, financiare şi informaţionale să fie alocată construcţiei lor. Luarea deciziei ce şi cât de produs se orientează la atingerea eficienţei alocative, care presupune utilizarea integrală a resurselor economice pentru producerea bunurilor necesare. Problema „cum de produs” determină ce resurse, în ce cantităţi şi combinaţii se cer a fi utilizate la producerea bunurilor. Această problemă apare graţie faptului că există mai multe modalităţi tehnologice de producţie. De exemplu, o tehnologie de producţie poate utiliza o mare cantitate de muncă şi doar câteva utilaje simple (producţie bazată pe muncă manuală); alta, un mare număr de maşini complexe şi doar câţiva operatori (producţie automatizată). În primul caz producţia manuală poate fi organizată pe motivul că munca este ieftenă sau se cer aptitudini unice pentru careva produse. În cel de-al doilea caz producţia automatizată poate fi organizată pe motivul că forţa de muncă este scumpă sau cantitatea de bun cerută pe piaţă este foarte mare. Luarea deciziei cum de produs se orientează la atingerea eficienţei productive, care presupune că alegerea dintre multiplele variante alternative de folosire a resurselor trebuie să asigure obţinerea fie a unei cantităţi determinate de bunuri cu un consum minim de resurse (principiul minimizării), fie a unei cantităţi maximale de producţie cu resursele economice disponibile (principiul maximizării). Maximizarea avantajelor obţinute la un efort dat sau minimizarea efortului depus pentru realizarea efectului dorit reprezintă principiul optimalităţii. Problema „pentru cine de produs” ţine de echitatea distribuirii bunurilor produse şi se orientează la obţinerea eficienţei distributive. Aceasta se consideră a fi atinsă când, prin redistribuirea bunurilor, devine imposibilă ameliorarea bunăstării unui subiect economic fără afectarea bunăstării altuia. Importanţa echităţii distribuirii bunurilor rezidă din faptul că ea influenţează atât productivitatea resurselor umane, cât şi motivaţia activităţii antreprenoriale. Punctul de plecare al analizei microeconomice îl constituie conceptele de alocare, alegere şi cost de oportunitate, reflectate în modelul posibilităţilor de producţie. 1.3. Modelul posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate  Instrumentul care pune în evidenţă diferite combinaţii alternative Caracteristicile modelului de producţie, într-un orizont scurt de timp, este modelul posibilităţilor de producţie posibilităţilor de producţie. Ca orice model de analiză, el simplifică realităţile economice, însă pe baza utilizării lui se pot formula unele concluzii cu privire la raritate, cost de oportunitate (alternativ) şi alegere raţională. Modelul posibilităţilor de producţie se bazează pe următoarele premise: 1) alegerea se efectuează doar între două bunuri; 2) cantitatea şi calitatea resurselor economice este constantă; 3) tehnologia fabricării rămâne nemodificată; 4) economia are un caracter închis (ce semnifică lipsa legăturilor economice cu exteriorul). Posibilităţile de producţie reprezintă cantitatea de bunuri/servicii care pot fi produse în condiţiile utilizării depline a resurselor economice. Expresia grafică a acestor posibilităţi este reprezentată de curba (frontiera) posibilităţilor de producţie (CPP). Dacă, de exemplu, o gospodărie casnică ar putea produce grâu (în ordine descrescătoare, în tone: 10; 6; 5; 0) şi porumb (în ordine crescătoare, în tone: 0; 1; 3; 6), atunci posibilităţile de producţie ar putea fi reprezentate tabelar şi grafic în modul următor (tabelul 1.1, figura 1.4): Tabelul 1.1 Y Posibilităţile de producţie (grâu) Variante Grâu (t) Porumb (t) 10 A alternative B 9 E A 10 0 6 C B 9 1 F C 6 3 D X D 0 6 0 1 3 6 (porumb) Figura 1.4. Curba posibilităţilor de producţie Tabelul evidenţiază că prima variantă alternativă de utilizare a resurselor economice rare presupune alocarea lor integrală la producerea grâului, ceea ce grafic este reprezentat prin punctul pe axa OY, care desemnează cantitatea de grâu posibilă a fi produsă (punctul A). Ultima variantă alternativă semnifică utilizarea integrală a resurselor economice la producerea porumbului, ceea ce este reprezentat grafic prin punctul pe axa OX care desemnează cantitatea de porumb posibilă a fi produsă (punctul D). În situaţii reale, deoarece ambele bunuri sunt necesare, o parte din resursele economice vor fi alocate la producerea grâului, iar altă parte – la producerea porumbului, pe grafic aceste variante alternative fiind reprezentate prin puncte ale curbei posibilităţilor de producţie (punctele B şi C). Punctele plasate pe CPP indică volumul maximal de bunuri economice (grâu şi porumb în exemplul propus) care