Sistemul Scheletic - Anatomie PDF

# SISTEMUL SCHELETIC - Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. - Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc *skeleton*, care înseamnă mumie sa...

# SISTEMUL SCHELETIC - Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii scheletici. - Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc *skeleton*, care înseamnă mumie sau corp uscat. - Scheletul uman adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase, și câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulațiilor şi ligamentelor. ## 1. Cartilajele - Scheletul omului adult conține un număr relativ redus de cartilaje, situate în regiunile care necesită o elasticitate mai mare. - O piesă de cartilaj scheletic este delimitată de *pericondru* (un strat conjunctiv bogat în fibre; cu rol de protecție, nutriție şi reparație), este lipsită de terminații nervoase și vase de sânge. - Din punct de vedere histologic, cartilajele scheletice pot fi: - **hialine:** sunt cele mai frecvente, îndeplinesc rol de suport flexibil, având aspectul de sticlă acoperită de gheaţă (chiciură). Din această categorie fac parte: cartilajele articulare, costale și nazale. - **elastice:** seamănă cu cele de tip hialin, având însă o flexibilitate mai sporită, datorită conținutului mare de fibre elastice. Sunt reprezentate de cartilajele urechii externe (cele care susțin pavilionele auriculare). - **fibroase:** sunt puternic compresibile și au rezistenţă mare la rupere. De natură fibrocartilaginoasă sunt discurile intervertebrale (interpuse între corpurile vertebrale), meniscurile (la nivelul articulației genunchiului), simfiza pubiană. ## 2. Oasele: caracteristici anatomice - Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. - În structura lor predomină țesutul osos, dar ele mai conţin şi alte tipuri de ţesuturi, precum cel nervos în nervii săi, ţesut sanguin în vasele de sânge, cartilaje pe suprafeţele articulare etc. - Funcţiile oaselor sunt multiple: - suportă greutatea corpului (bine adaptate acestei funcții sunt oasele membrelor inferioare, inclusiv centurile pelviene); - protejează organe vitale - (cutia craniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală - măduva spinării, iar cuşca toracică - inima, plămânii); - constituie suprafeţe de inserție pentru musculatura scheletică care asigură mişcarea corpului şi a părţilor sale; - constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie; - hematopoieza (formarea celulelor sanguine) este asigurată de măduva roșie a oaselor. ## 2.1. Morfologia oaselor ### A. Forma oaselor - Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al funcției ce revine fiecăruia. - Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc oase: - **lungi:** la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp alungit, numit diafiză, și două extremităţi mai voluminoase, numite epifize. Limita dintre diafiză și epifiză se numeşte metafiză (la acest nivel este discul cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în alcătuirea scheletului apendicular, prin intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi de amplitudine mare. - **late:** au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică decât lungimea şi lăţimea). Osul lat prezintă două fețe și mai multe margini; el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană, cea toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) ori oferă o suprafaţă mare pentru inserția musculară (omoplatul). - **scurte:** au 0 formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele alcătuiesc unități funcționale mobile și rezistente care pot executa mişcări complexe și fine (carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele). - **neregulate:** au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate anterior, aşa cum sunt vertebrele, mandibula. - Pe lângă oasele tipice (canonice) există și oase *supranumerare*, dezvoltate la nivelul unei articulații, în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă numele de *oase sesamoide* de exemplu osul pisiform, rotula, oasele vormiene. ### B. Relieful extern - Oasele prezintă pe suprafaţa lor externă diferite tipuri de proeminenţe, depresiuni şi deschideri, care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la formarea articulațiilor, asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. - În tabelul 1 sunt