Notele de Lecturi Geografice PDF

Notițe Geografii Literare Cursul 1: “Spatial turn”; context cultural si teoretic 1. "Spatial Turn" – Context Cultural și Teoretic Factori determinanți ai schimbării percepției asupra spațiului (anii 1960-1970): Restructurarea societăților du...

Notițe Geografii Literare Cursul 1: “Spatial turn”; context cultural si teoretic 1. "Spatial Turn" – Context Cultural și Teoretic Factori determinanți ai schimbării percepției asupra spațiului (anii 1960-1970): Restructurarea societăților după Al Doilea Război Mondial, care a adus noi provocări sociale, economice și culturale. Declinul paradigmei temporale: Obsesia față de timp și istorie scade, iar spațiul devine un cadru esențial pentru investigarea fenomenelor socio-culturale (Fredric Jameson). Tehnologii revoluționare și globalizare: Acestea au condus la mobilitate crescută, comprimare spațio-temporală (David Harvey) și la interconectarea globală a locurilor. Diferența spațială și mobilitatea: Redescoperirea spațiului ca element activ în dinamica culturală. Impactul “Spatial Turn” asupra studiilor socio-culturale: Trecerea de la o abordare temporală la una spațială: vocabularul critic devine centrat pe termeni precum cartografiere, loc și spații imaginare. Studii interdisciplinare: Geografia devine o prismă de analiză pentru literatură, istorie și alte domenii umaniste. 2. Conceptele-cheie și implicațiile lor: Locul: Este o integrare dinamică a elementelor naturale și culturale. Fiecare loc este unic, dar conectat într-un sistem global de transferuri și interacțiuni (Lukermann, Relph). Locurile evoluează: Istoria adaugă sau elimină elemente, formând o componentă istorică distinctă.  Locurile sunt semnificative pentru indivizi și grupuri, fiind definite de valorile, credințele și activitățile acestora. Spațiul: Percepția spațiului s-a schimbat de la o suprafață statică la o rețea de povești și experiențe simultane (Doreen Massey). Spațiul este înțeles ca un cadru activ care modelează viețile oamenilor. Legătura cu timpul: Spațiul și timpul sunt intim conectate, creând o perspectivă multidimensională asupra fenomenelor. Cartografierea: Proces de explorare a traiectoriilor narative și imaginare. Oferă uneltele pentru a analiza reprezentările spațiului în literatură. 3. Perspective teoretice asupra geografiei literare critice: Filosofii fundamentale: Michel Foucault: Introducerea conceptului de heterotopii – spații reale și imaginare care coexistă și oferă o perspectivă critică asupra societății. Henri Lefebvre: Critica producerii spațiului ca rezultat al dinamicilor sociale. Edward Said și Homi Bhabha: Abordări postcolonialiste asupra spațiului ca teren de luptă culturală. Teoreticienii feministi (Gloria Anzaldúa, Doreen Massey): Rolul spațiului în reprezentarea identităților marginalizate. Geofilosofia poststructuralistă (Deleuze și Guattari): Spațiul ca un proces fluid, conectând puncte diverse și schimbând structurile de putere. Geografii umaniste: Relph și Tuan: Conceptul de “sense of place” (sensul locului) și importanța acestuia pentru identitatea umană. Marc Augé: Ideea de non-locuri – spații anonime, precum aeroporturile, care lipsesc de semnificație personală. Geografii senzoriale (Rodaway): Explorarea relațiilor dintre percepție, simțuri și spațiu. 4. Geografia literară critică: Definiție și scop: Investigarea relației dintre spațiu în literatură și literatura în spațiu. Identificarea modului în care spațiul reflectă și modelează formele literare. Perspective multiple: Proiectul geocritic (Bertrand Westphal): Explorarea spațiilor reale și imaginare printr-o abordare geocentrată. Andrew Thacker: Analiza materialității spațiilor produse social și a interacțiunii acestora cu puterea istorică. Contribuții practice: Ridicarea de întrebări despre putere și influența spațiului asupra formelor literare. Depășirea simplistei reprezentări a peisajelor, concentrându-se pe dinamica spațiului social și a culturii. Cursul 2: Evoluția ideilor de spațiu, timp si cartografie 1. Perspectiva liniară în arta Renașterii Transformare radicală: Trecerea de la reprezentările bidimensionale medievale la picturi tridimensionale. Privitorul devine central: Este poziționat ca o sursă de semnificație și interpretare a spațiului. Leonard Goldstein: Perspectiva liniară reflectă capitalismul într-un stadiu incipient.--- “este un mod de reprezentare specific capitalismului într-un stadiu particular al dezvoltării sale” o Spațiul este continuu, izotropic, omogen, cuantificabil.  o Este perceput dintr-un singur punct de vedere central.(al observatorului) Perspectiva liniară este strâns legată de schimbările produse în sfera socială; Descoperirea Lumii Noi a permis depășirea viziunii medievale asupra spațiului; În secolul al XV-lea au apărut spațiile omogene și ordonate matematic, făcând posibilă dezvoltarea perspectivei liniare; Această dezvoltare a fost simultană cu apariția presei tipografice (prin Gutenberg); Astronomia și geometria au schimbat, de asemenea, modul în care indivizii percep și experimentează spațiul. 2. Evoluția cartografiei: De la Terrarum Orbis la proiecția Mercator Cartografia medievală: o A combinat educația religioasă cu informația geografică. o Datele și fenomenele geografice au fost transformate în așa măsură încât să primească o semnificație creștină; Renașterea: o Marile descoperiri geografice (Columb, Magellan) au dus la revoluții în modul de gândire. o navigaționale. o Hărțile continuă să fie folosite ca instrumente ideologice (Tally Jr.). Apariția celor patru zone socio-politice în perioada barocă (Tally Jr.): naționalul, extrateritorialul, localul și globalul; “Harta devine forma preeminentă de cunoaștere și putere din perioada premodernă, iar această valoare a sa continuă și în societățile din secolul XXI” (Tally Jr.); “Orice instrument sau discurs științific este ideologic, servind structurilor de putere și dominație” (Tally Jr.)  o Apariția statelor-națiune și concentrarea puterii în marile orașe-capitale, precum și acumularea de capital în asemenea spații; o Forma statului modern a dominat geografia politică a Europei, în funcție de noile concepții despre spațiu; o Transformarea realității geografice a existenței umane (ex. orașul-capitală), cu efecte asupra interpretării acestei realități. o Gerardus Mercator(1512-1594): Proiecția sa matematică a rezolvat reprezentarea spațiilor circulare pe o hartă plană, deși distorsionează spațiul real cu scopul de a servi nevoilor navigației. 