Geografie Urbană - Curs PDF

Radu-Matei COCHECI GEOGRAFIE URBANĂ Sinteze pentru viitori specialiști în urbanism și amenajarea teritoriului Editura Universitară ”Ion Mincu” București 2020 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României COCH...

Radu-Matei COCHECI GEOGRAFIE URBANĂ Sinteze pentru viitori specialiști în urbanism și amenajarea teritoriului Editura Universitară ”Ion Mincu” București 2020 Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României COCHECI, RADU-MATEI Geografie urbană: sinteze pentru viitori specialiști în urbanism și amenajarea teritoriului / Radu-Matei Cocheci. - București : Editura Universitară "Ion Mincu", 2020 ISBN 978-606-638-205-2 91 Toate drepturile rezervate. Nici o parte din această publicație nu poate fi reprodusă, stocată sau transmisă prin orice mijloace de natură electronică, mecanice, de copiere, înregistrare sau alte forme fără permisiunea scrisă a editurii.  2020, Editura Universitară „Ion Mincu”, Str. Academiei, 18-20, sector 1, Bucureşti, cod 010014, tel. 40.21.30.77.193 Mulțumiri Rolul cel mai important în concepția și elaborarea acestei lucrări l-a avut Prof. Dr. Arh. Cătălin Sârbu, căruia vreau să îi mulțumesc pentru susținerea acordată în structurarea lucrării și îndrumarea oferită pentru adaptarea sa la cerințele unui material didactic. Îi mulțumesc și pentru încrederea pe care mi-a oferit-o în urmă cu trei ani, atunci când m-a sprijinit să preiau cursul de Geografie și ecologie urbană, al cărui titular era. Doresc să mulțumesc pe această cale și familiei mele, care a fost mereu alături de mine în parcursul profesional. Fără educația oferită de către ei și fără încurajările lor nu aș fi reușit să ajung aici. Pentru susținerea oferită în parcursul profesional și academic de până acum aș dori să adresez mulțumiri profesorilor mei Prof. univ. dr. Ioan Ianoș, pentru îndrumarea oferită de la începutul studiilor mele doctorale și până în prezent, Conf. dr. arh. Gabriel Pascariu, pentru șansa de a lucra alături de dumnealui atât în mediul academic, cât și în proiectele deosebit de interesante pe care le-a coordonat, și Conf. dr. arh. Claudiu Runceanu, pentru încrederea oferită încă de la începutul carierei mele universitare în cadrul departamentului Planificare Urbană și Dezvoltare Teritorială. Pentru forma finală a acestui material doresc să le mulțumesc colegilor mei Iulia Smărăndoiu, Miruna Drăghia, Serin Geambazu și Reinhold Stadler, care prin feedback-ul sau prin materialele oferite m-au ajutat să definitivez anumite secțiuni ale acestei lucrări. Nu în ultimul rând, le sunt recunoscător studenților mei pentru toate ideile oferite pe parcursul experienței didactice. Sper ca acest material să le fie util pe durata studiilor. M.C. septembrie 2020 1 Prefață Societatea contemporană este multidimensională, tot mai complicată și extrem de dinamică, resimțindu-se tot mai puternic impactul conjugat al mai multor fenomene globalizante, printre care se detașează: schimbările climatice, mondializarea economiei și urbanizarea. Între cele trei mari categorii de fenomene există o relație strânsă, în care urbanizarea, prin gradul de concentrare (câteodată excesivă) a populației și activităților economice, pare a fi placa turnantă a schimbărilor globale, pe fondul unor dinamici de natură cosmică. Creșterea explozivă a metropolelor și orașelor, în general, bulversează structurile teritoriale, sărăcește resursele primare și face tot mai dificilă gestionarea unor procese de adaptare la condițiile climatice și la o piață globală mai puțin predictibilă. Apariția lucrării „Geografie urbană. Sinteze pentru viitori specialiști în urbanism și amenajarea teritoriului”, scrisă de un tânăr cadru didactic și specialist, absolvent al ambelor domenii (geografie și urbanism), completează o nișă care asigură o comunicare mult mai facilă a specialiștilor urbaniști și geografi în dorința lor de a fundamenta și gestiona, mai corect și eficient, intervențiile în teritoriu. Lucrarea are valențe care nu sunt în totalitate specifice unui curs, ci chiar unei lucrări științifico-practice de sinteză, oferind specialiștilor din domeniul urbanismului și amenajării teritoriului modele și metode de analiză practicate în geografia urbană, care, prin adaptare, pot fi extrem de utile în analiza urbană și diagnosticul teritorial. Modul de structurare a lucrării și conținutul fiecărui capitol au fost gândite de așa manieră încât să permită atât studentului, cât și specialistului integrarea noilor cunoștințe în portofoliul deținut, pentru ca, ulterior, acestea să se regăsească într-o mai bună abordare a procesului de elaborare a documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului. În același timp, o astfel de lucrare este utilă și studenților din domeniul geografie și specialiștilor din acest domeniu, pentru o mai bună colaborare cu urbaniștii și pentru creșterea forței de implementare a competențelor pe care le dețin în procesul de structurare inteligentă a teritoriului. Logica fiecărui capitol este direct exprimată prin întrebări care pornesc de la relevanța geografiei urbane pentru domeniul urbanismului, de la definiția și dinamica orașului ca sistem teritorial, până la modul în care trebuie analizat și gestionat organismul urban, luând în considerație relațiile tot 3 mai complexe ale acestuia, atât cu așezările din spațiul de susținere, cât și cu alte orașe din sistemul/meta-sistemul urban în care se încadrează. Bazat pe o bibliografie relevantă în domeniul geografiei urbane, autorul reușește să selecteze principalele concepte, modele și studii de caz care conduc la o pregătire cât mai complexă a studenților din domeniul urbanismului și care oferă specialiștilor, deja formați, noi piste pentru abordări interdisciplinare. Poate pentru unii dintre utilizatorii acestei lucrări, existența la sfârșitul fiecărui capitol a unui grup de întrebări, denumite „de verificare”, pare surprinzătoare și, poate, școlărească, dar după modul în care sunt formulate, pe lângă rolul lor strict didactic, au o mare importanță în formarea unui sistem de gândire mult mai flexibil asupra orașului și modului său de inserție spațială. Cele 15 casete incluse în lucrare, prin informațiile sintetice pe care le conțin, întregesc conținutul științific al acesteia și favorizează înțelegerea conexiunilor între cele două domenii. O reflecție mai profundă a modului în care este concepută și scrisă această lucrare demonstrează că geografia urbană nu este o disciplină care doar întregește grupul disciplinelor complementare ale unui program de studiu, ci, realmente, contribuie la formarea profesional-științifică a specialiștilor din domeniul urbanismului și amenajării teritoriului. Limbajul accesibil și foarte atractiv, materialele grafice originale, trimiterile bibliografice corecte, măsura cunoștințelor oferite și claritatea parcursului evolutiv al conceptelor în geografia urbană, arată rigoarea cu care este îmbibată această lucrare. În mod sigur, studenții, ca și specialiștii din domeniul urbanismului și amenajării teritoriului, vor găsi în cele peste 170 de pagini elemente de substanță care le vor deschide noi perspective de abordare interdisciplinară a acestui fascinant sistem teritorial, care este orașul. Prof. univ. d.h.c. Ioan Ianoș 4 Cuprins Mulțumiri................................................................................. 1 Prefață.................................................................................... 3 Cuprins.................................................................................... 5 Listă acronime........................................................................... 8 Introducere............................................................................. 10 1. De ce geografia urbană?........................................................ 13 1.1. Geografia ca știință. Ramurile geografiei...................................................... 13 1.1.1. Sisteme teritoriale și ramurile geografiei.............................................. 15 1.2. Paradigme și concepții de abordare în geografie.......................................... 18 1.3. Evoluția geografiei urbane în contextul științelor geografice....................... 20 1.4. Importanța geografiei urbane în activitatea de urbanism și amenajare a teritoriului................................................................................................................. 27 2. Ce este orașul?................................................................... 30 2.1. Definirea orașului.......................................................................................... 30 2.2. Criterii de individualizare a orașelor. Cazul României................................... 32 2.3. Dificultăți în individualizarea orașelor........................................................... 35 2.3.1. Localitate și unitate administrativ-teritorială........................................ 35 2.3.2. Aglomerație urbană, conurbație, megalopolis...................................... 37 2.3.3. Zone metropolitane și zone urbane funcționale................................... 41 2.4. Tipologia așezărilor umane........................................................................... 47 2.4.1. Tipologia așezărilor rurale..................................................................... 47 2.4.2. Tipologia așezărilor urbane................................................................... 49 3. Cum evoluează orașul?.......................................................... 56 3.1. Geneza orașelor............................................................................................. 56 3.2. Urbanizarea................................................................................................... 59 3.2.1. Factorii urbanizării................................................................................. 63 3.2.2. Fazele urbanizării................................................................................... 66 3.3. Suburbanizarea.............................................................................................. 68 5  3.3.1. Dispersia urbană....................................................................................69 3.3.2. Suburbanizarea în România...................................................................70 3.4. Deurbanizarea. Orașe și regiuni în contracție...............................................74 4. Cum analizez orașul?............................................................. 80 4.1. Structura majoră a orașelor...........................................................................80 4.2. Tipuri de analize urbane................................................................................84 4.3. Analiza aspectelor socio-economice.............................................................92 4.3.1. Zonificarea funcțională..........................................................................93 4.3.2. Modele de localizare a activităților economice.....................................95 4.3.3. Modele de structură urbană privind dezvoltarea orașelor.................100 4.3.4. Date și indicatori utilizați în analize ale aspectelor economice și socio- demografice ale orașelor.....................................................................................104 4.4. Analiza calității mediului urban...................................................................108 4.4.1. Surse de degradare a mediului............................................................108 4.4.2. Calitatea factorilor de mediu...............................................................113 4.4.3. Vulnerabilitatea orașelor.....................................................................117 5. Cum este gestionat orașul?................................................... 