cuprinse elemente de relief osos. | DENUMIRE | DESCRIERE | ROL | |-------------|--------------------------------------------------------------------------|--------------------------------------------------------------------------------------| | tuberozitate | proeminenţă de mărime medie, rugoasă | Constituie suprafeţe de ataşare pentru muşchi şi ligamente | | creastă | linie proeminentă îngustă | | | trohanter | proeminenţă de formă neregulată | | | linie | linie îngustă, mai puțin proeminentă decât creasta | | | tubercul | mică proeminenţă rotunjită | | | epicondil | suprafață înălțată deasupra unui condil | | | spină | expansiune ascuțită, subţire | | | proces | orice proeminenţă osoasă | | | cap | expansiune osoasă a unei epifize, susținută de un gât îngust | | | faţetă | suprafaţă articulară aproape plată, netedă | Ajută la formarea articulațiilor | | condil | proces articular rotunjit | | | trohlee | proces articular de forma unui scripete | | | ramus | expansiunea unui os care face un unghi cu restul structurii | | | meat | cale de pasaj, de forma unui canal | | | sinus | cavitate în os, cu aer, tapisată cu o mucoasă | | | fosă | depresiune osoasă puţin adâncă, adesea apropiată de articulație | Asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor | | şanţ | brazdă | | | fisură | deschidere îngustă, ca o despicătură | | | foramen | deschidere rotundă sau ovală într-un os | | ## 2.2. Structura oaselor - Structura oaselor variază în funcţie de forma lor. ### A. Structura osului lung - Secțiunea longitudinală a unui os lung arată că structura diafizei diferă de cea a epifizei. - În axul diafizei se află un *canal medular*, ocupat de măduvă osoasă. - Peretele diafizar, format în cea mai mare parte din ţesut osos compact, este mărginit spre interior de o membrană epiteliformă numită *endost* (conţine osteoblaste, osteoclaste, celule osteoprogenitoare), iar spre exterior de o formațiune conjunctivă, numită *periost* (figura 2.b). - Endostul acoperă toate trabeculele osului spongios (se află în cantitate minimă pe faţa internă a peretelui diafızar), ca și canalele centrale ale osteoanelor. - Periostul înveleşte suprafaţa întregului os, cu excepția zonelor articulare, unde se găseşte cartilaj articular. - Membrana periostală prezintă două straturi: - unul superficial, reprezentat de țesut conjunctiv fibros - și altul profund care conține celule osoase - osteoblaste, osteoclaste. - Periostul este bine inervat și vascularizat; el este ancorat prin mănunchiuri de fibre de colagen numite fibre Sharpey, care pornesc de la periost şi pătrund în țesutul osos. - În punctele de inserție a tendoanelor şi ligamentelor, fibrele Sharpey sunt foarte dense. - La nivelul epifizei predomină ţesutul osos spongios, cel compact formând doar un strat subţire la suprafață. Alveolele osului spongios conţin măduvă roşie. ### B. Structura osului lat, scurt sau neregulat - Oasele late, scurte și neregulate au o structură asemănătoare. - Un astfel de os prezintă la exterior un strat de os compact (învelit la exterior de periost). - Interiorul osului este ocupat de o masă de țesut spongios, numită diploë (trabeculele sale sunt acoperite de endost), care conține în alveolele sale măduvă roșie. #### Măduva osoasă - Oasele conţin în cavităţile lor interne (canalul medular, alveolele osului spongios) măduvă osoasă. - Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind vascularizat şi inervat. - Culoarea, structura și funcția măduvei osoase variază cu vârsta, ea prezentându-se ca: - *măduvă roşie*: se află în toate oasele tinere (de fat și de copil), precum şi la adult - în oase late, scurte, neregulate (vertebre, stern, coaste, coxale, oasele bazei craniului), în epifizele oaselor lungi. - *măduvă galbenă*: se găseşte în diafizele oaselor lungi la adult. - *măduvă cenuşie*: se întâlnește în oasele bătrânilor, fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură. #### Vascularizaţia şi inervația oaselor - Vasele de sânge pătrund în os prin orificii (găuri) nutritive. - In cazul unui os lung, diafıza prezintă o arteră și o venă nutritivă; - Artera nutritivă se ramifică pentru periost, canale Havers, os spongios, canal medular. - Fiecare epifiză prezintă câte o arteră și o venă epifizară, similare celor diafizare. - Inervaţia oaselor este bogată, nervii însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine. ## 