Tema 4 Comunicarea Conjugală și Familială - PDF

IV.COMUNICAREA CONJUGALĂ ȘI FAMILIALĂ Subiecte de conținut: 4.1 Comunicarea maritală: definiții și structură; 4.2 Axiomele comunicării maritale; 4.3 Strategiile comunicării distructive; 4.4 Strategia comunicării constructive. 4.5. Abilitățile de bază pentru o relație maritală...

IV.COMUNICAREA CONJUGALĂ ȘI FAMILIALĂ Subiecte de conținut: 4.1 Comunicarea maritală: definiții și structură; 4.2 Axiomele comunicării maritale; 4.3 Strategiile comunicării distructive; 4.4 Strategia comunicării constructive. 4.5. Abilitățile de bază pentru o relație maritală funcțională 4.1 Comunicarea maritală: definiții și structură În înțelesul său de bază, comunicarea este un transfer de informații între două părți participante la actul comunicării: un emițător (un individ sau un grup) și un receptor (un alt individ sau grup), în urma căruia informația transmisă și captată este înțeleasă și interpretată în același mod de către cele două părți. Cercetătorii domeniului familial abordează comunicarea ca pe un proces prin care familia iși formează și structurează relațiile interpersonale dintre soți, copii, părinți-copii și cele cu membrii familiei extinse etc. S. Minuchin (1974), a definit comunicarea maritală ca fiind procesul prin care un cuplu tânăr își negociază setul de semnificații comune, de înțelesuri împărtășite. Pentru o comunicare eficientă în cuplu se impune atât cunoașterea propriei persoane, cât și a partenerului. Procesul de comunicare presupune o adaptare permanentă la situație și o luptă cu propriile pattern-uri de comunicare care nu s-au dovedit eficiente până în acel moment Atunci când partenerii se plasează pe o poziție de egalitate, când sistemele lor de valori, credințele, propria experiență de viață sunt foarte apropiate, comunicarea decurge cu ușurință și este eficientă. Dar atunci când partenerii au experiențe diferite, moduri diferite de a privi lucrurile, niveluri diferite de dezvoltare personală sau provin din culturi diferite, lucrurile se complică, partenerii nu reușesc să atribuie același înțeles și semnificație procesului de comunicare. O bună comunicare înseamnă ca partenerul să înțeleagă exact ceea ce celălalt a vrut să-i comunice și să aibă deschiderea de a recepționa un mesaj fără a lua acest lucru personal și fără a intra în defensivă. Din nefericire, există multe cazuri când intenția și impactul au conținuturi diferite. Același mesaj poate avea un impact diferit în funcție de tonalitatea vocii sau starea de spirit a celui care transmite informația, precum și în funcție de dispoziția celui care recepționează informația. De-asemenea, de multe ori partenerii tind să presupună că celălalt ar trebui să-l cunoască suficient de bine pentru a-i citi gândurile, a-i intui stările și ce vrea să spună, motiv pentru care nici nu se pune problema de a cere feedback. Această scurtătură în comunicare poate să conducă la probleme majore, deoarece este foarte greu pentru o persoană să intuiască ce simte sau ce gândește o altă persoană fără să o întrebe (Mitrofan, 1., 2008). Același mesaj poate fi recepționat diferit de diferite persoane și poate genera reacții diferite. Unii răspund în mod calm unor acuzații, pe când alții se simt ofensați la o simplă remarcă generală sau într-o discuție inofensivă, ceea ce poate degenera în scurt timp într-un conflict. La aceeași întrebare un partener poate răspunde cu umor, altul cu violență, cu indiferență sau deloc. Accesibilitatea conținutului comunicării este dependentă de compatibilitatea codurilor emisiei și recepției. Această compatibilitate este rareori perfect identică. Nu întotdeauna tot ceea ce vrea să transmită emițătorul ajunge ca atare la receptor, fapt care duce la apariția unor erori de comunicare sau la incomunicabilitate. Una dintre cele mai importante abilități de comunicare, care are un rol major în crearea intimității în cuplu, este capacitatea de a asculta. Ascultarea adecvată este o abilitate pe care puțini o dețin. A asculta în mod real presupune capacitatea de a te focaliza pe mesajele partenerului, de a- i înțelege lumea, felul în care gândește și simte, de a vedea relația prin ochii săi de a te detașa de propria ta perspectivă, de modul tău de a gândi și a simți, de propriile interese, nevoi și prejudecăți. Studiul structurii comunicării familiale necesită și analiza rolurilor comunicaționale. Ele necesită orientarea atenției asupra locului