126 5.1. Guvernanța urbană.....................................................................................126 5.1.1. Tranziția de la guvernare la guvernanța multi-nivel............................126 5.1.2. Parteneriatul ca expresie a guvernanței urbane contemporane........129 5.1.3. Instrumente participative....................................................................131 5.2. Sistemul administrativ din România............................................................134 5.2.1. Structura sistemului de planificare din România................................137 5.2.2. Studiu de caz – guvernanță urbană în municipiul București...............139 6. Care sunt relațiile dintre orașe?............................................. 145 6.1. Sisteme de așezări – concepte utilizate......................................................145 6.2. Caracteristicile sistemelor de așezări..........................................................147 6.2.1. Ierarhizarea sistemelor de așezări.......................................................147 6.2.2. Centralitatea în sistemele de așezări...................................................154 6.2.3. Specializarea........................................................................................155 6  6.3. Tipuri de sisteme de așezări........................................................................156 6.3.1. După scara spațială..............................................................................156 6.3.2. După morfologia relațiilor...................................................................157 6.4. Sistemul urban european............................................................................158 6.5. Sistemul național de așezări........................................................................161 Glosar de termeni.................................................................... 168 7 Listă acronime ABA – Administrație Bazinală de Ape ADI – Asociația de Dezvoltare Intercomunitară ADP – Administrația Domeniului Public ADR – Agenția pentru Dezvoltare Regională ALPAB – Administrația Lacuri, Parcuri, Agrement București APM – Agenția pentru Protecția Mediului București CAEN - Clasificarea activităților din economia națională CBD – Zona centrală de afaceri (Central Business District) CEMAT – Conferința Consiliului Europei a Miniștrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului CFR – Căile Ferate Române CGMB – Consiliul General al Municipiului București CJ – Consiliul Județean CL – Consiliul Local CNAIR – Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere DAS – Direcția de Asistență Socială DCMB – Direcția pentru Cultură a Municipiului București DSP – Direcția de Sănătate Publică DPSIR – Declanșatori – Presiune – Stare – Impact – Răspuns EEA – Agenția Europeană de Mediu (European Environmental Agency) ESDP - Perspectiva de Dezvoltare Spațială Europeană (European Spatial Development Perspective) ESPON - European Spatial Planning and Observation Network FUA – Arie urbană funcțională (Functional Urban Area) GAL – Grup de Acțiune Locală GIC – Grup de Inițiativă Civică 8 GIS – Sisteme Informaționale Geografice (Geographical Information Systems) HG – Hotărâre de Guvern INS – Institutul Național de Statistică IS – Inspectoratul Școlar ISU – Inspectoratul pentru Situații de Urgență ONU – Organizația Națiunilor Unite LAU – Unități administrative locale (Local Administrative Units) MAI – Ministerul Afacerilor Interne MApN – Ministerul Apărării Naționale MEGA – Arie metropoolitană europeană de creștere (Metropolitan European Growth Area) MLPDA – Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației NUTS – Nomenclatorul unităților teritoriale pentru statistică (Nomenclature of Territorial Units for Statistics). ONG – Organizație Non-Guvernamentală PAAR – Plan de Analiză și Acoperire a Riscurilor PATN – Plan de Amenajare a Teritoriului Național PMB – Primăria Municipiului București POR – Programul Operațional Regional PS – Primărie de Sector a Municipiului București SDTR – Strategia de Dezvoltare Teritorială a României STB – Societatea de Transport București UAT – Unitate Administrativ-Teritorială UE – Uniunea Europeană VMG – Venit Minim Garantat 9 Introducere Lucrarea Geografie urbană. Sinteze pentru viitori specialiști în urbanism și amenajarea teritoriului este rezultatul a trei ani de experiență în predarea cursului Geografie și ecologie urbană la specializările Facultății de Urbanism din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București. Principalul grup țintă al acestei lucrări este reprezentat, firesc, de studenții Facultății de Urbanism. Cu toate acestea, lucrarea poate fi utilă și pentru viitori specialiști din domenii conexe urbanismului și amenajării teritoriului, interesați de aprofundarea unor aspecte privind analiza fenomenului urban. Lucrarea este concepută ca suport de curs pentru prima parte a disciplinei Geografie și ecologie urbană, predată în semestrul I al anului II la specializările Proiectare și planificare urbană, Amenajarea și planificarea peisajului și Urbanism și administrarea teritoriului din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism ”Ion Mincu” din București. Prin urmare, scopul lucrării este de a oferi studenților urbaniști un material care să explice principalele concepte studiate de către geografia urbană, cu accent pe modelele și metodele utilizate în înțelegerea proceselor de urbanizare. Câteva clarificări sunt necesare însă înainte de a parcurge lucrarea. În primul rând, lucrarea nu are pretenția de a cuprinde întreaga complexitate a geografiei urbane - o ramură a geografiei aflată într-o continuă evoluție de la apariția ei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu multiple direcții de cercetare dezvoltate în acest interval de timp. În al doilea rând, lucrarea a fost gândită ca material didactic pentru o disciplină încadrată într-un plan de învățământ ce vizează deprinderea de către studenți a unor abilități și competențe specifice. Cursul de Geografie și ecologie urbană se înscrie într-o suită de cursuri menite să ofere viitorilor urbaniști o perspectivă asupra disciplinelor conexe implicate în analiza orașelor și teritoriilor. De aici rezultă opțiunea pentru prezentarea generală a unor elemente de morfologie urbană, sociologie sau economie, ce sunt abordate mai detaliat în alte lucrări de geografie urbană, însă care, în cazul Facultății de Urbanism, fac obiectul unor alte discipline din planurile de învățământ. De asemenea, anumite noțiuni de ecologie urbană (abordate în partea a doua a cursului Geografie și ecologie urbană) sunt prezentate aici pe scurt, urmând a fi detaliate într-o lucrare viitoare. În al treilea rând, consider că geografia urbană oferă specialiștilor în urbanism și amenajarea teritoriului o serie de modele și metode ce permit o abordare sistemică în procesul de proiectare și planificare, utilă în special în primele etape ale acestui proces: cele de analiză a situației existente și de diagnostic. Prin urmare, lucrarea prezintă posibile clasificări ale unor fenomene, tipuri de analize urbane, exemple de indicatori utilizați și alte 10 elemente care să sprijine o abordare holistică a acestor etape ale proiectării și planificării. Merită amintite câteva aspecte despre modul de utilizare al acestei lucrări. Deși se recomandă parcurgerea în ordinea propusă în cadrul lucrării, fiecare capitol este gândit ca unitate de învățare independentă. Titlul capitolelor indică întrebările la care această lucrare încearcă să ofere un răspuns. Fiecare capitol cuprinde patru secțiuni: 1. Rezumatul principalelor idei cuprinse în capitolul respectiv, prezentat sub forma unor puncte-cheie. 2. Conținutul capitolului. Pe lângă partea scrisă propriu-zisă, figuri și tabele, capitolele cuprind și casete ce oferă detalieri suplimentare sau studii de caz cu privire la elementele deja prezentate. De asemenea, notele de subsol oferă fie referințe bibliografice suplimentare, fie explicații detaliate cu privire la abordarea aleasă pentru secțiunile respective. În cadrul capitolelor, prezentarea unor aspecte teoretice este urmată, acolo unde acest lucru a fost considerat posibil, de oferirea unor exemple. Cea mai mare parte a acestor exemple vizează teritoriul României, lucrarea dorind să ofere astfel o perspectivă asupra situației sistemului urban din țara noastră. 3. Secțiunea de Întrebări de verificare, menite să testeze înțelegerea de către cititori a unor concepte prezentate pe larg în cadrul capitolelor, dar și să îi îndemne pe aceștia să aplice anumite cunoștințe deprinse la teritorii cu care aceștia sunt familiari. 4. Secțiunea de Referințe bibliografice, ce cuprinde toate materialele utilizate în elaborarea capitolului respectiv. Cărțile, capitolele de cărți, articolele de specialitate și actele normative consultate sunt indicate prin numere, în ordinea menționării lor în cadrul capitolului. Structura lucrării este următoarea:  Capitolul 1 De ce geografia urbană? explică importanța geografiei urbane ca disciplină conexă amenajării teritoriului și urbanismului și prezintă, succint, o parte din temele ce vor fi abordate pe larg în alte capitole ale lucrării.  Capitolul 2 Ce este orașul? prezintă criteriile avute în vedere pentru diferențierea așezărilor urbane de cele rurale și explică dificultatea individualizării orașelor astăzi, pe fondul dezvoltării formelor de concentrare urbană și a creșterii complexității relațiilor urban-rural.  Capitolul 3 Cum evoluează orașul? ilustrează câteva teorii cu privire la apariția și evoluția orașelor și prezintă pe larg fazele urbanizării, cu exemple referitoare la procesul de urbanizare din România.  Capitolul 4 Cum analizez orașul? este cel mai extins din cadrul lucrării. Pe lângă criterii utilizate în analiza zonelor urbane, capitolul prezintă o serie de modele ce au încercat să explice evoluția orașelor și a sistemelor urbane, precum și modul de utilizare a unor sisteme de indicatori pe domeniul socio-economic și pe cel al calității mediului. Abordarea mai detaliată pe partea de calitate a mediului are și rolul 11  de a introduce câteva noțiuni ce sunt aprofundate în partea de ecologie urbană a cursului.  Capitolul 5 Cum este gestionat orașul? prezintă, succint, câteva aspecte legate de guvernanța urbană, sistemul administrativ și sistemul de planificare spațială din România. Obiectivul este de a înțelege structura complexă a actorilor ce pot fi implicați în concepția și implementarea unui proiect major de dezvoltare urbană. Capitolul prezintă, în acest sens, și o schemă-cadru de guvernanță urbană pentru municipiul București, pe baza cadrului instituțional actual.  