3. Concepții despre spațiu și timp în filosofia modernă Perspective filozofice: o Descartes: Spațiul este extensia corpurilor, nu poate fi separat de corpurile in spațiu. o Newton: Spațiul este absolut și un cadru gol pentru evenimente. o Leibniz: Spațiul este relația dintre corpuri. o Kant: Spațiul este o categorie apriorică a minții umane. Schimbări istorice: o Revoluția Franceză a deschis calea unei noi paradigme istorice. o Geologia și evoluționismul (Darwin) au schimbat modul în care realitatea spațială și temporală era percepută. o Karl Marx: fondarea comunismului ca teritoriu postnațional și postcapitalist. o Dezvoltarea imperialismului și evoluția cunoașterii geografice. o Spațiul definit ca static și gol: un “background” al evenimentelor istorice și temporale. 4. Timpul și forma spațială în literatura modernistă Henri Bergson: Timpul este perceput subiectiv prin durată și memorie. o Influențe literare: Proust, Joyce, Faulkner. o Explorarea fluxului conștiinței și a memoriei involuntare. Freud: Psihanaliza și cartografierea minții umane au influențat literatura. Simultaneitatea: Textele moderniste explorează spațializarea timpului și fragmentarea identității (ex. The Waste Land de T. S. Eliot). Spațializarea timpului în ficțiunea modernistă; 5. Spațialitatea implicită în ideea de postmodern Fredric Jameson: Postmodernismul este “logica culturală a capitalismului târziu”; “dominant cultural” care permite prezența și coexistența unor trăsături diferite sau contradictorii. o Dominanța spațiului în detrimentul timpului în experiențele culturale. o “Viața cotidiană, experiențele psihice, limbajele culturale sunt dominate mai degrabă de categorii ale spațiului decât ale timpului” Spațialitatea postmodernă: o Este un produs al “spatial turn,” reflectând complexitatea culturală și globală. Cursul 3: Cronotopologie, topoanaliză si heterotopologie 1. Precursori ai analizei spațiale în teoria literară Mihail Bahtin (1895–1975): Dialogism: Interacțiunea deschisă între voci și perspective narative multiple. Dinamizarea în cadrul discursului narativ a unui dialog deschis și nefinit între mai multe voci și puncte de vedere care nu sunt monopolizate de vocea auctorială sau reduse la o singură realitate socio-lingvistică și culturală. Polifonie: Prezența simultană a mai multor conștiințe, perspective și voci. Heteroglossia: Diversitatea lingvistică în discursul narativ, derivată din contexte socio-culturale. Conceptul de cronotop: Definiție: Legătura esențială între timp și spațiu, valorificată artistic în literatură. “Vom numi cronotop (ceea ce în traducere ad litteram înseamnă timp-spațiu) conexiunea esențială a relațiilor temporale și spațiale, valorificate artistic în  literatură. […] În literatură, cronotopul are o importanţă esenţială pentru genuri. Se poate afirma deschis că genul şi variantele lui sunt determinate de cronotop; totodată, în literatură, timpul constituie principiul de bază al cronotopului. Cronotopul, ca o categorie a formei şi conţinutului, determină (într-o măsură considerabilă) şi imaginea omului în literatură; această imagine este întotdeauna esenţialmente cronotopică.” (Mihail Bahtin, Probleme de literatură și estetică, traducere de Nicolae Iliescu, București, Editura Univers, 1982, p. 295) Cronotopul este: o O categorie constitutiva a literaturii; în cadrul lui spațiul și timpul sunt inseparabile; o Un instrument în înțelegerea și producerea cartografiei literare; o O dimensiune care integrează conceptele de spațiu, timp și gen literar; o Un concept flexibil: se referă fie la un anumit gen literar, fie la construcțiile spațio-temporale din interiorul unui gen; o Definitoriu pentru evoluția formelor narative și a genurilor literare Tipuri de cronotopi: o Minori sau locali. o Majori sau dominanți. o Generici: A) Teleologic sau monologic (ex.: cronotopul misiunii- basme, romane fantasy si de aventura; cronotopul regenerării- romanul gotic și picaresc); cronotopul degradării- tragediile lui Sofocle și Shakespeare). B) Dialogic ca rețea polifonică de situații conflictuale (ex. Cronotopul tragic, comic si tragi-comic). Exerciții critice: 1. Definiți cronotopul generic în cazul romanului realist și al celui SF. 2. Clasificați cronotopi pentru locuri precum strada sau castelul și pentru situații precum întâlnirea a doi eroi. 2. Gaston Bachelard (1884-1962): “Poetica spațiului”(1958): o Accent pe spațiile interioare și domestice (ex. casa ca spațiu fundamental al imaginației).* o Relația dintre reverie, memorie și spațiu.  Imagine, imaginar și imaginație materială: o Imaginile ca reprezentări înzestrate cu forță de semnificație, dinamism și energie de transformare; creativitate onirică; o Imaginile sunt încărcate cu semnificații noi la contactul cu substanțele materiale ale cosmosului (pământ, apă, aer, foc); o Imaginația materială: reveriile sale leagă visătorul în mod intim de cosmos. Topoanaliza: o Investigație fenomenologică a spațiilor cotidiene, cu accent pe sfera domestică; o Bachelard nu este interesat de spațiile reale ale geografiei, ci de spațiile poetice sau de spațiile interioare, ale minții și imaginației; * o Orientare topofilică: răspunsul imaginativ al subiectului la experiența anumitor spații; o Casa: spațiul fundamental al imaginației;* o Relația dintre reverie, memorie și spațiu; o Timpul este legat de amintiri ale spațiilor și locurilor trăite. 3. Michel Foucault și heterotopiile: Heterotopia: Spațiu care juxtapune locuri incompatibile și creează rupturi temporale. Au „rolul de a crea un spațiu de iluzie care denunță ca încă și mai iluzoriu întregul spațiu real, toate amplasamentele în interiorul cărora viața umană este închisă”. o Exemple: Grădina, cimitirul, muzeul. o Relații cu timpul: Heterotopiile sunt spații care funcționează în afara timpului obișnuit. Caracteristici: o Necesită un sistem de izolare și accesibilitate. o Denunță spațiile reale ca fiind iluzorii. 4. Studiu de caz: Orașele invizibile de Italo Calvino Orașul este definit prin relația dintre spațiu și trecut. Descrierea orașelor implică stratificări de memorie, istorie și amintiri personale. Cartografiere literară: Relația dintre spațiu și narațiune produce noi perspective asupra locurilor. 5. Concepte postmoderne legate de spațiu: Heterotopia ca oglindă culturală: Reflecție a societății în puncte marginale. Nomadismul cartografic: Explorarea spațiilor ca zone tranzitorii. Geografii rizomatice: Spațiile sunt interconectate într-un mod fluid, deschis. o Orașe imaginare ca multiplicare fractalică a Veneției: oglindă heterotopică (Foucault); o Geografie a memoriei și dorinței; o Cartografiere stratigrafică (Westphal); o Proiecții multidimensionale: heterotopia ca zonă și intersecție spațială (McHale); o Sincretism cultural postmodern și spectralitate a trecutului; o Nomadismul cartografic al lui Marco Polo. Exerciții critice: 1. Analizați rolul cronotopului în basme sau romane de aventură. 2. Examinați cum Bachelard definește relația dintre spațiu și memorie. 