Test Ianuarie Clasa a X-a PDF

STATELE Harta politică cuprinde toate statele suverane (195) și teritoriile dependente (58). Teritoriile dependente sunt îndeosebi foste colonii. Statele cu cele mai multe teriitorii dependente sunt Marea Britanie (17), S.U.A., Franța, Olanda, Australia. Elementele fundamentale al...

STATELE Harta politică cuprinde toate statele suverane (195) și teritoriile dependente (58). Teritoriile dependente sunt îndeosebi foste colonii. Statele cu cele mai multe teriitorii dependente sunt Marea Britanie (17), S.U.A., Franța, Olanda, Australia. Elementele fundamentale ale unui stat sunt: populația, teritoriul și forma de stat. a) Populația Populația lumii, în anul 2024, a depășit 8,1 miliarde locuitori. Țările se încadrează ca populație între aprox. 1.45 miliarde locuitori (India) și 500 de locuitori (date pentru anul 2024). În categoria foarte populate, cu peste 100 de milioane de locuitori fiecare, numărăm 16 state, în ordine descrescătoare: India, China, fiecare peste 1 md, S.U.A., Indonezia, Pakistan, Nigeria, Brazilia (ultimele 5 țări cu peste 200 mil. fiecare), Bangladesh, Rusia, Etiopia, Mexic, Japonia, Egipt, Filipine, R.P.D. Congo, Vietnam. Acestea dețin 65% din totalul mondial. Alte 79 de state sunt mijlociu populate, având între 10 și 100 de milioane locuitori, iar celelate 158 țări sau teritorii sunt puțin sau foarte puțin populate, niciuna nedepășind 10 milioane locuitori. Unele dintre teritoriile dependente nu sunt populate. b) Teritoriul Statele sunt limitate de granițe, continentale sau maritime. Cele continentale pot fi convenționale sau naturale. Exemple de state convenționale, recunoscute în general prin caracterul lor rectiliniu, sunt între state deșertice ca Egipt, Algeria, Arabia Saudită, Yemen, Oman, Uzbekistan, jumătatea vestică a graniței dintre S.U.A. și Canada, dar și granițe dintre state ale S.U.A., îndeosebi din partea vestică, sau granițele dintre statele Australiei). Granițele naturale sunt fie de-a lungul apelor curgătoare (Dunărea pentru România, Rio Grande între S.U.A. și Mexic, Rin între Franța și Germania etc.), fie pe lacuri (Marile Lacuri între S.U.A. și Canada, L. Boden între Germania, Elveția și Austria etc.) sau de-a lungul culmilor muntoase (M-ții Himalaya între Nepal și China, Alpii între Franța și Italia sau Austria și Italia, M-ții Caucaz între Rusia și Georgia sau Rusia și Azerbaidjan, M-ții Pirinei între Franța și Spania ș.a.m.d.).  Statele cu ieșire la mare sau ocean sunt avantajate, îndeosebi sub aspect comercial, dar și datorită pescuitului, exploatării diverselor resurse, ca de exemplu a zăcămintelor de petrol din platforma continentală;  Statele fără ieșire la mare sau ocean, mult mai puține, sunt dezavantajate, deși un avantaj pentru ele poate fi excluderea unei invazii străine de pe mare, sau a imposibilității producerii unor valuri tsunami sau chiar a creșterii nivelului oceanic cauzat de încălzirea globală. Aceste state reduc handicapul comercial dacă au o apă curgătoare navigabilă (ex. Dunărea pentru Austria, Slovacia, Ungaria sau Serbia). Cazuri mai deosebite sunt Liechtenstein și Uzbekistan, singurele două țări din lume care nu doar că nu au ieșire directă la Oceanul Planetar, dar se și învecinează cu țări care nici ele nu au o astfel de ieșire. Cât de important este accesul la mare îl deducem din concentrarea unui număr mare de locuitori din totalul mondial în regiuni litorale (vezi Spania, Grecia, Australia, Chile, Brazilia, Norvegia și multe