poate fi produs, toate resursele economice fiind utilizate deplin. Orice punct deasupra acestei curbe indică un volum de bunuri imposibil a fi produs, deoarece resursele economice pentru acest volum sunt insuficiente (punctul E). Orice punct dedesubtul curbei semnifică un volum de bunuri mai mic decât cel posibil a fi produs, din cauza utilizării parţiale sau ineficiente a resurselor economice (punctul F). Deci, CPP separă combinaţiile realizabile de producere a bunurilor (A, B, C, D, F) de cele nerealizabile (E). Panta CPP este înclinată negativ, ceea ce denotă că în condiţiile utilizării depline a resurselor economice majorarea producerii unui bun este urmată de reducerea cantităţii produse de celălalt bun. De exemplu, dacă se alege majorarea producerii de grâu, va fi necesar, cu resursele disponibile şi tehnologiile existente, de a reduce producerea porumbului, prin realocarea resurselor economice de la producerea porumbului la producerea grâului. Şi invers, dacă se va alege majorarea producerii porumbului, va fi necesar de a reduce producerea grâului, prin realocarea resurselor economice de la producerea grâului la producerea porumbului. Panta CCP, calculată prin panta tangentei într-un punct oarecare a CPP, denotă în ce proporţie un bun este sacrificat pentru a produce altul, prin realocarea resurselor economice disponibile. Panta tangentei faţă de axa OX, măsurată prin mărimea unghiului α, denotă câte unităţi din grâu va trebui de redus pentru a majora producerea porumbului cu o unitate. Şi invers, panta tangentei faţă de axa OY, măsurată prin mărimea unghiului β, denotă câte unităţi din producţia de porumb va trebui de redus pentru a majora producerea grâului cu o unitate (figura 1.5). Y (grâu) β 10 – ∆y α +∆x X O 6 (porumb) Figura 1.5. Costurile de oportunitate Proporţia de înlocuire a unui bun cu altul poartă denumirea de cost de oportunitate, sau cost alternativ.  La mod general, costul de oportunitate reprezintă aprecierea (în expresie cantitativă sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă. El se calculează prin raportul dintre efectul pierdut şi cel care se obţine, sau dintre diminuarea cantităţii bunului sacrificat (– ∆Y) şi unitatea suplimentară din bunul care se doreşte (∆X): − ∆Y CO = ∆X După cum denotă tabelul 1.1 şi graficul 1.4, deplasarea din punctul A pe CPP în punctul B determină sacrificarea unei tone de grâu pentru producerea unei tone de porumb, costul de oportunitate a 1 tone de porumb fiind 1 tonă de grâu  CO1 = 9 − 10 = −1. Deplasarea din punctul  1− 0  B în punctul C va genera un cost de oportunitate de 1,5 tone de grâu pentru o tonă suplimentară de porumb  CO2 = 6 − 9 = −1,5  , iar deplasarea din punctul C în punctul D – de 2 tone de grâu  3 −1  pentru 1 tonă suplimentară de porumb  CO3 = 0 − 6 = −2 .  6−3  În cazul producerii suplimentare a grâului este sacrificat porumbul. Deplasarea din punctul D în punctul C pe CPP determină sacrificarea a 1/2 tone de porumb pentru producerea 1 tone de grâu  CO = 3 − 6 = −1 / 2  ; din punctul C în punctul B – 2/3 tone de porumb pentru producerea 1  6−0  tone de grâu  CO = 1 − 3 = −2 / 3  , iar din punctul B în punctul A – 1 tonă de porumb pentru  9−6  producerea 1 tone de grâu  CO = 0 − 1 = −1 (tabelul 1.2).  10 − 9  Tabelul 1.2 Costurile de oportunitate ale porumbului şi grâului Costul de oportunitate al Costul de oportunitate al porumbului grâului 1 1 1,5 2/3 2 1/2 După cum se poate observa, costul de oportunitate manifestă tendinţă de creştere (de la 1 la 1,5 şi apoi la 2 pentru 1 tonă suplimentară de porumb şi de la 1/2 la 2/3 şi apoi la 1 pentru o tonă suplimentară de grâu), ceea ce îi atribuie CPP o alură concavă faţă de origine. Explicaţia rezidă în caracterul specializat al resurselor economice. Realocarea lor de la producerea porumbului la producerea grâului şi vice-versa necesită anumite cheltuieli de adaptare a resurselor. Cu cât sunt mai diferite bunurile necesare a fi produse şi cu cât este realocat un volum mai mare de resurse economice nespecializate, cu atât mai mari devin costurile de oportunitate, determinând un volum în descreştere a producerii bunului alternativ. Panta tot mai abruptă în cazul deplasării pe CPP de la stânga la dreapta este o manifestare a acţiunii legii creşterii costurilor de oportunitate. De menţionat că această lege nu poartă un caracter absolut. În cazul în care resursele economice sunt utilizate cu eficienţă similară pentru diferite bunuri, curba posibilităţilor de producţie ia forma unei linii drepte. Exemplu pentru o asemenea situaţie poate servi utilizarea în procesul de producţie a unui utilaj universal. Totodată, există situaţii când majorarea producerii unui bun nu necesită sacrificarea altuia. Astfel, în condiţiile când producţia se situează dedesubtul curbei CPP, prin antrenarea resurselor anterior neutilizate sau prin sporirea eficienţei resurselor utilizate se poate majora producerea atât a grâului, cât şi a porumbului. Deci, în modelul posibilităţilor de producţie raritatea rezultă din existenţa combinaţiilor ce nu pot fi obţinute, aflate deasupra CPP; alegerea – din necesitatea de a alege între punctele care pot fi realizate, aflate pe CPP; costul de oportunitate – din panta negativă a CPP, care arată cantitatea sacrificată dintr-un bun necesară pentru creşterea cu o unitate a producerii altui bun.  