3. Aplicați conceptul de heterotopie la un exemplu modern (ex. mall-uri, parcuri tematice). Cursul 4- Elemente de cartografie literara 1. Spațiul în literatură și literatura în spațiu Robert T. Tally Jr.: Relația dintre geografie și cartografie literară evoluează odată cu ideile spațiului după “spatial turn”. Cititorul critic: o Nu este un receptor pasiv al hărților sau textelor, ci interpretează activ mesajele. o Devine un geograf care creează cartografii literare noi. “Cititorul nu este niciodată un receptor pasiv al mesajelor spațiale transmise de o hartă sau de un text. Dimpotrivă, acesta determină în mod activ semnificațiile identificate pe o hartă. Cartografiei literare a scriitorului îi putem adăuga geografia literară a cititorului. Cititorul critic devine un soi de geograf care interpretează la modul activ harta literară, în așa măsură încât prezintă noi și neașteptate cartografii.” Studiile spațiale: Cartografia literară: o Modul în care scriitorii creează hărți ale spațiilor reale și imaginare. o Reprezentări stratigrafice ale spațiilor ficționale (Bertrand Westphal). Geografia literară: o Modul în care cititorul interpretează hărțile literare, construind noi cartografii. o Franco Moretti:“distant reading” și analiză cantitativă a literaturii. o Exemple: Middle Earth (Tolkien), Narnia (Lewis), Westeros (Game of Thrones). Geocritica (Westphal): o Principii: “transgresivitate” , “multifocalizare” , “abordare geocentrată” , “polisenzorialitate” , “viziune stratigrafică” și “referențialitate” o Spațiul este explorat în diversitatea sa mobilă și heterogenă. 2. Citirea hărților narative: Metode critice Rolul literaturii: proiecția și proiectarea unor lumi; Operele literare: hărți imaginare, diagrame și constelații de imagini și reprezentări spațio-temporale; Bazele materiale și istorice, care au fondat relațiile sociale, au produs, de asemenea, spații diferite (inclusiv literare), care necesită noi abordări cartografice; “Actul scrierii poate fi considerat o formă de cartografie sau de activitate cartografică. Asemenea unui cartograf, scriitorul trebuie să cerceteze un teritoriu, determinând ce trăsături să includă, să accentueze sau să diminueze într-un anumit spațiu” (Tally Jr., 2013, p. 45) “Scriitorul este un cartograf, iar activitățile estetice, precum arta narațiunii, presupun “o cartografie, însă harta spune, de asemenea, o poveste, așa încât relațiile dintre spațiu și scriere tind să genereze noi locuri și narațiuni” (Tally Jr., 2013, p. 46) “Narațiunile sunt, într-un anumit fel, instrumente și metode folosite în cartografierea spațiilor reale și imaginate ale experienței umane. Narațiunile sunt, într-o oarecare măsură, mecanisme care cartografiază. Pe de altă parte, narațiunile – asemenea hărților, de altfel – nu ajung la noi într-o formă intactă sau originară. Ele sunt mereu deja structurate de interpretările lor sau de cadrele interpretative în care noi, în calitate de cititori, le așezăm. Mai mult, ca cititori nu putem decât să plasăm reprezentările narative și spațiale într-un anume context spațio-temporal, în care acestea au înțeles pentru noi, devenindu- ne astfel mai mult sau mai puțin folositoare în încercarea de a da o formă semnificativă lumii în care trăim.” (Tally Jr., 2014, p. 3) 3. Reprezentări spațiale în romanul lui Dostoievski, Crimă și pedeapsă o Sankt Petersburg: o Rețea de locuri cartografiate: străzi, piețe publice, interioare mizere. o Corelativ spațial al psihologiei lui Raskolnikov. o Spațiul ficțional: juxtapunere a unor dimensiuni afective, ideologice și religioase; o Cronotopul dialogic și polifonia: intersecția de perspective, idei, conștiințe și voci narative o Carnavalescul (Bahtin): o Categoria subversivă care relativizează ordinele dominante.  o Spațiul carnavalesc: praguri, scări, platforme care simbolizează tranziții critice “Relativizînd tot ceea ce pare constant, închegat şi isprăvit, carnavalizarea, cu patosul schimbărilor şi înnoirilor ei, a permis lui Dostoievski să pătrundă în straturile profunde ale omului şi ale relaţiilor umane […] Atît destinele oamenilor, cît şi ideile lor şi încercările prin care trec, pe scurt, totul este împins aici pînă la margine, gata- gata să treacă la situaţia diametral opusă (dar, desigur, nu în sens dialectic abstract), totul este dus pînă la extrem, la limită. În roman nu există nimic care să se poată statornici, să se poată linişti pe bună dreptate, care să intre în cursul obişnuit al timpului biografic şi să se desfăşoare în el. […] Totul cere schimbare şi renaştere. Totul este prezentat într-un moment de tranziţie neconsumată.” “Este caracteristic faptul că şi locul acţiunii romanului — Petersburgul (care deţine un rol imens în roman) — se află la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă, între realitate şi fantasmagorie, ameninţînd în orice clipă să se risipească, asemenea ceţei, şi să piară. Petersburgul însuşi pare lipsit de temeiuri lăuntrice care să favorizeze o statornicire justificată, şi el se află în prag.” “Pragul, vestibulul, coridorul, platforma, scara, treptele ei, uşile deschise spre scară, porţile ce dau în curţi, iar în afara acestora oraşul cu pieţele lui publice, cu străzile, faţadele, crîşmele, tavernele, podurile, canalurile lui — iată spaţiul folosit în acest roman.” o Logica fantastică a visului: asocierea râsului cu moartea și crima, printr-o logică ambivalentă a carnavalului (similitudini cu Dama de pică a lui Pușkin); o Napoleonismul, dublul carnavalesc, demența și visul delirant; o Ridiculizarea “regelui de carnaval”; o Spațiul carnavalesc: “Susul, josul, scara, pragul, vestibulul, palierul au semnificaţia «punctului» unde se produce criza, schimbarea radicală, cotitura neaşteptată a destinului, unde oamenii adoptă hotărîri, trec hotarul oprit, se înnoiesc ori mor” (Bahtin o Cronotopul dialogic: o Intersecția perspectivelor și ideilor opuse. Exerciții critice propuse: 1. Analizați reprezentările spațiului în Crimă și pedeapsă ca metaforă pentru stările interioare ale personajelor. 2. Examinați diferențele dintre cartografiile literare ale unor autori precum Tolkien și Dostoievski. 3. Reflectați asupra impactului ideologic al hărților literar. Cursul 5: Elemente de geografie literara 1. Spațiul ficțional, geo spațiul și producțiile culturale Dubla deschidere metodologică a geografiei literare: o Analiza spațiului și spațialității din textele literare. o Identificarea transformărilor spațiale care au influențat producțiile culturale. Transfer semantic reciproc: o Geospațiul (real) și spațiile literare se influențează reciproc (Barbara Piatti). o Exemple de reprezentări: hărți ficționale pentru orașe reale. 2. “Spiritul locului” și citirea cartografică a textelor Conceptul de genius loci: o Reflectă ideile, valorile, credințele și sentimentele legate de un anumit spațiu. o Reprezentat prin citirea cartografică a textelor. Hărțile literare: o Instrumente pentru a “vedea” și “citi” orașele reale prin intermediul literaturii. Romanul ca reprezentare imperfectă: o Spațiul ficțional completează și reconfigurează percepția geospațială. 