altele). Situarea unor țări la intersecția unor rute comerciale, strâmtori, canale reprezintă un avantaj imens (vezi Panama, Egipt, Turcia, Singapore etc.), nu doar prin taxele percepute, ca în cazul primelor două țări amintite, ci și ca importanță comercială și, de ce nu, militară. Enclave și exclave Enclavele sunt teritorii sau porțiuni de teritoriu care aparțin unei țări, dar se află pe teritoriul altei țări. Statul care le înconjoară le consideră enclave iar statul-mamă le consideră exclave. Sunt numeroase cazuri pe mapamond. Azerbaidjan are exclave în Armenia, Germania în Belgia, Tadjikistan și Uzbekistan în Kârgâzstan. Zeci de enclave reciproce aveau India și Bangaldesh, „stinse” însă în 2015. Una dintre acestea, Dahala- Khagrabari era singura contra-contra-enclavă sau enclavă de ordinul III. Era un teritoriu indian situat pe unul aparținând Bangladesh-ului, care la rândul său se afla pe un teritoriu indian, acesta din urmă amplasat în Bangladesh. Există și 3 state-enclavă: Vatican și San Marino pe teritoriul Italiei, respectiv Lesotho în Africa de Sud. Dacă țara respectivă, deși aflată pe teritoriul altei țări, are o porțiune de litoral, este considerată semi-enclavă (Monaco, Gambia, Brunei). Mărimea teritoriului țărilor diferă foarte mult de la Vatican (0,44 km²) la Rusia (17.098.000 km²). Primele șase state, ca dimensiune, depășesc fiecare 5.000.000 km², însumând 36% din suprafața uscatului. Sunt imense, de dimensiuni continentale: Rusia, Canada, China, S.U.A., Brazilia și Australia. Alte 24 de state au între 1 și 5 milioane km², majoritatea au însă sub 1.000.000 km². Cele mai mici state sunt Vatican, Monaco și Nauru. Suprafața mare atrage numeroase avantaje, ca varietatea geografică, bogăția resurselor etc., dar și dezavantaje, cum sunt necesitatea construirii căilor de transport, dificultatea apărării teritoriului. Forma teritoriului poate fi: compactă (România, Franța), alungită (Chile, Norvegia, Nepal) sau fragmentată, adică formată din mai multe insule (Indonezia, Filipine). Unele au „protuberanțe” peninsulare (Ucraina, Italia, Thailanda, Mexic) sau chiar sunt situate în peninsule (Suedia, Somalia, Cambogia, Coreea de N și Coreea de S). Altele sunt în întregime insulare: Cuba, Noua Zeelandă, Malta, Islanda. Potențialul fizico-geografic (relief, climă, ape, vegetație, soluri, resurse) are o foarte mare importanță pentru dezvoltarea unei țări. Multe sate, mai ales cele foarte mari, sunt avantajate de factorii potențialului fizico-geografic. În cazul unora, deși potențialul este foarte mare, colonialismul (statele africane, Brazilia), evoluția istorică (țările est-europene) au împiedicat reala valorificare a acestui potențial. După gradul de dezvoltare economică țările se clasifică în: o foarte dezvoltate (MEDC) – Suedia, Japonia, Canada, Germania, Italia, Coreea de Sud, S.U.A., Elveția o industrializate recent, cu creștere rapidă (NIC) – Brazilia, Mexic, Filipine, India, China, Turcia, Africa de S. 1  o în curs de dezvoltare economică (LEDC) – țările africane, dar și numeroase din Asia, America de Sud. c) Forma de stat Aceasta vizează forma de guvernământ, regimul politic și structura administrativă. Forma de guvernământ este fie monarhie, fie republică. Cele mai multe dintre statele lumii sunt republici. Totuși 38 de țări sunt monarhii constituționale iar 6 sunt monarhii absolute. Cele mai multe monarhii sunt în Europa, fapt firesc dacă ne gândim la îndelungata istorie și timpuria organizare statală a continentului nostru. Sunt