Unitatea de Învățare 1 - Note de curs

Unitatea de învățare 1. Obiectul de studiu și metodologia teoriei economice 1.1. Teoria economică și obiectul ei de studiu. Nevoile, bunurile și resursele economice. 1.2. Obiectul şi subiecţii analizei microeconomice. 1.3. Costul alternativ şi modelul posibilităţilor de producţie. 1.1.Teoria economi...

Unitatea de învățare 1. Obiectul de studiu și metodologia teoriei economice 1.1. Teoria economică și obiectul ei de studiu. Nevoile, bunurile și resursele economice. 1.2. Obiectul şi subiecţii analizei microeconomice. 1.3. Costul alternativ şi modelul posibilităţilor de producţie. 1.1.Teoria economică și obiectul ei de studiu. Nevoile, bunurile și resursele economice. Teoria economică - disciplină economică fundamentală, care studiază și explică esența fenomenelor și proceselor economice, formează fundamentul teoretico-metodologic pentru întregul sistem de științe economice și contribuie la formarea mentalității economice a oamenilor. Teoria Economică are drept scop formarea în societate a gîndirii economice contemporane şi contribuie la elaborarea programelor economice de dezvoltare eficientă, îndreptate spre realizarea cu success a problemelor economice şi creşterea bunăstării populaţiei. Teoria economică constituie baza teoretică şi metodologică pentru alte ştiinţe economice, ce preiau noțiunile economice de bază cu care ele operează – cererea (D), oferta (S), preț (P), piață, întreprindere, cost de producție (TC), profit (π), investițiile (I), balanță de plăți. Teoria Economică Contemporană studiază comportamentul oamenilor ca agenţi economici la toate nivelurile sistemului economic, în procesele de producţie, distribuţie, schimb şi consum de bunuri materiale şi servicii în scopul satisfacerii necesităţilor umane, resursele familiale, firmei şi ale societăţii în ansamblu fiind limitate. Structura teoriei economice Teoria economică contemporană, ca entitate complexă cu diferite niveluri de organizare a activităţii economice este abordată şi cercetată sub diferite unghiuri de vedere. Aceasta este structurată în: 1. Microeconomia – studiază procese, fapte, acte şi comportamente ale participanților individuali la activitatea economică (firme, gospodării familiale, administraţii, bănci, etc.). 2. Mezoeconomie – studiază procese, fapte, acte și comportamente care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar, terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii economice (agricultură, transport, educaţie, sănătate, etc.), la regiunile teritorial-administrative. 3. Macroeconomie – studiază procese, fapte, acte şi comportamente economice referitoare la grupuri de subiecţi economici reuniţi în categorii omogene, degajate de comportamentele lor individuale, precum şi la întreaga economie privită ca agregat. 4. Mondoeconomie – studiază procese, fapte, acte şi comportamente ale subiecţilor economici şi ale comunităţilor internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională. Nevoile Umane - exigenţe umane, individuale sau colective, care trebuie satisfăcute în timp şi spaţiu, cu bunuri, p/u a asigura desfăşurarea normală a vieţii şi activităţii oamenilor. Teoria ierarhiei nevoilor sau piramida nevoilor este una din cele mai cunoscute teorii elaborate de celebrul psiholog american Abraham Maslow. Piramida Nevoilor se constituie din: I Nevoi PRIMARE: fiziologice (hrană, adăpost, somn, apă, îmbrăcăminte; ) II Nevoi SECUNDARE: Nevoi de autorealizare , Nevoi de apartenență , Nevoi de stimă, Nevoi de securitate. Piramida Nevoilor a lui Abraham Maslow Nevoile umane, odată înţelese de oameni, devin mobilul demarării unor acţiuni, adică ele se transformă în interese economice. Interesele Economice reprezintă manifestări cconştientizate ale nevoilor umane care determină anumite comportamente îm vederea realizării performanţelor economice necesare dobîndirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi. 6 Tipologia Interesele Economice: - Interese personale (ale individului); - Interese naționale - Interese colective (ale grupului); - Interese generale (ale societății); - Interesele private și publice; - Interese curente și de perspectivă; - Interese periodice (cu frecvență diferite); - Interese accidentale; - Interese pasive (fără a fi însoțite de acțiune); - Interese active (dublate de acțiune); - Interese regionale; - Interese naționale. Nevoile umane, sunt satisfăcute prin intermediul bunurilor economice. Bunurile – sunt lucrurile pe care purtătorii nevoilor le consider corespunzătoare pentru satisfacerea nevoilor lor. Clasificarea bunurilor: Criterii de clasificare Tipurile de bunuri După destinație Bunuri de consum, Bunuri de producție (prodfactori) După forma de xistență Bunuri materiale Bunuri nemateriale (cu prioritate serviciile) După gradul de prelucrare Bunuri primare Bunuri intermediare Bunuri finale După gradul de interdependență Bunuri autonome Bunuri subtituibile Bunuri complementare După gradul de exclusivitate și rivalitate Bunuri private Bunuri publice Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi posibilităţilor utilizate ca premise la producerea şi obţinerea de bunuri economice. Criterii de clasificare Tipurile de resurse După sursa de proveniență primare, sau originare derivate După gradul recuperării resurselor naturale regenerabile neregenerabile După natura lor umane naturale investiționale informaționale Problema generală a economiei constă în insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, ceea ce determină caracterul limitat al resurselor. def. Legea Rarităţii Resurselor – volumul, structura şi calitatea resurselor evoluează mai încet decît volumul, structura şi intensitatea nevoilor umane. Astfel, există o tensiune între nevoile nelimitate resimţite de către oameni şi resurse, care rămîn limitate, insuficiente. 1.2. Obiectul şi subiecţii analizei microeconomice. 7 Microeconomia (de la grecescul mikros – mic şi oikonomike – arta de a gospodări) studiază legităţile comportamentului individual al agenţilor economici, bazat pe alegerea optimala dintr- o multitudine de variante de utilizare a resurselor şi bunurilor economice relativ rare. Teoria economica contemporană este o ştiinţa comportamentală, al cărei obiect de studiu este alegerea deciziilor optimale cu privire la utilizarea resurselor economice relativ rare. Obiectul de studiu studiază legitățile comportamentului individual al agenților economici, bazat pe alegerea optimală dintr-o multitudine de variante de utilizare a resurselor și bunurilor economice relativ rare. Subiecții studiului microeconomic Menajele: Firmele: 1.Sunt principali consumatori debunuri finale 2.Iau decizia cu privire la “ce cît să procure? ” 3.Determină preferințele, veniturile și prețurile. 1.Sunt principalii producători de bunuri şi servicii, 2.Iau decizia „ce, cum şi pentru cine să producă?” 3.Determină resursele economice şi tehnologiile disponibile, costurile, cererea şi posibilităţile de câştig. Întrebările fundamentale ale economiei Ce - Ce bunuri şi servicii trebuie să fie produse şi în ce cantităţi? Oamenii aleg felurile şi cantităţile de bunuri şi servicii pe care trebuie să le producă. Producerea în cantitate mai mare a unui bun lasă mai puţine resurse pentru producerea altor bunuri; oricum, deciziile au la bază costuri de oportunitate. Cum - Cum vor fi produse aceste bunuri şi servicii? Există mai multe modalităţi de a construi o şcoală sau o locuinţă, de a fabrica un automobil sau de a prelucra pămîn-tul. Va fi şcoala sau locuinţa construită din lemn sau cărămidă? Va folosi uzina de automobile echipe mobile de lucru sau o linie de asamblare? Vor folosi fermierii cel mai modern utilaj sau vor folosi un utilaj mai vechi şi mai mulţi muncitori? Cine - Cine va beneficia de aceste bunuri și servicii? întrucât nu poţi satisface dorinţele tuturora, bunurile şi serviciile produse trebuie împărţite între oameni care doresc mai mult decât pot avea în realitate. 1.3. Costul alternativ şi modelul posibilităţilor de producţie. COST: -cheltuială în bani, ce trebuie suportată pentru a putea beneficia de un bun sau serviciu ; -preţul ce trebuie plătit pentru cumpărarea unei mărfi; COSTURILE DE OPORTUNITATE (costul alternativ): 1. se exprimă prin cea mai bună alternativă la care renunţaţi făcînd o alegere; 2. exprimă valoarea şanselor sacrificate ca urmare a deciziei de a folosi resursele disponibile într-un mod şi nu în altul. El măsoară „câştigul obţinut” prin „pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate. Din perspectiva costului de oportunitate, îţi mai poţi răspunde la următoarele întrebări: Ce pierd dacă aleg asta? (care este costul de oportunitate al alegerii?) Ce pierd dacă NU aleg asta? 4. Formula de calcul: Co = − 𝜟 𝑿 𝜟𝒀 = − 𝒀𝟏 – 𝒀𝟎 𝑿𝟏 – 𝑿𝟎 , unde: - ΔY = - Y1 – Y0 reprezintă efectul pierdut, sau cantitatea din bunul la care se renunţă; + Δ X = X1 – X0 reprezintă cantitatea de bunuri la care se doreşte. Alegerea rațională presupune principiu de renunțate la ceva pentru a obține mai mult din altceva. Reprezentarea grafică a costului de oportunitate se realizează prin aşa numita curbă sau frontieră a posibilităţilor de producţie. Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) reprezintă toate posibilitățile alternative de producere (consum) a două bunuri atunci când resursele existente sunt utilizate integral şi cu eficienţă maximă. STUDIU DE CAZ: Analizaţi informaţiile din tabel cu referinţă la bunurile care pot fi produse într-o gospodărie ţărănească: Mezeluri (kg, anual) Cartofi (kg, anual) 1000 0 800 900 600 1200 400 1400 200 1450 0 1500 Executați următoarele sarcini: 1. Trasaţi curba posibilităţilor de producţie a gospodăriei ţărăneşti. 2. Pot fi produse în cadrul aceste gospodării: a) 500 kg mezeluri şi 500 kg cartofi? b) 800 kg mezeluri şi 1200 kg cartofi? Explicaţi. 3. Dacă stăpânul gospodăriei ţărăneşti decide să mărească producerea de cartofi de la 900 la 1200 kg anual, care va fi costul alternativ al acestei realocări a resurselor? 4. Dacă stăpânul gospodăriei ţărăneşti decide să mărească producerea de mezeluri de la 400 kg la 600 kg anual, care va fi costul alternativ al acestei realocări a resurselor? 5. Dacă anual în cadrul gospodăriei se produc 400 kg mezeluri şi 1300 kg cartofi, resursele economice sunt utilizate pe deplin? 8 Rezolvare: 2. În cadrul acestei gospodării pot fi produse 500 kg mezeluri şi 500 kg cartofi, însă în acest caz nu vor fi utilizate pe deplin resursele economice disponibile (punctul G). Producerea a 800 kg mezeluri şi 1200 kg cartofi este imposibilă deoarece resursele economice de care dispune gospodăria țărănească nu sunt suficiente (punctul H). 3. Costul alternativ al realocării resurselor poate fi calculat utilizând formula: 𝑪𝒐 = − ∆𝒀 ∆𝑿 = − 𝟔𝟎𝟎 − 𝟖𝟎𝟎 𝟏𝟐𝟎𝟎 − 𝟗𝟎𝟎 = − −𝟐𝟎𝟎 𝟑𝟎𝟎 = 𝟐 𝟑 Costul alternativ al realocării resurselor poate fi interpretat astfel: stăpânul gospodăriei țărănești pentru a majora cu 3 kg producerea de cartofi va refuza producerea a 2 kg de mezeluri. 4. Dacă stăpânul gospodăriei ţărăneşti decide să mărească producerea de mezeluri de la 400 kg la 600 kg anual, costul alternativ al acestei realocări a resurselor este: 𝑪𝒐 = − ∆𝒀 ∆𝑿 = − 𝟏𝟐𝟎𝟎 − 𝟏𝟒𝟎𝟎 𝟔𝟎𝟎 − 𝟒𝟎𝟎 = − −𝟐𝟎𝟎 𝟐𝟎𝟎 = 𝟐 𝟐 = 𝟏 Deci, costul alternativ al realocării resurselor poate fi interpretat astfel: stăpânul gospodăriei ţărăneşti pentru a majora cu 1 kg producerea de mezeluri va refuza producerea a 1 kg de cartofi. 5. Dacă anual în cadrul gospodăriei se produc 400 kg mezeluri şi 1300 kg cartofi, resursele economice nu sunt utilizate pe deplin, ceea ce reduce din eficiența potențială a producției. PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE 1. Alocând resursele sale limitate, o brutărie poate produce 2 sortimente de pâine în următoarele variante: Variante 1 2 3 4 5 6 Sortiment A 0 5 10 15 25 30 Sortiment B 30 28 24 18 10 0 Determinați: 1. Costurile de oportunitate; 2. Trasaţi curba posibilităţilor de producţie. 