Caseta 1.3. Costurile directe şi costurile de oportunitate Nu orice costuri apar în calitate de costuri de oportunitate. Să luăm o studentă care se înscrie la facultate. Ea consideră că cheltuielile lunare suportate pentru studii sunt cele legate de: achitarea taxei pentru studii – 700 lei achiziţionarea de materiale didactice - 700 lei închirierea apartamentului – 1500 lei cheltuieli de deplasare la instituţie – 300 lei cheltuieli de autoîntreţinere – 3000 lei Total cheltuieli directe – 6200 lei lunar. Însă doar o parte din aceste cheltuieli reprezintă cost de oportunitate, şi anume: achitarea taxei pentru studii, achiziţionarea de materiale didactice şi cheltuielile de deplasare la instituţie, dat fiind faptul că aceşti bani ar fi putut fi cheltuiţi în alte scopuri decât cele de instruire. Cheltuielile legate de închirierea apartamentului şi cele de autoîntreţinere nu reprezintă cost de oportunitate, deoarece ele sunt absolut necesare în orice genuri de activitate. Totodată, în costul de oportunitate se cer a fi incluse veniturile care ar fi fost obţinute dacă studenta s-ar fi angajat la un post de muncă (presupunem cu un salariu de 3 mii lei pe lună). Deoarece, în cazul înscrierii la facultate, acest venit potenţial este sacrificat, el se include în costul de oportunitate, deşi de facto nu este suportat de ea. Prin urmare, mărimea costului de oportunitate va fi: achitarea taxei pentru studii – 700 lei achiziţionarea de materiale didactice – 700 lei cheltuieli de deplasare la instituţie – 300 lei venitul sacrificat dintr-o activitate – 3000 lei Total cost de oportunitate – 4700 lei lunar. Deci, costul de oportunitate include cheltuielile alternative şi veniturile ratate. În cazul în care se ia decizia „a urma studiile la facultate sau a se angaja în câmpul muncii”, se orientează la costul de oportunitate. Dacă însă decizia de a urma studiile a fost deja luată, cheltuielile necesare de a fi suportate se evaluează în baza celor directe. Modificarea Curba posibilităţilor de producţie indică „ce şi cât de produs” în condiţiile posibilităţilor resurselor economice şi ale tehnologiilor constante. Dar ce se va întâmpla de producţie dacă volumul resurselor economice va creşte, de exemplu, pe contul imigrării unor lucrători, importului suplimentar de materii prime şi resurse energetice, sau dacă va fi utilizată o nouă tehnologie, mai performantă, care, cu acelaşi volum de resurse, va permite producerea unui volum sporit de bunuri? Grafic această situaţie se manifestă prin deplasarea paralelă a CPP la dreapta (figura 1.6). Dacă resursele economice sau tehnologiile devin uzate tehnic şi moral, CPP se va deplasa paralel la stânga, spre originea sistemului de coordonate, determinând un volum mai mic de ambele bunuri produse (figura 1.7).  Y Y (grâu) (grâu) O X O X (porumb) (porumb) Figura 1.6. Creşterea posibilităţilor Figura 1.7. Reducerea posibilităţilor de producţie de producţie Dacă va avea loc o modificare unilaterală a posibilităţilor de producţie, deplasările curbei CPP vor avea un caracter asimetric fata de originea sistemului de coordonate. Astfel, în cazul extinderii unilaterale a producerii grâului, CPP se va deplasa în poziţia A’D, iar în cazul extinderii unilaterale a producerii porumbului – în poziţia AD’( figura1.8). Y Y (grâu) A’ (grâu) A A D D D’ X X O O (porumb) (porumb) Figura 1.8. Modificarea asimetrică a posibilităţilor de producţie 1.4. Metodologia teoriei microeconomice În orice ştiinţă, pe lângă determinarea clară a obiectului de Evoluţia metodelor de cercetare economico- studiu, un rol important îl deţine metodologia cercetării. teoretică Metodologia cercetării reprezintă totalitatea principiilor şi a metodelor utilizate pentru găsirea soluţiilor problemelor cu care se confruntă o anumită ştiinţă. Ea este comparată cu „farul care luminează calea cunoaşterii”. Astfel, dacă ne confruntăm cu o maladie, pentru a stabili un tratament corect, este necesar de a cunoaşte cauzele ei şi consecinţele care ar putea urma. Teoria economică, prin diferite principii şi metode, descrie procesele şi fenomenele economice, explică esenţa şi cauzele apariţiei lor, anticipează posibilele modificări pe termen scurt şi lung şi oferă recomandări în vederea stimulării sau destimulării lor. Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice metodele de cercetare au evoluat. Prima metodă de cunoaştere a fenomenelor economice a fost cea empirică, bazată pe colectarea şi descrierea faptelor şi evenimentelor obţinute, preponderent, din observări. În secolul al XVII-lea, englezul W. Petty a suplinit metoda empirică cu cea statistică, colectarea informaţiei fiind urmată de analiza ei cantitativă. Ulterior statistica economică a devenit o ştiinţă economică autonomă. Începând cu secolul al XVIII-lea, prin îmbinarea metodelor formal-logice de inducţie şi deducţie, analiză şi sinteză, analogie şi comparare, a început să fie aplicată metoda cauzală, bazată pe studiul esenţei fenomenelor economice sub aspect calitativ. Ea a permis crearea ierarhiilor logice după principiul: din fenomenul A rezultă consecinţa B, care generează fenomenul C etc. Aceasta a creat condiţii pentru explicarea şi anticiparea fenomenelor economice chiar şi în cazul în care între ele există o legătură indirectă şi/sau mai puţin importantă. În secolul al XIX-lea, D. Ricardo a fost primul care a aplicat metoda abstracţiei ştiinţifice, ce presupune relevarea celor mai importante caracteristici ale fenomenelor şi proceselor economice şi abandonarea celor secundare. Tot în această perioadă, K. Marx a aplicat la ştiinţa economică metoda dialectică, care presupune cercetarea fenomenelor şi proceselor economice în interacţiune şi dezvoltare, dezvoltarea fiind concepută ca trecerea de la modificări cantitative la schimbări calitative, ca luptă a contrariilor şi ca negarea negaţiei. În teoria cunoaşterii principiile de bază au devenit cercetarea de la abstract la concret şi unitatea istoricului şi logicului. Toate aceste metode sunt utilizate şi în cercetarea microeconomică, însă la ele se mai adaugă principiile şi metodele specifice microeconomiei. Principiile Principiile metodologice de bază ale microeconomiei sunt comportamentului individualismul metodologic şi raţionalismul economic. microeconomic Individualismul metodologic este principiul de descriere şi explicare a fenomenelor economice pornind de la comportamente individuale, şi nu cele de clasă, de grup sau de stat. Elementul de analiză, individul, este descris de un număr limitat de caracteristici şi scopuri determinate, care permit explicarea şi anticiparea intereselor şi a comportamentului acestuia. Iar fenomenele şi procesele globale sunt rezultanta agregării acţiunilor individuale. Cadrul organizaţional în care se desfăşoară activitatea economică este considerat, preponderent, cel al concurenţei perfecte. Raţionalismul economic semnifică de a lua decizii (ce şi cât de produs, ce şi cât de cumpărat, a căuta sau nu o ocupaţie alternativă) în baza criteriului „cost–beneficiu”, adică de a efectua acţiuni doar în situaţia când beneficiile sunt superioare costurilor, câştigul material sau moral fiind maximal. O astfel de confruntare priorităţi–cheltuieli în luarea deciziilor economice permite determinarea soluţiei optimale pentru condiţiile date. Raţionalitatea poate fi dictată de interesul personal, exprimat în maximizarea câştigurilor materiale, oamenii fiind consideraţi fiinţe egoiste. Dar ea poate fi dictată şi de obiectivul trasat, când anumite măsuri de caritate sunt efectuate în vederea ameliorării imaginii, ce ar putea aduce, în viitor, beneficii maximale. Deci, scopurile pe care şi le fixează oamenii sunt irelevante pentru economişti, important fiind faptul că ei încearcă să-şi realizeze aceste scopuri cât mai bine, indiferent care ar fi ele. Prin aceasta se realizează comportamentul lor raţional. Reunirea acestor principii metodologice a permis crearea unui model teoretic de comportament uman denumit homo economicus, a cărui realizare este bazată pe existenţa a patru condiţii: 1) omul este autonom, el luând decizii în mod independent, pornind de la preferinţele sale individuale subiective; 2) omul este egoist, el orientându-se, în primul rând, la interesele personale, deşi factorii politici şi sociali, precum şi normele morale apar în calitate de restricţii pentru egoism; 3) omul este raţional, deciziile lui fiind bazate pe raportul optimal dintre costurile suportate şi beneficiile obţinute în vederea atingerii scopului principal – maximizarea beneficiului; 4) omul este perfect informat, el deţinând totalitatea informaţiilor necesare pentru luarea deciziilor optimale. Deşi un asemenea