3. Sensuri și reprezentări literare ale experienței urbane Literatura modernă și experiența urbană: o Reflectă izolarea și anxietatea, dar și valorile umane comune.  o Afirmarea valorilor umane comune versus izolare și anxietate. o Orașul devine o rețea de relații și mișcare continuă (Giulio Carlo Argan). o Mișcarea, deplasarea și dislocarea ca experiențe predilecte ale spațiului urban; o Efectul fenomenelor mobile și proteice, din cadrul metropolei, asupra proceselor cognitive; Michel de Certeau( “The Practice of Everyday Life”): o Orașele sunt scrise și citite prin practici de deplasare. o Narativele urbane sunt povești de călătorie și itinerarii. “În acest sens, structurile narative au statutul sintaxelor spațiale. [...] Fiecare poveste este o poveste de călătorie – o practică spațială.” Mobilitatea ca “scriere”: o Transformă spațiile urbane în contexte personale și cognitive. 4. E. A. Poe – Omul mulțimii (1840) și tipologia flâneurului Flâneurul in viziunea lui E.A.Poe: o Observator al metropolei moderne, cititor al mulțimilor și cartograf al vieții urbane. o Identitate mobilă și transgresivă, conștiința mulțimilor. o Practica spațială (mobilitatea și dislocarea) ca “scriere” , “citire” și cartografiere a spațiului urban (v. Michel de Certeau) Narativa lui Poe: o Explorează anonimitatea și complexitatea mulțimilor urbane. o Relații dintre individ și societate prin reprezentări literare. “Efectul sălbatic al luminii mă îndemnă să cercetez fiecare chip în parte; şi, deşi repeziciunea cu care această lume de lumină zburând pe dinaintea ferestrei mă împiedica să arunc mai mult decât o privire asupra fiecărui obraz, aveam totuşi impresia că în starea psihică ciudată pe care o aveam atunci reuşeam frecvent să descifrez, chiar şi în răstimpul scurt al unei priviri, istoria unor ani îndelungaţi. Cu fruntea lipită de geam eram ocupat astfel cu observarea gloatei, când deodată apăru în faţa ochilor meu un chip (acela al unui bătrân decrepit de vreo şaizeci şi cinci-şaptezeci de ani) – un chip ce-mi reţinu şi-mi absorbi de-ndată întreaga atenţie, din pricina absolutei idiosincrazii a expresiei sale. Nu mai văzusem niciodată până atunci ceva ce să semene cât de cât cu această expresie […] Pe când încercam în răstimpul scurt al celei dintâi priviri să-mi formez o părere despre  semnificaţia sa, în mintea mea se închegau în chip tulbure şi paradoxal imagini ale inteligenţei atotputernice, ale prudenţei, ale sărăciei, ale avariţiei, ale sângelui rece, ale răutăţii, ale setei de sânge, ale triumfului, ale veseliei, ale terorii excesive, ale intensei şi supremei disperări. Mă simţeam aţâţat la culme, uimit, fascinat. Am zis în sinea mea: – „Ce istorie ciudată stă scrisă în acest piept!” Apoi m-a cuprins dorinţa neostoită de a nu-l pierde din ochi pe acest om, de a şti mai multe despre el.” Exerciții critice propuse: 1. Analizați modul în care flâneurul înseamnă un instrument de explorare urbană. 2. Examinați “spiritul locului” într-un roman modernist. 3. Reflectați asupra legăturii dintre hărțile literare și percepția spațiilor reale. Cursul 6: Geografii ale modernității 1. Gilbert Durand: Prometeism și decadentism Prometeismul: o “antinaturalist prin exces de eroism cuceritor” o Natura este percepută ca un pericol ce trebuie depășit prin invenție tehnică. o Artificiul devine expresia geniului uman; “întrucât natura «şi-a trecut timpul», «ea a obosit definitiv, prin dezgustătoarea uniformitate a peisajelor şi a  cerurilor sale...». Practicul - şi praxisul - devin mai importante decât contemplativul şi contemplarea.” (Des Esseintes). Decadentismul: o “antinaturalist prin lipsă” o Critică a naturalismului prin idolatria artificialului. o Tensiunea dintre natural și artificial influențează arta și literatura modernistă. 2. De la Poe la Baudelaire: Pictorul vieții moderne (1863), cartografia Parisului, frumosul, flâneurul și modernitatea E. A. Poe: o Flâneurul explorează spațiul urban ca un observator al mulțimilor. o Mobilitatea și anonimitatea devin elemente centrale ale narativului urban. Charles Baudelaire: o Flâneurul este un estet; un artist si poet al lumii moderne; legat de epoca, moda, morala; este un pasionat pentru artificiul estetic, un cartograf, o oglinda a spatiului urban si al vietii moderne. 1) Ideea de frumos “Frumosul este alcătuit dintr-un element etern, invariabil, într-o cantitate ce este excesiv de greu de stabilit, și un element relativ, circumstanțial, care va fi, rînd pe rînd ori toate împreună, epoca, moda, morala, pasiunea. Fără acest din urmă element, care e ca învelișul amuzant, seducător, apetisant, al divinei prăjituri, primul ar fi indigest, de neapreciat, neadaptat și neapropriat naturii omenești.” 2) Flâneurul: artist, om de lume, om al mulțimilor si copil o Flâneurul este un om de lume, un poet al vieții moderne. “Mi-am dat seama că nu aveam propriu-zis de-a face cu un artist, ci mai degrabă cu un om de lume. Vă rog să luați aici cuvîntul artist într-un sens foarte restrîns, iar cuvîntul om de lume într-un sens foarte larg. Om de lume, adică om al întregii lumi, om ce înțelege lumea și rațiunile misterioase și legitime ale tuturor obiceiurilor” 3) Flaneurul si modernitatea o Critică a trivialității prin estetizarea cotidianului. o Modernitatea este definită ca extragerea eternului din efemer.  “Și astfel, merge, aleargă, scotocește. Ce caută? Cu siguranță că bărbatul acesta așa cum l-am descris, solitar înzestrat cu o imaginație activă, veșnic călător prin marele deșert al oamenilor, are o țintă mai înaltă decât simplul hoinar, un scop mai general, diferit de plăcerea trecătoare a clipei. Caută acel ceva pe care să ne fie îngăduit să-l numim modernitate; căci nici un alt cuvînt mai bun nu ni se înfățișează spre a exprima ideea despre care e vorba. Ținta sa e de a desprinde din modă ce poate ea conține ca poezie în istorie, să extragă veșnicul din tranzitoriu. […] Elementul acesta trecător, fugitiv, ale cărui metamorfoze sînt atît de frecvente nu aveți dreptul să-l disprețuiți și nesocotiți. Suprimându-l, cădeți inevitabil în vidul frumuseții abstracte și de nedefinit.” 4) Moda si modernitatea “Moda trebuie, așadar, considerată drept un simptom al gustului pentru ideal ce plutește în creierul omenesc deasupra a tot ce viața naturală acumulează în el ca grosolănie, pămîntesc și imund, drept o sublimă deformare a naturii, ori mai degrabă drept o încercare permanentă și succesivă de reformare a naturii.” 