Morfologia Urbană PDF

CAPITOLUL I | Delimitări. Noţiuni introductive Cultura –din latină: colere = “a cultiva” o acele aspecte care rezultă din relaţii inter-umane şi relaţii ale oamenilor cu mediul lor propriu, o se referă la manifestările colective ale civilizaţiei şi se constituie într-un context etic şi moral (sistem cultural, economic, politic, judiciar, etc.) în care operează arhitectul şi urbanistul o civilizaţia “construită”, mediul antropic cu toate aspectele sale o se manifestă prin valorile după care oamenii îşi construiesc viaţa şi care generează formele care încadrează această viaţă (cadrul urban, tiparele specifice unei culturi). Oraşul, ca manifestare colectivă a aspectelor culturii, este un loc (locus/loci) al comunităţii, revelator al culturii umane aflate în continuă schimbare, revelator al memoriei culturale, etc. Elementele de cadru urban şi de viaţă urbană au stat ->la baza fenomenelor asociate în general cu ideea de cultură, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi conţinutul (ex. polisul grecesc). Oraşul domină civilizaţia contemporană, iar creşterea mediului urban pune în evidenţă multiple forme urbane (pe lângă multitudinea de relaţii care se pot stabili între acestea şi nivelele social, politic, economic, etc). Orasul ca formă de aşezare şi organizare a vieţii, este format din elemente de cadru fix (cadrul urban – construit: clădiri, străzi, parcele) elemente dinamice/mobile (viaţa urbană: activităţi, relaţii). Înţelegerea oraşului implică înţelegerea celor două categorii de componente şi a modului lor de formare şi relaţionare, colaborare, corelare, etc. Analiza morfologică surprinde cunoaşterea oraşului prin studierea parţilor sale componente în raport cu întregul, fără a face abstracţie de încărcătura socială a formei urbane în perpetuă transformare. Domeniul de studiu al morfologiei urbane este derivat din diferite domenii ale ştiinţelor, pentru care morfologia reprezintă o ramură de cercetare distinctă. Geograful Otto Schlüter, 1899, a prezentat oraşul ca parte dintr-un mediu mai mare (Landschaft), idee care s-a aflat la baza conceptului de peisaj urban (Stadtlandschaft), concept definitoriu pentru prima parte a secolului al XX- lea.--> Morfologia urbană → identificarea, caracterizarea şi explicarea peisajelor urbane. În prezent, în ansamblul disciplinelor care se ocupă de studiul evoluţei urbanului, morfologia urbană se decupează ca domeniu distinct prin faptul că ia în discuţie forma urbană ca o totalitate inteligibilă, purtătoare de semnificaţie, ale cărei transformări petrecute de-a lungul timpului trebuie înţelese, pentru a-i putea prefigura viitorul. Carlo Aymonino, "El significado de las ciudades", studiul care descrie şi clasifică ”cauzele care contribuiela formarea şi la modificarea structurii fizice a oraşului”. Morfologia urbană nu se limitează doar la studiul formelor urbane per se, ci şi la procesele, sistemele şi agenţii urbani care au contribuit la modelarea formelor urbane în timp. (Larkham, 1998; ADUAR, 2000). Morfologia urbană este studiul analitic al oraşului ca habitat uman prin prisma formelor urbane şi a proceselor ce stau la baza formării şi transformării lor, a sistemelor şi a agenţilor urbani ce au contribuit la procesul de constituire în timp. Rolul morfologiei urbane → necesitatea înţelegerii raporturilor dintre modul de construire şi factorii care au influenţat producerea marii diversităţi de forme urbane. Morfologia urbană se suprapune parţial studiului peisajului urban. Peisajul urban→proces în care sunt implicaţi factori obiectivi şi subiectivi, antrenaţi în activităţi care produc transformări ale spaţiului construit, →este dependent de analiza morfologică. →peisajul urban sintetizează morfologic devenirea unui oraş, exprimând, prin ambianţele pe care le oferă, prin atractivitatea intrinsecă pe care o posedă, prin atributele de potenţial pe care le generează continuu, esenţa urbanităţii şi a umanităţii. →morfologia urbană ajută la înţelegerea peisajului urban ca structură activă, profund culturală. Dimensiunea morfologică →explicarea structurii formelor şi a felului în care acestea se