ocupat de individ în sistemul complicat al interacțiunilor familiale, asupra reacțiilor și funcțiilor sale, asupra „personajului” jucat de el. Cei ce studiază rolurile comunicaționale apreciază că mai devreme sau mai târziu și într-un grad sau altul, membrii tuturor familiilor se vor implica interactiv în roluri precum cele prezentate mai jos. Stephen B. Karpman, un student al lui Eric Berne, a propus „Triunghiul dramei” modelul celor trei „jucători”: „persecutorul”, „victima”, și „salvatorul”. Acest Triunghi se mai numește și magic, deoarece odată ce intri în el, rolurile lui încep să dicteze participanților alegerile, reacțiile, sentimentele, percepțiile, succesiunea mișcărilor și așa mai departe. Rolul victimei. Principala trăsătură a unei persoane care ia poziția de Victimă este lipsa de dorință de a-și asuma responsabilitatea pentru tot ceea ce i se întâmplă. El caută să-și transfere toate problemele pe umerii altora, caută milă și simpatie de la ceilalți. Adesea, Victima însăși provoacă agresiune din partea Persecutorului, pentru a-l putea manipula ulterior în propriile ei scopuri. Victima este convinsă că lumea este plină de suferință și viața este nedreaptă. O persoană cu astfel de convingeri este plină de temeri, îndoieli, resentimente. Este predispus la sentimente de vinovăție, rușine, gelozie, invidie. Rolul persecutorului. Persecutorul are o natură puternică și se străduiește pentru conducere. Asuprind o personalitate mai slabă, el primește o anumită satisfacție morală. Toate încercările Victimei de a se apăra și de a-și apăra poziția nu fac decât să-l împingă pe Persecutor la atacuri și mai puternice. Persecutorul o învață constant pe Victima, convins că o face numai pentru binele lui și este foarte enervat când Victima începe să reziste. Rolul Salvatorului. Salvatorul, ca și Persecutorul, este o personalitate puternică și are o anumită tendință spre agresivitate, dar o suprimă constant. Își direcționează energia într-o altă direcție - devine apărătorul Victimei. Protejând Victima de atacurile Persecutorului, Salvatorul se simte necesar și persoana esențiala. Acest lucru îi dă un sentiment de satisfacție. O persoană care este înclinată spre rolul Salvatorului găsește în mod constant un obiect pentru protecție. Salvatorul simte adesea milă nu numai pentru Victimă, ci și pentru Persecutor. Vede cum suferă Persecutorul din cauza faptului că meritele lui rămân nerecunoscute, de aceea îl simpatizează. Din când în când, participanții la triunghi pot schimba rolurile, de exemplu, Victima devine Persecutorul, Salvatorul Victima și Persecutorul Salvatorul. Acest lucru se întâmplă atunci când unul dintre participanții din triunghi simte că este convenabil pentru el să-și schimbe temporar poziția pentru a-i manipula pe alți participanți și a primi anumite beneficii. Dar o astfel de rocadă nu schimbă starea de lucruri și nu se poate rezolva situația conflictuală. Chiar și după schimbarea rolurilor, Victima, Persecutorul și Salvatorul continuă să stagneze. Singura cale rezolvă situația - ieși din acest triunghi vicios. D. Kantor și W. Lehr (1975, 1977) au propus modelul celor patru Jucători”, format din „inițiator”, „adeptul” lui, „adversarul” și „spectatorul”. Chiar și atunci când două persoane se întâlnesc pentru prima oară, există patru roluri posibile de preluat și interpretat. În cazul in care este vorba de mai multe persoane, fiecare din cele patru roluri poate fi jucat de orice număr de „jucători” participanți. Întotdeauna „adeptul” este de acord cu acțiunile „inițiatorului”, „adversarul” intră în competiție cu acțiunile „inițiatorului”, iar „spectatorul” este martorul acțiunilor „inițiatorului”, pe care nici nu le aprobă, nici nu le dezaprobă. V. Satir (1972) a făcut la rândul ei distincție între patru stiluri comunicaționale, atât de des utilizate, încât au devenit „semnătură interacțională personală”. Aceste „stiluri” descriu mai degrabă patru roluri comunicaționale, distincte. „Acuzatorul” identifică problema și autorul ei, iar „conciliantul” vrea să mulțumească toate părțile. „Evaluatorul” caută să explice cum simt și interacționează ceilalți, făcând abstracție de propriile sentimente, iar „confuzul” oferă multe mesaje, dar reușește să scoată conversația în afara subiectului sau manifestă rezistență față de rezolvarea problemelor. 