3. Michel Foucault: Modernitatea baudelairiană “pentru Baudelaire, modernitatea nu este doar o formă de relaționare cu prezentul, ci și un mod de relaționare care trebuie stabilit cu sine însuși. Atitudinea deliberată a modernității este legată de o asceză indispensabilă. A fi modern nu înseamnă să te accepți pe tine însuți așa cum ești în fluxul momentelor care trec; înseamnă să te consideri pe tine însuți ca obiect al unei elaborări complexe și dificile: ceea ce Baudelaire, în vocabularul epocii sale, numește dandysm. […] Omul modern, pentru Baudelaire, nu este omul care încearcă să se descopere pe el însuși, să descopere secretele și adevărul său ascuns; el este omul care încearcă să se inventeze pe sine. Această modernitate nu îl «eliberează pe om în propria sa ființă», ci îl obligă să se confrunte cu sarcina de a se produce pe sine.” (Foucault, t.m.) Modernitatea: o O ruptură cu tradiția, caracterizată de efemeritate și fragmentare. o Atitudinea modernă implică eroizarea momentului prezent. Dandysmul: o Cultivarea frumuseții și a originalității. o Omul modern se reinventează continuu, opunându-se conformismului.  “Dandysmul e ultima zvîcnire de eroism în vremuri de decadență […] dandy implică o chintesență de caracter și o înțelegere pătrunzătoare a întregului mecanism moral al acestei lumi” (Pictorul vieții moderne și alte curiozități, pp. 405-407) 4. Sensuri ale flâneriei: Walter Benjamin și poetul vieții moderne Flâneurul: o Este un cartograf al vieții urbane, transformând mișcarea într-un act estetic. o Se integrează și reflectă mulțimea, fiind un “caleidoscop conștient” al modernității. Impactul urbanizării: o Critică a fetișizării bunurilor de consum. o Orașul modern este perceput ca un prag simbolic între natural și artificial. Exerciții critice propuse: 1. Analizați conceptul de flâneur în contextul modernității urbane. 2. Examinați relația dintre prometeism și decadentism în literatura modernistă. 3. Reflectați asupra modului în care estetica efemerului influențează reprezentările literare ale orașului. Cursul 7: Reprezentări si modele spațiale in “Moartea la Veneția” (1912) Friedrich Nietzsche, “Nașterea tragediei” (1872): “Moarte la Veneția” de Thomas Mann Protagonist: Gustav von Aschenbach(un scriitor german în vârstă și respectat, trăiește o viață disciplinată, dedicată artei și perfecțiunii) “Motus animi continuus”: frământare continuă a sufletului; “Exigența fusese considerată de el și în tinerețe drept esența și natura cea mai intimă a talentului, și de dragul ei își înfrânsese și-și răcise simțirea” (p. 360) “El își recunoștea dorința de a fugi, năzuința de după ceva îndepărtat și nou, setea de eliberare, despovărare și uitare – imboldul de a se îndepărta de operă, de locul unde îndeplinea zi de zi un serviciu rigid, rece și pasionat” (p. 359). Tânărul: Tadzio (adolescent polonez de o frumusețe angelică, care este în vacanță cu familia sa) “Aschenbach constată cu uimire că băiatul era de o frumusețe desăvârșită. Fața lui palidă, rezervată și grațioasă, încadrată de un păr de culoarea mierii, cu nasul drept, gura frumoasă, cu o expresie de seriozitate plăcută și zeiască, amintea de sculpturile grecești din cea mai nobilă epocă, iar desăvârșirea cea mai pură a formei era însoțită de un farmec personal unic într-o asemenea măsură, încât privitorul înclina să creadă că nu mai întâlnise ceva atât de reușit, nici în natură, nici în artele plastice” (p. 377) 1. Planuri imaginare: spațiul 2. Planuri imaginare: timpul 3. Modelul abstract 4. Modelul simbolic 5. Modelul “Doležel” Modalități narative ( Lubomir Doležel, in “Heterocosmica” ) 6. Modelul cultural și intertextual  Spațiu striat vs. Spațiu neted Deleuze si Guattari: o Spațiul striat: omogen, statal, instituțional, sedentar; o Spațiul neted: heterogen, nomadic, fluid, rizomatic Strategie vs. Tactica Michel de Certeau: o Strategia: specifica ordinii culturale dominante intr-un anumit spațiu; o Tactica: permite evaziunea si subversiunea in raport cu structurile si construcțiile de putere. 7. Modelul “Deleuze-de Certeau” 8. Modelul heterotopic Heterotopii Michel Foucault ( in “Des espaces autres”): Heterotopiile “prezintă curioasa proprietate de a se afla în relație cu toate celelalte amplasamente, dar în așa fel încât suspendă, neutralizează sau răstoarnă ansamblul raporturilor care sunt desemnate, reflectate sau gândite prin intermediul lor”; Heterotopia “are puterea de a juxtapune într-un singur loc mai multe spații, mai multe amplasamente care, între ele însele, sunt incompatibile”; Heterotopia este legată de “anumite decupări ale timpului” și “începe să funcționeze din plin atunci când oamenii se află într-un soi de ruptură absolută cu timpul lor tradițional”; Pentru a intra într-o heterotopie, “ești fie constrâns, ca în cazul cazărmii și al închisorii, fie trebuie să te supui unor rituri și unor purificări”.  Cursul 8: Reprezentări spațiale in proza lui Kafka 1. Spații ale izolării, excluderii și abjecției în Metamorfoza (1915), Procesul (1925) și Vizuina (1931) Contextul cultural si biografic:  Dimensiune autobiografica: trăind într-o perioada de antisemitism acut, Kafka(evreu) se simțea exclus din societatea in care trăia; Portretul tatălui lui Gregor a fost influențat de relația complicata a lui Kafka cu tatăl sau; Experiența diasporei evreiești in general este reflectata in experiența lui Gregor Samsa. Structuri spațiale in Metamorfoza: ▪ Heterotopii Michel Foucault (în Des espaces autres): Heterotopiile “prezintă curioasa proprietate de a se afla în relație cu toate celelalte amplasamente, dar în așa fel încât suspendă, neutralizează sau răstoarnă ansamblul raporturilor care sunt desemnate, reflectate sau gândite prin intermediul lor”; Russell West-Pavlov: “heterotopiile situate la marginea societății, într-o poziție liminală, scot la iveală limitele Simbolicului” (2009). Sensuri heterotopice: ▪ Sensuri ale abjecției Abjecția presupune “o condiție a subiectului care este împins la granițele sale, unde nu mai există nici ca subiect, nici ca obiect, ci doar ca abject: o alteritate nediferențiată” (Sara Beardsworth, Julia Kristeva, p. 83) Spatii ale abjectiei: Francina Valk (în Capturing Abjection in Franz Kafka’s “The Metamorphosis”, 2015): “Sinele (familia Samsa) apare în relație cu alteritatea sa (Gregor Samsa) care, în calitate de fiu, este exclusul, partea abjectă a aceluiași sine familial”; Elaborare socială a abjecției: “Familia Samsa (subiectul) își creează un Celălalt amenințător (Gregor ca abject), cu scopul de a se proteja de colapsul identitar/social/economic. Respingându-l pe Gregor ca fiind diferit sau un Celălalt monstruos, animalic, familia Samsa se recreează pe sine ca identitate. Reprezentări sociale si ideologice: Costas Despiniadis (în The Anatomist of Power. Franz Kafka and the Critique of Authority, 2019): Critica pe care Kafka o face conceptului de muncă, așa cum este acesta dezvoltat în circumstanțe capitaliste; Autoritatea birocratică și paternă ca instrument omicidal; Sensuri ale alienării, dispersării și disoluției identitare; Intruziunea autorității burgheze/capitaliste în cadrul familiei și efectele ei; Juxtapunerea puterii paterne peste cea a