transformă. →studiază componente formale şi relaţiile dintre aceastea în legătură cu procesele de formare/transformare şi evoluţie în timp într-un context specific, →în arhitectură şi urbanism abordarea morfologică a fost studiată şi utilizată la scară mare ca reacţie împotriva mişcării moderne. Forma urbană→prin complexitatea sa, natura componentelor si relaţiilor dintre acestea, este asimilată unui sistem: sistemul morfologic, ca subsistem al sistemului urban în integralitatea lui, (alături de alte subsisteme, precum subsistemul economic, politic, cultural, social, etc.). Sistemul urban → structuri socio-spaţiale complexe- structura urbană. Sistemul morfologioc→are ca suport ţesutul urban. Forma urbană →un conţinut şi o semnificaţie, posedă un limbaj propriu, un cod de exprimare şi este „impregnat de culturalitate” (Choay, 2011). Abordarea morfologică pune accent pe specific (specificitatea concretă) în detrimentul genericului şi globalului. I.2. Formă şi macro-formă urbană Forma urbană ansamblu de componenete constitutive ale oraşului care se influenţează reciproc, capată sens prin interacţiunea acestora, dând sens totodată, ansamblului din care acestea fac parte. reflectă atât procesele materiale, cât şi pe cele spirituale ale omului în relaţie cu spaţiul si modul de viaţă calitatea vieţii urbane este o consecinţa, strâns legata de calitatea formei urbane un sistem expresiv original şi autonom prin diversitatea şi coerenţa ei dobândite în timp, prin puterea de cristalizare a eforturilor umanităţii de a conferi logică activităţilor desfăşurate, forma urbană participă la constituirea și continuitatea identităţii urbane. „trăieşte” graţie conexiunilor pe care le generează sau facilitează în spaţiul fizic şi social este concepută ca un continuu relaţional, alcătuit dintr-un ansamblu de elemente primare, “locurile”, inter- relaţionate între ele prin componente spaţiale esenţiale- “distanţele” (...), fizice sau funcţionale (Florescu, 2006). nu are valoare înafara rolului ei în planul vieţii sociale, de aceea ea are o funcţie antropologică (Choay, 2011), explicând şi exprimând în modul cel mai fidel, fenomenul social nicio formă urbană nu trebuie detaşată de încărcătura socială care a generat-o → protecţia excesivă şi comercială a formelor urbane vechi, patrimoniale, conduce la muzeificare (suprimarea proceselor care au făcut posibilă existenţa, evoluţia şi personalitatea ei) element iconic al oraşului - ”ea este mereu percepută global, indirect şi subiectiv de către locuitorii sau/şi utilizatorii ei” (Allain 2004: 5). Oraşul → act de sinteză al forme urbane, (caracterul dialectic al formei urbane reflectând evoluţia fenomenului urban) Macro-forma urbană o noţiune de dată mai recentă şi provine din discursul francez asupra dezvoltării urbane, influenţat de fenomenul globalizării. asociată adesea cu noţiunea de câmp urban - ca suprafaţă activă/ dinamică, redusă la două dimensiuni, asupra căreia se exercită influenţe şi mişcari de natură să îi direcţioneze dezvoltarea. analizând mai multe oraşe de diferite facturi şi mărimi, prin prisma unui optim al utilizării teritoriului- resursă, ajung la concluzia că o lege generală care guverneaza câmpul urban este cea a centricităţii (Allain 2004: 5). competiţia pentru utilizarea optimă a resursei funciare urbane este considerată factorul – cheie în dezvoltarea oraşelor, acest lucru răsfrângându-se implicit asupra macro-formei urbane. din poziţia orizontală în cea verticală, poate fi înţeleasă ca secţiune semnificativă, sau ca siluetă emblematică a oraşului, purtătoare a imaginii lui. Alte teorii şi metode de cercetare→ teoria fractalilor, studiul dinamicilor şi morfogenezei câmpului urban şi a aspectelor de continuitate - discontinuitate ale macro-formei urbane prin prisma proceselor care o crează și o modelează. Privind oraşele prin prisma macro-formei urbane cristalizate de-a lungul timpului, observăm importanţa deosebită pe care o au limitele în definirea acesteia - atât la nivel de ansamblu (poziţia nucleului urban central faţă de apă, spre exemplu, sau faţă de o declivitate accentuată), cât şi la nivel de detaliu. Figura 