Unitatea de învăţare 3. FONETICA ARTICULATORIE (II) - UI_3.pdf

Unitatea de învăţare 3. FONETICA ARTICULATORIE (II) Cuprins 3.1. Introducere.................................................................................................................. 27 3.2. Obiectivele unităţii de învăţare..................................................................

Unitatea de învăţare 3. FONETICA ARTICULATORIE (II) Cuprins 3.1. Introducere.................................................................................................................. 27 3.2. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 27 3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor.................................................................... 28 3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor...................................... 31 3.5. Grupuri consonantice................................................................................................. 32 3.6. Rezumat....................................................................................................................... 32 3.7. Test de autoevaluare................................................................................................... 32 3.1. Introducere Unitatea de învăţare 3 prezintă sunetele consonantice din perspectivă articulatorie şi descrie fenomenele care survin în procesul vorbirii şi care „deviază” de la caracterul ideal al oricărei clasificări. De asemenea, sunt descrise grupurile consonantice după criteriul extensiei. 3.2. Obiectivele unităţii de învăţare 3 După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili: - să recunoască particularităţile articulatorii ale consoanelor limbii române; - să înţeleagă şi să recunoască diversele situaţii de realizare a sunetelor consonantice în practica vorbirii. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1½ h. 27  3.3. Clasificarea articulatorie a consoanelor Articularea consoanelor se caracterizează prin faptul că, spre deosebire de vocale, curentul de aer fonator nu iese liber, ci întâlneşte un obstacol care îl blochează în anumite grade şi moduri. Aceste obstacole constau în închiderea bruscă a canalului fonator sau în îngustarea canalului (strictură). În funcţie de dimensiunea spaţiului prin care trece fluxul de aer fonator distingem sonante şi nesonante. Sonantele (vezi şi mai jos) au o poziţie intermediară între vocale şi consoanele propriu-zise (nesonante). Un alt aspect care deosebeşte consoanele de vocale, dar le apropie de semivocale, este comportamentul diferit în silabă: consoanele (atât nesonantele, cât şi sonantele) nu pot constitui silabă şi nu sunt purtătoare de accent. În limba română sunt 22 de consoane, din care: 4 sonante – [l, m, n, r]; 18 nesonante – [b, k, k’, č, d, f, g, g’, ğ, h, j, p, s, ş, t, ţ, v, z]. Clasificarea articulatorie a consoanelor se face după trei criterii: modul de articulare – felul în care organele articulatorii creează un obstacol în calea fluxului de aer fonator; locul de articulare – punctul din cavitatea rezonatoare bucală în care se creează obstacolul, sonoritatea – trăsătura care face distincţia între consoanele rostite cu vibraţie glotală (sonorele) şi cele lipsite de vibraţie (surdele). După acest ultim criteriu, consoanele se grupează în cupluri numite perechi omorganice, alcătuite din consoane cu acelaşi mod de articulare şi cu aceeaşi localizare. Acest lucru poate fi probat prin rostirea în şoaptă a consoanelor sonore: va rezulta de fiecare dată perechea surdă, semn că se deosebesc numai în ceea ce priveşte sonoritatea (vezi şi Tabel – clasificarea articulatorie a consoanelor din Anexa 2). Nesonantele se clasifică după toate aceste trei criterii; pentru sonante, în schimb, nu sunt relevante decât primele două criterii, deoarece sonantele sunt întotdeauna sonore. DEFINIŢIE Sonantele sunt consoane obligatoriu sonore, a căror rostire se caracterizează printr- un zgomot expirator mai slab decât cel specific consoanelor nesonante şi prin prezenţa unor tonuri muzicale, specifice articulării vocalelor. 