2.3. Creşterea şi remodelarea oaselor - Tesutul osos alcătuiește cea mai mare parte a scheletului, şi care în faza lui finală de dezvoltare este bine adaptat funcţiilor acestuia datorită vascularizării şi rezistenţei sporite. - Osul este unul dintre cele mai dinamice ţesuturi ale corpului, prezentând procese de creştere, remodelare și refacere. ### A. Creşterea postnatală a oaselor - În perioada copilăriei şi adolescenţei, oasele cresc în lungime şi grosime. - Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum omoplatul, coxalul, corpii vertebrali, fiind asigurată de discurile cartilaginoase de creştere (*creştere interstiţială*, care asigură alungirea). - Spre sfârşitul adolescenţei (circa 18 ani la fete şi 21 ani la băieți), discurile de creştere se închid (condroblastele se divid tot mai rar şi discul cartilaginos se subţiază tot mai mult, fiind înlocuit de țesut osos). - Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase, ea realizându-se prin adăugare de ţesut osos la suprafață (*creştere apoziţională*). - În acest caz, osteoblastele din periost adaugă țesut osos la suprafaţa osului, în timp ce osteoclastele din endost îndepărtează (elimină) osul de pe suprafaţa internă a peretelui osos. - Aceste două procese, de geneză şi de distrugere osoasă, au loc cu aproximativ acelaşi ritm, încât grosimea peretelui OSOS se modifică proporţional cu diametrul osului. ### B. Remodelarea osoasă - În schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanentă a oaselor la solicitările mecanice principale, are loc remodelarea osoasă prin procese de depunere şi de resorbție osoasă. - De asemenea, prin remodelarea osoasă continuă se asigură menţinea constantă a concentraţiei ionilor de calciu (Ca²+) și fosfați (PO4) în lichidele corpului. - Remodelarea este realizată de aşa numitele unităţi de remodelare, constituite din asocierea osteoblastelor cu osteoclastele. - Ritmurile celor două procese de remodelare sunt relativ echilibrate, încât masa oaselor dintr-un schelet adult se menţine constantă. - Remodelarea afectează atât osul compact (prin crearea de noi sisteme haversiene şi de lame interhaversiene, cu o arhitectură adaptată forţelor mecanice ce se exercită asupra osului), cât și osul spongios (schimbarea direcţiei trabeculelor conform solicitărilor mecanice). - Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secretă oseina, ce va fi apoi mineralizată. - După ce osteoblastul ajunge înconjurat de materie osoasă, se va transforma în osteocit. Osteoblastele provin la adult din celule osteoprogenitoare (stem). - Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste, care după ce au produs o demineralizare locală (membrana osteoclastelor crează un pH acid prin eliberarea unor acizi), facilitează digestia, atât extracelulară cât și intracelulară, a matricei osoase prin eliberarea enzimelor lizozomale. - Osteoclastul este 0 celulă macrofagă uriaşă, plurinucleată. - Când resorbţia se accentuează - în asociaţie cu mărirea numărului de osteoclaste, dezechilibrul apărut poate conduce spre *osteoporoză*. - Frecventă la bătrâni, mai ales femei (este corelată cu deficitul hormonal al menopauzei), osteoporoza se manifestă printr-o scădere a masei osoase și deteriorarea arhitecturii microscopice a oaselor. - Osul compact se subțiază și îi scade densitatea, iar osul spongios prezintă trabecule mai puţine şi mai subţiri. - Astfel de oase se pot fractura uşor (gâtul femural este foarte susceptibil în acest caz). ## 3. Oasele scheletului uman - Scheletul uman conţine 206 oase, grupate în două zone principale scheletice: axială (craniul, coloana vertebrală, coastele și sternul) şi apendiculară (oasele membrelor). ### 3.1. Oasele scheletului axial - Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în trei regiuni: craniul, coloana vertebrală şi cuşca toracică. #### 3.1.1. Craniul - Craniul are două componente: - cutia craniană (numită şi *neurocraniu* întrucât adăposteşte encefalul) - și scheletul feţei (numit şi *splanhnocraniu* sau *viscerocraniu*), la care se mai adaugă oasele asociate – cele din urechea medie și hioidul. - În ansamblul său, craniul uman prezintă unele caracteristici specifice, observabile dacă privim scheletul cefalic din anumite poziții numite *norme*. - Neurocraniul este mare, globulos (în corelație cu dezvoltarea puternică a emisferelor cerebrale), iar