2.Macro-forma urbană în cele două ipostaze-cea orizontală, a câmpului urban şi cea verticală- a siluetei emblematice. Relaţia dintre macro-forma urbană şi tiparul dezvoltării urbane în teritoriu → directă. Subiectul formei urbane sustenabile sau durabile se consideră, în cvasi-unanimitate, că oraşul compact (sau oraşul care îşi respectă limitele istoric afirmate) este tipul de oraş care produce o formă urbană capabilă să asigure persistenţa valorilor şi calitatea vieţii urbane (Burton et all, 2003). I.3. Perioade morfologice Macro-forma urbană, în mod evolutiv şi dialectic, corelând-o totodată cu evoluţia istorică a oraşelor, putem distinge,→existenţa unor „marcaje” ale schimbărilor la nivelul structurii urbane, antrenând diferenţieri multiple. →datorate acţiunii unor factori endogeni sau exogeni, cu valoare de declanşatori ai schimbărilor în plan morfologic, făcând parte dintr-un mai amplu complex de cauzalităţi care cuprinde: -procesele socio-economice - demografia, structura claselor sociale, inegalităţile, dar şi competiţia dintre clase şi grupuri sociale (generând repartiţii şi densităţi diferenţiate în cadrul teritoriului urban), -contextul cultural şi ideologic (modele culturale influente, mentalităţi, permisivitatea la schimbare, statutul arhitectului şi urbanistului în societate, nivelul de educaţie, etc.); -inovatia tehnologică - corelată cu ciclurile economice majore (înflorire/ criză/ declin); multe din inovaţiile mediului urban au avut un impact imediat şi de amploare, cum spre exemplu, ascensorul (responsabil de naşterea oraşului vertical), calea ferată şi mai ales gara urbană (generatoarea unui centru periferic, concurent cu cel tradițional, topologic central), sau automobilul (factor primordial în expansiunea periferică şi apariţia unor macro-forme urbane total diferite de cele precedente, în cadrul fenomenului de urban sprawl); -politicile publice şi administratia locală – se constituie într-un factor de particularizare morfologică întrucât, de la o societate la alta, de-a lungul istoriei, au existat multiple diferenţe privind modul de administrare şi relaţiile dintre actorii locali. Accesibilitatea crescută la nivel planetar şi globalizarea specifică perioadei actuale tind să şteargă aceste diferenţe de gestiune şi să impună sisteme noi, promovate ca „bune practici” şi metode general acceptate (politicile de creditare imobiliară, politicile de stat privind subvenţionarea construcţiei de locuinţe, politicile privind transporturile publice, etc.). Factori inhibitori condiţionează şi adesea frânează tendinţele de schimbare şi care asigură şi persistenţa unor tipare spaţiale valoroase factorii geo-climatici (topografia, hidrografia, expunerea la fenomenele extreme, etc), factorii culturali şi patrimoniali (obiceiuri, tradiţii, protecţia monumentelor); factorii economici (atunci când resursele necesare schimbării se dovedesc a fi insuficiente); factorii sociali (prin implicarea oamenilor şi comunităţilor în procesul de planificare, sau prin lipsa de resurse a grupurilor defavorizate de a participa la operaţiuni urbanistice, etc.). Perioadele morfologice → „faze ale istoriei culturale şi sociale care crează forme materiale distincte” (exemplu ţesuturile urbane victoriene, ţesutul haussmannian, sau suburbiile americane) expresia influenţei pe care ciclurile creşterii urbane o au asupra macro-formei urbane. distingem fluctuaţii seculare, lungi (15-30ani- cele mai pertinente pentru analiza morfo-tipologică urbană) sau scurte (5-10 ani)→criteriul cel mai important pentru a pune în evidenţă aceste fluctuaţii este cel al analizei activităţii în domeniul construcţiilor (etape de înflorire -număr mare de construcţii noi, etape de stagnare sau de regres). Paris, 1830-1840 → perioadă morfologică determinată de intervenţiile baronului Georges-Eugène Haussmann (Prefect) – perioadă de ”haussmann-izare” a oraşului (Allain 2004:33) – →caracterizată de o remaniere radicală a ţesutului urban din zona centrală a oraşului prin introducerea unei reţele viare bazată pe bulevarde şi şosele (înpreună cu sistemele de alimentare cu apă, de canalizare şi de iluminat