entităților publice, oficiale (din mediul afaceresc și funcționăresc); Ambivalența afectivă a personajelor feminine: de la inocență și altruism la cruzime; “Metamorfoza” socială a lui Grete (și a familiei Samsa) versus metamorfoza corporală a lui Gregor. Reprezentarea relațiilor de putere: Kafka si stilul stereoscopic: Termenul Kaiserpanorama are legătură cu operele lui Franz Kafka prin capacitatea sa de a reflecta anumite teme și trăsături estetice ale scriitorului, precum alienarea, fragmentarea perspectivei și imposibilitatea de a accesa o realitate completă. Legătura cu Kafka: Perspectiva fragmentată Izolarea spectatorului Atragerea spre iluzie Modernitatea și tehnologia Isak Winkel Holm (în Kafka’s Stereoscopes: The Political Function of a Literary Style, 2019): Stereoscopul literar: pasaj într-o operă de ficțiune simulând efectul stereoscopului optic; Stilul stereoscopic kafkian: “un aranjament formal care alătură două imagini diferite/opuse ale aceleiași comunități: una ordonată, iar cealaltă dezordonată”; Scopul stilului stereoscopic: de a structura politicul și de a stimula în cititor gândirea politică; 3 dimensiuni ale stilului stereoscopic kafkian: Conținutul: configurarea comunității; imaginar social Forma: juxtapunerea de imagini diferite ale comunității; reflecție estetică Funcția: reconfigurare a comunității; moment politic 1.2. Alte reprezentări spațiale a) Procesul (1925): asamblaj de spatii alienante si claustrante(de tip birocratic) ca metafora a destructurării umanului. b) Vizuina (1931): spațiu labirintic subteran (construit de o cârtița), ca simbol al izolării anxioase de lume. Cursul 9: Geocritica lui Westphal 1. Principiile geocritice ale lui Bertrand Westphal Geocritica și spațiul literar Literatura este plasată într-un cadru global, unde textele literare sunt văzute ca deschizând lumi complexe, reale sau fictive. După amurgul “textolatriei” structuraliste, “un text nu mai reprezintă un simplu text; un text deschide o nouă lume în constelația de lumi, unele reale sau mai puțin reale, iar altele în mod evident fictive”; “spațiul global devine un amestec de reprezentări heterogene într-un sens pe deplin postmodern.” World Literature este redefinită prin universalitate și legătura cu referenții vieții reale, eliminând ierarhiile centru-periferie. “La începutul noului mileniu, nu încape îndoială că literatura se cuvine reinstaurată în cadrul discursului despre lume. Ceea ce numim «World Literature» ar trebui să implice o dublă deschidere privind producțiile literare: în primul rând, să fie considerate ca fiind întru totul universale și eliberate de orice discriminare între presupușii centri (întodeauna aceștia au fost plurali) și periferii; în al doilea rând, să fie legate de referenții vieții reale, o alăturare care le permite să-și consolideze poziția în discursul global despre societatea modernă.” o demers interdisciplinar: geocritica investighează realitățile globale aflate la intersecția dintre discursuri (politice, filosofice), ficțiuni (literare) și geografii (reale și imaginate). 1.1. Abordarea geocentrată Geocritica se concentrează pe spații globale, fără a favoriza un punct de vedere individual, cum ar fi al unui călător specific. Pluriperspectivismul cartografic: investigarea tensiunilor și contradicțiilor din reprezentările unui spațiu, depășind perspectiva unică a unui autor. “Geocritica presupune mai degrabă o abordare geocentrată decât egocentrată; în acest sens, analiza geocritică se va concentra pe reprezentările spațiale globale, iar nu neapărat pe cele individuale (spre exemplu, cea a unui anumit călător). Astfel, studiul geocritic va avea în vedere un oraș, o regiune, un teritoriu etc., fără să favorizeze modul specific în care un anume autor tratează spațiul respectiv.” 1.2. Multifocalizarea Integrarea perspectivelor endogene, exogene și alogene pentru a relativiza alteritatea și stereotipurile. Accent pe heterogenitate și evitarea uniformizării reprezentărilor spațiale. Depășirea opozițiilor radicale fata de alteritate 1.3. Polisenzorialitatea Perceperea spațiilor prin mai multe simțuri (văz, sunet, miros, gust, atingere), adăugând o dimensiune bioritmică locurilor. 1.4. Viziunea stratigrafică Spațiile sunt analizate temporal, explorând multiplele lor straturi istorice și culturale. Policronia: înțelegerea asincronă a prezentului, subliniind variabilitatea temporală a spațiilor. Spațiul este polimorf și alcătuit din straturi multiple de sens, putând fi înțeles prin parcurgerea adâncimii lui temporale, policronice, la intersecția cu alte reprezentări spațiale. f. Transgresivitatea (Westphal) Subminează condițiile sedentare și reprezentările statice ale spațiilor. Introduce conceptul de nomadism, prin care imaginile spațiale circulă și redefinesc constant teritoriile. Este legata de: o mobilitate, dislocare și nomadism; o cartografieri cognitive și afective (F. Jameson și J. Flatley); o deteritorializare și spații netede/rizomatice (Deleuze și Guattari); o fluiditatea și heterogenitatea spațiului; o heterotopii și “thirdspaces” (Foucault și Soja) Studiu de caz: analiza geocritica a spațiului comunist in Romania Multifocalizare și viziune stratigrafică: Cartografii ale literaturii memorialistice: Spațiile și experiențele detenției sunt reconstruite prin texte care documentează memoria carcerală. Contribuții ale autorilor români: Scriitori precum Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Gabriela Adameșteanu și Ruxandra Cesereanu explorează diferite reprezentări literare ale spațiului memorial. Spații memoriale transformate: Locuri precum Sighet, Pitești sau Jilava, odinioară simboluri ale opresiunii, sunt reconfigurate ca monumente și arhive dedicate memoriei colective. Cartografii literare herteane: Herta Müller creează o hartă narativă unică, prin care explorează spațiile opresive și traumele generate de regimul totalitar. 2. Reprezentări spațiale în proza Hertei Müller Ținuturile joase (1982); Animalul inimii (1994); Astăzi mai bine nu m-aş fi întâlnit cu mine însămi (1997); Regele se-nclină și ucide (2003); Leagănul respirației (2009). a. Imagini-transfer Imagini recurente: Experiențele liminale sau traumatice sunt constant reformulate în narațiune, generând spații ficționale aflate într-un proces continuu de transgresiune și negociere. Structuri narative dinamice: Narațiunea încorporează nomadismul semantic al unor construcții imaginate sau afective, adaptate la diverse contexte. Rolul imaginilor-transfer: Acestea trasează traiectorii ale memoriei și reconfigurează spațio-temporal aspectele traumatice ale regimului comunist.  