4.2 Axiomele comunicării maritale Paul Watzlawick, J. Helmik Beavin, Don D. Jackson au formulat câteva principii importante ale comunicării umane, cunoscute sub numele de axiome ale comunicării, și anume: Nu putem să nu comunicăm nimic Orice comportament este comunicare. Uneori, o privire poate spune mai mult decât o frază. Chiar și persoana care tace comunică cu cei din jur prin poziția corpului, mimică, orientarea privirii. Persoanele retrase, care refuză comunicarea cu cei din jur, transmit și ele semnale destul de clare pentru cei din jur, chiar dacă nu le comunică verbal. Orice comunicare se desfășoară în două planuri: unul de conținut și unul de relație Dacă se analizează o secvență de comunicare, vom observa că aceasta are un plan al conținutului, în care se transmit mesajele și în care îi informăm pe ceilalți. În același timp, comunicarea mai are un aspect ce vizează relația, care iese mai puțin în evidență, dar care este extrem de important și care dă un indiciu despre cum vrea emițătorui să îi fie recepționat mesajul de către receptor. Felul în care emițătorul spune un lucru constituie o componentă importantă a procesului de comunicare. Acest aspect definește relația dintre emițător și receptor și reprezintă părerea emițătorului despre această relație, care poate fi pozitivă, neutră sau negativă. Este și motivul pentru care acest plan se numește planul relației. Atâta vreme cât relația este pozitivă, definirea relației trece într-un plan mai îndepărtat și mesajele se transmit fără probleme către celălalt. Dacă relația este defectuoasă [unul din parteneri nu se simte în largul său], atunci va exista mereu o „ceartă" în jurul definirii relației, aspectul de conținut pierzând din importanță. Aceasta este o dimensiune a comunicării ce trebuie permanent avută în vedere în terapie, descoperită și exersată pentru a se evita neînțelegerile, disfuncționalitățile, dizarmoniile și pentru a îmbunătăți calitatea relației maritale. Comunicarea este un schimb neîntrerupt de mesaje care nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns Natura unei relații este condiționată de interpunctarea lanțului de comunicare din partea celor doi parteneri. Interpunctarea înseamnă interpretarea unui comportament drept cauză, și a altuia ca reacție la primul (efect). În comunicare, orice eveniment este în același timp stimul, efect și întărire. Comunicarea poate fi digitală sau analogică Comunicarea digitală: cuvintele pe care le folosim pentru a desemna diferitele ființe, obiecte și fenomene înconjurătoare sunt niște simple convenții. Astfel, înșiruirea de litere din cuvântul PISICĂ nu are nimic în comun cu animalul pisică. În engleză, acest cuvânt e format din literele C+A+T și desemnează același animal. Comunicarea analogică face o analogie, adică există o asemănare între semnul folosit și obiectul desemnat (de exemplu, desenul unei pisici). După Watzlawick, în comunicarea analogică e cuprinsă comunicarea non-verbală, care nu întreține între semn și obiect o relație pur convențională. Prin comunicare non-verbală înțelegi ce are de spus și un om care nu vorbește aceeași limbă cu tine. Pentru aspectul de relație al comunicării, rolul fundamental îl are comunicarea analogică. Cele două tipuri de comunicare coexistă și se completează în orice mesaj. Cel mai probabil, conținutul se transmite digital, iar relația, analogic. Comunicarea presupune interacțiuni simetrice sau complementare Comunicarea interumană poate să fie simetrică (imagine în oglindă) sau complementară (se completează), în funcție de relația dintre cei doi parteneri, care se bazează fie pe egalitate, fie pe diferență. Comunicarea este ireversibilă Orice comunicăm are un efect asupra persoanelor din jur. Chiar dacă ulterior retragem mesajul sau îl schimbăm, o parte din efectul produs, atunci când a fost prima dată enunțat, rămâne și se manifestă mai intens sau mai slab, pe loc sau după o perioadă de timp și poate fi perceput sau nu de către cei din jur. Comunicarea presupune procese de ajustare și de acomodare Experiența diferită de viață pe care indivizii o au, precum și caracteristicile lingvistice personale fac ca sensul pe care îl acordă cuvintelor să nu coincidă perfect. De aceea e necesar un proces de punere de acord a celor doi interlocutori asupra sensurilor, lucru ce se poate face prin feed-back și prin verificarea reprezentărilor celuilalt. Schultz von Thun (1998) consideră că un mesaj conține simultan mai multe informații. Astfel, distingem: Mesaje implicite și mesaje explicite Într-un mesaj, informațiile pot fi conținute explicit sau implicit. Explicit înseamnă formulat amănunțit iar implicit înseamnă că un este spus direct, ci este sugerat. Cineva poate spune explicit unei persoane ce părere are despre ea sau poate prin intonație și formulare să-i vorbească „de sus", în acest fel dându-i de înțeles, nu mai puțin expresiv, care este poziția sa față de ea. La fel, un partener poate trimite un mesaj explicit („Ana, cumpără apa!'