public) clar definite spaţial, care restructurează ţesutul urban şi care permite amplasarea de echipamente şi spaţii publice apărute ca necesitate a epocii (gări, spitale, pieţe, parcuri şi grădini, etc). I.4. Morfo-tipologia urbană Domeniul de provenienţă a morfo-tipologiei ca metodă de cercetare este arheologia→ savantul danez Oscar Montellius, 1889, în lucrarea „Epoca bronzului în Europa de Nord”→schemă evolutivă a succesiunii cronologice a diferitor unelte ale muncii omeneşti („Die Typologische Metode” – 1903), concluzionând că aceste artefacte parcurg o dezvoltare de la formele primitive la forme complexe şi că formele (morfologiile) uneltelor sunt subordonate functionalităţii şi întrebuinţării lor, fiecare obiect constituind o verigă în cadrul unui lanţ reprezentat de o serie tipologică (s.n.). Seriile tipologice urmăresc etapele succesive ale transformării morfologiei unui obiect. Locul ocupat de fiecare obiect în cadrul seriei indică o linie (tendinţă) ascendentă sau descendentă. Seriile alcătuite din componente ale ţesutului urban- străzi, construcţii, parcele→analizate de la nivelul primar al formării lor în timp, până la nivelul actual. Spre exemplu, analizând evoluţia parcelarului, putem constata că la originea unei parcele de o formă în prezent neregulată, se afla întotdeauna o formă cvasi-pătrată Morfo-tipologia urbană ajută analiza urbană prin elaborarea şi clasificarea tipurilor de forme urbane în funcţie de elementele componente. este o modalitate de descifrare (decodare) a unor ansambluri de tipuri şi de relaţii din cadrul elementelor componente ale oraşului prin care se pot descrie, clasifica şi prelua elementele de perenitate (continuitate) din ţesutul urban. Clasificarea tipurilor în tipologii se poate face în diferite feluri: după raţiunea comună de existenţă, formare, conformare, evoluţie, structură, etc. (Vidler), un raport cu contextul (de exemplu raportul construcţiilor cu mediul urban (Aymonino, Rossi), caracteristicile tipurilor - tipologiile putând fi formale, organice, geometrice, sau funcţionale, politice, economice, etc. Analiza morfo-tipologică orice formă se poate descompune în elemente pe de o parte, și pe de altă parte în relaţii care asigură coerenţa acestor componente (Norberg-Schulz, 1989) metodă în cadrul căreia se dezvoltă operaţii de descompunere și re-compunere între aceste componente, cu scopul înţelegerii mecanismelor care au condus la diversificarea formală. cuprinde ca operații: analiza formelor urbane- de la simplu la complex, genealogia formelor (devenirea în timp a formelor- identificarea valorilor persistente), identificarea tipurilor formale (istorice, structurale, funcţionale, estetice) şi a tipologiilor (clasificarea tipurilor după criterii) clasificarea morfologică a sistemelor componente ale ţesutului urban: construcţii, parcele, străzi, trotuare, spaţii plantate, etc. şi relaţiile dintre aceste componente. Ansamblului tipologic (totalitatea tipurilor depistabile în cadrul unui sistem, la un moment dat), metodele de analiză se diferenţiază între tipologiile generative - care se ocupa de regulile de producere în timp a formelor (morfogeneza) şi tipologiile interpretative – care se ocupă de nivelul de semnificare (în sens semiotic) la nivelul sistemului, dincolo de relaţiile propriu-zise dintre componentele lui (Eco, 1996). I.3.Tipologie şi tipar morfologic În arhitectură şi urbanism notiunea de TIP există câteva asocieri semantice clasice ale noţiunii de tip, între care menţionăm: tipul ca gen (Alberti, Blondel); tipul cu înţeles de caracter, particularitate (Boullée); tipurile ideale de oraşe (Max Weber); tipul ca “germene preexistent”, “originea/cauza primitivă” sau esenţă fără formă contingentă care poate fi preluată şi dusă mai departe (de Quincy). tipul transmite esenţa oraşului, în baza unui proces de “abstractizare raţională” care permite deosebirea categoriilor de lucruri în clase, specii, familii, genuri, modele, etc. tipul este considerat a fi matricea necesară reproducerii unor amprente similare (mărci, pattern-uri) ale relaţiilor omului cu locurile. asociat mediului cultural, tipul este înțeles ca