Originea imaginilor-transfer: Derivate din obiecte, scene sau reprezentări afective, imaginile-transfer sunt reluate, reinterpretate și reformulate de-a lungul narațiunii într-un mod fractalic. Ele au o imagine-nucleu care evoluează în multiple forme și semnificații, fiind structurate pe niveluri stilistice, formale, semantice (cognitive și afective) pentru a construi o rețea complexă a angoasei. Exemple marcante: Funia, fereastra, „animalul inimii”, nuca, „Îngerul foamei.” (Dana Bizuleanu, Fotografii și carcase ale morții în proza Hertei Müller, 2014) b. Structuri rizomatice Spațiul rizomatic: Configurat prin intermediul corporalității și al obiectelor, acest tip de spațiu reflectă complexitatea și interconexiunile constante dintre elemente. Spațiul-corp sub control politic: Metaforă a spațiului comunist, acesta este compus dintr-o rețea de obiecte obsesive și imagini infra- și corporale, ce își au originea în diverse forme ale angoasei și violenței. Multiplicitatea narativă: Spațiul literar este rizomatic, caracterizat de circulația nomadă a imaginilor și de o diversitate de perspective și semnificații. Imaginea-transfer a „nucii”: În Animalul inimii, această imagine este reinterpretată continuu, pe mai multe niveluri semantice, construind o rețea spațială complexă și un discurs hibrid despre moarte și dispariție. Spațiul mental/comunist: Este reprezentat prin imagini corporale și obiecte conectate și reconectate constant, formând un sistem polifonic ce oferă multiple versiuni ale aceleiași realități distopice. Caracter rizomatic: circulația nomadă a imaginilor, reconfigurate pe multiple niveluri semantice. c. Autotopografie Istoria personală și spațiul opresiv: Istoria individuală este reprezentată printr-o construcție vizuală formată din locuri, amintiri și obiecte, care reflectă la scară microcosmică structura spațiului opresiv comunist. Rețea de imagini și obiecte: Un ansamblu de imagini repetitive, obiecte și fragmente corporale formează un spațiu personal, autentic, susținut de reconexiunea constantă la nivelul memoriei și percepției.  Evenimente biografice și proiecții rizomatice: Viața este configurată printr-o rețea spațială de proiecții corporale și afective, organizate în mod rizomatic, pentru a reda complexitatea experiențelor. Demers autotopografic: În Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi, protagonista își cartografiază existența prin intermediul obiectelor și locurilor sub controlul Securității, ceea ce o face să se perceapă ca pe un corp diform și lipsit de identitate. Fragmentarea corpului și spațiului: Corpul alienat este perceput prin intermediul fragmentării spațiale, reflectată de lumină, oglindă și reacțiile organice care preced iminența interogatoriului. Rememorare traumatică: În timpul reamintirii evenimentului traumatic, distincția dintre corp, spațiu material și percepțiile acestora dispare. Abjecția și pierderea identității: Prezența și identitatea umană sunt înlocuite de obiecte și trăsături animalice, într-o stare continuă de abjecție. Protagonista, asemănată cu un cadavru, este dislocată și împinsă dincolo de limitele sinelui. Exemplu din roman: „Lumina din baie aruncase un chip în oglindă. Repede, ca atunci când zboară un pumn de făină pe-o fereastră. Apoi au apărut și ridurile de broască, acolo unde-s ochii, și semănam cu-acest chip. Apa era caldă curgând pe mâini, dar fața mi-era rece. Mă spăl pe dinți și iese spumă din ochi, n-ar fi ceva nou. Mi-e rău, și scuip și mă opresc. De când sunt convocată, separ viața de noroc.” d. Dimensiuni heterotopice Stil non-mimetic: Nu urmează tradiția realistă, ci funcționează ca o oglindă a unei geografii a memoriei, construită din fragmente, distorsiuni și imagini simbolice. Spații subiective: Modelate de ambiguități, contradicții, „imagini-transfer” și experiențe liminale, acestea reflectă complexitatea percepțiilor personale. Cartografie heterotopică și polimorfă: În spiritul conceptelor lui Foucault și McHale, aceste spații sunt asamblaje de lumi posibile (socio-politice, auto- reflexive), configurate printr-un stil care îmbină realismul cu poezia. Claritatea iconografiei totalitare este intercalată cu dereglarea intenționată a imaginilor și vocilor narative.  Transgresivitate subversivă: Stilul heterotopic și rizomatic generează efecte transgresive care subminează structurile convenționale de reprezentare. Cursul 10: Cartografia si spațialitatea lumilor secundare Reprezentări spațiale în Aventurile Alisei în Wonderland (1865) de Lewis Carroll (1832- 1898) a) Wonderland si dinamismul spațial: Alice, determinata de spațiul din Wonderland, își percepe, in mod distorsionat, corpul si identitatea; Corpul lui Alice nu crește și descrește, nu-și modifică haotic dimensiunea la contactul cu Wonderland, ci spațiul se contrage și se extinde în mod repetat, cu scopul de a o transforma pe Alice într-o entitate schizoidă; Wonderland=Spatiu fractalic, diverse planuri spațiale cu funcția si structura de fractali Fractalul: dimensiune imaginară ce își proiectează către ea însăși oglindirile, construcțiile duble sau paralele (după modelul unei parcurgeri în adâncime care are la bază mișcările de zoom-in și zoom-out, de golire și umplere a spațiului). Wonderland este un teritoriu compus din fractali: aceste închideri și deschideri spațiale marchează profund identitatea lui Alice, care va fi contaminată și destructurată de schizofrenia și entropia spațiului; Schizofrenia, miasma simbolica, rațiune negativa, pe dos, pentru Wonderland, care provoacă nanismul si gigantismul spațiului; Entropia spațiului (îndreptarea care dezordine, neantizare), alterează, prin analogie, percepția de sine a personajului. Wonderland= Distopie metaforica construita pe 3 niveluri de producere a spațiului:  o Nivelul fractalic: structural, se manifesta prin mărirea si micșorarea acelorași suprafețe, prin închiderea si deschiderea lor repetata; o Nivelul entropic: structural, se adaugă fata de primul nivel: mișcarea progresiva dinspre ordine spre dezordine spațială. Entropia spațiului este dependenta de felul in care fractalii sunt organizați si puși in mișcare pentru a produce spațiul. o Nivelul schizofrenic: atât structural cat si material, însumând funcțiile fractalice și entropia spațiului; acesta unifica procesul de crestere si descrestere, de inchidere si deschidere a suprafetelor, cu acumularea dezordinii spatiale.