2. În cazul unor cantităţi constante ale resurselor economice un atelier de tâmplărie produce canapele şi noptiere. Variantele alternative de utilizare a resurselor disponibile sunt prezentate în tabel: Varianta 1 2 3 4 5 canapele 0 5 10 15 20 noptiere 100 90 70 40 0 Determinați: 1.Costul de oportunitate pentru o canapea, dacă producătorul ar extinde producția de la varianta 1 la 2, de la 2 la 3, de la 3 la 4, de la 4 la 5. 2. Trasaţi curba posibilităţilor de producţie. Surse bibliografice: 1. Bucos T., Barbăneagră O., Teorie economică (Microeconomie), ASEM, Chișinău, 2013,p.6-13. 2. Teorie economică. Vol.1 „Microeconomie”, coord. Tomșa A.; autori: Feuraș E., Cara E., Coban M., Barbăneagră O., Stratan S., Sorocean O., Filip N., Coșelev N., Balan A., Bejan Gh., Bucos T., ASEM, Chișinău, 2016, p.7-25 3. Filip N., Sorocean O., Teorie economică (Microeconomie), ASEM, Chișinău, 2009, p.11-31. 4. Toader Gh., Teorie economică (Vol.1 ,,Microeconomie’’), Editura Economica,1993, p.13-14,22-34 5. Bejan G., Teorie economică (Microeconomie și Macroeconomie), ASEM, Chișinău, 2018, p.7-15. 6. Moldovanu D., Teorie economică ( Microeconomie și Macroeconomie), ARC, Chișinău, 2007, p.11-37 Unitatea de învățare 2. Structura pieței și esența proprietății 2.1.Piața – necesitatea și condițiile apariției pieței. 2.2.Funcțiile pieței și clasificarea pieței. 2.3. Proprietatea – subiectul, obiectul, principalele forme. 2.1.Piața – necesitatea și condițiile apariției pieței. 1.Piața reprezintă un spațiu unde au loc schimburile în baza unor tranzacții benevole. 2. Piața constituie un mecanism de interlegătură între vînzători și cumpărători care determină formarea prețurilor. 3. Piața constituie totalitatea relaţiilor de vânzare-cumpărare dintr-un anumit spaţiu geografic. 4. Piața constituie o modalitatee de colectare și difuzare a informațiilor privind nevoie și resursele dispersate între agenții autonomi, care se bazează pe anumite reguli restrictive și norme de comportament. Piaţa a apărut odată cu dezvoltarea schimbului de mărfuri, cu multe secole în urmă, ca „punte de legătură între producătorii şi consumatorii autonomizaţi” 1000 800 600 400 200 0 900 1200 1400 1450 1500 cartofi A B C D E F G mezeluri H 9 PIAŢA apare oricînd şi oriunde (locuri special amenajate, magazine, sau la telefon) între persoane (oameni persoane fizice, persoane juridice, agenţi economici), prin diverse modalităţi (cataloage, comandă prin poştă, telefon, Internet) ce fac schimburi libere între ei. Pe piață interacționează subiecți, denumiți agenți economici. Agenții economici sunt subiecți ai relațiilor economice care, prin îndeplinirea unor funcții specifice, își ating anumite scopuri. Totalitatea lor se divide în cîteva categorii: menaje, firme, adminisațiile publice, instituțiile financiare, agenții străini. Grupul de agenți Funcția specifică îndeplinită Scopul urmărit Menaje Vinderea resurselor economice și pe veniturile obținute, cumpărarea bunurilor economice Maximizarea satisfacerii nevoilor individuale Firmele Cumpărarea resurselor economice, combinarea lor, producerea și vinderea bunurilor Maximizarea profiturilor obținute Administrațiile publice Producerea și prestarea bunurilor publice Maximizarea satisfacerii nevoilor colective Agenții financiari Colectarea mijloacelor bănești temporar libere și acordarea lor cu împrumut Maximizarea câștigurilor de la operațiunile financiare Agenții străini Stabilirea și extinderea tranzacțiilor economice Maximizarea piețelor deținute și a influenței exercitate Piaţa, după rolul ei în dezvoltarea economiei, este recunoscută ca una din cele mai semnificative invenţii ale omenirii (alături de invenţia prafului de puşcă şi a roţii). „Misiunea” pieţei se reflectă prin multiplele funcţii pe care le îndeplineşte. 2.2.Funcțiile pieței și clasificarea pieței. Funcţiile pieței M. Didier susţine că „piaţa apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii, prin care vânzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie”. În urma extinderii şi diversificării producţiei, piaţa contemporană este eterogenă şi complexă. Ea apare ca un sistem ce include diferite pieţe. Clasificarea pieţelor poate fi efectuată în baza diferitelor criterii Criteriu de clasificare Tipologia 1) în funcție de destinația economică: - piața bunurilor și serviciilor de consum; - piața factorilor de producție (a muncii, capitalului, a resurselor naturale); - piața activelor financiare; 2) în funcție de poziția geografică (criteriul teritorial): - - piaţa locală, - piața naţională, - piața regională, - piața mondială; Funcția de reglementare reglementează distribuirea resurselor, reglementează distribuirea mărfurilor, reglementează distribuirea veniturilor în societate Funcția de integrare piața uneşte vânzătorii şi cumpărătorii Funcția de stimulare creşterea eficienţei producţiei, îmbunătăţirea calităţii, diminuarea costurilor de producţie Funcția de stabilire a nivelului preţului formarea preţurilor de piaţă cu evidenţa costurilor de producţie şi a utilităţii bunurilor Funcția de echilibrare echilibrarea cererii și a ofertei 10 3) în funcție de grupa marfară (criteriul ramural): - piaţa de automobile, - piața grâului, - piața ţiţeiului; 4) în funcție de gradul de limitare a concurenţei: - piaţă cu concurență perfectă; - piaţă cu concurență monopolistică, - piaţă cu concurență oligopolistică, - piața monopolului absolut; 5) în funcție de participare la tranzacție: - piaţa cu amănuntul (participanți firmele și consumatorii); - piață en gross (participanți firmele); - piața achizițiilor publice (participanți firmele și statul); 6) în funcție de gradul de legalitate: - piaţă oficială (legală) - piață tenebră - piaţă neagră. 2.3. Proprietatea – subiectul, obiectul, principalele forme. Proprietatea se definește ca fiind o relație între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale, spirituale și de altă natură existente în societate sau obținute din activitatea economică. Proprietatea este un fenomen social, specific pentru fiecare societate ce sistematizează (ordonează) relaţiile dintre oameni în domeniul însuşirii – înstrăinării bunurilor, serviciilor, veniturilor. În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile obiective dintre indivizi în legătură cu înstrăinarea- însuşirea bunurilor economice şi a veniturilor. Atributele proprietății pot fi înstrăinate: a) în totalitate: - pe baza de contraechivalent (de exemplu: actul de vanzare-cumparare); -fără echivalent (de exemplu: donatie si mostenire); b) parțial: - înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: instrainarea atributelor de posesiune si utilizare, pe diferite durate, genereaza relatii de inchiriere, arendare). Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici: 1. Dreptul de posesiune, dreptul de a dispune de bunurile economice iar in virtutea acesrtui drept obiectul proprietatii poate fi instrainat prin act de vanzare-cumparare, donatie sau mostenire; 2. Dreptul de utilizare, proprietarul putand sa-si exercite acest drept in mod autonom sau sa-l transfere pe baza de contract altei persoane fizice sau juridice; 3. Dreptul de dispoziție, dreptul de administrare si gestionare a bunurilor; 4. Dreptul de uzufruct, de însușire a rezultatelor producției. Atributele proprietății indivizii (ca persoane fizice) şi gospodăriile casnice (menaje); socio-grupurile (ca persoane juridice – asociaţii, coperative, societăţi pe acţiuni); diferite organizații naționale sau internaționale statul, care prin intermediul administraţiei publi ce, deţine, utilvizea ză şi gestionează o anumită parte din bunurile societăţii. 11 Obiectul proprietăţii , este un bun în jurul căruia se constituie relaţii de proprietate: imobilul (pământul, clădirile, instalaţiile, reţelele de transport); bunurile materiale (utilajul, mijloacele de transport, materia primă şi materialele, obiectele de consum); active financiare (hârtiile de valoare, banii); forţa de muncă, talentul; rezultatele activităţii intelectuale, valorile nemateriale (operele de artă, invenţiile, manuscrisele, scenariile, resursele informaţionale). Indiferent de varietatea obiectelor de proprietate, ele pot fi structurate în două grupuri: diverse resurse, necesare pentru activitatea de producţie; bunuri de consum, utilizate pentru consum personal de către populaţie. Veniturile din proprietate Proprietatea are tangenţe şi cu rezultatele economice. Proprietarul obiectului (averii mobile sau imobile, a intelectului, a talentului) are posibilitatea de a primi venit. Proprietatea asupra forţei de muncă se remunerează prin salariu, iar proprietatea intelectuală – prin onorarii şi premii. Proprietarul capitalului împrumutat are posibilitatea de a primi dobândă, posesorul abilităţilor antreprenoriale – profit, stăpânul imobilului (pământului, construcţiei) – rentă. Principalele forme de proprietate existente in cadrul economiilor moderne in raport de titularul subiectului proprietatii, se disting: 1. proprietatea privată care poate fi: - proprietatea privata individuală se manifesta atunci cand proprietetarii nu sunt producatori, dar angajeaza producatori directi in calitate de salariati; - proprietatea privată asociativă se caracterizeaza prin faptul ca factorii de productie utilizati intr-o unitate de productie, apartin mai multor proprietari individuali, care pot fi salariati in acea unitate; 2. proprietatea publică apartinand statului, este prezenta in sectoarele cu riscuri mai mari pentru intreprinzatori, pe care proprietarii particulari le suporta mai greu (cercetari nucleare si spatiale, exploatari miniere, constructii de cai ferate, drumuri, poduri, metrou etc.). Ea exista in toate tarile lumii, in diferite grade de dezvoltare. Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în: - poate frâna concurența prin utilizarea unor prețuri de monopol de stat, afectând nevoile consumatorilor; - poate menține unități economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiaă de subvenții bugetare de la stat; 3. proprietatea mixtă apartinand atat proprietarilor privati individuali sau in asociatie, cat si statului (administratiei publice), ia nastere prin asocierea proprietatii private si publice, in diferite variante: - în cadru național, între agenții economici naționali; - în cadru internațional, între agenții economici din state diferite. Surse bibliografice: 1. 1.Filip N., Sorocean O., Teorie economică (Microeconomie), ASEM, Chișinău, 2009, p.120-140. 2. 2.Moldovanu D., Teorie economică ( Microeconomie și Macroeconomie), ARC, Chișinău, 2007, p.115-121. muncă Obiectele proprietăţii    pământ capital abilitate salariu rentă profit Venituri de pe urma proprietăţii dobândă          12 Unitatea de învățare 3.Mecanismul de funcționare a pieței bunurilor de consum 3.1.Cererea: factorii determinanți. Legea cererii. Excepții de la legea cererii. Curba cererii. 3.2.Oferta: factorii ofertei. Legea ofertei. Curba ofertei. Tipologia ofertei. 3.3.Echilibrul și dezechilibrul pieței. Modificarea echilibrului pieţei în cazul modificării cererii şi/sau a ofertei. 