monarhii Marea Britanie, Belgia, Olanda și Luxemburg, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania, precum și principatele Andorra, Monaco, Liechtenstein. Un caz deosebit îl reprezintă statul papal, Vatican (acesta și statul Palestina sunt singurele state care nu fac parte din O.N.U.). Regina Marii Britanii este și conducătorul, oficial mai degrabă, al statelor membre în Commonwealth și nu numai: Australia, Noua Zeelandă, Canada, state din America Centrală (Barbados, Belize, Bahamas, Antigua și Barbuda, Grenada etc.), țări din sudul Pacificului (Solomon, Tuvalu). În Asia de sud-est monarhii sunt Cambogia, Thailanda, Brunei, Malayesia, Bhutan, aceasta din urmp situată puțin mai spre centrul Asiei, iar Japonia în Orientul Îndepărtat. Pe continentul african au rămas puține: Maroc, Lesotho, Eswatini. Dacă în general monarhiile sunt constituționale, în Asia de sud-vest câteva sunt monarhii absolute: Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Oman. De tip absolut sunt și Brunei, Eswatini și Vartican. Regimul politic poate fi constituțional, prezidențial, comunist. Structura administrativă se referă la diviziunile statelor și este extrem de diversă:  state - S.U.A., Australia, Mexic, Brazilia, Sudan, India  provincii - Canada, Argentina, China, state din Pen. Indochina, state musulmane din Asia de V și SV  landuri - Germania, Austria  regiuni – Arabia Saudită, Kazahstan, Ucraina, numeroase state africane  departamente (Bolivia, Columbia)  municipalități (Letonia, Islanda, Liechtenstein, Tuvalu, Timorul de Est, Vietnam)  voievodate (Polonia), districte (Brazilia, Portugalia), comitate (M.B), cantoane (Elveția), prefecturi (Japonia) Unele state sunt federale, adică au câte un guvern propriu pentru fiecare diviziune principală: S.U.A., Canada, Mexic, Brazilia, Argentina, Venezuela, Nigeria, Sudan, Etiopia, Somalia, Australia, India, Pakistan, Federația Rusă, Germania, Elveția, Austria. Repartiția în schimb urmărește modul în care populația este răspândită pe un anumit teritoriu. Două constante în dezirabilitatea unui teritoriu de-a lungul întregii istorii, și chiar preistorii am putea afirma, au fost văile apelor curgătoare și țărmul mării. Chiar și în prezent, marile orașe ale lumii se află în aceste două tipuri de regiuni. Trei categorii de factori determină răspândirea populației: A. Factorii naturali Repartiția locuitorilor este condiționată, întâi de toate, de distribuția în spațiu a continentelor și a oceanelor. Continentele sunt situate cu preponderență în emisfera nordică, 90% din populația planetei trăiește în consecință în această emisferă. Deoarece doar continentul american se află în emisfera vestică, ca longitudine 80% dintre pământeni trăiesc în emisfera estică. Este adevărat, densitatea mai redusă în emisfera sudică decât în cea nordică are și alte cauze: o dezvoltare economică mai puțin avansată, relieful înalt, extinderea mare a deșerturilor dar și a pădurilor tropicale, popularea mai tardivă, colonialismul sau comerțul cu sclavi. Relieful, altitudinea îndeosebi, are rolul bine definit în repartiție. Contează nu doar altitudinea, ci și înclinarea pantelor și gradul de fragmentare. Mai mult de jumătate din populație trăiește sub 200 de metri altitudine, cu alte cuvinte la câmpie. Nu întâmplător cele mai populate regiuni ale planetei sunt Câmpia Chinei de Est și Câmpia Gangelui. De ce la câmpie? Pentru că temperaturile sunt mai mari, solul fertil și, prin urmare, posibilitățile agricole mult mai mari. Alt