!) sau implicit („Ana, apa s-a terminat!")- În comunicarea dintre parteneri, de foarte multe ori se întâmplă ca mesajele să fie transmise într-o formă implicită pentru că în acest fel emițătorii le pot nega la nevoie („Nu am spus așa ceva!"). * Părți non-verbale ale mesajelor De multe ori, pentru mesajele implicite este folosit canalul non-verbal: prin voce, intonație, pronunție, mimica asociată, gestică, se transmit parțial mesaje de sine stătătoare și parțial mesaje „clarificatoare” care dau informații asupra părților verbale ale mesajului. O propoziție ca „O să-mi plătești pentru asta!" are un înțeles care depinde hotărâtor de felul în care arată și se aud semnalele asociate. Mesaje congruente și incongruente Conținerea simultană a fracțiunilor verbale și non-verbale în mesaje generează pe de o parte posibilitatea ca aceste părți să se completeze și să se sprijine reciproc, iar pe de altă parte posibilitatea ca ele să se contrazică reciproc. Un mesaj este congruent când toate semnalele indică același sens, când nu sunt contradictorii. Multe cupluri prezintă dificultăți majore în planul comunicării tocmai pentru că mesajul este transmis pe o latură și recepționat pe altă latură, că se folosesc mesaje implicite sau incongruente. De aceea, este foarte important ca partenerii să devină conștienți de toate laturile unui mesaj, de tipurile de mesaje pe care le folosesc în comunicarea dintre ei și de impactul pe care acestea le au în funcționarea relației. 4.3 Strategiile comunicării distructive Comunicarea ar trebui să fie clară, concisă, precisă și nu confuză, vagă și iritantă. Ea poate împiedica funcționarea sistemului familial atunci când inițiatorul ei apelează la “mesajul dublu”, când urmărește să-l pună pe partenerul său într-o poziție defensivă, când face afirmații absolute, supra-generalizatoare, când practică citirea minții celuilalt ș.a.m.d. Formele comunicării distructive sunt extrem de numeroase, noi propunându-ne să prezentăm câteva dintre cele mai frecvent invocate în literatura de specialitate și mai des întâlnite în existența cuplurilor conjugale : Dublul mesaj este posibil în condițiile în care o persoană poate comunica concomitent pe mai multe canale, utilizând diverse coduri. El apare atunci când pe două canale diferite se trimit două mesaje diferite, în același timp. Exprimarea orală poate fi contrazisă de cea nonverbală și invers. O serie de teoreticieni ai comunicării consideră comunicarea nonverbală mai puternică decât cea verbală, arătând că oamenii tind să acorde o mai mare importanță mesajului nonverbal, care poate fi mai greu controlat conștient, fiind și primul decodificat. Oricum contradicțiile dintre mesaje produc disconfort, ambiguitate și nesiguranță. Dacă o soție îi spune soțului că se simte minunat cu el, dar, mimic, gestic, pantomimic îi sugerează că este indispusă sau plictisită, această contradicție îl poate năuci pe soț, care nu mai știe ce să creadă. Oricum, în loc să-i răspundă la mesajul verbal, el ar trebui să o întrebe de ce nu simte bine, ce îi displace sau ce și-ar dori. Astfel, la întrebarea: „S-a întâmplat ceva cu tine?” cineva poate răspunde: „Totul este în ordine!”, dar prin intonație și mimică poate clar exprima că totuși ceva nu este în ordine. Dar ne putem imagina și cazul opus ce poate fi adesea întâlnit. Pentru receptor, mesajele incongruente sunt extrem de dificile. În exemplul de mai sus, partea verbală a mesajului pare a spune „Nu te mai ocupa de mine!”, dar, dimpotrivă partea non-verbală să transmită apelul „Ocupă-te de mine!”. În fața acestui fel de invitații contradictorii de a acționa, receptorul este într-o situație grea. Oricum va reacționa, celălalt va putea întotdeauna avea ceva de spus. Dacă se implică, se va izbi de un refuz („Dar am spus clar, totul este O.K.”). Dacă nu se implică, celălalt va face pe supăratul și îl pedepsește în acest fel. Punerea celorlalți într-o poziție defensivă apare atunci când vorbitorul își asumă o atitudine de superioritate sau atunci când adoptă statutul de procuror, judecător sau membru al unui juriu. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu privire la un subiect ori la viață, în general sau poate încerca să-și ascundă astfel sentimentele de inadecvare și insecuritate. În nici un caz, el nu consideră că ar fi greșit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se concentrează atât de mult asupra mesajului și a presupusei sale inferiorități încât, prima sa reacție va fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere și receptivitatea sa față de persoana “superioară” se va micșora, din moment ce nu primește respectul cuvenit. Adeseori, întrebarea “de ce?” apare în tonul acuzator. Spre exemplu: “De ce m-ai ignorat la petrecere?” trezește reacția defensiva a interlocutorului.  Suprageneralizarea și afirmațiile absolutizatoare pot fi distructive. Suprageneralizarea apare atunci când facem afirmații prea largi, de genul “Ești prea emoțională! Pur și simplu nu poți fi rațională. De fapt, așa sunt toate femeile”. Utilizarea cuvintelor “întotdeauna”, “tot timpul” sau “niciodată” este frecventă în construcția propozițiilor absolutizatoare (spre exemplu: “Niciodată nu ieșim la plimbare” sau “întotdeauna în camera ta este dezordine”). Observațiile absolutizatoare ca și suprageneralizările sunt în mod deosebit distructive atunci când sunt critice și acuzatoare. Partenerul trebuie privit cu sinceritate și respect, iar defectele pot fi comunicate în lipsa tonului acuzator. În plus, dacă acuzele și critica făcută sunt exagerate partenerul tinde mai degrabă să fie supărat și să-și trăiască resentimentele și mai puțin să lucreze la îmbunătățirea relației. Citirea gândurilor este o sursă frecventă de neînțelegeri în căsătorie, ce apare atunci când partenerii își citesc sau “ghicesc” unul altuia gândurile. Ei fac presupuneri cu privire la ceea ce gândește și simte celălalt și reacționează doar în funcție de presupunerile făcute. Aceste interpretări ale stărilor partenerului sunt adesea greșite. Chiar în relațiile intime, în care partenerii se cunosc foarte bine, este imposibil să fim siguri de absolut orice gând sau stare afectivă. Oamenii se schimbă și, de aceea, în relațiile apropiate, procesul de culegere a datelor despre ceea ce simte și gândește partenerul trebuie să fie continuu. Comentariile precum “Păi, nu am crezut că te vei supăra!” sau “De unde să știu că vei obiecta?” apar ca urmare a presupunerilor făcute în urma citirii gândurilor partenerului. Uneori partenerii se așteaptă să aibă abilitatea citirii gândurilor, dovadă sunt frecventele afirmații de genul: “Ar fi trebuit să știe ce doresc. Nu ar fi trebuit să-i spun eu!”, apărute în ședințele de consiliere și terapie maritală. Uneori cei care practică citirea gândurilor pot ajunge la forma extremă în care, ei ajung să nege trăirile partenerului lor, considerând că le înțeleg mai bine decât acesta. Punerile la punct ale partenerilor vizează confruntările care pot lua forma blamării, atacului și criticii, cu intenția de a răni, pedepsi sau de luare a revanșei. Ele favorizează schimburile negative, oferirea/primirea de atacuri și răniri. De exemplu, soțul îi poate spune soției că gătește foarte prost, iar soția îi răspunde zicându-i că nu știe să facă dragoste. De regulă, schimburile negative sporesc nivelul furiei, anulează intimitatea, favorizând evitarea reciprocă. Furia este o “emoție normală care trebuie exprimată, dar nu prin utilizarea punerii la punct nedrepte a partenerului, prin atac sau acuzații gratuite”. Adesea, punerea la punct implică etichetarea partenerului - într-o manieră negativă. Puține probleme pot fi rezolvate constructiv atunci când nemulțumirile ne-rezolvate din trecut continua să intre in discuțiile prezente. Vechile nemulțumiri maritale sunt păstrate într-un rezervor imaginar pentru o perioadă mai mare de timp fiind puse în discuție atunci când persoana crede că ar fi în avantajul ei. În comunicarea constructivă tot ceea ce ține de trecut este depășit, lăsat la o parte. Dacă umorul este bine-venit în relațiile intime, el permițând reducerea tensiunii și anxietății, sarcasmul reprezintă o armă periculoasă, utilizată în comunicarea interpersonală. Sarcasmul apare atunci când o afirmație a cuiva are semnificația opusă celei transmise verbal, ea fiind destinată rănirii celuilalt. Comunicarea tip prelegere este întâlnită la persoanele care au tendința de