Capitolul 6 Care sunt relațiile dintre orașe? introduce câteva concepte importante în studiul sistemelor de așezări, oferind o serie de explicații ce vor fi aprofundate de către studenții urbaniști la disciplinele ce vizează domeniul amenajării teritoriului.  În loc de concluzii, ultimul capitol al lucrării prezintă un Glosar de termeni ce adună definițiile unor noțiuni de geografie urbană cu care studenții ar trebui să rămână după parcurgerea acestei lucrări. Lucrarea reprezintă o primă încercare de a sistematiza cunoștințele fundamentale de geografie urbană necesare viitorilor specialiști în urbanism și amenajarea teritoriului. Pe lângă obiectivul didactic, ea încearcă să ofere, indirect, un răspuns la întrebarea de ce este importantă, astăzi, analiza geografică a fenomenului urban? 12 1. De ce geografia urbană?  Geografia este o știință spațială cu caracter integrator.  Geografia urbană este o ramură a geografiei umane, având ca obiect de studiu orașul privit ca sistem urban integrat într-un supra-sistem al rețelei urbane.  Geografia urbană oferă un suport teoretic și analitic pentru activitatea de planificare spațială (amenajarea teritoriului și urbanism). 1.1. Geografia ca știință. Ramurile geografiei Orice disciplină (și, implicit, orice știință, inclusiv geografia), poate fi individualizată și justificată prin patru căi: (1) activitatea colectivă a practicanților, (2) obiectul de studiu, (3) metodele și tehnicile utilizate sau (4) preocupările disciplinei, ce reies din întrebările de cercetare pe care aceasta le pune1. Oricare dintre cele patru căi menționate mai sus devine însă dificil de urmat în explicarea geografiei ca disciplină. Asta se întâmplă pentru că geografia are un caracter interdisciplinar, fiind considerată o disciplină de sinteză. Cercetarea geografică se intersectează adesea cu cercetarea din alte domenii, întrebările de cercetare fiind legate însă, mereu, de dinamica unor fenomene din interiorul unor spații2. Geografia încearcă să răspundă, astfel, mai multor întrebări în ceea ce privește fenomenele observate:  Unde? –distribuția spațială a fenomenelor.  De ce? – cauzele ce conduc la producerea fenomenelor respective.  Cum? – inter-relaționarea cu alte fenomene (inclusiv analiza efectelor produse în spațiul respectiv). Dacă descriem geografia prin intermediul metodelor și tehnicilor utilizate, este evident rolul foarte important pe care metoda cartografică l-a avut în dezvoltarea geografiei. Harta permite ilustrarea, într-un mod sintetic, a distribuției spațiale a unor fenomene, având rol informativ și analitic. În ultimele decenii, sistemele informaționale geografice (GIS – Geographical Information Systems) au reprezentat o tehnică adesea asociată cu cercetarea geografică1. Oferind avantajul corelării informației spațiale (localizarea în teritoriu a unor elemente, pe baza coordonatelor geografice) cu alte date utile (date statistice), sistemele informaționale geografice sunt astăzi principalul instrument utilizat în cercetarea geografică, pentru realizarea unor analize spațiale complexe. În sens larg, putem considera spațiul, privit ca proiecție spațială a învelișurilor geografice, ca fiind obiectul de studiu al geografiei3. Învelișurile geografice (sau geosferele) sunt: 13   Litosfera: substratul geologic și relieful, ca rezultat al proceselor geologice și acțiunii unor agenți modelatori (apă, vânt etc.);  Hidrosfera: totalitatea apelor de pe planetă – Oceanul Planetar, ape continentale (râuri, oglinzi de apă), ape subterane, dar și calote glaciare și ghețari;  Atmosfera: învelișul gazos ce înconjoară planeta și determină caracteristicile climatice;  Biosfera: învelișul planetei în care se manifestă viața, cuprinde totalitatea speciilor de floră și faună;  Noosfera: înveliș suprapus uneori biosferei, desemnează omenirea. Cercetarea spațiului geografic poate fi facilitată prin definirea unor decupaje teritoriale4. Definim, astfel, teritoriul ca fiind spațiul geografic mărginit, fragmentat și, implicit, gestionat de către o persoană sau un grup de persoane. Asociat inițial noțiunii de stat (fragmentul de spațiu geografic controlat și exploatat de către un stat5), definirea noțiunii de teritoriu a evoluat, istoric, odată cu dezvoltarea unor noi concepte*. Astfel, teritoriul poate fi considerat un subsistem al spațiului geografic, situat la interfața dintre natură și societate3. Această dualitate natură-societate este evidentă în evoluția geografiei ca știință, prin separarea acesteia, evidentă în special din anii 1970, în două părți1:  Geografia fizică – studiază elementele de cadru natural.  Geografia umană – studiază societatea umană, interacțiunea dintre factorul uman și mediul natural fiind principala temă a geografiei umane†4. Pe lângă geografia fizică și geografia umană, unii autori adaugă geografia regională ca ramură a geografiei ce studiază un spațiu specific (denumit, în sens larg, regiune), printr-o analiză integrată a componentelor geografice, fie ele naturale sau umane6. Geografia regională va studia, astfel, atât decupaje teritoriale clar delimitate (unități administrative – un stat, un județ, un oraș; unități de relief – ex: Depresiunea Colinară a Transilvaniei, Podișul Dobrogei de Sud; regiuni economice – ex: Valea Jiului), cât și entități spațiale definite funcțional / analitic, în funcție de anumiți factori determinanți (ex: zone urbane funcționale). * De exemplu, teritoriul poate fi privit ca un efect al relațiilor de tip rețea, exprimat prin practici socio-tehnice – este produsul unor tehnici legate de măsurarea terenurilor sau de producerea datelor statistice (vezi Painter, J. (2010). Rethinking territory. Antipode, 42(5), 1090-1118). † Direcție influențată de geografia umană și de dezvoltarea ecologiei – relația dintre viața organică și habitat (mediul înconjurător) – vezi Originea speciilor (Charles Darwin, 1859). 14 Prin urmare, geografia poate fi definită ca disciplină ce studiază locurile și relația dintre oameni și mediu, analizând atât proprietățile fizice ale suprafeței terestre – geografia fizică - cât și societățile răspândite pe acest spațiu – geografia umană. Astfel, geografia studiază diferențierea spațială (la diferite scări: globală, continentală, națională, regională, locală) a variațiilor observate în mediu, în activitatea umană sau în interacțiunea dintre mediu și activitatea umană7. Sintetizând, geografia este o disciplină de legătură între științele fizice, obiective (care studiază lumea naturală), și cele umane, subiective1. S-a dezvoltat ca știință spațială, în special în ultimele decenii, odată cu preluarea unor teme definite în științele sociale8, ce au contribuit la diversificarea preocupărilor în geografia umană. În cazul geografiei umane, analiza spațială și relația om-mediu rămân teme principale de cercetare7. Caracterul integrator al geografiei reiese din acest accent pe interacțiunea om-mediu, cercetările în domeniu devenind deosebit de relevante la începutul secolului XXI, în contextul schimbărilor globale de mediu – climatice și ecologice9. 1.1.1. Sisteme teritoriale și ramurile geografiei În sens larg, știința se ocupă cu producerea de generalizări ce explică fenomene particulare, fiind o activitate prin care se încearcă înțelegerea (pe cât se poate) obiectivă a lumii1. Conceptul de sistem* permite simplificarea acestei lumi, printr-o abstractizare a realității în vederea studierii mai ușoare a diferitelor elemente individualizate și a relațiilor dintre acestea. În cercetarea geografică, conceptul de sistem teritorial joacă astfel un rol deosebit de important în înțelegerea realității. Definit ca un ansamblu funcțional, constituit din elemente și relații, ce are ca finalitate atingerea unor scopuri comune, sistemul teritorial înglobează10:  Un subsistem natural, cu următoarele elemente: o Relieful; o Solul; o Apa; o Climatul; o Vegetația; o Fauna.  Un subsistem antropic, ale cărui elemente sunt: o Populația; o Activitățile economice; * A.D. Hall și D. Fagen (1956 - Definition of system. Introductory Chapter to Systems Engineering, New York, Bell Telephone Laboratoires) și L. Von Bertalanffy. (1956 - General system theory, General Systems) sunt considerați fondatori ai Teoriei generale a sistemelor. 15  o Așezările umane; o Comportamentele comunităților umane. Plecând de la definiția de mai sus a sistemului teritorial, pot fi detaliate ramuri și sub-ramuri ale geografiei în funcție de elementele studiate din cadrul unui sistem teritorial (vezi Tabelul 1). Tabel 1. Relația geografiei cu alte discipline, plecând de la elementele sistemului teritorial Elemente ale Sub-ramuri ale geografiei Relația cu alte subsistemului natural fizice discipline Relieful Geomorfologia Geologia Solul Geografia solurilor Pedologia Apa Hidrologia Hidrotehnica Clima Climatologia Meteorologia Vegetația Biogeografia Biologia Fauna Elemente ale Sub-ramuri ale geografiei Relația cu alte subsistemului antropic umane discipline Populația Geografia populației Demografia (geodemografia) Activitățile economice Geografie economică Economia Așezările umane Geografia așezărilor Urbanism umane Comportamente ale Geografia Antropologie, comunităților umane comportamentală psihologie, sociologie Tabelul de mai sus ilustrează caracterul integrator al geografiei, ale cărei ramuri prezintă legături strânse cu științele pământului și cu științele sociale, realizând o sinteză spațială a acestora. În cazul geografiei umane, pot fi identificate și alte subramuri, în afara celor evidențiate anterior (geografia socială, geografia culturală, geografia politică, geografia istorică), însă pentru scopul acestei lucrări ne interesează îndeosebi geografia așezărilor umane (sau geografia urbană și rurală). Aceasta are un rol integrator la nivelul geografiei umane, întrucât analiza așezărilor urbane și rurale presupune studierea tuturor aspectelor de geografie umană5: aspecte economice, sociale, culturale, demografice, comportamentale. 16  Fig. 1. Relația dintre ramurile geografiei umane și componentele subsistemului antropic al unui sistem teritorial* * Prelucrare după Ianoș, I. (2000). Sisteme teritoriale. Editura Tehnică, București. 