mare avantaj este suprafața topografică favorabilă construirii de vetre de localități sau căi de comunicație. Bolivia are 8 loc./km², Peru 20 loc. /km², în schimb Olanda, țară de câmpie, are 300 loc. /km². În cazul reliefului montan atuurile și neajunsurile vin la pachet. Relieful montan stimulează turismul, presupune bogăția învelișului forestier, pășuni propice creșterii animalelor, zăcăminte metalifere. Însă dezavantajele cântăresc mult mai greu: solul are o fertilitate foarte redusă, clima e rece, topografia este restrictivă pentru construirea vetrelor de localități sau a căilor de transport. Există unele excepții, adică regiuni de altitudine foarte mare relativ populate, cele mai importante fiind Pod. Tibet (orășelul Wenquan, la 5.018 m.), M-ții Anzi (orășelul La Rinconada, la 5.100 m.) sau Pod. Înalt al Etiopiei. Capitala Boliviei, La Paz, situată la 3.650 m. este capitala situată la cea mai mare altitudine. După forma de de relief predominanată, țările pot fi montane (Elveția, Austria, Norvegia, Nepal, Chile, Maroc), de podiș (Cehia, Spania, Iran, Arabia Saudită, Angola) sau țări joase, de câmpie (Ungaria, Olanda, Estonia, Uruguay). Evident, cele care dețin toate formele de relief majore (munte, deal-podiș, câmpie), spunem că au relief variat: S.U.A, China, Franța, România etc. Clima este un factor decisiv, prin temperaturi și prin precipitații. Fără a cădea în determinism geografic, totuși țările cele mai dezvoltate economic sunt în zonele temperate sau chiar reci, foarte rar în cea caldă (excepție Singapore). Clima influențează puternic fiecare țară. În funcție latitudinea la care se se află, climatul poate fi:  ecuatorial: Ecuador, Gabon, Kenya, Indonezia 2   tropical: Mexic, Libia, India, Australia  subtropical/mediteraneean: Spania, Grecia, Africa de Sud, Australia  temperat: S.U.A., Germania, România, China  subpolar: Canada, Finlanda, Islanda, Rusia Altele sunt în climatul subecuatorial, climatul tropical poate fi umed sau arid, unele chiar au insule în climatul polar. Un handicap poate fi clima deșertică (Ciad, Libia) sau clima rece (Islanda). Mai ales țările din zona Sahelului (fâșia locuibilă, dar extrem de variabilă în ce privește cantitatea de precipitații, din sudul Saharei) sunt lovite crunt de episoade de foamete (Sudan, Ciad, Niger, Mali etc.) Cea mai nordică localitate, Ny Aalesund (I. Spitzbergen, Norvegia), se află la 78°lat. N, iar cea mai sudică, Puerto Wiliams (I. Navarino, Chile), la 55°lat. S. Aproximativ 70% dintre pământeni preferă zonele de climă temperată, evitând regiunile prea reci, foarte secetoase sau pe cele extrem de umede. Mai mult, clima influențează și hidrografia, vegetația, fauna, solurile. Vegetația atrage populațiile, chiar dacă pădurile ecuatoriale extrem de dese sau taigaua pot reprezenta obstacole în calea populării. B. Factorii social-istorici Marile migrații, epoca marilor descoperiri geografice, comerțul cu sclavi, războaiele, sunt unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria omenirii care au modificat profund repartiția populației. C. Factorii demografici Sporul natural și sporul migratoriu sunt de fapt cei doi factori care dictează creșterea sau scăderea numărului populației pe un anumit teritoriu. La rândul lor sunt puternic influențați de către nivelul de dezvoltare economică și de către alți factori. Densitățile mari din NE S.U.A., Europa Occidentală, Japonia, Coreea de Sud, au ca explicație și puternica dezvoltare economică. În țări ca și Qatar, Zimbabwe, Niger, unde natalitatea, dar și sporul natural au valori foarte ridicate, numărul populației crește semnificativ, cu 4-5% pe an. În Rep. Moldova, România, Bulgaria, caraterizate de natalitate scăzută, mortalitate ridicată și, implicit, spor natural negativ, la care mai adăugăm și sporul migratoriu negativ, numărul populației scade cu aprox. 