mod de comportament este destul de răspândit, el nu este unul absolut valabil pentru toţi indivizii. Unii oameni se comportă impulsiv, fără a ţine cont de consecinţele negative posibil să apară, alţii acţionează după obişnuinţă, fără a utiliza fiecare posibilitate pentru ameliorarea situaţiei proprii. Există şi oameni altruişti. Paradoxul constă şi în faptul că indivizii, preocupaţi doar de interesul personal, devin izolaţi social, ceea ce se reflectă negativ atât asupra confortului lor spiritual, cât şi asupra posibilităţilor de câştig. Pentru a reuşi în viaţă, oamenii trebuie să se asocieze în baza unor relaţii de încredere. Dar cine va dori să aibă încredere într-un egoist raţional? În plus, teoria jocurilor a încorporat în raţionalitate deciziile altor subiecţi. Toate acestea au determinat critici la adresa modelului homo economicus. A fost supus criticii şi principiul raţionalităţii economice. Prin cercetările efectuate în a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost determinată capacitatea limitată a subiecţilor economici de a efectua totalitatea calculelor necesare pentru luarea deciziei optimale, au fost recunoscute incompletitudinea informaţiilor cu caracter conjunctural şi inaccesibilitatea lor pentru totalitatea subiecţilor economici; a fost demonstrat că nu în toate cazurile motivaţia principală a subiecţilor economici este maximizarea beneficiilor, ea putând fi substituită prin obţinerea puterii, a satisfacerii unor ambiţii, a aderării la anumite alianţe etc. Toate acestea au determinat apariţia unor modele alternative de raţionalitate economică: ♦ modelul raţionalităţii limitate, în conformitate cu care indivizii nu efectuează alegerea optimală, ci se opresc la prima variantă care le satisface nevoile conform criteriilor stabilite; ♦ modelul raţionalităţii procedurale, care presupune că indivizii acţionează în baza procedurilor normative stabilite, şi nu a calculului marginal. Totodată, dacă să ne ghidam de ideea că comportamentul uman este, la diferiţi oameni, total diferit, acţiunile economice şi economia în ansamblu devin imprevizibile, ceea ce împiedică efectuarea anticipărilor şi reglementarea economiei în baza politicilor economice. Ţinând cont de aceasta, principiile homo economicus şi cel al raţionalităţii economice au rămas să fie premise teoretice valabile studiului economico-teoretic. Metodele specifice de Metodele specifice de cercetare microeconomică includ analiza cercetare funcţională, analiza marginală şi modelarea economică. microeconomică Analiza funcţională presupune analiza dependenţelor dintre variabilele economice şi determinarea tipului acestor dependenţe. Variabilele sunt orice mărimi măsurabile care au capacitatea de a se modifica. Ceea ce îl interesează pe economist este legătura dintre variabile. De exemplu, cererea de noi automobile (Da) va depinde, probabil, de preţul noilor automobile, de nivelul veniturilor familiale, de preţul combustibilului, de preţul automobililor de mâna a doua şi de alţi factori. Relaţia poate fi formalizată în felul următor: Da = f (x1, x2, x3, …, xn) Aceasta semnifică a spune, în mod prescurtat, că variabila dependentă (cererea de noi automobile) va „depinde de”, sau „este determinată de”, sau „este funcţie de” variabilele independente enumerate. Dependenţa dintre variabile fiind stabilită, se purcede la stabilirea tipului ei. Astfel, cu cât veniturile consumatorilor vor fi mai mari, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi, cu atât cererea de automobile va fi mai mare. Prin urmare, între mărimea venitului şi cererea de automobile există o dependenţă proporţională. Totodată, între nivelul preţului la combustibil şi nivelul cererii de automobile există o dependenţă invers proporţională: cu cât preţurile la combustibil sunt mai înalte, cu atât cererea la automobile este mai mică, toţi ceilalţi factori rămânând constanţi. Unul din principiile generale simplificatoare în analiza microeconomică este supoziţia „toţi ceilalţi factori rămân constanţi”, denumită principiul ceteris paribus. Dependenţele funcţionale pot fi reprezentate tabelar, analitic şi grafic. În cazul modalităţii tabelare, într-o coloană a tabelului se scriu valorile argumentului, iar în alta – valorile funcţiei. Această modalitate permite a determina rapid care este valoarea funcţiei pentru o valoare a argumentului. Neajunsul tabelului este că el conţine doar valori discrete. Modalitatea analitica de exprimare a funcţiilor constă în aplicarea formulelor algebrice, care permit, ulterior, calcularea valorii funcţiei în funcţie de valoarea argumentului. Totodată, examinarea modificării funcţiei, depistarea segmentelor ei de