28  Prezenţa unor tonuri muzicale în articularea sonantelor înseamnă că acestea au o anumită durată, ceea ce le deosebeşte de celelalte consoane. Totuşi, durata menţionată este foarte mică (aproape insesizabilă de urechea umană), sonantele, ca şi nesonantele, neputând fi pronunţate decât cu ajutorul unei vocale. După modul de articulare, consoanele limbii române se clasifică în: 1. oclusive (sau explozive) – [p, b, t, d, k, g, k', g', m]; aceste consoane se produc prin închiderea completă a canalului urmată de o deschidere bruscă; blocarea provoacă o acumulare a curentului de aer înaintea obstacolului, o presiune care se eliberează la deschiderea bruscă a canalului cu un zgomot caracteristic unei explozii; 2. fricative (sau constrictive) – [f, v, s, z, ş, j, h]; în cazul fricativelor, canalul fonator nu se închide total ca la oclusive, ci se îngustează doar producându-se un zgomot de frecare a curentului de aer fonator de pereţii canalului; 3. africate (sau semioclusive) – [ţ, č, ğ]; aceste consoane rezultă din coarticularea (sau coalescenţă, articularea împreună) a două sunete – unul oclusiv, celălalt fricativ; astfel, prima etapă este ocluzia (blocarea canalului) urmată de o deschidere, dar nu totală ca la consoanele oclusive propriu-zise, ci parţială, ca la consoanele fricative: [ţ] = [t + s], [č] = [t + ş], [ğ] = [d + j]; După locul de articulare, consoanele limbii române se clasifică în: 1. bilabiale – [p, b, m]; aceste consoane se articulează prin închiderea, urmată de deschiderea bruscă, a labiilor (buzelor); 2. labio-dentale – [f, v]; aceste consoane se articulează prin apropierea buzei inferioare de incisivii superiori; 3. dentale (sau alveolare) – [t, d, s, z, ţ, n, l, r]; dentalele se articulează prin atingerea/apropierea apexului (vârfului limbii) de incisivii superiori sau de alveolele dentale ale acestor incisivi; 4. anteropalatale (sau prepalatale) – [ş, j, č, ğ]; aceste sunete consonantice se articulează prin apropierea/lipirea muşchiului lingual de zona anterioară a bolţii palatului, creându-se astfel un spaţiu îngust de trecere a curentului de aer fonator (acest tip de îngustare apare şi la poziţiile 5, 6); 5. palatale (sau mediopalatale) – [k’, g’]; sunt consoanele rostite prin arcuirea părţii dorsale a muşchiului lingual spre zona mediană a palatului dur, obstacolul fiind creat 29  de lipirea, urmată de desprinderea bruscă, a muşchiului lingual; 6. postpalatale (sau velare) – [k, g]; aceste consoane se articulează în zona posterioară a cavităţii bucale prin ridicarea rădăcinii muşchiului lingual, mişcare concomitentă cu una de coborâre a vălului palatin (palatul moale); 7. laringale – [h]; aceste consoane se modulează în laringe, după care ies cu frecare prin spaţiul îngustat al glotei şi apoi prin cavitatea rezonatoare bucală fără a mai antrena în fonaţiune alte organe ale rezonatorului bucal; în limba română, [h] este singura consoană care se articulează astfel. După sonoritate, consoanele nesonante (nu şi sonantele) ale limbii române se clasifică în: 1. surde – [p, f, t, s, ţ, ş, č, k’, k, h]; aceste consoane sunt lipsite de vibraţie glotală; 2. sonore – [b, v, d, z, j, ğ, g’, g]; aceste consoane se articulează cu vibraţie glotală. După cum s-a menţionat deja, consoanele nesonante se grupează în perechi omorganice (vezi supra) – dacă două consoane sunt la fel după primele două criterii (modul de articulare şi locul de articulare), atunci se diferenţiază după criteriul sonorităţii. În limba română, două consoane surde, [ţ, h], nu au pereche sonoră la nivelul limbii literare (standard), ci doar la nivel dialectal (regional). Pentru laringala [h], o pereche sonoră ar putea fi considerată cea care se înregistrează, de exemplu, în graiul moldovean şi rezultă din palatalizarea (înmuierea) consoanei [v]: [v] + [e, i] > [v’] (se mai notează fonetic [y]), cf. [v’in] („vin”). Pentru africata [ţ], rezultată din coarticularea [t + s], perechea sonoră rezultă din coarticularea perechilor sonore ale lui [t] şi [s], adică [d + z] (se mai notează chiar [dz]). Şi această consoană este prezentă numai dialectal: cf. (gr. mold.) [dzîŭә] („ziuă”). Sonantele sunt, cum s-a explicat deja (vezi supra), sunete obligatoriu sonore, deci nu au pereche surdă, fiind rostite cu vibraţie glotală. Sonantele se mai împart însă după timbru, criteriu nerelevant pentru consoanele nesonante. Aşadar, după