monologa fără să-i permită partenerului să intervină, să adauge vreo informație. Persoanele care prezintă această tendință trec frecvent de la un subiect la altul, fără întrerupere sau pauză. Ele devin practic imposibil de întrerupt și pentru că sunt atât de preocupate de ceea ce spun, ignoră mesajele verbale sau nonverbale primite de la celălalt sau ceilalți. Critica utilă, constructivă, al cărui obiectiv final este găsirea căilor de îmbunătățire a comportamentului altcuiva, poate reprezenta o parte importantă a dezvoltării relațiilor apropiate. Dar, căutarea defectelor ținând de aspectele minore ale unei relații și plângerile continue cu privire la faptele neimportante conduce la consecințe distructive în interacțiunile umane. Acest lucru se întâmplă deoarece pe de o parte nimeni nu este perfect, iar pe de alta, deoarece, oamenii nu reușesc adesea să distingă ceea ce este cu adevărat important de ceea ce este nesemnificativ. Căutarea defectelor nu creează decât resentimente, rănind sentimentele celuilalt și favorizând apariția unui comportament opus celui dorit de către vorbitorul excesiv de critic. De exemplu, soția îi poate spune soțului că iarăși a lăsat prosoapele în dezordine la baie, că iarăși a uitat să cumpere pâine, deși era datoria lui, că nu golește scrumiera după ce fumează etc. Toate acestea sunt însă defecte minore în ansamblul relațiilor apropiate, iar repetarea defectului nesemnificativ nu provoacă, în nici un caz comportamentul așteptat.  4.4 Strategiile comunicării constructive Comunicarea constructivă reclamă reunirea câtorva condiții esențiale, precum: nivelul ridicat de auto- dezvăluire și de empatie. Cu alte cuvinte, cei doi soți trebuie să fie dispuși să se deschidă unul în fața celuilalt, să comunice ceea ce simt, doresc sau îi nemulțumește, de a se prezenta așa cum sunt și nu așa cum ar dori să fie. Empatia se referă la capacitatea de a înțelege universul celuilalt, sensul reacțiilor sale atitudinale sau natura reală a așteptărilor sale. R. Mucchielli (1974) adăuga că o altă condiție importantă este și abandonarea oricărei atitudini auto-defensive. Acesta înseamnă că noi trebuie să reflectăm la tot ceea ce este adevărat în ceea ce partenerul spune despre noi, să fim dispuși să conștientizăm în permanență noi aspecte ale personalității noastre. În comunicarea pozitivă partenerii se respectă reciproc, oferindu-și unul altuia suportul stimei de sine și contribuind la dezvoltarea încrederii în propria persoană. Laudele, complimentele și politețea sunt astfel implicate în comunicarea pozitivă. Dar, aceasta nu însemnă doar rostirea lucrurilor, aspectelor pozitive ori tratarea persoanei cu admirație, ci păstrarea unui raport echilibrat între comentariile pozitive și cele negative. Atunci când observațiile negative sunt făcute, ele nu trebuie să ia forma punerii la punct a partenerului sau cea a atacului la personalitatea și stima lui de sine. Cercetările asupra fericirii conjugale au arătat că, cu cât ponderea comunicării negative este mai mare în raport cu cea pozitivă, cu atât cuplurile au mai mult tendința de a afirma că sunt nefericite, în cuplurile fericite, schimburile pozitive tind să fie preponderente. Din păcate, aspectele comportamentale negative sunt ușor perceptibile. De regulă, vedem mai ușor greșelile persoanelor, acțiunile lor nepotrivite sau eșecurile. Comportamentul adecvat, considerat a fi firesc, este trecut ușor cu vederea, poate și datorită faptului că este cel “așteptat”. Dar, adulții, ca și copii, au nevoie de recompense și de întăriri pozitive ale comportamentului lor adecvat, pozitiv. Consilierii maritali aud adesea de la clienții lor întrebări de genul: “Cum pot să laud pe cineva care nu face nimic cum trebuie?”. Acest tip de reacție verbală apare frecvent și cu privire la conduita copiilor. Or, recunoașterea progresului și lauda se pot baza pe îmbunătățirile comportamentului anterior. “Întoarcerea celuilalt obraz" poate fi o strategie constructivă, utilizabilă atunci când cineva rănește, insultă o persoană, care nu acceptă invitația la ceartă sau luptă, ci reacționează în mod rezonabil, spunându-i celuilalt, calmă și sincer îngrijorată, că poate a făcut ceva care l-a rănit, că regretă și dorește să corecteze acest fapt. Încercarea de a răspunde sincer și constructiv nu invită întotdeauna la urmarea aceluiași exemplu, dar în multe cazuri conflictul este aplanat. “Întoarcerea și a celuilalt obraz” trebuie să implice o evaluare onestă a propriului comportament, în scopul de a determina în ce grad a contribuit el la insatisfacția partenerului de dialog. Nivelarea opiniilor, a punctelor de vedere se poate realiza prin exprimarea deschisă a sentimentelor sau dorințelor cuiva, fără ca aceasta să ducă la punerea la punct a celuilalt sau la trezirea reacției sale defensive. De exemplu, soțul îi spune soției “Conduci mașina tare prost!” sau soția îi poate spune soțului “ Când mă urc cu tine în mașină și conduci atât de repede, îmi este frică!”