3.1.Cererea: factorii determinanți. Legea cererii. Excepții de la legea cererii. Curba cererii. Mecanismul de funcționare și nivelul de dezvoltare a economiei de piață pot fi descrise cu ajutorul noțiunilor de: consumator și producător, cerere și ofertă, prețuri și concurență. Cererea - dorinţa şi posibilitatea cumpărătorilor de a procura bunuri existente pe piaţă la un moment dat, în funcție de nivelul prețului. Cererea pentru un bun reprezintă toate cantitățile dorite din acel bun, care pot fi cumpărate, în anumite condiții de timp și spațiu, la diferite niveluri ale prețurilor acelui bun. Cererea individual (d) - cantitatea dintr-un bun pe care un consumator este decis să o cumpere, dispunând şi de mijloacele băneşti corespunzătoare. Formula de calcul: 𝑸𝒅 = 𝒂 − 𝒃 ∗ 𝑷 Cererea totală (cererea pieţii) (D) - constituie suma cererii tuturor cumpărătorilor de pe piaţa bunului respectiv. Formula de calcul: 𝐃 = 𝒅𝟏 + 𝒅𝟐 + 𝒅𝟑+... 𝒅𝒏 Volumul cererii (Qd) - cantitatea de bun pe care cumpărătorii doresc şi pot să-l procure la un anumit nivel al preţului pe parcursul unei perioade de timp. Curba cererii : 1. indică cantitățile maximale de bun pe care cumpărătorii sunt dispuși să le achiziţioneze, în perioada dată, la diferite nivele de preţ. 2. are pantă descrescătoare. 3. deplasarea de lungul curbei cererii reflectă modificarea cantității cerute (QD) de bun ca răspuns la modificarea prețului bunului. Metodele de cercetare a dependenței dintre preț și cererea Legea cererii este una din legile fundamentale ale economiei ! Dependența dintre preț și volumul cererii este redată prin legea cererii, formulată prima dată de A. Cournot, sec.XIX. Cantitatea cerută dintr-un anumit bun se află în relație indirectă cu preţul bunului respectiv. Odată cu creşterea preţului la un bun, cantitatea cerută de consumator tinde să scadă, şi invers, o scădere a preţului generează tendinţa de sporire a cantităţii cerute. 13 Venitul consumatorului: în general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără mai mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puțin. Astfel, dacă venitul crește, cererea crește; o scădere a venitului poate diminua cererea. Dar nu în toate cazurile o creștere de venit generează o creștere a cererii. În funcție de reacția cererii la modificarea venitului, economiștii împart bunurile în bunuri normale și bunuri inferioare. Venitul consumatorului: în general, atunci când veniturile lor cresc, consumatorii cumpără mai mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puțin. Astfel, dacă venitul crește, cererea crește; o scădere a venitului poate diminua cererea. Dar nu în toate cazurile o creștere de venit generează o creștere a cererii. În funcție de reacția cererii la modificarea venitului, economiștii împart bunurile: bunuri de lux (Bunurie Veblen) bunuri normale bunuri inferioare (Bunurile Giffen) sau se mai numesc bunurile de primă necessitate. Dacă la creșterea venitului, crește cererea pentru un bun, acel bun este un bun normal. Dacă creșterea venitului conduce la scăderea cererii pentru un bun, bunul este inferior. Prețul altor bunuri: Există două categorii de bunuri: Bunurile substituibile – care pot fi folosite alternativ pentru satisfacerea aceeași nevoie, de exemplu mierea de albini și zahărul, autoturismul personal și mijloacele de transport în comun. Bunurile complimentare – sunt utilizate împreună pentru a satisface o nevoie, de exemplu șireturile și adidașii, pixul și cerneala, automobilul și combustibilul. Sezonul şi mediul: Cererea pentru benzină poate creşte în unele perioade ale anului. în timpul verii, când oamenii pleacă în concedii cu maşini şi rulote, de regulă, au nevoie de mai multă benzină, indiferent de preţ. Tradițiile, obiceiurile: Evident, moda se schimbă. Este posibil ca ghetele de baschet cu partea de sus înaltă şi hainele largi să dispară pe un timp, pentru a reveni în actualitate mai târziu. La fel şi mărcile de maşini, stilul de viaţă, locul de trai şi serviciul pot influenţa cererea pentru benzină. Preferințele consumatorilor: O modificare a gusturilor consumatorilor în favoarea unui produs va determina o creștere a cererii pentru produsul respectiv și invers. Firmele investesc sume mari de bani în publicitate tocmai pentru a orienta preferințele consumatorilor în favoarea a ceea ce produc. Așteptările cumpărătorilor: Dacă oamenii anticipează un deficit de computere sau o creştere a preţurilor la ele în viitorul apropiat, se vor grăbi să le cumpere imediat, mărind cererea la moment pentru bunurile date. Excepțiile de la Legea Cererii Bunurile Giffen (poartă numele Sir Robert Giffen) Bunuri Veblen (poartă numele Thorstien Veblen) bunurile inferioare, pentru care cantitatea cerută va creşte atunci când acest bun devine mai scump, ele deținând o pondere mare în cheltuielile menajelor cu venituri modeste (apare în condiţiile de sărăcie a populaţiei). bunurile de lux (opere de artă autentice, bijuterii, etc.), pentru care cererea poate să crească atunci când preţurile se vor majora, cumpărarea acestora conferind un anumit statut social, prestigiu cumpărătorilor. Factori care influențează cererea Preț Non – preț P QD P QD Veniturile consumatorilor (I) Preţurile altor bunuri (PS, PC) Numărul cumpărătorilor (N) Moda (M). Preferinţele cumpărătorilor (T). Publicitatea (A). Previziunile privind evoluţia preţului (W) Alți factori (B). 14 Numărul cumpărătorilor: Cererea pentru un produs este influenţată de numărul consumatorilor din piaţă. Dacă populaţia comunităţii este în creştere, cererea pentru benzină ar putea să crească. Alt exemplu, reducerea natalității în Republica Moldova determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii. 3.2.Oferta: factorii ofertei. Legea ofertei. Curba ofertei. Tipologia ofertei. Formarea ofertei este rezultatul activității producătorului, dar și al intermediarilor. Producătorul asigură realizarea procesul de producție a bunurilor economice: achiziționarea factorilor de producție necesari, organizarea activității de obținere a bunurilor și al serviciilor, studiul cererii pe piață cu scopul de a veni în întâmpinarea nevoilor de consum, diversificarea produselor, etc. Intermediarii sunt agenții economici care mijlocesc relațiile economice între producător și furnizori, finanțatori, comercianți, clienți consumatori. Oferta reprezintă cantitatea de produse pe care producătorii, vânzătorii sunt dispuşi să o vândă, într-o perioadă de timp, la un anumit nivel al preţului. Spre deosebire de cerere, dependenţa ofertei de preţ este directă, adică, cu cât preţul este mai ridicat, cu atât este mai mare şi cantitatea de bunuri oferite. Interdependenţa între schimbarea preţului şi modificarea cantităţii de bunuri oferite constituie conţinutul legii ofertei. Creşterea preţului condiţionează creşterea cantităţii oferite, şi invers. Tipologia ofertei 1.Oferta individuală (s) - reprezintă cantitatea de bunuri pe care un producător este predispus să o vândă la un preţ anumit într-o anumită perioadă de timp. 2.Oferta totală, sau oferta pieţii (S) - reprezintă totalitatea ofertelor individuale şi include bunurile: produse în ţară; importate și stocate. Formula de calcul: 𝑸𝒔 = 𝒂 + 𝒃 ∗ 𝑷 Formula de calcul: S = 𝒔𝟏 + 𝒔𝟐 + 𝒔𝟑+... 𝒔𝒏 Volumul ofertei (QS)- cantitatea de bunuri pe care vânzătorii sunt gata să o producă şi să o vândă la un anumit nivel al preţului, pe parcursul unei perioade de timp. Metodele de cercetare a dependenței dintre preț și ofertă Factorii no-preț a ofertei. Prețul resurselor economice și tehnologiile utilizate, care, de exemplu, poate fi redus în rezultatul utilizării unor noi tehnologii. El poate şi să crească din cauza sporirii preţului la resursele limitate. Dacă costul de producţie se va reduce, atunci oferta pentru bunurile respective se va mări. Şi invers, când costul de producţie va creşte, oferta se va reduce. Numărul de vînzători, adică numărul firmelor care produc acelaşi bun. Ieşirea pe piaţă a noilor firme va contribui la creşterea ofertei, indiferent de preţ. Schimbarea preţului la alte bunuri, fapt care va condiţiona trecerea resurselor la alte domenii de activitate prin plecarea unor firme din ramura dată, ceea ce va contribui la reducerea ofertei. 15 Politica fiscală şi subsidiile. Majorarea impozitului pe profit şi a altor taxe provoacă o reducere a ofertei, şi invers, micşorarea lor contribuie la sporirea ofertei. În cazul când statul acordă unor firme şi industrii anumite subsidii, acestea încurajează creşterea ofertei. Evenimentele social- politice și naturale. Calamităţile naturale, cum ar fi inundaţiile, seceta, cutremurele de pământ, îngheţurile, etc., condiţionează de obicei reducerea ofertei. Condiţiile socialpolitice pot fi favorabile creşterii ofertei (stabilitatea politică, de exemplu) sau defavorabile (schimbarea frecventă a guvernelor şi a regulilor de joc, etc.). 3.3.Echilibrul și dezechilibrul pieței. Modificarea echilibrului pieţei în cazul modificării cererii şi/sau a ofertei. Echilibrul pieţei reprezintă acea stare a pieţei când cererea şi oferta coincid, care reflectă echilibrul intereselor consumatorilor şi producătorilor. Preţul de echilibru se stabileşte atunci când, la un preţ dat, cantitatea cerută dintr-un bun este egală cu cantitatea oferită. Prețul corespunzător punctului de echilibru se numește preț de echilibru (Pe) Cantitatea vândută și cumpărată la prețul de echilibru se numește cantitatea de echilibru (Qe) Prețul de echilibru și cantitatea de echilibru se numesc parametri de echilibru al pieței. Condiția de echilibru a pieței – cantitatea cerută (QD) este egală cu cantitatea oferită (QS) și această cantitate reprezintă cantitatea de echilibru (Qe) sau QD = QS = Qe Metoda tabelară Prețul unui kg de mere Cantitatea cerută Cantitatea oferită Cerere-ofertă satisfăcute Excesul de cerere sau de ofertă Tendințele privind prețul unui kg de mere 1,5 1050 100 100 Exces de cerere Creșterea prețului 2,0 980 150 150 Exces de cerere Creșterea prețului 2,5 900 250 250 Exces de cerere Creșterea prețului 3,0 700 400 400 Exces de cerere Creșterea prețului 3,5 500 500 500 0 Echilibrul pieței 4,0 200 700 200 Exces de ofertă Scăderea prețului 4,5 100 800 100 Exces de ofertă Scăderea prețului 5,0 50 1000 50 Exces de ofertă Scăderea prețului Puteți observa în tabel că, conform legii cererii, consumatorii vor cumpăra mai puţine mere dacă preţul acestuia creşte. Conform legii ofertei, producătorii de mere sunt dispuși să vândă mai multe mere dacă preţul acestora creşte. Preţul influenţează în mod diferit cantitatea de cerere şi ofertă. În timp ce un preţ mai înalt stimulează vânzătorii să vândă o cantitate mai mare de mere, pe cumpărători îi face să cumpere mai puţin. S-ar părea că vânzătorii şi cumpărătorii nu se pot înţelege asupra cantităţilor de mere pe care vor să le cumpere şi să le vândă. În realitate, însă, există un preţ la care vânzătorii sunt dispuşi să vândă cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere. Acesta este preţul la care cantitatea cererii este egală cu cantitatea ofertei, punctul de intersecţie al curbelor cererii şi ofertei. Aşadar, la preţul de 3,5 lei/kg firmele sunt dispuse să vândă, iar consumatorii sunt dispuşi să cumpere 500 kg de mere. Economiştii numesc acest punct preţul de echilibru, preţul care echilibrează sau „reglează” piaţa. Factori care influențează oferta Factorul Preț Non – preț Preţul resurselor economice) (Pr) Tehnologia utilizată (Teh) Impozitele (Tax) şi subvenţiile (Sub) Preţul bunurilor substituibile (PS) Preţul bunurilor complementare (PC) Previziunile privind evoluţia preţului (W) Evenimentele social-politice şi naturale (E) Numărul vânzătorilor (N). P crește QS crește P scade QS scade 16 Metoda grafică Deficitul presupune că cantitatea de marfă cerută este mai mare în raport cu cantitatea oferită la un anumit preţ. Surplusul defineşte situaţia când la un anumit nivel de preţ cantitatea de marfă oferită este mai mare decât cantitatea de marfă cerută. Concurenţa împinge preţul spre nivelul de echilibru al pieţei. Din figura de mai sus reiese că la preţul de 1,5 lei cumpărătorii sunt dispuşi să cumpere 1050 kg de mere, producătorii, însă, sunt dispuşi să vândă doar 