17 1.2. Paradigme și concepții de abordare în geografie În vederea înțelegerii evoluției gândirii geografice și a temelor abordate de cercetarea geografică, este utilă o scurtă trecere în revistă a diferitelor abordări ale geografiei de-a lungul istoriei. Încă din Antichitate a fost subliniată importanța practică a geografiei – Strabon subliniază importanța cunoașterii teritoriului pentru comercianți și conducători. Cristalizarea unei geografii formale, comparabile cu ceea ce au realizat geografii Antichității (Strabon, Ptolemeu) se realizează însă abia în secolele XVII – XVIII. În Geographia generalis, Bernhard Varenius menționează faptul că geografia are două părți (una generală, ce consideră întreg Pământul, și una specială, ce se ocupă de regiuni individuale), criticând faptul că geografia se limitează la descrieri regionale (caracter profund descriptiv), fără a încerca formularea unor teorii sau principii generale1. Paradigma este considerată a fi expresia gândirii unei anumite epoci11. În geografie, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea asistăm la promovarea a două paradigme ce își au sursa în ideile a două personalități considerate a fi fondatorii geografiei umane: Friedrich Ratzel (determinismul geografic) și Paul Vidal de la Blanche (posibilismul)12. Astfel, în secolul XIX, odată cu dezvoltarea geografiei ca știință, în contextul ideilor lui Darwin potrivit cărora variațiile în mediu explică fiziologia organismelor, se dezvoltă paradigma determinismului geografic. Plecând de la curentul determinist (orice eveniment este determinat de cauze pre- existente), determinismul geografic consideră că mediul este factorul determinant al dezvoltării sociale – Friedrich Ratzel susține că gradul de dezvoltare socială și economică este dependent de factorii geografici13. Este o viziune asupra legăturii dintre societate și mediul natural ce poate fi regăsită încă din Antichitate*, însă care neagă rolul factorilor sociali și al antropizării mediului. Dihotomia dintre determinism și posibilism este determinată tocmai de această viziune asupra mediului: în timp ce determinismul susține că influența mediului asupra dezvoltării societății este semnificativă (bazată pe viziunea geografiei fizice asupra lumii), posibilismul subliniază rolul pe care efortul societății îl poate avea pentru depășirea unor limite impuse de cadrul natural – o viziune mai apropiată de cea a geografiei umane14. În paradigma posibilismului, introdusă de școala franceză de geografie (Paul Vidal de la Blanche), accentul se pune pe opțiunile de dezvoltare ale societății, ce vor ținti, de cele mai multe ori, reducerea restricțiilor impuse de mediul natural, prin antropizarea factorilor de mediu. * Foarte interesant aici este modul în care dezvoltarea civilizațiilor a fost legată, de- a lungul timpului, de caracteristicile climatice. 18 Pe lângă aceste paradigme ce au caracterizat evoluția geografiei la finalul secolului XIX și începutul secolului XX, se remarcă o serie de concepții de abordare în geografia umană, ce au influențat evoluția geografiei urbane în secolul XX:  Abordări timpurii, legate de paradigma deterministă: în geografia urbană, se încearcă explicarea originii și dezvoltării orașelor ca rezultat al caracteristicilor fizico-geografice ale amplasamentului său15.  Abordări moderne, legate de paradigma posibilistă: în geografia urbană, dezvoltarea urbană este analizată prin prisma alegerilor (acțiunea umană) și a constrângerilor (inclusiv sociale) existente asupra acelor acțiuni. Aceste abordări moderne sunt16: o Abordări pozitiviste, ce pleacă de la premisa că există legi universale ce determină comportamentul uman. Aceste legi sunt fie determinate de principii ecologice, fie determinate de raționalitatea indivizilor. o Abordări behaviouriste și umaniste, ce critică abordările pozitiviste, considerând mai important în studiul geografic analiza modului în care oamenii relaționează cu mediul. o Abordări structuraliste, ce consideră că relațiile sociale și spațiale sunt puternic influențate de capitalism. o Sociologia urbană, aflată într-o relația foarte apropiată cu geografia urbană datorită cercetărilor realizate în Școala de la Chicago.  Abordări legate de evoluția geografiei culturale la mijlocul anilor 1980, accentul fiind pus pe descifrarea înțelesurilor simbolice ale peisajului urban16.  Abordări contemporane – lipsa unei perspective filosofice dominante începând cu anii 1990, fiind urmate mai multe direcții de cercetare16. B.J.L. Berry și Beaujeu-Garnier, două personalități cu un rol foarte important în dezvoltarea geografiei urbane, consideră că geografii se definesc mai puțin prin obiectul de studiu, ci prin conceptele pe le studiază15. Subcapitolul următor definește geografia urbană în contextul științelor geografice, fiind detaliate principalele tematici studiate în funcție de diferitele abordări menționate anterior. 19 1.3. Evoluția geografiei urbane în contextul științelor geografice Geografia urbană este ramura geografiei umane (mai precis, a geografiei așezărilor umane) care se ocupă de dimensiunile spațiale ale fenomenului urban. Principalul obiect de studiu al geografiei urbane este, deci, orașul, privit ca sistem morfologic, social, economic și cultural, integrat într-un suprasistem (sistem de orașe)15. Geografia urbană este dificil de definit precis, ea fiind mai degrabă rezultatul preocupării geografilor urbani. Aceste preocupări sunt de 3 tipuri16:  Descriptive – descrierea structurii interne a zonelor urbane și a proceselor din interiorul acestora, ori a relațiilor dintre diferite arii urbane.  Interpretative – examinarea modului în care oamenii înțeleg și reacționează la diferitele tipare și procese urbane.  Explicative – analiza originii acestor tipare și procese urbane. Dezvoltarea geografiei urbane ca ramură a geografiei, în special în secolul XX, a fost strâns legată de evoluția orașelor. Astfel, odată cu creșterea complexității relațiilor dintre orașe și mediul rural și apariția unor concepte precum zonele de influență și rețeaua urbană15, cercetările în domeniul geografiei urbane au considerat toate categoriile de așezări urbane (inclusiv comune suburbane, localități rurale asimilate urbanului etc.), dar și așezările rurale aflate sub influența directă a orașelor6. Începuturile geografiei urbane ca ramură a geografiei umane sunt legate de școala franceză de geografie. Primii geografi ce abordează acest domeniu sunt Elisée Reclus, într-un studiu asupra orașelor mari din Franța, și Raoul Blanchard, ce publică o lucrare cu privire la orașul Grenoble la începutul secolului XX6. În prefața acestui studiu, Blanchard descrie această abordare tradițională a geografiei urbane, ce dorea să explice originea și dezvoltarea orașului în funcție de caracteristicile fizico-geografice ale amplasamentului său15. Această primă etapă în evoluția geografiei urbane este o etapă descriptivistă și explicativă, fiind relaționată cu studiul morfologiei urbane și al analizei fazelor de evoluție ale orașului, dezvoltat în universitățile germane6. A urmat apoi o etapă a gândirii în spiritul economiei spațiale, dezvoltată în special în perioada interbelică6. Este o etapă marcată de către economiștii spațiali germani, cel mai important reprezentant fiind Walter Christaller, care încearcă explicarea taliei, a numărului și a distribuției orașelor prin intermediul teoriei locurilor centrale. El iese astfel din tiparul abordărilor precedente în geografia urbană, ce încercau să analizeze evoluția istorică a orașelor, concentrându-se pe relațiile dintre orașe în ceea ce privește furnizarea de servicii către populație15. 20  Caseta 1. Metoda de geografie urbană a lui Raoul Blanchard17 Ca pionier în analiza spațială a orașelor, Blanchard propune o metodă de analiză ce ia în considerare factorii geografici sub influența cărora s-a dezvoltat orașul: atât factori fizici (relief, sol, climat, vegetație, hidrografie și hidrologie), cât și elemente umane: infrastructura de circulații, posibilitățile de dezvoltare a industriei, densitatea populației, prezența unei frontiere. Plecând de aici, Blanchard propune analiza factorilor geografici pe două paliere, pentru a comenta apoi relația dintre amplasament și sit: 1. Amplasamentul general (situation) – analiza unor fenomene la nivel regional, ce au acționat (favorabil sau nu) în dezvoltarea unei așezări umane.  Condițiile de relief: de exemplu, favorabilitatea altitudinilor scăzute și a reliefului puțin accidentat, ce permite dezvoltarea facilă a căilor de comunicații.  Natura solului: posibilități realizare construcții.  Vegetația: modul în care pădurile dense împiedică urbanizarea.  Apele: dezvoltarea orașelor la confluența unor râuri.  Elemente umane: prezența unor rute comerciale importante, a unor materii prime, a unor frontiere (dezvoltarea unor orașe, inițial, ca fortificații). 2. Situl local (site) – explicarea unor alegeri făcute de oraș, în funcție de posibilitățile de dezvoltare oferite de amplasament:  Relief - extinderea orașelor din zone fortificate (situate pe terase / dealuri) în zonele joase (de luncă): Lyon.  Climat – utilizarea formelor de relief pentru protejarea orașului față de vânturile violente: Marseille.  Utilizarea apei: pentru navigație (conectare rute navigabil cu rute terestre - Istanbul, valorificare confluențe - Belgrad, conectare rute fluviale cu rute maritime, pe estuare – Londra, Hamburg) sau ca mijloc de apărare (dezvoltarea unor orașe pe insule: Paris – Île de la Cité). Ca instrumente de lucru în analiza orașelor, Blanchard propune:  Studiul planurilor orașului (inclusiv planuri istorice).  Utilizarea datelor statistice (cât mai detaliate) din recensăminte, a datelor cu privire la circulația din oraș pentru măsurarea fluxurilor și a datelor oferite de serviciile publice.  Cercetarea de teren: vizite pe sit, interviuri. 21  Fig. 2. Model grafic al teoriei locurilor centrale – Walter Christaller. Prelucrare proprie) Cercetarea orașului poate fi relaționată cu procesele de urbanizare determinate de revoluția industrială, studiile de sociologie urbană ale Școlii de la Chicago din anii 1920 privind structura internă a orașului* fiind relevante în acest sens. Reprezentații acestei școli încearcă utilizarea unor concepte ecologice pentru explicarea modelelor sociale, culturale și spațiale ale orașului, analizând însă foarte puțin dimensiunile non-antropice ale peisajului urban18. Se încearcă definirea unor modele de structură spațială (Burgess – orașul concentric, Hoyt – orașul sectorial) ce iau în considerare impactul industrializării asupra orașelor: dezvoltarea industriei în jurul centrului (ce rămâne comercial), apariția unor zone rezidențiale foarte dense pentru clasa muncitoare și tendința clasei de mijloc de a se muta în suburbiile aflate în expansiune din cauza problemelor de igienă urbană16. Aceste abordări ecologice se înscriu în logica abordărilor pozitiviste, fiind utilizate principii ecologice pentru a explica anumite procese socio- economice din interiorul orașelor. Cercetările Școlii de la Chicago explică * Structura internă a orașului era determinată de modul de utilizare a solului – sau, altfel spus, de zonele funcționale majore identificate în interiorul orașului. Este analizat raportul specific dintre activități și proiecția lor în spațiul urban. 