creştere şi descreştere vizual este percepută mai uşor în cazul reprezentării grafice. De regulă, pe axa absciselor se plasează factorii independenţi (valorile argumentului), iar pe cea a ordonatelor – factorii dependenţi (valorile funcţiei). În microeconomie, motivaţia principală în comportamentul agenţilor economici este maximizarea câştigului obţinut: consumatorii doresc să obţină maxim de satisfacţie din bunurile consumate, iar producătorii – maxim profit din bunurile produse şi vândute. Analiza marginală este metoda de cercetare care explică cum agenţii economici, care doresc să-şi maximizeze câştigurile, iau decizii în acest sens. Analiza marginală defineşte limitele de variaţie a indicatorilor economici, permiţând agenţilor economici să efectueze alegerea optimală. La mod general, orice schimbare economică poate fi descompusă într-un şir de variaţii infinit de mici. Pentru un individ raţional, consumator sau producător, contează nu doar satisfacţia totală sau produsul total obţinut, dar şi avantajul obţinut din ultima unitate consumată sau produsă (beneficiile marginale) în raport cu costurile suportate pentru consumul sau producerea ei (costurile marginale): ♦ dacă beneficiile marginale > costurile marginale, se va lua decizia de a majora consumul sau producerea unui bun; ♦ dacă costurile marginale > beneficiile marginale, se va lua decizia de a reduce consumul sau producerea unui bun; ♦ dacă costurile marginale = beneficiile marginale, se va lua decizia de a opri modificarea consumului sau producţiei unui bun, cantitatea lui devenind cea care asigură maximum de profit pentru producător sau satisfacţie maximală pentru consumator.  Analiza comportamentului agenţilor economici, în calitate de producători şi consumatori, utilizează pe larg următorii indicatori marginali: utilitate marginală, productivitate marginală, cost marginal, încasare marginală etc. Pentru a-şi perfecţiona teoriile, economiştii aplică metoda modelării. Modelarea reprezintă metoda de cercetare care permite reproducerea proprietăţilor şi a interacţiunilor unui obiect din lumea reală în dimensiuni mai mici şi într-o formă simplificată. Elaborarea oricărui model, inclusiv a celui economic, parcurge mai multe etape: 1. Selectarea variabilelor. Astfel, în modelul posibilităţilor de producţie variabilele-cheie sunt cantitatea bunurilor, volumul resurselor economice utilizate şi tehnologia aplicată. 2. Determinarea restricţiilor necesare pentru simplificarea modelului. Astfel, în modelul posibilităţilor de producţie au fost utilizate următoarele restricţii: limitarea producţiei la două bunuri, volum determinat al resurselor economice, tehnologie constantă, lipsa legăturilor economice externe ale producătorului. 3. Evidenţierea unei ipoteze care exprimă interacţiunea variabilelor economice. Astfel, în modelul posibilităţilor de producţie ipoteza a presupus că alegerea unui volum de producţie a unui bun determină necesitatea reducerii volumului de producţie a altui bun, şi invers. 4. Elaborarea algoritmului modelului, compus, de obicei, dintr-un set de reguli, simboluri şi operaţii pentru efectuarea calculelor logice si matematice. În modelul posibilităţilor de producţie se aplică calculul costului de oportunitate, luând în consideraţie regulile de utilizare eficientă a resurselor economice şi caracteristicile funcţiilor de producţie. 5. Testarea modelului şi elaborarea concluziilor care rezultă din el. Testarea priveşte atât structura, cât şi starea modelului. În ceea ce priveşte structura, se verifică dacă parametrii obţinuţi din model reflectă adecvat realitatea. Privitor la starea modelului, se verifică dacă mărimile obţinute sunt compatibile cu exactitatea dorită. Concluzia reprezintă enunţul final care rezultă din model. În modelul posibilităţilor de producţie, sunt două concluzii: a) într-un sistem economic dat cu resurse limitate în cazul distribuirii eficiente a acestor resurse acţionează legea costurilor de oportunitate crescânde; b) posibilităţile de producţie cresc dacă creşte cantitatea sau calitatea resurselor economice disponibile sau atrase şi/sau dacă sunt aplicate tehnologii mai performante.  