100 kg de mere. La acest preţ pe piaţă apare un deficit de 950 kg de mere. Pe orice piaţă, deficitul de marfă forţează cumpărătorii să concureze mai intens pentru cantitatea existentă. Deoarece ei nu pot cumpăra cantitatea necesară mere la prețul 1,5 lei, mulţi cumpărători vor fi dispuşi să plătească un preţ mai mare. Dar la creşterea preţului se produc următoarele două fenomene. Pe de o parte, cumpărătorii îşi reduc cantitatea de mere pe care vor să o cumpere. Deja la prețul de 4,0 lei pentru un kilogram de mere, de exemplu, ei vor dori să cumpere numai 200 kg , şi 1050 kg. Pe de altă parte, producătorii îşi sporesc cantitatea de mere pe care sunt dispuşi să o vândă. La preţul de 3,0 lei pentru un kilogram de mere ei vor oferi pentru vânzare 400 kg faţă de 100 kg la preţul de 1,5 lei pentru un kilogram de mere. Atât timp cât preţul este sub nivelul de echilibru, cumpărătorii concurează mai intens şi involuntar contribuie la creşterea preţului. Pe măsură ce preţul creşte, cantitatea cerută se micşorează, iar cantitatea oferită se măreşte. Figura ilustrează aceste schimbări. Când preţul ajunge la nivelul de echilibru, cantităţile cerute şi cele oferite se egalează. Deficitul dispare, iar cumpărătorii nu mai licitează la preţuri înalte. Dacă preţul este sub nivelul preţului de echilibru, consumatorii sunt dispuşi să cumpere mai mult decât cantitatea pe care companiile sunt dispuse s-o producă. Drept urmare apare deficitul. Atunci cumpărătorii licitează la preţuri mai înalte în concurenţa lor pentru obţinerea unui kilogram de mere. Studiu de caz: Cererea dintr-un bun este descrisă prin funcţia Qd = 60 – 2P, iar oferta funcţia Qs = -30 + 4P. Determinaţi:1.Preţul şi cantitatea de echilibru pe piaţa respectivă; 2.Parametrii cantitativi ai situaţiei de pe piaţă, dacă „plafonul” preţului va fi stabilit la nivelul 10 u.m.; 3. reprezentați grafic soluţia problemei. Rezolvare: Folosim condiţia de echilibru: E QD = QS. Egalăm ecuaţiile cererii şi a ofertei: 60 – 2P = -30 + 4P → 6P = 90 → PE = 15. Pentru a determina volumul de echilibru, înlocuim preţul de echilibru în ecuaţia cererii sau a ofertei: QE = 60 – 2× PE = 60 – 2× 15 = 30 → QE = 30. Determinăm volumul cererii şi a ofertei pentru plafonul de preţ fixat de către stat: Qd = 60 – 2P = 60 – 2×10 = 40 un. Qs = -30 + 4P = -30 + 4×10 = 10 un. Observăm că în condiţiile date Qd > Qs , respectiv pe piaţă vom avea deficit de produse. în urma unor perturbări din partea cererii, ofertei sau a ambelor componente piaţa nu revine la echilibru în urma unor perturbări din partea cererii, ofertei sau a ambelor componente piaţa revine la echilibru Echilibrul pieţeiUnitatea de învățare 4.Elasticitatea cererii și ofertei 4.1.Elasticitatea: concept, noţiune, aplicaţie. 4.2.Elasticitatea cererii, tipuri de elasticitate, factorii elasticităţii. 4.3.Elasticitatea ofertei în raport cu diferiți parametri. 4.1.Elasticitatea: concept, noţiune, aplicaţie. Analiza principalelor elemente ale mecanismului pieței se bazează pe cercetarea interacțiunii dintre cerere și ofertă. Modificările înregistrate în cerere și ofertă sub influența factorilor preț și non-preț influențează echilibrul pieței. Interes prezintă nu doar direcția modificărilor, dar și mărimea sensibilității, intensității reacției consumatorului și producătorului la aceste modificări. Cererea (mii t) Preţul (1t) Oferta (mii t) Surplus /deficit 85 3,4 72 80 3,7 73 75 4,0 75 70 4,3 77 65 4,6 79 60 4,9 81 P S E D Deficit 25 20 15 10 5 0 5 10 15 20 25 30 35 40 18 Conceptul de elasticitate poate fi definit ca o relație cauză-efect presupusă între două variabile. Elasticitatea este o măsura în care o variabilă oarecare „răspunde” la modificarea unei alte variabile. Elasticitatea în gândirea statistică, născută din noțiunile de proporționalitate și neproporționalitate devine concept operațional în formulările neo-clasice, fiind intuită de Antoine-Augustin Cournot încă din 1838 și autentificată instrumental de Alfred Marshall în 1885, prin intermediul coeficientului de elasticitate. Coeficientul elasticității arată, cu câte puncte procentuale s-a modificat variabila dependentă în rezultatul modificării altei variabile independente. Tipurile de elasticitate 4.2.Elasticitatea cererii, tipuri de elasticitate, factorii elasticităţii. Reacția cererii la modificarea factorilor de influență a primit denumirea de elasticitate a cererii. Coeficientul de elasticitate a cererii arată cu câte puncte procentuale se va modifica cantitatea cerută de bun ca rezultat al modificării cu un procent a factorului de influență. Această reacție poate fi calculată cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii prin următoarea formulă generală: F Q E D D % %   = în care: ED – coeficientul de elasticitate a cererii ; Δ%QD - modificarea procentuală a cantității cerute; Δ%F – modificarea procentuală a factorului de influență. Elasticitatea cererii în funcție de preț reflectă gradul de sensibilitate a mărimii cantității cerute față de un anumit bun economic, determinată de modificarea prețului, cu condiția respectării principiului ”caeteris paribus”. Coeficientul elasticității cererii în funcție de preț (ED/P) arată cu câte procente se va majora sau diminua cantitatea consumată de bun (ΔQD%) în rezultatul modificării cu un procent a prețului bunului dat (ΔP%): Formula de calcul: 𝐸𝐷 𝑃 = − ∆%𝑄𝐷 ∆%𝑃 = − ∆𝑄𝐷 ∆𝑃 ∗ 𝑃0 𝑄𝐷0 = − 𝑄𝐷1−𝑄𝐷0 𝑃1 − 𝑃0 ∗ 𝑃0 𝑄𝐷0 Tipuri ale cererii în funcție de gradul de elasticitate după preț: Tipul cererii Definire Coeficientul de elasticitate Reprezentare grafică Corelația variație preț - variație cantitate cerută Cerere elastică Cererea se consideră elastică dacă o modificare procentuală a prețului duce la o modificare procentuală mai mare în cantitatea cerută.   P 1 ED %P  %Q Cerere inelastică Cererea se consideră inelastică dacă o modificare procentuală a prețului determină o modificare într-o măsură mai mică a cantității cerute din partea consumatorului. 0 1 P ED %P  %Q I. Elasticitatea cererii (ED) Elasticitatea cererii în funcție de preț (ED/P) Elasticitatea cererii în funcție de venit (ED/I) Elasticitatea încrucișată a cererii (EDXY) II. Elasticitatea ofertei (ES ) P P0 P1 0 Q0 Q1 D P P0 P1 0 Q0 Q1 Q D 19 Cerere cu elasticitate unitară Cererea poate fi considerată cu elasticitate unitară când, modificarea procentuală a prețului determină o modificare în aceeași măsură în cantitatea cerută. =1 P ED %P = %Q Cerere perfect elastică Dacă o variație nesemnificativă a prețului contribuie la o modificare destul de semnificativă în mărimea cantității cerute, cererea acestui bun este considerată perfect elastică. =  P ED %P = 0 Cerere perfect inelastică Cererea este considerată perfect sau absolut inelastică în funcție de preț dacă, mărimea cererii nu reacționează la modificările în factorul preț. = 0 P ED %Q = 0 Elasticitatea cererii este influențată de următorii factori: 1. Existența bunurilor substituibile – cererea pentru unele bunuri care au unul sau mai mulți substituenți (de exemplu: automobilul, telefonul mobil, detergenții, lâna ș.a.), se caracterizează printr-o elasticitate mai înaltă. Aceasta deoarece, în cazul creșterii prețului bunului dat, consumatorii se vor orienta la substituenții acestora, a căror prețuri au rămas intacte. Pe de altă parte, cu cât este mai redusă alegerea pentru consumatori în substituenți (sarea, grâul, energia electrică, petrolul, gaze naturale ș.a.), cu atât cererea devine mai inelastică. 2. Perioada de timp – în perioadă scurtă de timp cererea este mai puțin elastică decât într-o perioadă lungă de timp, deoarece modificarea gusturilor, preferințelor, adaptarea la noile prețuri, obținerea informațiilor despre substituenți necesită timp. În afară de aceasta, producătorii, de asemenea vor avea nevoie de un timp mai îndelungat pentru a produce un sortiment mai variat pentru bunurile-substituibile. 3. Ponderea cheltuielilor efectuate pentru procurarea unui bun din bugetul personal – de regulă, cererea pentru imobil, automobile, tehnică de calcul, mobilă ș.a. este elastică, deoarece aceste bunuri posedă o pondere destul de mare în bugetul consumatorului. Orice modificare în prețul acestora va determina o influență semnificativă în cheltuielile personale. Cheltuielile pentru cumpărarea chibriturilor, creioanelor, clamelor, șireturilor dețin o pondere neînsemnată în bugetul unui individ și majorarea în preț nu va influența puternic veniturile personale. Deoarece consumatorii nu vor căuta substituenți și nu-și vor schimba obiceiurile - cererea pentru aceste bunuri va fi inelastică în funcție de preț. 4. Gradul de importanță a bunului în consum. Cu cât bunurile sunt mai necesare în consum (produsele alimentare de bază, sarea, pâinea, articole de igienă, chibrituri ș.a.) cu atât cererea pentru aceste bunuri va fi mai inelastică, de aceea indiferent de creșterea prețurilor, consumatorii vor continua să le procure. La creșterea prețurilor pentru bunurile de lux (anticariat, articole de giuvaiere, automobile de colecție, articole de vestimentație a renumiților designeri, ș.a.), consumatorii se vor orienta spre substituenții acestora, mult mai iefteni. În acest caz cererea pentru aceste bunuri va fi mai elastică față de preț. 5. Gradul de informare a consumatorului despre prezența substituenților – la deținerea unei informații mai ample despre prețurile și substituenții bunurilor, cererea consumatorilor va fi mai elastică în funcție de preț. 6. Valoarea unică a bunurilor. La unice se referă acele bunuri, care datorită însușirilor sale excepționale nu pot fi asemănate cu nimic, cum ar fi: drepturi de autor, patente, brevete de invenție, bunurile de profil îngust ș.a. Cu cât bunul este mai rar și mai exclusiv, cu atât reacția consumatorului la modificarea prețului este mai redusă, respectiv și cererea are o elasticitate mai mică. Elasticitatea cererii în funcție de venit permite a determina sensibilitatea consumatorilor la modificarea venitului, în condițiile ”caeteris paribus”. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de venit (ED/I ) arată modificarea procentuală a cererii la modificarea procentuală a venitului consumatorului. P P0 P1 0 Q0 Q1 Q D P P0 0 Q0 Q1 Q D P P1 P0 0 Q0 Q D 20 𝐄𝐃/𝐈 = ∆%𝐐𝐃 ∆%𝐈 = ∆𝐐𝐃 ∆𝐈 ∗ 𝐈𝟎 𝐐𝐃𝟎 = − 𝐐𝐃𝟏−𝐐𝐃 𝐈𝟏−𝐈𝟎 ∗ 𝐈𝟎 𝐐𝐃𝟎 în care: ED/I - coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de venit; Δ%QD = QD1 - QD0 - modificarea procentuală a cererii bunului; Δ%I = I1 – I0 - modificarea procentuală a venitului consumatorului; D0, I0 – valorile inițiale ale cererii și venitului; D1, I1 - valorile finale ale cererii și venitului. Elasticitatea cererii în funcție de venit ia valori pozitive în cazul bunurilor normale și valori negative în cazul bunurilor inferioare. Elasticitatea încrucișată a cererii - gradul de sensibilitate a mărimii cantității cerute față de un anumit bun economic, determinată de modificarea prețului unui alt bun, cu condiția respectării principiului ”caeteris paribus”. 𝑬𝑫𝒙 𝑷𝒚 = ∆%𝑸𝑫𝒙 ∆%𝑷𝒚 = ∆𝑸𝑫𝒙 ∆𝑷𝒚 ∗ 𝑷𝒚𝟎 𝑸𝑫𝒙𝟎 = 𝑸𝑫𝒙𝟏− 𝑸𝑫𝒙𝟎 𝑷𝒚𝟏 − 𝑷𝒚𝟎 y X P ED - coeficientul de elasticitate a cererii încrucișate; Δ%DX - modificarea procentuală a cererii bunului X; Δ%PY - modificarea procentuală a prețului bunului Y. 4.3. Elasticitatea ofertei în raport cu diferiți parametri. La fel ca și consumatorii, producătorii reacționează la modificările ce survin în prețurile bunurilor pe piață. De aceea, teoria elasticității se aplică și în cazul ofertei bunurilor și serviciilor. Elasticitatea ofertei - măsura în care cantitatea oferită se modifică în funcţie de modificarea unuia dintre factorii de influență. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ - gradul de sensibilitate a mărimii ofertei unui bun economic, determinată de modificarea prețului, cu condiția respectării principiului ”caeteris paribus”. Coeficientul elasticității ofertei în funcție de preț ( ES/P) arată cu câte procente se va majora sau diminua cantitatea oferită dintr-un bun (ΔQS%) în rezultatul modificării cu un procent a prețului bunului dat (ΔP%). Coeficientul elasticității ofertei în funcție de preț ( ES/P) % % P Q E P S S   = 0 0 S S Q P P Q    = 0 0 1 0 1 0 S S Q P P P Q Qs  − − = Tipuri de elasticitate a ofertei în funcție de preț Tipul de ofertă Definiție Coeficientul de elasticitate Reprezentare grafică Corelația variație preț - variație cantitate oferită Ofertă elastică La majorarea (diminuarea) prețului cu 1%, cantitatea oferită crește (scade) într-o măsură mai mare decât se modifică prețul  P 1 ES %P  %Q Ofertă inelastică La majorarea (diminuarea) prețului cu 1%, cantitatea oferită crește (scade) într-o măsură mai mică decât se modifică prețul 0 1 P ES %P  %Q P P1 P0 0 Q0 Q1 Q S P P1 P0 0 Q0 Q1 Q S 21 Ofertă cu elasticitate unitară La majorarea (diminuarea) prețului cu 1%, cantitatea oferită crește (scade) în aceeași măsură =1 P ES %P = %Q Ofertă perfect elastică La o majorare (diminuare) nesemnificativă a prețului cantitatea oferită crește (scade) infinit de mult ES P =  %P = 0 Ofertă perfect inelastică Cantitatea oferită nu se modifică la modificarea prețului = 0 P ES %Q = 0 Factorii de influență a elasticității ofertei în funcție de preț Caracterul elasticității ofertei depinde de următorii factori: 1.Timpul - perioada de timp este considerat cel mai important factor de influență a elasticității ofertei. Deoarece e nevoie de timp pentru ca firmele să-și adopte cantitățile produse, oferta unui bun va fi cu atât mai elastică cu cât perioada de timp avută în vedere este mai mare. Se disting trei intervale de timp: Perioadă imediată – oferta se limitează la cantitățile deja disponibile de pe piață și nu poate fi extinsă chiar dacă survine o creștere substanțială în preț. De aceea oferta este perfect inelastică în funcție de preț. Perioadă scurtă – creșterea ofertei se poate obține folosind mai mulți factori de producție variabili ori utilizarea intensivă a acestora. De exemplu, se poate produce mai mulți cozonaci, în urma creșterii prețului, motivând muncitorii să lucreze peste programul de muncă sau angajând noi muncitori. În acest caz, oferta devine inelastică, existând o limită până unde oferta poate crește. Perioadă lungă – cantitățile tuturor factorilor de producție pot crește. Firmele existente se pot extinde, iar altele noi pot intra pe piață. continuând exemplu de mai sus, oferta brutăriilor se poate extinde achiziționând noi tehnologii, cât și numărul acestora poate crește. În acest fel, oferta pe termen lung va deveni elastică. 2. Excesul de capacitate și stocurile nevândute. Pe termen scurt este posibil ca ofertele să crească substanțial dacă există un segment de forță de muncă neutilizată sau un utilaj nefolosit (factori cunoscuți drept exces de capacitate). În mod similar, dacă industria a acumulat un stoc mare de bunuri nevândute, ofertele pot imediat să crească. Ca urmare, oferta va fi cu atât mai elastică cu cât excesul de capacitate și nivelul stocurilor nevândute sunt mai mari. 3.Gradul de mobilitate a resurselor economice. Orice creștere a ofertei înseamnă un transfer de factori de producție de la un tip de utilizare spre altul. Există, totuși, diferite probleme care pot limita mobilitatea factorilor. Forța de muncă poate să respingă ideea de a-și părăsi familia ori poate avea nevoie de recalificare înainte de a fi aptă pentru o nouă ocupație. De asemenea echipamentul folosit în anumite scopuri se poate dovedi total nepotrivit pentru altele. Tocmai această eterogenitate a muncii și capitalului limitează mobilitatea resurselor. În unele industrii aceasta nu constituie o problemă serioasă și, dacă este timp suficient, oferta poate fi elastică. În multe alte industrii, totuși, munca ar putea necesita o recalificare complexă, iar echipamentul ar putea necesita o înlocuire completă. În asemenea cazuri, oferta va fi inelastică, deși nu pentru o perioadă foarte lungă de timp. Unitatea de învățare 5. Teoria comportamentului consumatorului 23 5.1.Comportamentul consumatorului: ipoteze și factorii determinanți. 5.2.Abordarea ordinală şi cardinală a utilităţii. Utilitatea totală și marginală. 5.3.Curbele de indiferenţă. Harta curbelor de indifernţă. Rata marginală de substituire a bunurilor. 5.4.Constrîngerea bugetară a consumatorului. 5.5.Echilibrul consumatorului. 5.1.Comportamentul consumatorului: ipoteze și factorii determinanți. Analiza comportamentului consumatorului este una din problemele-cheie ale teoriei economice,ce permite înțelegerea modului în care variația veniturilor și prețurilor influențează modificarea deciziilor indivizilor. Cunoștințele respective vor permite conștientizarea procesului de formare a cererii de consum, a nivelului elasticității ei, a evidenței factorilor de influență asupra dinamicii cererii individuale, precum și demonstrarea suveranității consumatorului,sau a influenței alegerii lui asupra comportamentului producătorului. 1. Teoria comportamentului consumatorului (TCC) studiază procesul de alegere şi de decizie prin care consumatorul, pornind de la preferinţele proprii, resursele de care dispune (adică bugetul disponibil pentru achiziţii) şi de la condiţiile pieţei (adică preţurile bunurilor, oferta, concurenţa) urmăreşte să-şi maximizeze satisfacţia sub constrangere. Teoria care studiază comportamentul consumatorului pleacă de la ipotezele: 2.Comportamentul Consumatorului (CC) - reprezintă un proces de formare a cererii consumatorului pentru diferite bunuri,ce depinde de venitul și preferințele lui individuale,de nivelul prețurilor. 3.Consumatorul (C) – e un agent economic al cărui obiectiv este maximizarea satisfacerii nevoilor prin consumul bunurilor achiziționate cu un anumit venit. Astfel, consumatorii trebuie să aleagă dintr-o diversitate de bunuri existente pe piață în conformitate cu limita venitului disponibil, prețurile existente pe piață și a programului de consum. În cadrul teoriei alegerii consumatorului sunt analizate motivele și determinantele comportamentului de consum, principiile și mecanismul adoptăriii deciziilor de către consumatorul rațional. Nevoile consumatorului sunt multiple, satisfacerea lor presupune achiziţia diferitor bunuri; Bunurile au preţuri în funcţie de raportul dintre cererea şi ofertă de piaţă; Resusele consumatorului sunt limitate; Consumatorul este capabil de alegere pe bază de calcul economic; Consumatorul utilizează raţional a resurselor; Obiectiv a oricărui individ raţional este satisfacerea maximă posibilă a nevoilor prin minimizarea eforturilor 24 Problema alegerii - proces de formare în limita venitului disponibil și a prețurilor extinse pe piață și a programului de consum. Program de consum (coș de consum) - specificarea unor cantități de diferite bunuri care îi asigură consumatorului o anumită satisfacție. Factorii determinanți care influențează Comportamentul Consumatorului Factori social-demografici Factori social-economici Factori psihologici Factorii instituționali Factorii ce influențează direct sau indirect alegerea consumatorului sunt: vîrsta, sexul starea socială, nivelul de instruire, mediul de trai, ocupația, componența familiei. Factorii ce influențează multilateral comportamentul consumatorului, includ : nevoile materiale,veniturile populației, prețurile,impozitele, nivelul inflației, nivelul bunăstării populației. Factorii ce denotă comportamentul consumatorului din punctul de vedere al preferințelor, motivației, percepției, anticipărilor, individualității. Factorii includ: obiceiuri și tradiții naționale, norme și standarde ce reglementează sfera consumului. 5.2.Abordarea ordinală şi cardinală a utilităţii. Utilitatea totală și marginală. Abordările comportamentului consumătorului Abordarea cardinală a comportamentului consumătorului Comportamentul consumatorului în abordarea ordinalistă A apărut in sec. XIX-lea Reprezenți: S.Jevons,K.Menger,L.Walros Fiecărei unități consumate dintr-un bun i se poate atribui un număr cardinal,ca măsură a utilității(utili) Viziunea: 1.Evaluare subiectivă, individuală a utilității 2.Măsurarea cantitativă a utilității cu ajutorul utililor-exprimați în numere cardinale 3.Descreșterea utilității marginale pe măsura creșterii cantității consumate de bun 4.Maximizarea utilității consumatorului la nivelul dat al venitului A apărut la sfârșit sec. XIX-prima jumătate a sec. XX Reprezentanți: V.Pareto,F.Edgeworth,E.Slutsky Utilitatea nu poate fi măsurată cu exactitate,dar indivizii ierahizează bunurile în raport cu nivelul satisfacției scontate a se obține,reieșind din preferințe. Viziunea: 1.Ierarhizarea programelor de consum în baza preferințelor consumatorilor. 2.Compararea programelor de consum și respectiv,ordonarea după preferințe și posibilitățo financiare 3.Aplicarea unor instrumente de cercetare specifice(U,MRS,Linia bugetului) 4.Maximizarea utilității obținute de cosumator prin alegerea celui mai preferabil set de bunuri. Utilitatea (U) - satisfacţia pe care o obţine consumatorul prin utilizarea unei cantităţi dintrun bun economic. Tipologia Definire Abreviere Formula de calcul Exemplu Utilitate totală arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o persoană anticipează să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-un bun TU (Total utility) 𝐓𝐔𝐱 = 𝐟(𝐐𝐱) sau 𝐓𝐔𝐱 = ∑𝐌𝐔 TU= 100Qx – 3Qx2 Pentru Qx= 2; TU= 100∙2 – 3∙22 =200-12= 188 utili; Pentru Qx= 5; TU= 100∙5 – 3∙52 =500 - 75 = 425 utili Utilitate marginală (Suplimentar) reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o poată obţine un consumator prin consumul unei unităţi (doze) suplimentare dint-un bun, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi. MU (Marginal utility) 𝐌𝐔𝐱 = ∆𝐓𝐔𝐱 ∆𝐐𝐱 = 𝑻𝑼 𝟏 − 𝑻𝑼𝟎 𝐐𝟏− 𝐐𝟎 sau, dacă TU este descris printr-o funcție de Qx 𝐌𝐔𝐱 = 𝐓𝐔𝐱 ′ Pentru funcţa utilităţii totale TU= 100Q – 3Q2 , utilitatea marginală va fi redată de relaţia MU = TU' = (100Q – 3Q2 ) '=100 ∙ 1– 3∙2 ∙Q =100 – 6Q Pentru Q= 2; MU = 100 – 6Q =100 – 6∙2=100-12= 88 utili; p/u Q= 5; MU = 100 – 6Q =100 – 6∙5=100-30= 70 utili consumatorul PA (problema alegerii) PC (programul de consum) 25 Reprezentarea grafică a evoluției utilității totale și a celei marginale la modificarea volumului de consum: În baza figurei pot fi facute următoarele constatări: pe măsură ce individul va consuma din ce în ce mai multă pâine, utilitatea totală va creşte, dar cu o rată din ce în ce mai mică. Utilitatea totală scontată a se obţine atinge un punct de maxim (de 30 de utili). TU este maxima pentru MU = 0 utilitatea marginală scade pe măsură ce creşte cantitatea consumată. Ea devine zero atunci când utilitatea totală este maximă şi este negativă (-2) atunci când utiltatea totală scade (de la 30 la 28). Legea utilităţii marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen), formulată pentru prima dată de către H. H. Gossen în 1854, postulează că, atunci „când cantitatea consumată dintr-un bun economic creşte, utilitatea marginală (adică utilitatea adiţională adăugată de ultima doză) tinde să se diminueze”. Legea II a lui Gossen (a doua lege a lui Gosssen) - consumatorul raţional va atinge starea de echilibru (va obţine utilitate totală maximă din consumul diverselor bunuri) dacă utilitatea marginală ponderată la preţ pentru diverse bunuri consumate va fi egală: n n Y Y X X P MU P MU P MU = =... = 5.3.Curbele de indiferenţă. Harta curbelor de indifernţă. Rata marginală de substituire a bunurilor. Curba de indiferenţă (numită şi curba de isoutilitate) reflectă ansamblul combinaţiilor de bunuri şi servicii de la care consumatorul speră să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (utilitatea totală scontată a se obţine este constantă). Mulţimea combinaţiilor a două bunuri, X şi Y, care asigură consumatorului un nivel de utilitate identic se numeşte curbă de indiferenţă. Proprietăţile curbelor de indiferenţă: 1. Curba de indiferență constă dintr-o multitudine de pachete de consum (constituite din diferite proporții ale bunurilor X și Y) care iî aduc consumatorului acelașii grad de utilitate. Metoda tabelară Metoda grafică Pachete de consum Bunul Y Bunul X A 20 5 B 15 10 C 10 20 5 10 20 Bunul X U1 A B C 10 15 20 Bunul Y 26 2. Combinaţia A, situată pe curba de indiferenţă U1 se află într-o relaţie de indiferenţă cu orice altă combinaţie situată pe aceeaşi curbă de indiferenţă U1. 3. Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare, reliefând faptul că dacă consumatorul diminuează consumul din bunul Y, pentru ași menține nivelul de utilitate trebuie sa majoreze consumul din bunul X. Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă ce descriu preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri. Rata marginală de substituţie (MRS) indică cantitatea dintr-un bun, la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei cantităţi suplimentare din alt bun, asigurându-şi acelaşi nivel de utilitate totală. Panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor. Din punct de vedere economic semnificaţia noţiunii de rată marginală de substituţie este de prag până la care se justifică să se facă substituţia bunurilor. X y U x1 y1 dx x2 y2 dy U(x ,y ) 1 1 U(x ,y ) 2 2 Rata marginală de substituţie este raportul invers al utilităţilor marginale ale celor două bunuri, conform relaţiei: MRS = - ∆𝐘 ∆𝐗 = 𝐘𝟏−𝐘𝟎 𝐗 𝟏−𝐗𝟎 sau MRS = 𝑴𝑼𝒚 𝑴𝑼𝒙 sau MRS = 𝑷𝒚 𝑷𝒙 Rata marginală de substituire (R.M.S.) între două bunuri, Y şi X, măsoară variaţia cantităţii necesare a fi consumate din bunul Y, de a lungul unei curbe de indiferenţă, pentru a compensa o variaţie infinit de mică a cantităţii consumate din bunul X, astfel încât nivelul utilităţii totale să rămână neschimbat. Harta curbelor de indiferenţă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care descriu preferinţele unui consumator pentru anumite bunuri. Dacă un individ este interesat atât de dobândirea bunului X, cât şi de cea a bunului Y, atunci aceste preferinţe se ilustrează grafic apelând la un set de curbe de indiferenţă convexe la origine de tipul celui descris în figura de mai jos. Particularitățile hărții curbelor de indiferenţă Există o infinitate de curbe de indiferenţă, între care se poate stabili o anumită ierarhie în funcție de nivelul utilității totale. Pe măsura îndepărtării de la originea sistemului de coordonate crește gradul de utilitate reprezentat de către fiecare curbă de indiferență. Pachetul de consum C situat pe curbă de indiferenţă U2 cu un nivel de utilitate totală superior (U2>U1), este strict preferată pachetului A situat pe curbă de indiferenţă U1. Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată. 5.4.Constrîngerea bugetară a consumatorului. Constrângerea bugetară relevă ansamblul combinaţiilor de bunuri pe care consumatorul le poate achiziţiona, în limita venitului disponibil (I) şi în raport cu preţurile (PX şi PY) existente pe piaţă. 27 Linia bugetului reprezintă dreapta ce uneşte totalitatea combinaţiilor din bunurile X şi Y ce pot fi cumpărate de către consumator prin utilizarea integrală a bugetului disponibil. Panta liniei bugetare este dată de raportul preţurilor celor două bunuri: Y X P P Alegerile consumatorilor se află sub influenţa schimbărilor determinate, în principal, de modificarea elementelor care influenţează constrângerea bugetară. În analiza dinamică a constrângerilor bugetare vom distinge următoarele două cazuri: CAZUL 1. Modificarea venitului disponibil al consumatorului. În condiţiile creşterii venitului disponibil, noua linie a bugetului se va deplasa spre dreapta paralel cu prima (cazul 1) În condiţiile scăderii venitului, noua linie a bugetului se va deplasa spre stânga perfect paralel cu prima (cazul 2) CAZUL 2. Modificarea preţului unuia dintre cele două bunuri. 2.1.Creşterea preţului bunului X. Panta liniei bugetului se va modifica în acest caz, astfel încât panta noii linii a bugetului va fi mai mare decât cea a liniei iniţiale a bugetului. Ca atare vom asista la o deplasare a liniei bugetului la stânga, ca în figura din dreapta. 2.2.Scăderea preţului bunului X. Panta liniei bugetului se va modifica în acest caz, astfel încât panta noii linii a bugetului va fi mai mică decât cea a liniei iniţiale a bugetului. Y X B I/P y I/Px 0 A Pachete de consum accesibile Linia bugetară 𝑸𝑿 × 𝑷𝑿 + 𝑸𝒀 × 𝑷𝒀 = 𝑰 Pachetele de 𝑸𝑿 × 𝑷𝑿 + 𝑸𝒀 × 𝑷𝒀 ≤ 𝑰 consum accesibile Ecuația liniei bugetate 28 5.5.Echilibrul consumatorului. Echilibrul reprezintă varianta de repartizare a venitului ce asigură nivelul maxim de satisfacţie comparativ cu alte alternative corespunde punctului de tangență a dreptei bugetului la una dintre curbele de indiferență Unitatea de învățare 6.Teoria comportamentului producătorului 6.1.Producţia și factorii de producţie. 6.2.Combinarea factorilor de producţie. Produsul total, mediu şi marginal al factorilor de producţie. 6.3.Izocuante. Harta izocuantelor. 6.4.Substituibilitatea factorilor de producţie. Rata marginală de substituţie tehnologică a factorilor de producţie. 6.1. Producția și factorii de producție Producția considerată ca proces reprezintă ansamblul de operații sau activități de utilizare și transformare a factorilor de producție în bunuri materiale și servicii. Factorii de producție cuprind elementele de ,,intrare’’ în procesul de producție, numite și inputuri(materii prime, materiale, semifabricate, utilaje, echipamente, forță de muncă, progresul tehnic, resurse informaționale, management). Resursele economice atrase în circuitul economic, aflate în mişcare ca fluxuri, constituie factori de producţie. Clasificarea factorilor de producţie Munca (L). Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul Factorii de producţie Tradiţionali Munca Natura Capitalul Neofactori Abilitatea întreprinzătorului PTŞ Informaţia 30 de energie fizică şi intelectuală. Munca antrenează ceilalţi factori în vederea obţinerii de bunuri materiale şi servicii. Volumul şi calitatea factorului munca este în funcţie de numărul şi structura populaţiei. Din punct de vedere economic este importantă analiza următoarelor categorii de populaţie : - populaţia tânără (pînă la 15 ani) şi populaţia în vârstă (pensionarii) - adulţii inapţi (invalizii, cu dezabilități) - persoanele casnice, elevii şi studenţii de la cursurile de zi, având vârsta legală de muncă - şomerii Structuara populaţiei Factorul natural (N). Între factorii naturali un loc important revine pământului. El prezintă o însemnătate decisivă nu numai pentru agricultură şi silvicultură, ci şi pentru întreaga activitate umană căreia îi oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii şi livezi, terenuri forestiere, luciul apelor interioare, etc). Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă (îndeplinesc o serie de funcţii vitale pentru viaţa biologică, precum şi pentru cea economică, socială) şi resursele minerale (au rol în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesară desfăşurării întregii activităţi economice). Capitalul (K). Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor rezultate ale unei activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri materiale şi servicii destinate realizării ca mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit. Structura capitalului Capitalul monetar – banii activi, banii ce aduc venit (cu banii procurăm factorii de producție). Capitalul uman - cunoştinţele, abilitățile, talentul ce permit obţinerea unui venit suplimentar. Capitalul tehnic (factor de producție)– mijloacele de producţie. Structura capitalului tehnic (ca factor de producție) Valoarea capitalului fix este recuperată pe parcursul câtorva cicluri de producţie. Pe parcursul utilizării capitalul fix este supus uzurii: 1. Uzura fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare, ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii factorilor naturali. = Populaţia activă = Populaţia adultă (cu vârstă legală de muncă) Populaţia totală = Populaţia ocupată (real muncesc) = Populaţia activă disponibilă Capitalul tehnic Capitalul circulant (materii prime, materiale, combustibil, semifabricate, produse în curs de execuţie) care se consumă integral într-un singur ciclude fabricaţie şi se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. Capitalul fix acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte la intervale mari de timp (maşini, utilaje, echipament, clădiri) Capital Monetar Uman Tehnic 31 2. Uzura morală – pierderea unei părţi a preţului de achiziţie al utilajului, a valorii lui, ca urmare a scoaterii din funcţiune înainte de termenul prevăzut în proiectul de fabricaţie, adică înainte de a fi amortizat complet (ca rezultat a PTŞ). Recuperarea valorii capitalului fix are loc prin intermediul procedurii de amortizare. Amortizarea – expresia valorică a uzurii capitalului fix, inclusă în preţul bunului gata. Venitul ce corespunde amortizării este scutit de impozite. Amortizarea se realizează în baza normativelor fixate de stat. Neofactori: progresul tehnic, inovaţia, resursele informaţionale. Nu pot fi separaţi de factorii “clasici” întrucât acţionează prin intermediul şi împreună cu aceştia potenţându-i şi îmbunătăţindu-le substanţial performanţele. Antreprenoriatul constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să se producă şi ce cantităţi de factori sunt necesari. Întreprinzătorul îşi asumă riscurile producţiei, aceasta necesitând costuri înainte de a obţine venituri din vânzarea produselor obţinute. 6.2.Combinarea factorilor de producţie. Produsul total, mediu şi marginal al factorilor de producţie. Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ cât şi din perspectiva structural-calitativă; atât din punct de vedere tehnic cât şi economic. Procesul de producţie presupune transformarea resurselor (capital, echipamente, muncă, pământ, informaţii) în produse sau servicii. Funcţia de producţie reprezintă un tabel, o funcţie sau un grafic, exprimând nivelul maxim de producţie care poate fi obţinut cu o anumită combinaţie de resurse, în condiţiile unui anumit proces tehnologic. Prin urmare: Q = f (K,L), în care: K - consumul de capital; L - consumul de muncă. În perioada scurtă analiza eficienţei utilizării factorilor de producţie se realizează urmatorilor indicatori microeconomici: Să presupunem că în cazul unei anumite funcţii de producţie, se menţine constant nivelul capitalului, iar numărul de muncitori variază între 0 şi 10. În tabelul 1 sunt prezentate următoarele date: numărul de muncitori, produsul total, mediu şi marginal al muncii aferente fiecărui muncitor. În baza datelor din tabel pot fi facute următoarele concluzii: atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mare, produsul marginal al factorului variabil se măreşte, iar atunci când produsul total creşte cu o cotă din ce în ce mai mică, produsul marginal descreşte. Când produsul total scade, produsul marginal este negativ. Produsul mediu al factorului variabil urmează şi el o tendinţă de creştere imprimată de cea a produsului marginal, iar de la un anume punct începe să scadă. Indicator Definiția Abreviere Formula de calcul Produsul total Volumul total de bunuri produse într-o perioadă determinată de timp, cu ajutorul factorului variabil (ex. factorul munca). TPL ( Total Product of Labor) Produsul mediu Volumul de producție obţinut pe o unitate de factor de producţie variabil, într-un interval dat de timp (ex. factorul munca). APL ( Average Product of Labor) Produsul marginal Volumul de producție obţinut prin utilizarea unei unităţi suplimentare de factor de producţie variabil (ex. factorul munca). MPL ( Marginal Product of Labor ) L TP MP L L   = = 1 0 1 L L TPL TP − − = ( ) MPL TPL L TP AP L L = TP f (L;K) L = TPL = Q =MP Dinamica produsul total, marginal şi mediu poate fi reprezentată grafic (fig.5.). Figura 5. Curbele producţiei totale, productivităţii medii şi marginale. 