22 procesele de dominare, invazie sau succesiune din oraș, determinate de competiția pentru spațiu între diferitele activități umane15. În anii 1960 apar noi modele de structură spațială (exemplu – modelul orașului britanic al lui Mann, ce ia în considerare direcția vânturilor dominante)16. După 1950, odată cu fundamentarea teoriei generale a sistemelor, geografia urbană intră, ca și alte discipline, într-o etapă a gândirii cantitative, în care sunt redescoperite și aplicate în cercetările geografice modelele clasice de localizare a activităților economice (von Thunen, Weber, Christaller, Losch*)6. Complexitatea evoluției orașelor determină abordarea, în cadrul unor tratate de geografie urbană, a unor teme precum periferiile și aglomerațiile urbane19. Dacă școala franceză (Chabot, Beaujeu-Garnier, Pierre George) continuă anumite abordări tradiționale (de exemplu, studiul planurilor orașelor și al morfologiei – conceptul de țesut urban propus de Lavedan15), școala americană se concentrează pe utilizarea unor tehnici cantitative pentru validarea unor modele6. Astfel, B.J.L. Berry, principalul exponent al școlii americane din acea perioadă, propune o rafinare a teoriei locurilor centrale pornind de la ierarhia centrelor comerciale repartizate într-o zonă metropolitană, iar C. Clark fundamentează o lege a gradientului densităților intra-urbane, legată de distanța față de centrul orașului15. Abordările pozitiviste încep să fie criticate însă începând cu anii 1970 din cauza simplificării excesive, prin care se considera că elementele de cadru urban (spațiale) determină elementele de viață urbană (oameni, activități) din interiorul orașelor, fără a lua în calcul constrângerile impuse de procesele socio-economice15. Astfel, abordările behaviouriste în geografia urbană au încercat să analizeze modul în care comportamentul comunităților era influențat de cunoașterea subiectivă a mediului, de percepția asupra spațiului urban – acest comportament nu poate fi modelat apelând la legi și principii universale, ci este determinat de motivații individuale complexe6. În același curent al înțelegerii relațiilor dintre indivizi și locuri apar abordările umaniste în geografia urbană, ca o critică la adresa peisajelor monotone din orașele moderne†16. În aceeași perioadă (anii 1970) apar abordările structuraliste în geografia urbană, ce pleacă de la convingerea că relațiile sociale și spațiale sunt influențate de capitalism ca mod dominant de producție. Este manifestarea în cadrul geografiei umane a influenței neo-marxiste în științele sociale. Astfel, se consideră că cercetarea geografică trebuie să sprijine rezolvarea unor probleme sociale presante, fiind aduse critici geografiei cantitative, pozitiviste, ce nu a luat în considerare accentuarea inegalităților în cadrul sistemului capitalist16. Sunt de remarcat, în această perioadă, cercetările lui Manuel Castells privind relația dintre structurile economice și sociale și cele * O parte dintre aceste modele sunt prezentate în cadrul Capitolului IV. † Vezi Edward Relph – Place and Placelessness (1976). 23 spațiale*, precum și cele ale lui David Harvey privind legăturile dintre restructurarea urbană și procesele de restructurare economică16. În această perioadă, geografia urbană se conturează ca disciplină ce studiază rezultatele spațiale ale proceselor sociale (inclusiv procese de luare a deciziilor)15. Această etapă a evoluției geografiei urbane (1970 – 1990), numită și etapa gândirii radicale și umaniste6, este determinată de influența puternică a economiei politice, cu accentul pus pe problemele legate de sărăcie, inegalitate, justiție socială, dar și probleme culturale: participarea cetățenilor, aspecte de guvernanță urbană și planificare, politici urbane20. Astfel, începând cu mijlocul anilor 1980, geografia urbană este puternic influențată de noua geografie culturală: orașele nu reprezintă doar un cadru fizic pentru procese sociale și economice, ci un spațiu în care sunt exprimate valori culturale și se manifestă reprezentarea simbolică a unor poziții (de exemplu, prin înălțimea clădirilor)16. Accentul se pune pe interpretarea peisajelor urbane, ce pot căpăta diferite valențe simbolice de-a lungul istoriei. Astfel, peste caracteristicile fizice ale orașului se adaugă straturi reprezentate de relațiile economice, culturale, politice și sociale20. După 1990, se remarcă incertitudinea teoriei urbane din cauza lipsei unui curent filosofic de bază și a abordării eclectice a perspectivelor geografiei urbane, cu multiple direcții de cercetare6. Mega-tendințe precum globalizarea economică și progresul tehnologic au determinat schimbări importante în dezvoltarea urbană: renașterea centrelor orașelor (inclusiv prin fenomene sociale complexe, precum gentrificarea), apariția unor edge cities ce duc la o urbanizare fragmentată și polarizată, dezvoltarea policentrică a noilor regiuni urbane, declinul orașelor mici și mijlocii, agravarea unor fenomene de excluziune socială15. În contextul acestor schimbări globale (la care se adaugă problemele privind degradarea calității mediului, apariția și răspândirea bolilor infecțioase, aspecte privind sănătatea și calitatea vieții), geografia urbană joacă în continuare un rol deosebit de important în sinteza științifică transdisciplinară a fenomenelor urbane9. Figura 3 realizează o sinteză a evoluției geografiei urbane ca ramură a geografiei, în raport cu principalele teme abordate. Merită enumerate următoarele direcții majore de cercetare în geografia urbană după 19906, ce își păstrează și astăzi actualitatea:  Dinamica sistemelor urbane în condițiile globalizării – cum răspund orașele de diferite dimensiuni?  Restructurarea economică urbană – orașul post-industrial și, în curând, post-terțiar. * Castells discută despre rolul statului în gestiunea crizelor urbane (The Urban Question – A Marxist Approach), iar apoi comentează rolul protestelor sociale urbane în schimbarea orașelor (The City and the Grasroots) 24  Efectele spațiale ale polarizării sociale intraurbane – zone urbane marginalizate.  Vulnerabilitatea orașelor, în special în contextul schimbărilor climatice.  Orașul sustenabil – schimbări determinate de necesitatea evoluției către o economice cu emisii reduse de gaze cu efect de seră. Fig. 3. Evoluția geografiei urbane - sinteză 25 O scurtă mențiune despre școala românească de geografie urbană*: fondatorul acesteia este geograful Vintilă Mihăilescu, ce publică prima lucrare dedicată exclusiv analizei urbane în anul 1915 (Bucureștii, din punct de vedere etnografic). În anii 1960, se remarcă studiile asupra tipologiei așezărilor urbane din România, inclusiv utilizarea nomogramei triunghiulare pentru clasificarea orașelor pe baza structurii populației active pe cele trei sectoare de activitate†. Studiul rețelelor și sistemelor urbane este aprofundat în anii 1970 -1980, prin studii la nivel național (Vasile Cucu – Orașele României în 1970; Ioan Ianoș – Orașele și organizarea spațiului geografic în 1987) sau regional (Alexandru Ungureanu – Orașele din Moldova în 1980). După 1990, preocupările geografilor români se concentrează efectul perioadei de tranziție asupra orașelor românești6. De remarcat, și în cazul geografiei urbane din România, diversitatea abordărilor: studii despre restructurarea economică a orașelor în perioada post-comunistă, despre calitatea factorilor de mediu, despre vulnerabilitatea orașelor la diferiți factori de risc sau despre sărăcia urbană. * Pentru o analiză mai detaliată, vezi Ianoș, I. (2005). Geografie urbană și rurală. Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru Învățământul Rural. † Şandru I., Cucu V., Poghirc P., (1961), Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, VII, 2. 26 1.4. Importanța geografiei urbane în activitatea de urbanism și amenajare a teritoriului Urbanismul și amenajarea teritoriului se află în strânsă legătură cu diverse științe sociale care sunt, după cum am văzut în subcapitolele anterioare, relaționate cu geografia: economia, sociologia, psihologia. Unii autori consideră că planificarea spațială (sau urbanismul și amenajarea teritoriului) este, de fapt, geografie umană relaționată cu sistemele urbane și regionale, aplicată în vederea atingerii unor obiective specifice21. În analiza sistemelor de așezări umane există două perspective importante4:  Perspectiva geografică, care încearcă să fundamenteze deciziile privind dezvoltarea sistemelor, prin metode și concepte științifice.  Perspectiva urbanistică, mai predispusă viziunilor și propunerilor de dezvoltare, îmbinând concepte și teorii cu politici sau proiecte ambițioase. Astfel, la nivel teritorial cercetarea geografică a așezărilor umane va fi completată prin politici sau măsuri de amenajare a teritoriului4. La nivelul așezării urbane, geografia urbană oferă numeroase concepte și metode de analiză ce pot fi utilizate pentru fundamentarea opțiunilor luate în proiectarea sau planificarea urbană. Următoarele capitole vor aprofunda aceste concepte utilizate în geografia urbană, plecând de la definirea orașului (Capitolul 2) și analiza originii sale și a evoluției în timp, prin prisma fenomenului de urbanizare (Capitolul 3). Vor fi apoi prezentate teorii, metode și criterii de analiză pentru componentele sociale și economice ale orașelor (Capitolul 4), evaluarea calității mediilor urbane și a vulnerabilității orașelor (Capitolul 4) și analiza aspectelor instituționale, de guvernanță urbană și teritorială (Capitolul 5). Ultimul capitol (Capitolul 6) prezintă o introducere în analiza sistemelor de așezări. 27 Întrebări de verificare 1. Descrieți relația dintre componentele unui sistem teritorial și ramurile geografiei. 2. Explicați de ce geografia urbană are un rol integrator la nivelul geografiei umane. 3. Comentați evoluția geografiei urbane în secolul XX, considerând relația acesteia cu alte discipline. 4. Explicați diferențele între perspectiva geografică și cea urbanistică în studiul unei așezări urbane. 5. Considerați că situl unui proiect de urbanism poate fi subiectul unui studiu de geografie urbană? Argumentați. Referințe bibliografice 1 Unwin, T. (2013). The place of geography. Routledge. 2 Baerwald, T. J. (2010). Prospects for geography as an interdisciplinary discipline. Annals of the Association of American Geographers, 100(3), 493-501. 3 Ianoş, I., Heller, W. (2006). Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări. Editura Tehnică, Bucureşti. 4 Pascariu, G. (2011). Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială. Editura Universitară Ion Mincu, Bucureşti. 5 Brenner, N., Elden, S. (2009). Henri Lefebvre on State, Space, Territory. International Political Sociology, 3(4), 353-377. 6 Ianoș, I. (2005). Geografie urbană și rurală. Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru Învățământul Rural. 7 Johnston, R.J. (2001). Geography. Smelser, N. J., & Baltes, P. B. (Eds.). (2001). International encyclopedia of the social & behavioral sciences (Vol. 11). Amsterdam: Elsevier, 6194-6199. 8 Bonnett, A. (2003). Geography as the world discipline: connecting popular and academic geographical imaginations. Area, 35(1), 55-63. 9 Skole, D. L. (2004). Geography as a great intellectual melting pot and the preeminent interdisciplinary environmental discipline. Annals of the Association of American Geographers, 94(4), 739-743. 10 Ianoş, I. (2000). Sisteme teritoriale – o abordare din perspectivă geografică. Editura Tehnică, Bucureşti. 11 Foucault, M. (1972). The Archaeology of Knowledge. Pantheon Books. 28 12 Nicolae, I., (2005). Antropogeografie – Geografie umană şi economică generală. Editura Universităţii din Bucureşti, București. 13 Heffernan, M. (2003). Histories of geography. Key concepts in geography, 4-22. 14 Fekadu, K. (2014). The paradox in environmental determinism and possibilism: A literature review. Journal of Geography and Regional planning, 7(7), 132-139. 