scheletul feței mult redus și ortognat (profil facial drept). - Arcadele zigomatice sunt subțiri şi apropiate de craniu, orbitele orientate frontal. - Fruntea este înaltă, iar oasele nazale sunt dispuse carenat. - Mandibula prezintă o protuberanţă mentonieră proeminentă. - Gaura occipitală este dispusă ventral, datorită verticalităţii corpului uman. #### 3.1.2. Coloana vertebrală - Coloana vertebrală este localizată în partea medioposterioară a corpului, servind acestuia ca suport rezistent şi flexibil, precum şi pentru protecţia măduvei spinării. - Coloana vertebrală are 0 structură metamerică (segmentară), fiind formată din 26 de oase, dintre care 24 sunt vertebre individualizate, iar altele două, numite *sacrum* și *coccis*, provin din sudarea între ele a unor vertebre. - Coloanei vertebrale i se descriu cinci regiuni: cervicală, toracică, lombară, sacrală şi coccigiană. - Între vertebre sunt interpuse *discuri intervertebrale fibrocartilaginoase*. #### 3.1.3. Coastele - Coastele, în număr de 12 perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase, formate postero-lateral dintr-un arc osos (regiune vertebrală), iar anterior din cartilaj costal (regiune sternală), care lipseşte la ultimele două perechi de coaste. - Primele șapte perechi de coaste sunt denumite *adevărate* (regiunea lor cartilaginoasă se articulează la stern), coastele VIII, IX, X sunt considerate *false* (articularea la stern se face prin intermediul cartilajului coastei a VII-a), în timp ce ultimele două perechi sunt *flotante* (lipsite de cartilaj şi neajungând la stern). - Arcului osos al unei coaste i se descriu mai multe părți (figura 27): - cap (se articulează între corpurile a două vertebre toracice adiacente), - gât, - tubercul (se articulează cu apofiza transversă a vertebrei corespunzătoare) - și corp (prezintă două fețe - laterală şi medială şi două margini). #### 3.1.4. Sternul - Sternul, împreună cu coastele și regiunea toracică a coloanei vertebrale formează cutia (cușca) toracică. - Sternul este un os lat, dispus medial la partea anterioară a corpului, format din trei părți: manubriu, corp (mezostern) și apendice xifoid (xifistern). - Pe marginea superioară a manubriului se află *incizura sternală*, iar lateral cele două *incizuri claviculare* (pentru articularea cu claviculele) și incizurile corespunzătoare cartilajelor primei perechi de coaste (figura 28). - Pe marginile corpului sternal se observă incizurile cartilajelor perechilor costale II-VII. - Xifisternul rămâne liber, nearticulându-se cu costele şi este de consistență cartilaginoasă. ### 3.2. Scheletul apendicular - Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecare având o centură (pectorală/pelviană) și un schelet al membrului propriu-zis. #### 3.2.1. Scheletul membrului superior - Scheletul membrului superior este format din centura scapulară (pectorală), scheletul brațului, antebraţului şi mâinii. ##### A. Centura pectorală (scapulară) - Leagă membrul superior de trunchi, este constituită din două oase: omoplat (scapula) și claviculă. ###### - Clavicula - Os lat alungit, de forma literei S, este dispusă la partea superoanterioară a toracelui; ea menţine omoplatul și implicit oasele membrului propriu-zis superior la partea laterală a toracelui. - Prin cele două capete (sternal și acromial) clavicula se articulează cu manubriul sternului, respectiv cu omoplatul (figura 29). - La nivelul claviculei se mai descriu două feţe (superioară și inferioară care are un şanţ unde se inseră muşchiul subclavicular) și două margini (anterioară și posterioară). ###### - Omoplatul (scapula) - Os lat, de formă triunghiulară, este dispus la partea posterioară a cutiei toracice (figura 30). - El prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri. - Fețele sunt: - anterioară (costală) uşor concavă și la nivelul fosei subscapulare se inseră muşchiul subscapular; - posterioară - poartă o spină (al cărei capăt este lăţit și numit acromion) care delimitează fosele supraspinoasă şi infraspinoasă. - Cele trei margini sunt următoarele: - superioară (cervicală) la nivelul căreia, lateral de incizura scapulei se găseşte procesul coracoid, loc de inserție pentru muşchi şi ligamente; - laterală (axilară) orientată spre axilă, terminată superior cu cavitatea glenoidă; - medială (vertebrală), paralelă cu coloana vertebrală. - Unghiurile