6.3. Izocuante.Harta izocuantelor. Ansamblul combinaţiilor de factori de producţie pentru care firma obţine aceeaşi producţie se numeşte curba de izoproducţie sau izocuanta. Izocuanta Proprietăţile izocuantelor 1. Combinațiile a celor doi factori de producției presupun utilizarea factorilor de producție în diferite proporții, volumul de producție fiin același (Q) pentru toate combinațiile. 2. Izocuantele sunt convexe față de originea sistemului de coordonate, (exprimă randamentul descrescător al factorului, volumul căruia crește). 3. Izocuanta are o pantă negativă, ceea ce semnifică posibilitatea menținerii aceluiași volum de producție la diminuarea consumului unuia dintre factori, doar cu condiția extinderii consumului din celălalt factor. 4. Panta izocuantei coincide cu rata marginală de substituție tehnologică. Izocuanta pune in evidenţă procesul de substituire al factorilor de producţie. Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de inlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt, astfel incat volumul de producţie să rămană neschimbat. Confom tabelului, combinând factorii variabili în diferite combinaţii vom obţine mai multe izocuante, fiecare unind diferite combinaţii a factorilor variabile ce permit obţinerea aceluiaşi volum de producţie. Totalitatea izocuantelor ce descriu posibilităţile producţiei aplicând aceeaşi funcţie de producţie formează harta izocuantelor: L Q1 A B C K Legea randamentelor non-proporționale- dacă cantități crescânde din factorul de producție variabil se combină cu cantități fixe din ceilalți factori de producție, pe măsura extinderii volumului factorului variabil, productivitatea medie a factorului variabil crește, atinge un nivel maxim, după care descrește. 33 Harta izocuantelor reunește totalitatea izocuantelor care descriu nivele diferite ale producției, corespunzătoare utilizării unor cantități diferite ale factorilor de producție. Proprietățile hărții izocuantelor:  Fiecărei izocuante îi corespunde un nivel dat al producției.  Cu cât izocuanta este situată mai departe de originea sistemului de coordonate, cu atât ea reflectă un volum al producției mai mare.  Izocuantele nu se pot intersecta, ceea ce semnifică că în condițiile aplicării unei tehnologii date de producție aceiași combinație de factori nu poate asigura producerea cantităților diferite de bunuri. 6.4. Substituibilitatea factorilor de producție. Rata marginală de substituție tehnologică a factorilor de producție. Substituibilitatea factorilor de producție- reprezintă procesul de înlocuire a unei cantități dintr-un factor de producție cu o cantitate din al factor de producție. Rata marginală de substituție tehnologică (MRTS) a doi factori exprimă cantitatea dintr-un factor la care un producător trebuie să renunțe în favoarea unei unități din celălalt factor, astfel încât producția să rămână neschimbată. MRTSLK arată câte unităţi ale factorului muncă sunt înlocuite printr-o unitate suplimentară a factorului capital, fără a cauza modificarea volumului de producţie. 𝑴𝑹𝑻𝑺𝑳𝑲 = − ∆𝑲 ∆𝑳 MRTSKL arată câte unităţi ale factorului capital sunt înlocuite printr-o unitate suplimentară a factorului muncă, fără a cauza modificarea volumului de producţie 𝑴𝑹𝑻𝑺𝑲𝑳 = − ∆𝑳 ∆𝑲 Deoarece de-a lungul izocuantei ∆Q=0, rezultă că: 𝑴𝑷𝑲 𝑴𝑷𝑳 = − ∆𝑲 ∆𝑳 = 𝑴𝑹𝑻𝑺𝑳 Unitatea de învățare 7. Teoria costurilor de producție 7.1.Conceptul şi clasificarea costurilor de producţie. 7.2.Costuri de producţie pe termen scurt: Costuri totale, medii şi marginale. 7.3.Costuri de producţie pe termen lung: Economiile și dezeoconomiile de scară. 7.1.Conceptul şi clasificarea costurilor de producţie. Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, în expresie monetară, pe care producătorul le efectuează pentru fabricarea şi vânzarea bunurilor economice. Mărimea costului reprezintă expresia bănească a tuturor cheltuielilor, efectuate de întreprinzător pentru producerea şi desfacerea bunurilor produse. Ea diferă de la un producător la altul, de la un produs la altul, precum şi de la o perioadă de timp la alta. Mărimea costului reflectă condiţiile de producţie precum şi poziţia întreprinderii faţă de concurenţi, ea determină, în mare măsură, însăşi viitorul acesteia. Tipologia costurilor de producție Deoarece costurile au o componenţă foarte eterogenă, clasificarea lor se face după mai multe criterii. Din punct de vedere al modului de calcul, costurile se împart în contabile şi economice, implicite şi explicite. 35 1. Costuri implicite (cheltuielile factorilor proprii) includ cea mai bună alternativă de alocare a resurselor proprii sacrificată de întreprinzător în favoarea obținerii unei producții date. 2. Costurile explicite constă din cheltuielile pentru procurarea factorilor de producţie din afara întreprinderii (cheltuielile efectuate de întreprinzător către posesorii resurselor economice). Costurile explicite se clasifică în: a) costuri directe (cheltuielile pentru materie primă şi materiale, semifabricate, resurse energetice, salariile lucrătorilor) şi b) costuri indirecte (plata de arendă, salariile personalului administrativ, rata dobânzii pentru creditele împrumutate). În ansamblul lor, costurile explicite şi implicite formează costul economic 3. Costul contabil reprezintă cheltuielile explicite adică plățile efectuate de întreprindere furnizorilor externi pentru factorii de producție cumpărați la prețul pieții. 4. Costul economic (care coincide în realitate cu costul de producţie) cuprinde pe lângă costul explicit şi costurile implicite, dar care nu sunt reflectate în evidenţa contabilă, cum ar fi: pământul şi clădirile care aparţin întreprinderii date, consumul de muncă al proprietarului, dobânzile ce se cuvin pentru folosirea capitalului propriu. Economiştii fac distincţie între perioada scurtă şi perioada lungă. Perioada scurtă de producţie este definită de economistul A. Marshall ca fiind intervalul de timp în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, este constant. Perioada lungă este intervalul de timp în care toţi factorii de producţie sunt consideraţi variabili. În perioada scurtă modificările cantităţii de produse pot fi obţinute exclusiv prin schimbări în utilizarea resurselor variabile. Astfel, creşterea producţiei pe termen scurt se poate obţine prin mărirea timpului de lucru, a cantităţii de materii prime, în condiţiile în care se utilizează aceleaşi clădiri şi echipamente. 7.2.Costuri de producţie pe termen scurt Mărimea costului mediu este importantă pentru a determină gradul de profitabilitate a procesului de producție. Producția este profitabilă dacă costurile medii sunt mai mici decât prețul de comercializare a bunului dat (produsele firmei sunt comercializate la prețuri ce se stabilesc pe piața de desfacere). Producția este profitabilă dacă AC ˂ P. 7.3. Costuri de producţie pe termen lung. Economiile și dezeoconomiile de scară. 1.Costul Total (TC) reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare producerii unui volum dat de bunuri. Formula de calcul: TC = TFC + TVC. a) Costurile totale fixe (TFC) includ cheltuieli care nu se modifică la modificarea volumului de producție (ex. arenda, amortizarea capitalului fix, salariul personalului administrativ, dobînzile). Formula de calcul: TFC = TC – TV b)Costurile totale variabile (TVC) includ cheltuieli care se modifică odată cu modificarea volumului de producție (ex. materia primă, carburanții, salariile muncitorilor). Formula de calcul: TVC = TC - TFC 2.Costul Mediu (AC) reprezintă cheltuielile necesare producerii unnități de bun. a) Costul mediu fix (AFC) cheltuielile fixe pe unitatea de bun care se calculează prin raportarea cheltuielilor fixe totale la volumul de producție. Formula de calcul: AFC = TFC / Q, b) Costul mediu variabil (AVC) cheltuielile variabile pe unitatea de bun care se calculează prin raportarea cheltuielilor variabile totale la volumul de producție. Formula de calcul: AVC = TVC / Q c) Costul mediu total (ATC) se obține prin însumarea costului mediu fix și a costului mediu variabil. Formula de calcul: ATC = AFC + AVC 3. Costul Marginal (MC) exprimă sporul (majorarea) de cheltuieli necesare producerii unei unități suplimentare, determină limita pînă unde este rațional de majorat volumul producției. Formula de calcul: MC = ∆𝐓𝐂 ∆ 𝐐 = 𝐓𝐂𝟏 – 𝐓𝐂𝟎 𝐐𝟏 – 𝐐 Termenul lung se deosebește de termenul scurt prin faptul că toate costurie devin variabile, adică firma își poate modifica nu doar numărul lucrătorilor sau volumul materiilor prime, ci și capacitățile de producție care determină dimensiunile firmei. Ca urmare, nu mai trebuie să facem distincție între costul variabil, costul mediu fix și costul mediu total. Pe termen lung, evoluţia costurilor este supusă: 1.Tendința de scădere pe termen lung a costurilor medii se numește „economii de scară”. Economiile de scară – reflectă o situaţie de scădere a costului mediu pe termen lung în rezultatul creşterii dimensiunilor întreprinderii şi a volumului de producţie. Economiile de scară (sau reducerea costului mediu pe termen lung) se obţin, astfel, în rezultatul producţiei la scară mare, condiţionată de modificarea taliei întreprinderii şi/sau de utilizarea unor noi utilaje şi tehnologii de fabricaţie. Economiile de scară sunt posibile doar în cadrul unor întreprinderi ce dispun de capacităţi de producţie mari şi foarte mari. Economiile de scară sunt rezultatul şir întreg de factori, de natură atât tehnică, cât şi financiară. Oricum economiile de scară nu pot fi obținute printr-o sporire fără limită a producției. De la un moment dat, odată cu creșterea volumului producției, costurile încep a crește mai repede decît cantitățile produse, maifestîndu-se randamentul de scară descrescător. 2. Tendința de majorare pe termen lung a costurilor medii se numește „dezeconomii de scară”. Dezeconomiile de scară exprimă o situaţie, în care costul mediu pe termen lung creşte pe măsura creşterii producţiei, sunt şi ele generate de mai mulţi factori. Mai întâi de toate, atunci când dimensiunile întreprinderii depăşesc anumite limite, apar dificultăţi manageriale, întreprinderea fiind tot mai neeficient gestionată. Personalul administrativ numeros trebuie în permanenţă supus controalelor, fapt ce măreşte cheltuielile cu muncă. Căile de reducere a costului de prodsucere Minimizarea costurilor de producţie este un proces obiectiv ce se manifestă prin reducerea cheltuielilor pe unitate de produs. Întrucât, însă, cea mai mare pondere în structura costurilor o au cheltuielile materiale, calea principală de reducere a costurilor este legată anume de utilizarea raţională a acestora, ceea ce presupune: Reducerea consumului de materie primă, combustibil şi apă, pe unitate de produs, prin: a) perfecţionarea tehnologiilor de fabricare; b) economisire; c) folosirea unor standarde ştiinţifice de consum a materiei prime, combustibilului, energiei, apei; d) reducerea şi eliminarea rebutului. Utilizarea unor maşini şi utilaje mai performante, care reduc substanţial pierderile în procesul de producere. Folosirea substituienților, în cazul materialelor scumpe şi deficitare (cum ar fi lâna, metalele, îngrăşămintele minerale). Folosirea cât mai completă a capacităţilor şi a spaţiilor de producţie, fapt ce contribuie la micşorarea ponderii amortizării în costul total. Procurarea materiei prime şi a resurselor energetice de pe pieţele alternative şi la preţurile cele mai avantajoase. Dependenţa de o singură piaţă de aprovizionare creează o situaţie de monopol ce contribuie la menţinerea unor preţuri de achiziţie mai înalte decât preţurile pe o piaţă concurenţială. Eficienţa utilizării forţei de muncă - creşterea productivităţii muncii este una din căile cele mai răspândite de reducere a costurilor. Unitatea de învățare 8. Profitul şi pragul de rentabilitate al întreprinderii 8.1.Esența și tipologia profitului. 