1% pe an. Ca urmare a factorilor prezentați anterior, per ansamblu se conturează un tablou în care 2 continente au densități ridicate, Asia 93 loc./km², Europa 72 loc./km² și 2 continente au densități reduse, Africa 34 loc./km², respectiv America 22 loc./km². Antarctida, în pofida prezenței temporare a oamenilor de știință și mai nou a turiștilor, poate fi considerat un continent nelocuit. Media mondială a densității este de 48 loc./km². Situația diferă și mai mult de la o țară la alta: la un pol Monaco (peste 19.000 de loc./km²) și Singapore, în jur de 8.000 loc./km², la celălalt Mongolia (1,9 loc./km²) și o serie de state în jur de 3 loc./km²: Australia, Islanda, Namibia. Statele cu densități foarte mari se observă că sunt ministate, adăugăm aici și Bahrain, Vatican Malta etc, iar cele cu densități extrem de mici sunt mai ales deșertice (Libia, Botswana, Mauritania, dar și acoperite de pădurea tropical- umedă (Surinam), sau cu climă rece și izolate (Islanda). Declanșând un sumar instantaneu pe regiuni, remarcăm unele foarte populate, cu peste 100 loc./km², ca și Cp. Chinei de Est, Cp. Gangelui, I. Jawa, Arh. Japonez, mare parte din Europa de Vest, NE S.U.A., țărmurile Americii de Sud, dar și foarte întinse regiuni cu sub 1 loc. km²: Amazonia, Sahara, mare parte din Australia sau Canada, Siberia, Asia Centrală. Revenind la repartiția populației, în Canada și statele scandinave majoritatea trăiesc în sud. Aici clima este mai puțin rece, solul ceva mai fertil, iar vecinătatea S.U.A, pentru Canada, respectiv a numeroase țări europene, pentru cele scandinave, reprezintă un factor stimulativ. În S.U.A. densitatea este relativ uniformă, cu valori ceva mai mari în NE, și cu „pete albe” în Munții Stâncoși. În America de Sud sunt evitate pădurea amazoniană, deșerturile, fiind preferat litoralul dar în mod aparent straniu și înălțimile Anzilor. Africa se remarcă prin următoarele concentrări: litoralul mediteraneean (Libia, Algeria), cel al Golfului Guineii (Nigeria, Coasta de Fildeș etc.), dar mai ales Valea Nilului, de-a lungul căreia trăiesc aproximativ 80-90% dintre egipteni trăiesc. Densitatea e mare și în jurul L. Victoria (Uganda, Tanzania) sau în Pod. Înalt al Etiopiei. Australienii evită outback-ul (vastul și izolatul interior al continentului, disponibil doar pentru cei mai înverșunați supraviețuitori), căutând subtropicalele/mediteraneenele părți de SV și mai ales SE. Interiorul este arid, departe de civilizație, fără o rețea hidrografică organizată, cu soluri foarte puțin fertile sau absente. Asia, cu terifiante aglomerări de populație în Cp. Chinei de Est și Cp. Indo-Gangetică, dar și mari densități în Arh. Japonez sau I. Jawa, se evidențiază ușor. Europa este clar continentul cu densitatea mare dar și uniformă în același timp, lacuna principală fiind frigurosul nord, secundar doar și munții înalți. Regiunile Terrei se clasifică, după gradul de populare, în regiuni: a. Oicumene – sunt bine populate, cu condiții de viață prielnice b. Suboicumene – au o densitate foarte redusă: deșerturi, taigaua, înălțimile montane; c. Anoicumene – sunt nelocuite: Antarctida, cea mai mare parte din Groenlanda. 3