sunt următoarele: - lateral (reprezentat de cavitatea glenoidă), - superior (punctul de întâlnire al marginilor superioară și medială) - și inferior (locul de întâlnire al marginilor medială şi laterală). ##### B. Scheletul membrului superior propriu-zis - Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior propriu-zis se grupează în oasele braţului (humerus), antebrațului (radius și ulna) și mâinii (carpiene - formează încheietura, metacarpiene - formează palma și falange sau oasele degetelor). ###### - Humerus - La nivelul capătului proximal se observă capul humerusului (de formă hemisferică, pentru articularea cu cavitatea glenoidă a omoplatului), marele şi micul tubercul, separaţi între ei de şanţul intertubercular (bicipital) şi gâtul anatomic (separă capul humerusului de cei doi tuberculi). - Pe partea laterală a diafizei se găseşte tuberozitatea deltoidiană (V-ul deltoidian), iar pe faţa posterioară şanţul de torsiune al humerusului (şanţul nervului radial). - La capătul distal se observă trohleea (pentru articulare cu ulna) şi condilul humeral (pentru articulare cu radiusul); fiecare este flancat lateral de o proeminenţă, epitrohlee, respectiv epicondil; pe faţa anterioară, deasupra trohleei se găseşte cavitatea coronoidă, iar pe faţa posterioară cavitatea olecraniană (figura 31). ###### - Ulna (cubitus) - La capătul proximal se observă olecranul (în extensie completă acesta pătrunde în cavitatea olecraniană a humerusului), apofiza coronoidă (în timpul flexiei aceasta pătrunzând în cavitatea coronoidă a humerusului) și, lateral faţă de cea din urmă, incizura radială a ulnei (loc de articulare сu capul radiusului). - Diafiza are aspect triunghiular. - Capătul distal prezintă capul ulnei (care se articulează cu capătul distal al radiusului) și apofiza stiloidă (figura 32). ###### - Radius - La capătul proximal se observă capul (medial se articulează cu incizura radială a ulnei; faţa superioară este concavă, fiind locul de articulare cu condilul humeral), gâtul şi tuberozitatea radială (bicipitală), pentru inserția tendonului muşchiului biceps brahial. - Diafiza are aspect triunghiular, cu trei feţe (anterioară, posterioară și laterală) și trei margini (cea medială reprezentând creasta interosoasă). - Capătul distal este mai larg faţă de cel proximal, сu aspect piramidal; medial se găseşte incizura ulnară care se articulează cu capul ulnei, iar lateral, apofiza stiloidă; faţa distală este concavă și se articulează cu oasele carpiene (figura 32). - Articulația dintre radius şi cubitus, particularitățile articulării lor cu humerusul şi primul rând de carpiene permit mişcarile de pronație și de supinaţie ale antebraţului. #### 3.2.2. Scheletul membrului inferior - Scheletul membrului inferior este format din centura pelviană (coxal) şi scheletul membrului propriu-zis: scheletul coapsei (femur), gambei (tibia si peroneul) și piciorului (tarsiene, metatarsiene şi falange). ##### A. Centura pelviană - Leagă membrul inferior de scheletul axial şi are rol de susţinere a organelor pelviene şi a unor organe abdominale. - Ea este constituită dintr-o pereche de oase late, numite *coxale* care, anterior, se articulează între ele pe linia medială la nivelul *simfizei pubiene*. - Cele două oase coxale, împreună cu osul sacrum, cu care se articulează posterior, formează *bazinul*. - În timpul copilăriei, fiecare os coxal este constituit din trei oase separate – *ilion* (dispus superior), *ischion* (dispus posteroinferior) şi *pubis* (dispus anteroinferior) care, la pubertate, se sudează între ele. - Coxalul are o *cavitate acetabulară*, loc de articulare cu capul femural (figura 34). - Coxalul prezintă: - două fețe: laterală și medială. - Faţa laterală prezintă, în partea superioară, aripa (paleta) iliacă, a cărei margine superioară se numește creastă iliacă; suprafaţa acestei fețe are o concavitate numită fosa iliacă externă, pe care se găsesc trei linii fesiere (posterioară, anterioară și inferioară) care servesc la inserția mușchilor fesieri; inferior faţă de cavitatea acetabulară se observă tuberozitatea ischiatică, tuberculul pubian și foramenul obturator. - Pe fața medială, linia arcuată (creasta nenumită) separă paleta iliacă, a cărei suprafață este concavă, numită fosă iliacă internă, de ischion și pubis; posterior acestei fose se găseşte fațeta auriculară, loc de inserție