. Cel mai constructiv mod de nivelare a punctelor de vedere implică utilizarea afirmațiilor conținând pronumele personal la persoana I, singular. De exemplu, “Când mă critici în fața prietenilor, mă simt rănită/rănit”. Astfel, ascultătorul poate înțelege foarte corect mesajul și problema poate fi mai ușor rezolvată. Nivelarea declanșează un tip de comunicare care permite partenerilor să- și rezolve divergențele sau conflictele într-un mod productiv, ce conduce la apropierea dintre membrii cuplului. Tactul este necesar în rezolvarea dificultăților apărute în mariaj. El implică “sinceritatea, comunicarea deschisă, respectul arătat partenerului și grija de a nu-l răni gratuit”. El necesită empatie față de gândurile, sentimentele și stările motivaționale ale partenerului sau partenerei, astfel încât să se poată găsi momentul cel mai bun pentru discutarea anumitor aspecte. Tactul nu însemnă înșelarea sentimentelor cuiva sau profitul de pe urma lor. De aceea, tactul nu este un obstacol sau un scut în calea intimității ci, dimpotrivă, adevărata intimitate nu se poate dezvolta în lipsa lui. Feedback-ul de verificare scutește comunicarea de multe neplăceri. Pentru a fi efectivă ascultarea trebuie să fie activă, iar feedback-ul de verificare arăta că persoana a ascultat mesajul comunicat în mod activ. El este utilizat atunci când vrem să ne asigurăm că am înțeles corect opiniile, sentimentele sau nevoile vorbitorului și poate fi exprimat prin enunțuri de tipul “Să vedem dacă te-am înțeles corect...”, “Vrei să spui că...”, “După cum am înțeles, te simți...” sau “Ceea ce ai spus tu înseamnă că...”. Verificarea a ceea ce spune o persoană indică interesul evident pentru mesajul transmis de ea. Astfel, relațiile apropiate se dezvoltă mai rapid. Mângâierile, atingerile fizice sunt necesare în comunicarea constructivă din cadrul relațiilor intime. Putem afirma că am învățat arta comunicării atunci când am înțeles că ea nu este doar verbală. Comunicarea nonverbală, contactul fizic direct este cel mai primitiv mod de a stabili contactul cu cineva. El are o funcție importantă socializatoare și afectivă. Dacă aceste modalități ale comunicării constructive devin preponderente în raport cu cele distructive, atunci comunicarea își dobândește adevărata valoare, permițând buna funcționare a cuplului și obținerea satisfacției conjugale și familiale. 4.5 Abilitățile de bază pentru o relație maritală funcțională Se pune întrebarea: ce anume face ca un cuplu sa funcționeze și să rămână stabil pe termen lung? Potrivit lui Zinker (1994), cuplurile fericite posedă o combinație de anumite trăsături, și anume : se „aud" unul pe altul; își asumă sentimentele și ideile; schimbă idei astfel încât să atingă o bună potrivire; își pun unul altuia întrebări, mai degrabă decât să facă presupuneri; se contrazic (au păreri diferite) și acceptă diferențele fără frică; se adaptează unul la altul; se luptă pentru ceea ce simt că este corect și bun pentru fiecare; încep, dezvoltă și termină o discuție sau un eveniment și apoi îl lasă să treacă; își împărtășesc durerile, curiozitățile, regretele, resentimentele, tandrețea - o varietate de nevoi și dorințe; trec de la o experiență la alta fără a se bloca; renunță la a-și dori ceva pentru care nu exista nicio speranță că poate fi obținut; râd de ei înșiși; se influențează unul pe altul; a își oferă suport pentru interesele și proiectele fiecăruia; își arată/exprimă mândria sau compasiunea pentru realizările sau eșecurile celuilalt; respectă intimitatea celuilalt, dar intervine când celalalt cade în durere; se preocupă de treburile celuilalt atunci când este vorba de lucruri importante; acceptă idei noi și ciudate venind din partea fiecăruia și visează împreună. Este foarte greu să practici aceste comportamente și să ajungi la o bună funcționare, fiind necesare foarte multă muncă, o anumită educație în această artă