15 Racine, J. B., & Cosinschi, M. (1998). Géographie urbaine. Les concepts de la géographie humaine, 123-147. 16 Hall, T., (2006). Urban geography. Routledge. 17 Blanchard, R. (1928). Une méthode de géographie urbaine. Revue de géographie alpine, 16(1), 193-214. 18 Braun, B. (2005). Environmental issues: writing a more-than-human urban geography. Progress in human geography, 29(5), 635-650. 19 Beaujeu-Garnier, J., & Chabot, G. (1963). Traité de géographie urbaine. Armand Collin, Paris. 20 Lees, L. (2002). Rematerializing geography: the ‘new’urban geography. Progress in Human Geography, 26(1), 101-112. 21 Hall, P. (2005). Urban and Regional Planning, Fourth Edition. Routledge, London and New York. 29 2. Ce este orașul?  Orașul, ca obiect de studiu al geografiei urbane, este o așezare umană ce se diferențiază de sat prin criterii ecologice (mărimea și densitatea populației), economice (diversitatea funcțiilor și serviciilor) și sociale (un mod de viață urban).  Definirea orașelor se poate face prin criterii de natură demografică, administrativă sau economică. Aceste criterii diferă însă foarte mult de la un stat la altul.  Dificultățile în individualizarea orașelor sunt determinate de depășirea, de către zonele urbane, a teritoriilor administrative ale orașelor, rezultând aglomerații urbane cu zone de influență din ce în ce mai extinse.  Așezările urbane și cele rurale pot fi clasificate după criterii morfologice, demografice, economice (funcționale) sau istorice. 2.1. Definirea orașului Orașul, în sens larg, reprezintă obiectul de studiu al geografiei urbane. Caracterul integrator al geografiei urbane, explicat în capitolul anterior, este subliniat de faptul că înțelegerea orașelor este un subiect de interes al tuturor științelor sociale, nu doar al geografiei umane: sociologia, economia, științele politice sau urbanismul1. Orașele pot fi definite* ca așezări umane cu un anumit cadru și un anumit mod de viață (urban), ce se diferențiază de celelalte așezări (rurale - satele) prin2 3: o Morfologia diferită: concentrarea și densitatea fondului construit, extinderea construcțiilor pe verticală; o Aspecte demografice: volumul și densitatea populației; o Aspecte economice: ponderea populației în activitatea neagricolă, diversitatea funcțiilor și serviciilor. o Probleme specifice: segregare socială și etnică, rezolvarea circulației persoanelor și mărfurilor, respectiv a echipării tehnico- edilitare, poluare. La sfârșitul secolului XIX, Friedrich Ratzel definea orașul prin intermediul caracteristicilor sale: o anumită formă de activitate profesională (comercială), o anumită concentrare a clădirilor și un număr minim de locuitori. De interes este și definiția dată de Simion Mehedinți, care definește așezarea urbană prin intermediul relațiilor dezvoltate la nivelul întregii regiuni – orașul este o grupare de clădiri și de oameni, provocată de circumstanțe regionale în legătură cu circulația mărfurilor și a oamenilor2. Astfel, pe lângă caracteristici fizionomice (concentrarea populației și clădirilor), orașul reprezintă un loc pentru schimb (atât schimburi materiale, * Pentru consultarea mai multor definiții ale orașului, a se vedea capitolul 4 din Pascariu, G. (2011). Structura şi dinamica sistemelor de aşezări umane în procesul de planificare teritorială. Editura Universitară Ion Mincu, Bucureşti. 30 cât și servicii) pentru produsele care provin din regiunea respectivă sau care o tranzitează3. Sintetizând, orice definire a orașului are scopul de a diferenția, de fapt, așezările umane urbane de cele non-urbane (rurale). În acest sens, putem considera mai multe caracteristici prin care orașele se diferențiază de sate4:  Caracteristici ecologice: mărimea și densitatea populației.  Caracteristici economice: funcția unei așezări urbane (producția non- agricolă este majoritară). Concentrarea, în zonele urbane, a unor funcții economice determină apariția economiilor de aglomerație și, implicit, dezvoltări de tip zonă metropolitană sub impactul navetismului și al externalizării unor funcții urbane.  Caracteristici sociale: diferențele între modul de viață din rural și cel urban – pot fi identificate aici atât caracteristici pozitive (infrastructura tehnico-edilitară, serviciile la care populația are acces), cât și negative (poluare, rata criminalității, congestia traficului). Cu toate acestea, definirea orașului rămâne o provocare dificilă. În primul rând, există diferențe foarte mari de la o țară la alta în ceea ce privește pragurile minime stabilite pentru anumiți indicatori. Să luăm, de exemplu, mărimea populației. Dacă în Scandinavia așezări de 300 de locuitori pot fi considerate orașe, în Japonia o așezare trebuie să aibă minim 30.000 de locuitori pentru a fi considerată urbană5. Și diferențierea din punct de vedere social este dificilă: dacă în țările mai puțin dezvoltate, tradițiile rurale rămân încă puternice inclusiv în așezările urbane mari, în țările mai dezvoltate zonele rurale încep să aibă din ce în ce mai multe caracteristici urbane, însă prezintă în continuare o densitate mai scăzută a populației4. În acest context, și având în vedere evoluția orașelor din ultimii 100 – 150 de ani, putem afirma că nu există caracteristici distinctive ale orașelor, ci doar diferențe față de așezările rurale – de exemplu, există spații comerciale și în sate, însă cele din orașe sunt mult mai mari și variate5. Vorbim astăzi mai degrabă despre un gradient urban (unele așezări sau teritorii sunt mai urbane decât celelalte) decât despre o diferențiere netă oraș - sat, însă din motive statistice sau politice se păstrează încă dihotomia urban – rural4. Din cauza dificultăților care apar în compararea unor statistici la nivel internațional, există recomandări pentru introducerea de noi metode pentru cuantificarea acestui grad de urbanizare, cu delimitarea a trei tipuri de zone: urbane, intermediare și rurale6. 31 2.2. Criterii de individualizare a orașelor. Cazul României Organizația Națiunilor Unite identifică patru tipuri de criterii când vine vorba despre diferențierea așezărilor urbane de cele rurale2:  Criterii demografice – de exemplu, o populație minimă. Acest prag minim variază însă foarte mult de la o țară la alta, fiind situat între 200 și 50.000 de locuitori7.  Criterii administrative – pe baza hotărârilor legislativului din fiecare țară. Este cel mai răspândit criteriu, fiind folosit în peste jumătate din statele lumii, uneori în combinație cu alte criterii7.  Criterii economice – de exemplu, un prag maxim pentru ponderea populației ocupate în agricultură.  Criterii legate de caracteristici funcționale – este vorba despre facilitățile și funcțiile urbane existente. Exemplele menționate de ONU includ existența străzilor modernizate sau a sistemelor de alimentare cu apă și canalizare. Caseta 2 enumeră indicatorii minimali pe care o așezare rurală din România trebuie să îi atingă pentru a putea fi declarată oraș, prin hotărâre a legislativului (lege aprobată în Parlamentul României). Se remarcă diversitatea criteriilor utilizate: demografice (minim 10.000 locuitori), economice (minim 75 % din populația ocupată să se ocupe de activități neagricole), dar în special legate de gradul de echipare și dotare al orașelor (caracteristici funcționale):  Calitatea locuirii – instalații de alimentare cu apă, baie și WC în locuințe, instalații de încălzire centrală.  Dotări publice – spital, liceu sau altă formă de învățământ secundar, dotări culturale și sportive, o suprafață minimă de spații verzi publice.  Servicii turistice – existență unități de cazare de tip hotel, cu o capacitate de cazare cumulată de minim 50 de locuri.  Gradul de modernizare al străzilor.  Echiparea tehnico-edilitară – rețele de distribuție a apei, conducte de canalizare, racordare la o stație de epurare, rețele de hidranți exteriori, acces asigurat la un depozit controlat de deșeuri*. Aceleași criterii (însă cu alte valori minime necesar a fi atinse) sunt valabile și în cazul municipiilor. Astfel, conform legislației din România, unele orașe pot fi declarate municipii datorită numărului mai mare de locuitori și al rolului mai important la nivel teritorial, determinat de caracteristici economice, sociale, politice sau culturale8. * Conform legislației actuale în domeniul gestiunii deșeurilor, nu mai este obligatoriu ca fiecare oraș să aibă un depozit de deșeuri. De altfel, sistemul de management al deșeurilor la nivel județean prevede, în prezent, existența a doar 1-2 depozite, ce deservesc întreg teritoriul județean. 32  Caseta 2. Criterii minimale de definire a orașelor în România9 Legea 100/2007 actualizează indicatorii cantitativi și calitativi minimali de definire a localităților urbane în România. Pentru orașe, aceștia sunt: 1. Număr de locuitori – 10.000 2. Populația ocupată în activități neagricole – 75 % din totalul populației ocupate. 3. Dotarea locuințelor cu instalații de alimentare cu apă – 70 %. 4. Dotarea locuințelor cu baie și WC în locuință – 55 %. 5. Dotarea locuințelor cu instalație de încălzire centrală – 35 %. 6. Număr de paturi în spitale la 1.000 locuitori – 7. 7. Număr de medici la 1.000 locuitori – 1,8. 8. Unități de învățământ – liceal / altă formă de învățământ secundar. 9. Dotări culturale și sportive – săli de spectacol, biblioteci publice, spații pentru activități sportive. 10. Locuri în hoteluri – 50. 11. Străzi modernizate – 50 % din lungimea totală a străzilor. 12. Străzi cu rețele de distribuție a apei – 60 %. 13. Străzi cu conducte de canalizare – 50 %. 14. Epurarea apelor uzate – racordare la o stație de epurare cu treaptă mecano-chimică. 15. Străzi cu rețele de hidranți exteriori pentru stingerea incendiilor – 60 % din lungimea totală a străzilor. 16. Spații verzi (parcuri, grădini publice, scuaruri) – 10 mp / locuitor. 17. Depozit controlat de deșeuri cu acces asigurat. În aprilie 2020, pe teritoriul României erau 319 orașe, din care 103 municipii. Cu toate acestea, analize mai vechi ilustrează faptul că multe orașe din România nu respectă indicatorii minimali definiți prin lege. Astfel, în 2014 doar 80 de orașe din 217* îndeplineau criteriul privind numărul de medici la 1.000 locuitori, în timp ce doar 65 de orașe aveau conducte de canalizare pe minim 50 % din lungimea totală a străzilor10. De altfel, după actualizarea indicatorilor minimali de definire în anul 2007 nu au mai fost declarate orașe noi pe teritoriul României. * În anul 2014 erau 217 orașe și 103 municipii în România (320 de orașe în total). Între timp, orașul Băneasa (județul Constanța) a fost retrogradat la nivel de comună în anul 2019. 