Modelul poate fi definit ca o reprezentare formalizată (logic-matematică) a ideilor cu privire la un fenomen sau o teorie în modul în care el (acest model) constituie o descriere schematică a realităţii. Teoria economică operează, preponderent, cu două tipuri de modele: de optimizare şi de echilibrare. Modelele de optimizare sunt utilizate în analiza comportamentului subiecţilor economici în scopul găsirii, dintr-o multitudine de variante alternative de producere, consum sau distribuire, a celei mai bune sau optimale, metoda principală de analiză fiind cea marginală. Modelele de echilibrare sunt utilizate în analiza interacţiunii dintre subiecţii economici. Echilibrul dintre cerere şi ofertă se află la baza analizei microeconomice a pieţei. Aplicând diverse metode de cercetare, teoria economică evidenţiază relaţiile stabile şi repetabile de dependenţă cauzală între procesele şi fenomenele economice, numite legi economice. Ele se caracterizează prin două particularităţi: 1) sunt de ordin statistic, adică exprimă nu o relaţie separată, ci dependenţe dintre o multitudine de procese şi fenomene economice; 2) acţionează ca o tendinţă, fiind rezultanta influenţei mai multor factori, deseori cu acţiune contradictorie. Astfel, este cunoscut faptul că între preţ şi cerere există o dependenţă funcţională inversă. Însă există situaţii când oamenii consideră că bunurile mai scumpe sunt mai calitative, din care motiv le acordă o prioritate mai mare faţă de cele mai ieftene. Din acest motiv legile economice sunt uneori denumite „legităţi economice”. Există două opinii privind acţiunea legilor economice. Prima optează pentru faptul că ele există în realitatea economică indiferent dacă sunt descoperite sau nu. În asemenea accepţie legile economice sunt considerate „obiective” şi nu pot fi modificate nici de economişti, nici de legiuitori. În cazul unui comportament economic care ignoră acţiunea acestor legi, se apreciază că el este unul voluntarist, care va genera în viitor pagube considerabile. A doua opinie stipulează că legi economice obiective în natură nu există, ele fiind descoperite de economiştii-cercetători, cu bagajul de cunoştinţe pe care îl posedă şi cu valorile pe care le urmează. În asemenea accepţie legile economice devin „subiective”, adevărul fiind o noţiune relativă. Pe lângă descoperirea legilor economice, economiştii teoreticieni mai ajută politicienii în elaborarea politicilor economice. Această funcţie este evidenţiată prin delimitarea abordării pozitive şi normative.  Abordarea pozitivă oferă răspuns la întrebările: ce a fost ? ce este ? ce va fi dacă? Prin aceste întrebări se stabilesc cauzele, formele de manifestare şi consecinţele diferitor fenomene şi procese, se anticipează posibilele schimbări în urma adoptării anumitor decizii. Astfel, afirmaţia „creşterea preţurilor la anumite bunuri va reduce cererea la ele, ceea ce va determina, ulterior, reducerea veniturilor producătorilor acestor bunuri” ţine de abordarea pozitivă. Ea poartă un caracter analitic şi poate fi confirmată sau infirmată de faptele din viaţa reală. Abordarea normativă oferă măsuri şi recomandări în vederea atingerii anumitor scopuri, oferind răspuns la întrebarea „ce şi cum trebuie să fie?”. Astfel, afirmaţia „subvenţiile se cer a fi acordate producătorilor cu potenţial sporit de export” sau „este just ca cei bogaţi să plătească impozite mai mari decât cei săraci” sunt afirmaţii normative. Ele sunt influenţate, deseori, de viziunile ideologice, culturale şi religioase ale decidenţilor. Între analiza pozitivă şi cea normativă există o strânsă legătură: rezultatele analizei pozitive permit a determina consecinţele diferitor modalităţi de atingere a scopurilor normative. Astfel, scopul normativ de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei poate fi atins prin mai multe modalităţi: ridicarea nivelului salariului minimal, acordarea ajutoarelor băneşti păturilor defavorizate, aplicarea impozitării progresive a veniturilor. Alegerea celei mai eficiente modalităţi, pentru anumite condiţii date, revine în sarcina analizei pozitive, iar luarea deciziei privind modalitatea concretă de reducere a diferenţierii veniturilor populaţiei revine în sarcina politicienilor. În caz de succes economic, meritele şi le asumă politicienii, iar în caz de insucces, vina este transferată pe economiştii care i-au consultat. Dar şi economiştii-teoreticieni nu sunt ideali. De multe ori ei se contrazic dur. În primul rând, ei deseori nu explică dacă se referă la consecinţele pe termen scurt sau la cele pe termen lung (de exemplu, reducerea impozitelor va stimula, pe termen scurt, consumul, iar pe termen lung – investiţiile). În al doilea rând, diferiţi economişti pot aplica diferite metode de calcul al aceloraşi indicatori sau pot utiliza date diferite cu referinţă la aceleaşi fenomene, ceea ce va genera diferite anticipări. În al treilea rând, economiştii au atitudini diferite faţă de permanentele modificări în comportamentul agenţilor economici: unii le acceptă, revizuindu-şi ideile, racordându-le la realităţile schimbate, alţii le neagă, apreciind ideile personale ca adevăruri absolute. Dar mai există şi un al patrulea