--- La acest nivel este produsă materia schizofrenică a spațiului, care umple suprafețele și o remodelează identitar pe Alice. b) Michel Certeau si distincția loc-spațiu Locul: structura stabila, care “exclude posibilitatea ca două lucruri să fie în aceeași poziție”, întrucât “elementele avute în considerare sunt unul în afara celuilalt, fiecare fiind situat într-un amplasament propriu și distinct, pe care îl definește”; Implica: un sistem de poziții cu o ordine precisă, care face imposibilă orice transformare sau ieșire dintr-un cadru coerent ori prestabilit. Spatiul: “există atunci când se iau în considerare vectorii direcției, vitezele și variabilele temporale. Astfel, spațiul este compus din intersecția elementelor mobile. El este, într-o oarecare măsură, activat de ansamblul de mișcări desfășurate în interiorul lui. Spațiul este creat prin efectul produs de operațiile care îl orientează, în situează și îl temporalizează.” Narațiunea ca sintaxă spațială Narațiunea funcționează ca o hartă care traversează, organizează și conectează locurile din Wonderland. Fiecare loc are un rol în procesul de transformare identitară a lui Alice. Locurile și pierderea de sine Locurile precum casa Iepurelui de Martie, casa Ducesei sau pădurea unde Alice întâlnește Omida devin cadre în care protagonista își pierde treptat identitatea. Interacțiunile cu personajele, fiecare legat de un loc specific, contribuie la intensificarea acestui proces.  Loc vs. spațiu: o dinamică a opozițiilor Locurile din Wonderland sunt statice, dar sunt transformate în spațiu prin: o Mișcare: traversarea și explorarea lor de către Alice. o Transformare: remodelarea materiei și întoarcerea la formele inițiale. Această dinamică reflectă opoziții implicite, precum imobilitate versus deplasare sau stagnare versus schimbare. Dimensiunea fractalică și entropică a Wonderland-ului Locurile disparate sunt unificate într-o dimensiune fractalică și entropică, unde identitatea și logica sunt fragmentate. Din această configurație complexă se emană schizofrenia personajelor și incertitudinea spațiului. Transformarea identității lui Alice Traversarea locurilor din Wonderland, alături de organizarea lor fractalică, contribuie la crearea unui spațiu fluid și instabil. Acest proces fragmentează și reformulează identitatea lui Alice într-un mod schizoid, reflectând esența haotică a Wonderland-ului. c) Louis Martin si “frontierele utopiei” Metafora “orizontului” ca senzor al imaginației utopice; De-a lungul istoriei culturale, orizontul a desemnat fie o limită a cerului și a pământului, o limită a privirii, fie, ca în paradigma romantică, el a însemnat “deschiderea viziunii către «extremitatea» privirii”, marcând infinitatea spațiului; “Dincolo de orizont, la nivelul imaginației, apar utopiile.” “Toate călătoriile presupun plecarea dintr-un loc într-un non-loc, o rută spre Utopie, pornind de la un punct care, în cadrul narațiunii, descrie întodeauna o ordine firească a lucrurilor. […] Narațiunea începe dintr-un loc și un moment pe care naratologii le numesc «schema incidenței», adică depășirea unei limite, trecerea peste un încadrament, peste un obstacol. Acesta este modul prin care narațiunile delimitează spațiul; călătoriile, ca plecări și pasaje, începuturi și treceri în narațiunea pe care o produc – și prin care sunt și ele, la rândul lor, produse – determină frontierele pe care le urmăresc după întâlnirea cu ele, tocmai pentru a li se intersecta în unele părți. [...] Călătoria este «opera» orizontului, spațiul neutru, al limitelor și al frontierelor pe care le trasează și le demarchează în timp ce sunt traversate.”  Transformarea fractalică a spațiului o Călătoria lui Alice reprezintă o confruntare cu frontierele generate de spațiu, transformate prin dinamica sa fractalică. Mișcările spațiale și golirea de sens o Spațiul este definit prin mișcări precum: ▪ Umplerea și golirea suprafețelor, ▪ Mărirea și micșorarea lor, ▪ Deplasarea lui Alice dintr-un loc în altul, unele construite în oglindă. o Aceste transformări creează limite care golesc identitatea lui Alice de sens. Deformarea corpului psihic o Cele trei niveluri de producere a spațiului stabilesc: ▪ Frontiere interne, care deformează corpul psihic al lui Alice. ▪ În contrast, corpul fizic al personajului rămâne constant pe parcursul narațiunii. Căutarea unei utopii iluzorii o Alice caută permanent Wonderland – o utopie plasată fie dincolo de orizont, fie dincolo de locurile care îi refuză securitatea. o Cu toate acestea, călătoria ei prin spațiul fractalic nu o conduce spre o totalizare a identității. Limitele distopice și conținutul schizofrenic o Traversarea spațiului fractalic trasează limitele distopice ale Wonderland- ului. o Depășirea acestor limite nu îi permite lui Alice să se unifice identitar, ci o transformă în purtătoarea întregului conținut schizofrenic al acestui spațiu. Din vizuina iepurelui, locul de trecere spre Wonderland, Alice ajunge: “Într-o sală lungă și joasă, luminată de un șir de lămpi ce atârnau din tavan. Jur împrejurul sălii erau uși, dar toate încuiate. După ce merse Alisa, de o parte și de alta, de-a lungul ușilor, încercând-o pe fiecare, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul sălii și, plimbându-se încoace și încolo, se întreba cum va mai ieși vreodată din acel loc.” Această sală cu ușile închise este primul loc din Wonderland care ilustrează definiția oferită de Michel de Certeau; El implică o ordine claustrantă, prin care rezistența mentală a lui Alice este testată; Structurat de elementele care îi imprimă vectorii stagnării și ai izolării (ușile închise, singura masă din sală), acest prim loc este simptomatic pentru cadrele coercitive din Wonderland. Pe masa de sticlă, fetița găsește o cheie care nu deschide niciuna din ușile închise ale sălii. Apoi Alice zărește: “O perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai înainte; îndărătul acesteia se afla o ușiță, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această ușiță și – mare fu bucuria – cheia se potrivea! Alisa deschise ușița și văzu că dădea într-un gănguleț, nu mult mai mare ca o gaură de șoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleț, într-o grădină cum nu mai văzuse alta mai frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă și să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, și printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare!” Această grădină este, în termenii lui Louis Marin, utopia de dincolo de orizont, adevăratul Wonderland în căutarea căruia Alice va traversa locuri negative și va fi atinsă de maladia spațiului; Pentru a găsi această grădină, acest Wonderland ca extremitate a privirii, Alice depășește frontierele impuse de spațiu, mai ales că “narațiunea de călătorie autorizează frontierele pentru a fi stabilite și înlăturate, fundamentate și traversate” (Louis Marin); La final, Alice nu va descoperi niciodată grădina minunată, întrucât călătoria ei legitimează, de fapt, semnificațiile distopice ale spațiului. Călătoria anti-inițiatică prin Wonderland: Corpul fizic vs. Corpul psihic al lui Alice; Funcții ale contragerii și extinderii spațiale; Ingurgitarea și digestia ca metafore pentru felul în care spațiul își deschide și își închide suprafețele, se umple și se golește de materie; “Balta de lacrimi” și reprezentări ale abjecției; Schizofrenia ca “spirit al spațiului” (The Caterpillar și Pisica de Cheshire); Climaxul mișcărilor fractalice și entropice; Wonderland între eutopie și distopie, între coșmar și vis minunat