8.2.Veniturile ca factor determinant al profitului. Tipologia veniturilor. 8.3.Maximizarea profitului și pragul de rentabilitate al firmei. 8.1.Esența și tipologia profitului. Termenul “profit” semnifică cîștigul monetar obținut dintr-o tranzacție sau activitate. Profitul reprezintă un rezultat al activității econoice care se formează din diferența între veniturile încasate și cheltuielile efectuate. Metodologia analizei activităţii economice a întreprinderilor, presupune delimitarea mai multor tipuri de profit, cele mai semnificative sunt profitul contabil şi profitul economic. Profitul economic este diferenţa dintre venitul total al intreprinderii şi costurile oportunităţii tuturor factorilor de producţie (intrărilor) utilizaţi de aceasta intr-o anumită perioadă de timp. Profitul contabil este diferenţa dintre preţul de vanzare şi costul total de producţie; in inţelesul lui economic, acest cost cuprinde costurile de fabricaţie şi costurile de distribuţie. Determinarea acestui profit se asigură in conformitate cu legislaţia specifică din fiecare ţară, ţinandu-se seama de cerinţele impunerii fiscale de tipuri de intreprinderi: private, publice, mixte, mari, mici etc. Profitul contabil se poate calcula ca profit brut (incluzand impozitul) şi profit net (deducându-se impozitul). Funcțiile profitului: 1. Constituie motorul activității economice; 2. Asigură dezvoltarea activității firmei; 3. Instrument de control al eficienței firmei ș.a. În teoria economică scopul firmei este considerat maximizarea profitului. Profitul întreprinderii e calculat prin formula: TП = TR – TC unde: TR – venitul firmei (încasări) sau cifra de afaceri (Ca); TC – costul de producţie. De la vinderea bunurilor sale pe piață, firma obține încasări. Venitul firmei reprezintă încasările din vânzări ale firmei, poate fi calculat conform formulei: TR= Q x P, unde: Q – volumul vânzărilor; P – preţul bunului. 38 Încasările pot fi divizate în trei categorii: 1. Încasări totale (TR) – veniturile obținute de la vinderea unui volum dat de bun. Acest venit este calculate ca produs între cantitatea de bun vîndut și prețul acestuia: TR = Q x P; 2. Încasări medii (AR) – venitul obținut din vinderea unei unități de bun. Se calculează ca raport între încasările totale și volum de producție: AR = TR / Q 3. Încasări marginale (MR) – venitul suplimentar obținut din vinderea unei unități suplimentare de bun. Se calculează: MR = ∆TR / ∆Q = TR1 – TR0 / Q1 – Q0 Dacă din încasările firmei se exclude costurile suportate de firmă se obține profitul firmei, care poate fi delimitat în trei categorii: Abreviere Formula de calcul Profitul Total profitul obținut din comercializarea volumului (Q) de bun Tπ (Total Profit) 𝑻𝝅 = 𝑻𝑹 − 𝑻𝑪 Profitul Mediu profitul obținut din comercializarea unei unități de bun Aπ (Average Profit) 𝑨𝛑 = 𝑻𝝅 𝑸 sau 𝑨𝛑 = 𝑷 − 𝑨𝑻𝑪 Profitul Marginal profitul obținut din comercializarea unei unități suplimentare de bun (exprimă măsura în care Tπ se va modifica la modificarea lui Q cu o unitate). Mπ (Marginal Profit) 𝑴𝛑 = ∆𝑻𝝅 ∆𝑸 dacă Tπ este reprezentat printr-o funcție de Q 𝑴𝛑 = 𝑻𝝅′ Pornind de la formula de calcul a profitului total (Tπ=TR-TC) profitul marginal poate fi calculat și în baza diferenței MR și MC ( 𝑴𝝅 = ∆𝑻𝝅 ∆𝑸 = ∆(𝑻𝑹−𝑻𝑪) ∆𝑸 = ∆𝑻𝑹 ∆𝑸 − ∆𝑻𝑪 ∆𝑸 = 𝑴𝑹 − 𝑴𝑪 ) 𝑴𝛑 = 𝑴𝑹 − 𝑴𝑪 Orice firmă implicată în activitatea economică urmărește obiectivul de maximizare a profitului (de a obține o diferență maximă dintre TR și TC). Maximizarea profitului este posibilă prin majorarea TR în condițiile TC nemodificate sau prin diminuarea TC în condițiile TR nemodificate. 8.2.Veniturile ca factor determinant al profitului. Tipologia veniturilor. Veniturile din activitatea operațională rezultă din activitățile de bază ale entității și se divizează în venituri din vânzări și alte venituri din activitatea operațională. Veniturile din vânzări cuprind încasările din comercializarea produselor și mărfurilor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor, din transmiterea bunurilor în leasing. Veniturile din alte activități cuprind veniturile din operațiuni cu active imobilizate, veniturile financiare și excepționale. Veniturile din operațiuni cu active imobilizate se realizează în cazul ieșirii imobilizărilor necorporale și corporale, investițiilor financiare pe termen lung și investițiilor imobiliare, precum și a altor active imobilizate. În categoria veniturilor financiare se includ veniturile din diferențe de curs valutar și de sumă, din redevențe, din active imobilizate și circulante intrate cu titlu gratuit, din dividente și participații în alte entități, din dobânzi aferente altor activități. Veniturile excepționale cuprind veniturile primite de entitate de la organele de stat și companiile de asigurări drept compensare a pierderilor cauzate de calamitățile naturale și alte evenimente excepționale. 8.3. Maximizarea profitului și pragul de rentabilitate al firmei. Maximizarea profitului poate fi realizată prin minimizarea costurilor de realizare a unui anumit nivel de producţie şi maximizarea venitului obţinut cu anumite costuri. Condițiile de maximizare a profitului MC=MR P > MR, dacă pentru a extinde vânzările firma trebuie să diminueze prețul (cazul concurenței imperfecte). MC=P P = MR, dacă firma poate comercializa orice volum de producție la același preț (cazul concurenței perfecte). 39 Pragul de rentabilitate corespunde volumului vânzărilor la care firma nu înregistrează nici profit nici pierderi (TR=TC). Cazul veniturilor și a costurilor totale liniare Există doar un prag de rentabilitate Nivelul vânzărilor pentru care TC ˃ TR firma suportă pierderi. Nivelul vânzărilor pentru care TC ˂ TR firma obține profit. Nivelul vânzărilor pentru care TC = TR poartă numele de prag de rentabilitate al firmei (este punctul critic în care se schimbă situația financiară a firmei). QC reprezintă volumul vânzărilor începând cu care activitatea firmei devine rentabilă. Profitul maxim corespunde volumului Qmax (volumul de producție ce corespunde utilizării integrale a resurselor firmei). Unitatea de învățare 9. Comportamentul firmelor pe piața cu concurență perfectă și concurență imperfectă 9.1.Concurenţa: esenţă, funcţii, criterii. 9.2. Comportamentul firmei pe piața cu concurență perfectă. 9.3.Caracteristica generală şi tipologia Monopolului. 9.4.Concurenţa monopolistică. 9.5.Oligopolul: caracteristica pieței oligopoliste. 9.1.Concurenţa: esenţă, funcţii, criterii. profit pierderi Prag de rentabilitate TR TC MC MR 0 QC Qmax Q 40 Concurența reprezinta „locomotiva”, motorul progresului social-economic, limitează egoismul personal şi puterea pieţei, supune comportamentul agenţilor economici intereselor publice. Concurenţa este astfel o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă dintre agenţii economici pentru atragerea de partea lor a clienţilor şi obţinerea, pe această cale, a unui profit cât mai mare posibil. Concurenţa de piaţă reprezintă lupta dintre diverși agenți economici cu scopul realizării intereselor proprii. Clasificarea concurenţei: 1.După subiecţii participanţi: 2. După mijloacele de luptă: 3.După metode: 4.După economiile descară: 5.După domeniul de activitate: a)concurenţă dintre producători, a) concurenţă prin preţ şi nonpreţ (accentul pe calitate şi sortimentul bunurilor şi serviciilor; a)concurenţă loială a) concurență statală, a)concurența interramurală; b)concurență dintre consumatori, b)concurență deservire, condiţiile de aprovizionare şi achitare, sistemul de reduceri); b)oncurență neloială (spionaj economic, falsificarea bunurilor, escrocherii). b) concurență interstatală; b)concurență intraramurală Funcţiile concurenţei: 1. de reglementare influenţa asupra ofertei de bunuri, corelarea cu cererea; 2. de alocare eficientă a factorilor de producţie; 3. de adaptare la condiţiile reale ale mediului intern şi extern; 4. de inovare – stimulare a diferitelor forme de inovaţii, aplicarea în producţie a realizărilor PTŞ; 5. de control – limitare a monopolizării economiei; 6. de repartiţie – distribuire a produsului naţional, a veniturilor. Rolul concurenței poate fi apreciat prin Efectele pozitive Efectele negative 1.Favorizarea reducerii costului de producţie şi a preţurilor de vânzare 1.Concurenţa generează conflicte şi ciocniri de interese, care adeseori se manifestă prin înlăturarea fizică a concurenţelor, şantaje, omoruri 2.Creşterea volumului şi îmbunătăţirea calităţii bunurilor produse. 3. Șanse egale în desfăşurarea activităţii economice şi obţinerea celui mai mare profit posibil 2.Provoacă risipirea resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Adeseori firmele concurente sunt aruncate în aer, 4.Introducere în procesul de producție a incendiate, distruse, discreditate, etc. Invențiilor și Inovațiilor, PTȘ 5.Stimulează inventarea noilor produse şi ridicarea în permanenţă a calităţii acestora. 3.În unele cazuri reducerea costurilor se face prin folosirea unor produse dăunătoare sănătăţii, prin degradarea mediului ambiant, fapt ce-i defavorizează pe consumatori. 6.Creşterea eficienţei producţiei, concurenţa asigură progresul individual şi general. 9.2. Comportamentul firmei pe piața cu concurență perfectă. Concurența perfectă – formă ipotetică a pieței în care nici un producător sau consumator nu are puterea de a influența prețurile de pe piață. Concurenţa perfectă, denumită şi (liberă, absolută, netă) „pură”, există acolo, unde sunt reunite simultan următoarele cinci trăsături: 1. Atomicitatea pieţei, se constituie prin existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători pe piaţă, astfel încât nici unul din ei, în mod individual, nu dispune de puterea de a influenţa preţul. 41 2. Omogenitatea bunurilor. Această condiţie presupune că întreprinderile livrează produse pe care cumpărătorii le consideră relativ identice, standardizate şi substituibile; cumpărătorul nu este motivat să prefere acelaşi produs de la un alt vânzător. 3. Libera intrare pe piaţă, sau fluiditatea pieţei oricine poate să intre şi să iasă de pe ea fără nici un fel de restricţii; 4. Mobilitatea factorilor de producţie deplasarea liberă şi în orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa; 5. Transparenţa pieţelor producătorii cât şi consumatorii dispun de informaţia cu privire la cerere, ofertă şi preţuri. O firmă ce activează pe piața cu concurență perfecta: Nu poate influența prețul de comercializare a produsului. Este considerate primitoare de preț, prețul fiind o valoare data de către piață. Se confruntă cu o cerere absolut elastică (poate vinde orice volum de producție la prețul de echilibru al pieței. Veniturile firmei ce activează pe o piață cu concurență perfecta Veniturile totale (TR) Deoarece firmă este primitoare de preţ orice modificare ce intervine în TR rezultă, cu exclusivitate, din modificarea volumului vânzărilor; TR se modifică proporțional volumului vânzărilor. Veniturile medii (AR) și Veniturile marginale (MR) Deoarece prețul este constant: fiecare unitate suplimentară de bun, comercializată, asigură creşterea TR cu o valoare egală cu preţul, respectiv MR=AR =P‫ ;٭‬curbele cererii, a veniturilor mediii și a veniturilor marginale coin