motiv al dezacordurilor – cererea de dispută în societate. Când mass-media se interesează de o problemă, ea doreşte să reflecte viziuni diferite asupra ei. Publicul nu va cunoaşte că, într-un caz, reporterul ar fi putut să aleagă din zeci de economişti pe cei care să reprezinte o parte, în timp ce, în celălalt caz, a trebuit să piardă trei zile pentru a găsi pe cineva care să dorească să adopte acea atitudine particulară pe care toţi economiştii contactaţi o considerau greşită. În dorinţa de a reflecta ambele părţi ale problemei puse în discuţie, mass-media va prezenta publicului aparenţa unor profesionişti cu opinii divergente. Caseta 1.4. Erorile larg răspândite în Teoria economică Eroarea de compoziţie. Această eroare constă în afirmaţia că ce este adevărat pentru o parte este de asemenea adevărat pentru întreg. Să analizăm, de exemplu, următoarea afirmaţie:”Importurile de legume din Turcia lovesc în producţia autohtonă şi, astfel, dăunează întregii economii”. Într-adevăr, dacă cumpărăm legume turceşti, fermierii moldoveni vor vinde mai puţin şi, în consecinţă, vor încasa mai puţini bani. Ei sunt afectaţi negativ. Pe de altă parte însă, consumatorii autohtoni economisesc bani atunci când cumpără legume mai ieftine din import, ceea ce le permite să cumpere alte bunuri autohtone, unii producători autohtoni câştigând mai mult din vânzări mai mari. Prin urmare, ce este adevărat pentru fermieri nu este adevărat pentru alţi producători autohtoni. Eroare de cauzalitate. Unele raţionamente afirmă că dacă evenimentul A este urmat de evenimentul B, atunci evenimentul B este cauzat de evenimentul A. Astfel, ar fi complet greşit să presupunem că febra cumpărăturilor din luna decembrie cauzează Crăciunul. De fapt, sărbătoarea Crăciunului determină oamenii să alerge la cumpărături – un eveniment ulterior cauzează un eveniment precedent. Orice ştiinţă denotă conflicte între noile realităţi şi unele din teoriile deja existente. Economia nu face excepţie. Pe de o parte, există multe observaţii pentru care nu există nicio explicaţie teoretică complet satisfăcătoare. Pe de altă parte, există multe predicţii ce nu au fost testate în mod satisfăcător. Astfel, cei care studiază serios economia nu trebuie să se aştepte să găsească răspunsuri la toate întrebările posibile, pe măsură ce progresează în studiul lor. Teoria economică are valoare atât timp cât ne ajută să înţelegem şi să prezicem evenimentele pe care le observăm şi progresează prin rezolvarea conflictelor între teorie şi observare, atunci când acestea apar. CONCLUZII 1. Producţia care poate fi obţinută printr-o utilizare integrală a tuturor resurselor unei gospodării casnice, întreprinderi sau naţiuni este insuficientă pentru a satisface totalitatea nevoilor membrilor acestor comunităţi. Ca urmare, majoritatea problemelor studiate de teoria economică sunt legate de utilizarea resurselor relativ rare pentru satisfacerea nevoilor umane. 2. Deoarece resursele sunt relativ rare, este necesar să se aleagă utilizările alternative în care acestea pot fi folosite. 3. Curba posibilităţilor de producţie reflectă cantităţile maximale de bunuri care pot fi produse în cazul utilizării depline a resurselor economice şi a tehnologiilor disponibile. Ea delimitează combinaţiile de bunuri posibile de produs de cele imposibile, utilizarea deplină a resurselor economice de subutilizarea lor. 4. Costul de oportunitate măsoară costul de obţinere a unei unităţi de bun în funcţie de numărul de unităţi de alte bunuri care ar fi putut fi obţinute în loc. Economiştii concep costul de oportunitate ca sacrificiul celei mai bune variante alternative de utilizare a resurselor economice. 5. Posibilităţile de producţie se pot modifica dacă intervin modificări în cantitatea şi calitatea resurselor economice, în tehnologiile de producţie aplicate sau în schimburile cu exteriorul. 6. Comportamentul microeconomic este bazat pe două principii metodologice fundamentale: individualismul metodologic şi raţionalismul economic. 7. Analiza funcţională presupune studierea dependenţelor dintre variabilele economice şi determinarea tipului acestor dependenţe. 8. Analiza marginală explică cum agenţii economici iau decizii prin compararea beneficiilor şi costurilor marginale. 9. Modelarea teoretică permite studierea fenomenelor şi proceselor din economia reală într-o formă abstractă şi simplificată, în vederea înţelegerii mai bune a esenţei şi evoluţiei lor. 10. Abordarea teoretică pozitivă operează cu cauze, forme de manifestare, consecinţe şi evoluţii ale fenomenelor şi proceselor economice, iar abordarea teoretică normativă – cu recomandări în vederea atingerii unor anumite scopuri.