33 Fig. 4. Orașele din România – 2020. Prelucrare proprie 34 2.3. Dificultăți în individualizarea orașelor Procesul de urbanizare din ultimul secol, caracterizat prin creșterea populației urbane, prin expansiunea în teritoriu a orașelor și prin dezvoltarea economiilor de aglomerație în zonele urbane, a dus, treptat, la estomparea limitelor clare dintre urban și rural. Din cauza acestor dificultăți în individualizarea zonelor urbane, în martie 2020, Organizația Națiunilor Unite a acceptat gradul de urbanizare ca metodă recomandată pentru facilitarea comparațiilor internaționale între orașe. Prin acest grad de urbanizare (Degree of Urbanization) sunt identificate trei tipuri de așezări umane11: - Orașele (Cities), cu o populație de minim 50.000 locuitori și o densitate de minim 1.500 locuitori / kmp. - Orașele mici (Towns) și ariile semi-dense, cu o populație de minim 5.000 locuitori și o densitate de minim 300 locuitori / kmp. - Sate (zone rurale). Ipoteza urbanizării complete a societății a fost formulată încă din 1970 de către Henri Lefebvre12. Ca urmare a dezvoltării relațiilor economice, demografice, sociale și culturale între oraș și teritoriul înconjurător, au apărut diferite forme de concentrare urbană ce au contribuit la aceste dificultăți în delimitarea clară a zonelor urbane de cele rurale2. 2.3.1. Localitate și unitate administrativ-teritorială Dacă raportăm așezarea umană la teritoriul administrativ (spațiul gestionat), cea mai elementară astfel de formă de concentrare urbană este chiar orașul însuși2. În cazul României, orașul este definit ca fiind unitatea administrativ- teritorială constituită din cel puțin o localitate urbană, pe teritoriul său putând exista însă și localități* rurale, denumite sate aparținătoare13. Prin urmare, deși întreaga populație aflată pe teritoriul administrativ al unui oraș este considerată a fi populație urbană, în cadrul teritoriului administrativ urban pot exista și sate, ce se supun reglementărilor legale specifice așezărilor rurale. Orașul are astfel o componentă teritorială, fiind alcătuit din intravilan (suprafața de teren ocupată sau destinată construcțiilor și amenajărilor) și extravilan, care reprezintă restul teritoriului administrativ al orașului. Intravilanul este delimitat prin planurile urbanistice generale ale unităților administrativ-teritoriale și cuprinde atât suprafața pe care există construcții în prezent, cât și suprafața pe care se previzionează extinderea localităților în viitor. * În România, așezările umane permanente (stabile) se numesc localități. Vorbim astfel despre localități rurale (sate, unele fiind sate reședință de comună) și localități urbane (orașe, municipii, unele fiind municipii reședință de județ, iar municipiul București fiind capitala României). 35 De cealaltă parte, extravilanul cuprinde suprafața agricolă (arabil, pășuni și fânețe, vii și livezi), suprafața fondului forestier, suprafața ocupată de construcții și amenajări de infrastructură (situată în afara intravilanului: căi de comunicație, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), precum și apele și bălțile (terenuri aflate permanent sub ape)9. Extinderea spațială a orașelor determină, adesea, depășirea limitelor teritoriului administrativ al acestora, determinând, la diferite scări, forme superioare de concentrare urbană, ce vor fi detaliate în secțiunile următoare: aglomerația urbană, conurbația și megalopolisul. Fig. 5. Orașul – localitate și teritoriu administrativ 36 2.3.2. Aglomerație urbană, conurbație, megalopolis Studiul relațiilor complexe dintre oraș și vecinătățile acestuia începe odată cu modelul orașului-grădină al lui Ebenezer Howard (1898), bazat pe ideea unui oraș central înconjurat de grădini periferice*. Patrick Geddes introduce în 1915† abordarea regională în analiza orașelor și a proceselor de urbanizare, comparând fenomenul dispersiei urbane cu cel de supra-aglomerare, iar Saarinen‡ explică tranziția necesară în dezvoltarea orașelor de la concentrarea haotică la descentralizarea ordonată14. Aceste cercetări au toate ca obiect studiul proceselor complexe prin care se formează noi tipuri de structuri spațiale, determinate de concentrările economice și demografice din jurul marilor orașe15. Ele se bazează pe dezvoltarea unor modele în care există un nucleu (centru) urban și periferia sa (constituită din orașe mai mici sau arii rurale), între care se dezvoltă relații specifice denumite relații urban-rural. Există mai multe perspective în ceea ce privește definirea și descrierea aglomerațiilor urbane14: - Perspectiva ecologică – aglomerația urbană ca rezultat al evoluției formelor urbane spațiale. - Perspectiva statistică sau cantitativă – o anumită mărime spațială, definită prin criterii precum densitatea sau continuitatea suprafețelor construite. Tot aici pot fi introduse și criterii demografice, precum populația minimă a orașului central sau populația minimă a regiunilor periferice. - Perspectiva funcțională – bazată pe accesibilitate și pe criterii precum rata navetismului sau distanța (inclusiv ca timp) între orașul central și regiunile cele mai periferice. Delimitarea precisă a acestor forme de concentrare urbană este dificilă – discutăm adesea despre limite estompate (fuzzy), ce nu pot fi corelate cu decupajul administrativ-teritorial. De cele mai multe ori se recurge fie la definirea funcțională (bazată pe interacțiunea dintre centru și periferie, cu folosirea unor criterii precum navetismul), fie la definirea morfologică, legată de continuitatea spațiului construit, urbanizat16 (vezi figura de mai jos), aceasta din urmă fiind utilizată și de către Organizația Națiunilor Unite. Astfel, conform definiției Organizației Națiunilor Unite, termenul de aglomerație urbană se referă la populația aflată într-un teritoriu delimitat ca zonă contiguă locuită la densități ale populației specifice zonelor urbane, fără a ține cont de limitele administrative. În statisticile oficiale privind * Howard, E. (1902). Garden Cities of To-Morrow. London † Geddes, P. (1915). Cities in evolution: an introduction to the town planning movement and to the study of civics. London, Williams. ‡ Saarinen, E. (1943). The City: Its Growth, Its Decay, Its Future. By Elliel Saarinen.(New York: Reinhold Publishing Corporation. 37 urbanizarea, populația aglomerației urbane este cea utilizată, în cele mai multe cazuri, pentru a stabili ierarhia orașelor de pe glob din punct de vedere al populației7. Fig. 6. Aglomerația urbană – zonă continuu urbanizată În cazul în care două sau mai multe orașe situate la distanțe apropiate dezvoltă independent aglomerații urbane, rezultând arii urbanizate continue de dimensiuni și mai mari, discutăm despre apariția unei conurbații. Termenul descrie ariile urbane continue formate prin expansiunea simultană a mai multor orașe învecinate17, fiind inițial asociat aglomerațiilor urbane din Midlands-ului englez (Manchester, Liverpool, Leeds, Birmingham). Aceste conurbații reprezintă regiuni policentrice, dezvoltate adesea în Europa ca urmare a progresului înregistrat de industria prelucrătoare și de minerit (îndeosebi industria cărbunelui) în secolele XIX – XX: Ruhr (Germania), Nord / Pas-de-Calais (Franța – Belgia), Donbass (Ucraina), Silezia Superioară (Polonia – conurbația Katowice)18. 38  Fig. 7. Conurbația – grupări de aglomerații urbane În 1957, Jean Gottman propune termenul de megalopolis pentru a descrie modul de dezvoltare al orașelor din nord-estul Statelor Unite ale Americii, în lungul căilor majore de transport: o întindere continuă de arii urbane și suburbane aflate între Boston și Washington, pe o distanță de circa 1.000 km și având, în 1950, o populație totală de circa 30 de milioane de locuitori19. Gottman stabilește, de asemenea, anumite condiții pentru ca o arie urbanizată să fie denumită megalopolis14: - O distribuție densă a orașelor, care prezintă legături socio-economice cu regiunile lor periferice. - O populație minimă de 25 de milioane de locuitori și o densitate a populației de peste 250 de locuitori / kmp. - O infrastructură urbană eficientă și foarte bine dezvoltată – în special căi de comunicație care să conecteze principalele orașe. - Să fie una dintre cele mai importante regiuni dintr-o națiune și să fie un nod internațional. 39  Fig. 8. Megalopolis În final, Gottman identifică 6 megalopolisuri la nivel mondial, pe baza propriilor criterii14: Bos-Wash (coasta de nord-est a SUA, între Boston și Washington), Marile Lacuri (Chicago – Detroit, tot în SUA, împreună cu Toronto și ), Coasta Pacificului în Japonia (Tokyo – Osaka), Europa de Nord- Vest (conurbațiile Randstad, din Olanda, și Rin-Ruhr din Germania), Greater London (Regatul Unit) și Delta Yangtze (în jurul orașului Shanghai). Astăzi numărul acestor megalopolis-uri este mai ridicat, dacă luăm în considerare ariile urbanizate de pe coasta de vest a SUA (San Francisco – Los Angeles – San Diego), coasta de sud-est a Braziliei (Sao Paulo – Rio de Janeiro – Belo Horizonte), ori concentrările urbane din jurul unor orașe foarte mari (Istanbul, Calcutta, Seul, Ciudad de Mexico). 40 Dinamica exponențială a acestui proces de concentrare a populației în zonele urbane a determinat introducerea în anul 1970 de către C.A Doxiadis a termenului de Ecumenopolis, ce desemnează orașul mondial2. Literatura de specialitate cuprinde multe alte concepte utilizate pentru definirea diferitelor forme de concentrare urbană, la diferite scări: de la metropolă, ca oraș cu peste 2 milioane de locuitori2, la orașe sau regiuni urbane globale (care indică rolul economic din ce în ce mai important pe care îl au cele mai importante regiuni urbane în epoca globalizării și digitalizării)20 și până la regiuni megapolitane, ce presupun o tranziție de la zonele metropolitane inițiale (centru urban – suburbii – zonă exurbană) la noi structuri trans-metropolitane21. Două concepte prezintă însă o importanță aparte din punct de vedere al zonelor urbane europene și, implicit, al orașelor din România: zonele metropolitane și zonele urbane funcționale. 