cu osul sacrum. - Linia arcuată delimitează aşa numitul bazin mare, care conţine organe abdominale, de bazinul mic, care conţine organele pelviene. - Patru margini: - superioară (reprezentată de creasta iliacă, având forma literei S culcat); - inferioară (reprezentată de ramura pubisului care ia parte la formarea simfizei pubiene şi ramura ischionului); - anterioară (i se descriu de sus în jos spina iliacă anterosuperioară, spina iliacă anteroinferioară, eminența ilio-pubiană și tuberculul pubian); - posterioară - de sus în jos prezintă spina iliacă posterosuperioară, spina iliacă posteroinferioară, marea scobitură (incizură) ischiatică, spina ischiatică, mica scobitură (incizură) ischiatică şi tuberozitatea ischiatică. ##### B. Scheletul membrului inferior propriu-zis - Oasele care alcătuiesc scheletul membrului inferior propriu-zis sunt grupate în oasele coapsei (femur), gambei (tibia și fibula) şi piciorului (tarsiene, metatarsiene şi falange). - Acestora li se adaugă şi patela (rotula). ###### - Femur - Osul cel mai lung şi mai puternic al scheletului. - La capătul proximal prezintă *capul femural*, în centrul căruia se găseşte *fovea capului*, loc de inserție pentru ligamentul rotund. - Sub capul femural se află *gâtul anatomic*, limitat inferior de marele și micul trohanter, legați între ei, anterior, prin *linia intertrohanteriană*, iar posterior prin *creasta intertrohanteriană* (figura 35). - Diafiza este prismatică, cu trei fețe: anterioară, medială și laterală, la locul de unire al ultimelor două observându-se *linia aspră*. - La capătul distal se găsesc doi condili femurali (lateral și medial) separați între ei, la partea posterioară, de 0 fosă intercondilară, iar anterior de fațeta patelară, locul de articulare cu patela; laterosuperior faţă de fiecare condil există câte un epicondil (lateral, respectiv medial). ###### - Patela - Os sesamoid, de formă triunghiulară, se dezvoltată în tendonul muşchiului cvadriceps, pe faţa anterioară a articulației femuro-tibiale. - Prezintă o față anterioară şi una posterioară, cea din urmă articulându-se cu condilii femurali (figura 36). ###### - Tibia - La capătul proximal, care este voluminos, se află trei tuberozități: medială (internă), laterală (externă) și anterioară. - Faţa superioară a epifizei proximale este uşor concavă, cele două suprafeţe articulare (corespund condililor femurali) fiind separate între ele prin eminența intercondilară; la partea inferioară a tuberozităţii laterale, există o fațetă de articulare cu capul fibulei. - Diafiza este triunghiulară (cu trei feţe: medială, laterală și posterioară), cu marginea anterioară (creasta tibiei) acoperită direct de piele; pe fața posterioară se află linia solearului. - Capătul distal, în partea laterală, are *incizura fibulară* (pentru articularea cu fibula), în partea medială prezintă *maleola tibiei*, în timp ce faţa distală are o suprafață de articulare cu astragalul (figura 37). ###### - Fibula (peroneu) - Este un os lung, dispus posterolateral faţă de tibie. - Capătul proximal este reprezentat de *capul fibulei* (se articulează cu tibia), care se prelungește în sus cu apofiza stiloidă (figura 37). - Diafıza este triunghiulară, uşor torsionată în jurul axei longitudinale. - La capătul distal se află *maleola fibulei* (maleola externă), care are două suprafeţe de articulare, una pentru tibie şi alta pentru astragal. ###### - Oasele tarsiene - Sunt în număr de șapte (figura 38), reprezentate de: - *astragal* (se articulează cu tibia şi fibula superior, cu calcaneul inferior și cu scafoidul anterior), - *calcaneu* (articulat anterior cu cuboidul), - *scafoid* (articulat posterior cu astragalul şi anterior cu cele trei cuneiforme), - *cuboid* (articulat posterior cu calcaneul şi anterior cu baza metatarsienelor 4 şi 5) - și trei *cuneiforme* (articulate posterior cu scafoidul și anterior cu baza metatarsienelor 1, 2 și 3). ###### - Oasele metatarsiene - Sunt în număr de cinci, numerotate începând de la partea medială spre cea laterală, primul metatarsian fiind mai mare faţă de celelalte. - Fiecare metatarsian prezintă o bază (articulată cu oasele tarsiene), un corp (cu aspect triunghiular) și un cap (articulat cu falanga proximală). ###### - Falangele - Cele 14 falange ale piciorului sunt mai mici faţă de cele de la mână. - Fiecare deget are trei falange (proximală, mij