a vieții de cuplu/familie. Educația fiecărei generații este cea care a funcționat la generația precedentă, iar proasta funcționare este transmisă din generație în generație ca o boală (Zinker, 1994). Gottman (1994) consideră că cele două ingrediente principale pentru cuplurile sănătoase și stabile sunt dragostea și respectul. De asemenea, conform lui Gottman (1999], cuplurile fericite sunt cele „inteligente emoțional". Aceste cupluri reușesc în dinamica de zi cu zi să nu lase ca gândurile și emoțiile pozitive pe care le au unul fața de celălalt sa fie copleșite de cele negative. în cuplurile inteligente emoțional, partenerii își validează reciproc opiniile și punctele de vedere, iar bărbații se lasă influențați de partenerele lor. De asemenea, în aceste cupluri, partenerii discută problemele cu afecțiune, într-un climat pozitiv și rezolvă ceea ce poate fi rezolvat Gottman (1999) evidențiază șapte principii care, în opinia sa, fac ca relațiile să funcționeze, și anume: crearea unor hărți ale dragostei. Acest lucru reprezintă primul pas spre a construi o prietenie. Hărțile dragostei se referă la înregistrarea tuturor acelor informații relevante despre viața partenerului: mâncăruri preferate, emisiuni preferate, sporturi și alte hobby-uri, evenimente semnificative din viața lui/ei, vise, aspirații din viața de zi cu zi a partenerului, scopuri în viață, îngrijorări, speranțe, griji. a arăta afecțiune și respect pentru partener. Aceasta este o condiție esențială pentru o relație satisfăcătoare și de durată. a privi unul spre celălalt, nu în direcții opuse. În relaționarea lor de zi cu zi, partenerii fac o serie de invitații reciproce pentru a primi atenție, suport, afecțiune. Atunci când aceste invitații au loc este foarte important ca partenerii să se întoarcă unul spre altul, să răspundă acestor invitații, deoarece numai în felul acesta este posibilă conectarea între ei, ceea ce va crea o bază pentru romantism, pasiune și o bună viață sexuală.  a lăsa partenerul să te influențeze. Este foarte important pentru buna funcționare a cuplului ca partenerii să se lase influențați unii de alții, luând în considerare opiniile și sentimentele celuilalt. rezolvarea problemelor care pot fi rezolvate. a depăși blocajele. Acest lucru nu se referă neapărat la rezolvarea conflictului, ci presupune o deplasare de la blocaj înspre dialog, o discuție fără ca partenerii să se rănească reciproc și, de asemenea, presupune ca partenerii să învețe să trăiască cu problema. a crea un țel comun, o viziune comună. Într-un cuplu cu o bună funcționalitate, este nevoie ca partenerii să pună accent și pe dimensiunea spirituală a relației, să-și dezvolte o viață interioară a cuplului, o microcultură cu propriile obiceiuri, ritualuri, povești despre ei, despre relație și despre ce înseamnă a fi parte a acelui cuplu. Există un acord general ca relațiile de succes par să prezinte trei elemente definitorii: abilitatea de a fi suficient de flexibile pentru a se adapta și schimba atunci când se confruntă cu schimbarea circumstanțelor și cu probleme; abilitatea de a comunica împreună eficient; abilitatea de a empatiza unul cu celălalt la nivel emoțional. Activități de învățare: 1. Analizând și vizionând video-ul propus mai jos completați fișa: Comunicarea maritală: definiții și structură https://www.youtube.com/watch?v=kCfyzjReG7M&t=22s&ab_channel=%D0%A0%D1%83%D1%81%D1%81%D0 %BA%D0%BE%D0%B5%D0%9D%D0%9B%D0%9F 2. Elaborați o secvență de consiliere a familiei în care le explicați rolul cunoașterii axiomelor comunicării, laturile unui mesaj și tipurile de mesaje pe care le folosesc în familie. 3. Prezentați strategiile distructive și construiți câte un exemplu pentru fiecare, similar celor prezentate; Care din strategiile comunicaționale distructive pot fi recunoscute în următorul mesaj transmis partenerului: “E vina ta că nu stăm de vorbă!”? 4. Prezentați strategiile constructive și construiți câte un exemplu pentru fiecare, similar celor prezentate. Formulați 1-5 argumente pentru a demonstra familiilor efectul strategiilor date. 5. Realizați o schemă a abilităților de bază pentru cuplul funcțional în baza a 4 dimensiuni Referințele bibliografice: - Acriș Corina. Cuplul în impas: repere teoretice și aplicative. București: Editura SPER, 2013. ISBN 978-606-8429- 19-9 pp.48; 55-57; 22-23 - Turliuc M. N. Psihologia cuplului și a familiei, Iași: Edi-tura PERFORMANTICA, 2004. pp.213, 215, 216-219