2.3.3. Zone metropolitane și zone urbane funcționale Prin potențialul său socio-economic, se poate spune că orașul polarizează un anumit teritoriu în jurul său, pe care exercită o anumită influență3. Dezvoltarea relațiilor funcționale și spațiale dintre oraș și zona sa limitrofă determină nevoia unei cooperări mai active între unitățile administrativ- teritoriale, inclusiv prin dezvoltarea unor forme instituționalizate de cooperare22. Principalele tipuri de relații ce se dezvoltă între orașe și teritoriul înconjurător sunt23: - Relații de muncă: prin deplasarea populației active din localitățile învecinate la locurile de muncă din oraș, în general în cadrul izocronelor de 30 – 45 minute. - Aprovizionarea: aprovizionarea cu produse agro-alimentare a orașului (dinspre teritoriul înconjurător), respectiv aprovizionarea cu produse alimentare prelucrate industrial și cu produse industriale (dinspre oraș spre teritoriu). - Relații de servire: satisfacerea unor necesități ale populației din teritoriul înconjurător, prin intermediul dotărilor urbane și a altor servicii din oraș: pentru educație, comerț și alte servicii, cultură și sport, sănătate, acces la instituții administrative. În sens invers, locuitorii orașului pot beneficia de zone de recreere și agrement (inclusiv zone turistice) aflate în teritoriul înconjurător. Conceptul de zonă metropolitană este strâns legat de parteneriatele urban – rural create între orașele polarizatoare și orașele mai mici sau zonele rurale din jurul acestora. Zona metropolitană va include cel puțin un oraș polarizator și zona periurbană a acestuia (ca spațiu cu transformări profunde 41 aflat la contactul dintre urban și rural, determinat de extinderea unor funcțiuni urbane, caracter rezidențial recent și pregnanța navetismului24), însă poate include și zone rurale mai îndepărtate cu care orașul a dezvoltat relații de cooperare (pentru rezolvarea unor probleme comune – de exemplu, gestiunea deșeurilor). Parteneriatele urban-rural* care stau la baza declarării unor zone metropolitane sunt adesea formalizate prin intermediul unei asocieri de unități administrativ-teritoriale. În cazul României, aceste asocieri se numesc Asociații de Dezvoltare Intercomunitară (ADI). Ele reflectă relațiile de cooperare existente între orașul polarizator și unitățile administrativ- teritoriale din vecinătatea acestuia, pe diferite planuri (social – furnizare de servicii publice: educație, sănătate, cultură, loisir, economic – mutarea unor activități economice în afara marilor orașe, urbanistic – dezvoltarea unor zone rezidențiale în zonele periurbane) și fac posibilă desfășurarea în comun a unor proiecte majore de dezvoltare (rețele transport public, sisteme de gestiune a deșeurilor, sisteme de alimentare cu apă și canalizare, parcuri industriale etc.). Activitățile economice dezvoltate în teritoriile metropolitane servesc orașele principale, însă creează locuri de muncă și pentru locuitorii celorlalte localități din jurul orașelor. Franța este un exemplu des invocat în ceea ce privește zonele metropolitane. Fragmentarea administrativă a teritoriului francez (peste 36.500 de comune – unități administrativ-teritoriale de bază) a determinat promovarea asocierii comunelor în vederea furnizării în comun a anumitor servicii publice25. Aceste forme instituționalizate de asociere voluntară, denumite Entități Publice pentru Cooperare Intercomunală (Établissement public de coopération intercommunale – EPCI), sunt de mai multe tipuri. Cele din jurul marilor orașe (peste 500.000 de locuitori) sunt denumite comunități urbane (communauté urbaine)26. Conceptul de zonă metropolitană apare însă în SUA încă din 1910, când sunt introduse districtele metropolitane (Metropolitan Districts) ca unitate statistică, tocmai pentru a avea o imagine mai fidelă a concentrării populației în jurul marilor orașe. În 1960 au fost definite zonele metropolitane statistice (Standard Metropolitan Statistical Area) în jurul orașelor cu minim 50.000 de locuitori. Alte criterii pentru stabilirea caracterului metropolitan al unităților administrativ-teritoriale incluse în zona metropolitană statistică includeau forța de muncă care nu e ocupată în agricultură, densitatea populației sau navetismul27. * În vederea corelării cu legislația existentă la nivel național, prin zonă metropolitană se vor înțelege teritoriile unde există o asociere voluntară a unor unități administrativ-teritoriale de bază în vederea cooperării. 42  Fig. 9. Zone metropolitane și zone urbane funcționale În România, zonele metropolitane au fost inițial definite ca fiind zone constituite prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane [...] şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri9. Recent, ultimele schimbări legislative au introdus condiția contiguității spațiale în delimitarea zonelor metropolitane28. În Codul Administrativ, zonele metropolitane sunt definite, din punct de vedere instituțional, ca asociații de dezvoltare intercomunitară ce pot fi constituite, pe bază de parteneriat, între capitala României sau municipiile reședință de județ și unitățile administrativ-teritoriale aflate în zona limitrofă13. 43  Caseta 3. Zone metropolitane și zone urbane funcționale în România Zonele metropolitane din România se constituie ca Asociații de Dezvoltare Intercomunitară, conform legii administrației publice (actualul Cod Administrativ). Primul document legislativ care a promovat constituirea zonelor metropolitane a fost legea de aprobare a Secțiunii IV a Planului de Amenajare a Teritoriului Național, ce prevedea posibilitatea municipiilor de rangul I de a se asocia cu unitățile administrativ-teritoriale aflate pe o distanță de până la 30 km. Prima zonă metropolitană constituită în România a fost Zona Metropolitană Oradea (în 2005). În 2008, odată cu aprobarea legislației privind Polii Naționali de Creștere (HG 998 / 2008) a fost promovată constituirea zonelor metropolitane în jurul celor mai importante orașe din cele 7 regiuni de dezvoltare ale României (exceptând București-Ilfov): Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov, Craiova, Ploiești, Iași, Constanța. În lipsa unor zone metropolitane constituite, aceste municipii nu ar fi putut accesa finanțarea europeană pe proiecte de dezvoltare urbană în perioada 2007- 2013. În iunie 2020, în România erau 13 zone metropolitane membre ale Federației Zonelor Metropolitane și Aglomerărilor Urbane din România, dacă exceptăm Municipiul București (cu o situație încă incertă), și alte 9 zone metropolitane declarate, în diverse stadii de maturitate. Pentru perioada 2014-2020, municipiile reședință de județ din România au putut considera Zona Urbană Funcțională ca teritoriu pentru care să elaboreze documentele strategice necesare accesării finanțării europene pentru proiectele de dezvoltare urbană durabilă. Aceste zone au fost delimitate conform metodologiei OECD. Este foarte probabil ca zonele urbane funcționale să aibă un rol important și în viitor, fiind înțeleasă necesitatea unor abordări integrate pentru dezvoltarea acestor teritorii. Dacă în delimitarea zonelor metropolitane este necesar să se țină cont, de cele mai multe ori, de existența unei dorințe de asociere voluntară a unităților administrativ-teritoriale, definirea ariilor (sau a zonelor) urbane funcționale* este legată de existența unor relații funcționale, determinate de interdependențe economice și descrise, adesea, prin fenomenul de navetism29. În definirea unei zone urbane funcționale, OECD verifică următoarele criterii (valabile pentru teritoriul european)30: * Pentru a asigura corelarea cu documentele existente la nivel național, se va folosi traducerea acceptată a termenului de Functional Urban Area, respectiv Zonă Urbană Funcțională (ZUF). 44  - Existența unui centru urban (urban core) cu populație de peste 50.000 de locuitori, în care peste 50 % din populație trăiește într-o zonă contiguă cu densitate de minim 1.500 de locuitori / kmp. Se admite posibilitatea să existe mai multe centre urbane în cadrul unei astfel de zone urbane funcționale, deci ca zona urbană funcțională să fie policentrică. - Delimitarea unui hinterland urban, în care sunt incluse toate unitățile administrativ-teritoriale de bază în care minim 15 % din populația ocupată lucrează într-un centru urban, cu condiția conservării contiguității spațiale. Zona urbană funcțională este astfel reprezentarea spațială a relației bidirecționale dintre un centru urban și și teritoriul său adiacent, bazată pe relații și fluxuri socio-economice care includ navetismul (privit ca relația dintre oferta de locuri de muncă și forța de muncă disponibilă în teritoriu) sau oportunități legate de educație și oferta serviciilor (publice sau private)31. Criteriul accesibilității este de asemenea destul de frecvent utilizat in delimitarea ZUF (din considerente privind disponibilitatea datelor), fiind exprimat prin intermediul izocronelor de 30 sau 45 de minute (zonele accesibile într-un timp maxim de 45 de minute față de centrul ZUF). Prin urmare, este posibil ca teritoriul zonei urbane funcționale (determinat pe baza unor criterii obiective – navetism, izocrone de accesibilitate) să nu coincidă cu teritoriul zonei metropolitane, determinat pe baza asocierii voluntare în vederea desfășurării unor proiecte comune (unde politicul joacă un rol important) – vezi și harta de mai jos, cu delimitarea zonelor metropolitane și a zonelor urbane funcționale din România. 45  Fig. 10. Zone urbane funcționale și zone metropolitane în municipii reședință de județ* * Sursă date: Anexa 3 – Ghid Axa 4 – Programul Operațional Regional 2014-2020. Studiu World Bank: ”Sectoare pentru cooperare interjurisdicțională” 46 2.4. Tipologia așezărilor umane Tipologia așezărilor umane rezultă din clasificarea acestora după diverse criterii. Aceste criterii pot fi de ordin: - Morfologic – de exemplu, clasificarea satelor după formă sau după modul în care sunt grupate gospodăriile din vatra satului (densitatea construcțiilor). - Demografic – după mărimea populației. - Funcțional – după funcțiile economice. - Istoric – după vechimea localității. - Teritorial – după rolul pe care respectiva localitate îl are în rețeaua de localități. Următoarele secțiuni prezintă astfel de posibile clasificări, atât pentru așezările rurale (utile în înțelegerea interacțiunii dintre oraș și satele din jur), cât și pentru cele urbane. Este de reținut faptul că orice clasificare a așezărilor umane pe tipuri va ține seama de caracteristicile sistemului de așezări la care acea clasificare se raportează. Cum modul în care se realizează diferențierea dintre așezările urbane și cele rurale variază de la un stat la altul, și tipologiile de așezări umane utilizate vor varia în funcție de caracteristicile teritoriului respectiv. 2.4.1. Tipologia așezărilor rurale Diversitatea tipurilor de sate este determinată de elementele cadrului natural (de unde derivă poziția sitului satului în raport cu formele de relief și cu terenurile cultivate), precum și de dimensiunea acestuia din punct de vedere al densității construcțiilor sau al numărului de locuitori. Din punct de vedere al formei, se disting 3 mari grupe de forme: sate în lungime (sate- stradă, sau sate liniare), sate concentrate (sate masive) și sate în stea2. În ceea ce privește mărimea demografică a satelor, la nivelul spațiului geografic românesc se folosește următoarea clasificare32:  Sate mici și foarte mici (sub 500 locuitori).  Sate mijlocii (500 – 1.500 locuitori).  Sate mari și foarte mari (peste 1500 locuitori). Din punct de vedere morfologic (forma, textura, structura vetrei satelor), în România se disting trei tipuri de așezări rurale32:  Satele de tip risipit (împrăștiat) – gospodăriile formează o vatră foarte dispersată (distanțe de la 100 la 2.000 m între gospodării), fiind caracteristice zonelor montane (ex: Munții Apuseni).  Satele de tip răsfirat – situate la altitudini cuprinse între 400 și 800 m (dealuri subcarpatice și piemontane). 47  Fig. 11. Tipologii de sate din România: risipit (Paltinu, jud. Suceava), răsfirat (Remetea Chioarului, jud. Maramureș) și adunat (Perișoru, jud. Ialomița)*. * Sursă imagini: Google Earth, 2020. 48   Satele de tip adunat – vetre bine conturate, cu o separare clară față de teritoriul moșiei (teritoriul agricol, cultivat, din jurul satului). Este un tip specific zonelor de câmpie și depresiunilor joase intramontane. Un subtip în cazul satelor adunate sunt satele mono-liniare sau bi- liniare (în lungul drumurilor sau al văilor). O altă clasificare posibilă a așezărilor rurale este de ordin funcțional (în funcție de activitatea economică). În acest sens, pot fi identificate următoarele tipuri funcționale de sate2:  Așezări rurale cu funcții predominant agricole – activitatea economică este