timbru, sonantele sunt: 1. orale – [l, r]; în cazul acestor sonante, întreaga cantitate de aer fonator este dirijată prin cavitatea bucală; sonantele orale se deosebesc între ele prin locul de articulare – [l] este sonantă laterală (aerul se scurge de o parte şi de alta a muşchiului lingual rulat spre palatul dur), iar [r] este sonantă vibrantă apicală (în timpul articulării oclusive apexul vibrează atingând scurt şi repetat alveolele superioare); atât [l], cât şi [r] sunt lichide, pentru că aerul fonator se scurge continuu la articularea lor; 30  2. nazale – [m, n]; aceste sunete se articulează la nivelul cavităţii bucale, dar o parte din aerul fonator este dirijat către cavitatea nazală; cele două sonante nazale se deosebesc tot prin locul de articulare – [m] este rostită bilabial, iar [n] cu ocluzie în zona dentală. Articulaţi consoanele limbii române, pe grupele delimitate după criteriile înfăţişate mai sus şi încercaţi să vizualizaţi modul şi locul de articulare pentru fiecare sunet în parte. Pentru criteriul sonorităţii, faceţi proba pronunţiei asurzite (şoptite, vezi mai sus) având şi tabelul Clasificarea articulatorie a consoanelor (din Anexa 2) în faţă. 3.4. Fenomene întâlnite în practica articulatorie a consoanelor Ca şi în cazul vocalelor, şi clasificarea articulatorie a consoanelor cunoaşte modificări în practica vorbirii. Pronunţia aspirată a anumitor consoane este unul dintre fenomenele întâlnite în procesul vorbirii. Un sunet aspirat se caracterizează prin prezenţa unui suflu expirator. Acest suflu apare frecvent în articularea oclusivelor aflate în diverse poziţii în cuvânt sau silabă. În română, oclusivele aflate la finală de cuvânt se pronunţă cu o uşoară aspiraţie. Exemple [rodh] [scoth] [rogh] [caph] [plugh] [pĭepth] Ocluziunea incompletă este un alt fenomen care apare în practica vorbirii. Aceasta constă în articularea oclusivă incompletă a consoanelor, în special la finală de cuvânt şi mai ales dacă sunt precedate de altă consoană. Astfel, explozia oclusivelor, rezultată în alte condiţii din închiderea momentană a canalului fonator, nu mai are loc, deoarece presiunea creată în spaţiul rezonator este mai mult sau mai puţin diminuată. Ocluziunea incompletă se marchează cu semnul [+] plasat sub consoana care suferă fenomenul sau cu semnul [‡] 1, dacă ocluziunea incompletă este atât de severă încât consoana respectivă se desonorizează puternic. 1 Din motivele arătate la notarea semivocalelor, nici în acest caz nu se poate folosi notarea conformă cu standardele transcrierii fonetice. 31  Exemple: [gard, lemn, bumb, ţărm, istm] etc. 1. Pronunţaţi următoarele cuvintele, conştientizând fenomenul aspiraţiei consoanelor finale: pled, şort, scut, blog, crăp. 2. Pronunţaţi cuvintele date ca exemple pentru ocluziunea incompletă şi împărţiţi-le pe două coloane după gradul de severitate a fenomenului. 3.5. Grupuri consonantice Grupurile consonantice desemnează mai multe consoane alăturate şi pot fi bimembre, trimembre etc. În limba română, grupurile bimembre sunt cele mai numeroase, iar cele trimembre, mai puţin frecvente şi conţin în structura lor o consoană lichidă/vibrantă [l, r]. Extensia maximală consonantică în limba română este de 5 consoane în cuvânt, dar de 3 în silabă: optsprezece [opt-spre-ze-če], angstrom [ang-strom] etc. Să ne reamintim...  în limba română sunt 22 de consoane, din care 18 nesonante şi 4 sonante;  sonantele sunt consoane obligatoriu sonore;  criteriile de clasificare articulatorie a consoanelor sunt: modul de articulare, locul de articulare şi sonoritatea, ultimul criteriu este irelevant la sonante;  în practica vorbirii, în articularea consoanelor intervin diverse fenomene;  diferenţele sonore existente în pronunţarea aceloraşi consoane nu sunt notate în scrierea alfabetică a limbii române tocmai pentru că ele nu sunt relevante din punct de vedere fonologic (funcţional);  extensia maximală consonantică în limba română este de 5 consoane, dar care se despart după schema: VCC-CCCV. 3.6. Rezumat Unitatea de învăţare 3 conţine prezentarea sunetelor consonantice din perspectivă articulatorie şi a fenomenelor survenite în procesul vorbirii. De asemenea, sunt descrise grupurile consonantice ale limbii române. 32