formă de producţie a spaţiului şi ca recipient de manifestare a tiparelor/ modelelor culturale (Lefebvre). tipul este un element mediator între “cultura” locului (obişnuinţele şi aşteptările locuitorului) şi “cultura” proiectantului, tipul arhitectural este element constitutiv al modelelor culturale ca tip cultural- baza producţiei de formă spaţială include cultura locului TIPUL reprezintă esenţa abstractă a regulii repetabile, tiparul/ amprenta/ reflexul pe baza căruia se poate crea modelul ideal ce determină forma unei serii de obiecte. în urbanism prin recunoaşterea diferitelor tipuri, extragerea şi clasificarea lor (tipuri concrete / teoretice / schematice) → identificarea existenţei unei ordini în diverse situaţii întâlnite în oraşul contemporan, situaţii adesea caracterizate ca fiind complexe şi nestructurate (aparent haotice). oraşul a crescut - fie extensiv, prin expansiune („urban sprawl”), fie intensiv, prin densificare, cu atât a devenit mai evidenta nevoia de tipologizare, de clasificare şi sortare a diversităţii conţinutului său formal-spaţial. TIPUL descoperă ordinea→ când e folosit în proces, în stabilirea parametrilor de proiectare→devine un catalizator important în procesul de creaţie. niciun tip nu poate fi identificat cu o singură formă, chiar dacă toate formele arhitecturale sunt reductibile la tipuri TIPUL ARHITECTURAL este reprezentarea concisă a conceptului arhitectural poziţionat într-o schemă de relaţii deseori ierarhizate. nu este încă un model ce poate fi imitat în realitate pentru a interpreta efectele sale într-un context specific modelul este concret în privinţa unor anumite componente, mai clar ca tipul, iar dacă există un exemplu original derivat dintr-un tip, se poate crea un model bazat pe acesta. tipul este constant şi se manifestă cu necesitate, dar, chiar dacă este predeterminat, „reacţionează dialectic cu tehnica, funcţia şi stilul şi în aceeaşi măsură simultan cu caracterul colectiv (ca obiect de schimb cultural care face parte din sistemul de comunicaţie al societăţii – n.n.) şi momentul individual al artefactului arhitectural”(Rossi,1982:41). Sensul atribuit formelor generate de tip conţine sistemul nostru de semnificare, clădit pe tradiţie MIŞCAREA MODERNĂ în încercarea sa de a nega tradiţia, s-a lovit de tip, de rezilienţa sa rezultată din înmagazinarea stratificării tuturor condiţiilor culturale Rossi→„însăşi ideea de arhitectură”. moderniştii au interpretat evoluţia prin prisma evoluţei tehnologice şi au dezvoltat teoria producţiei de serie. tipul ideal clasic a fost asociat cu factorii determinanţi şi procesele producţiei de masă, generând prin serializare tipicul, artefactul tipic, standardul, corespunzător omului nou. TIPUL este “un produs social complex care conduce la înţelegerea condiţiilor de producţie a cadrului construit”; are relaţie cu „perioada morfologică” pe fundalul careia apare. (Allain, 2004). tipul fundamental rămâne neschimbat, iar interpretările lui reflectă contextul politic, cultural, social, istoric și spațial al producției, fiind independent de funcția artefactului arhitectural. indiferent de natura şi radicalitatea schimbărilor, „tipul s-a impus întotdeauna asupra sentimentelor şi raţiunii ca principiu al arhitecturii şi oraşului deopotrivă” (Rossi,1982:41). Aldo Rossi → „ceva permanent şi complex, un principiu logic anterior formei, dar care o constituie În funcţie de perioadele morfologice, Anthony Vidler a identificat trei tipologii ale orasului în decursul devenirii sale (The Third Typology, 1976): Prima tipologie - dezvoltarea după modelul natural (oraşul tradiţional) A doua tipologie - utopia tehnologică (oraşul modernist) A treia tipologie accentuează continuitatea formelor arhitecturale și urbane, ca reacție la fragmentarea cauzată de tipologiile tehnologice, considerând orașul un întreg ce înglobează atât prezentul, cât și trecutul în structura sa fizică. În cadrul morfologiei urbane este de importanta studierea morfogenezei ca rezultat al evoluţei urbane în timp, reflectată de dinamica formelor urbane la nivel de componente şi la nivel de macro-formă urbană (ansamblu). dinamica formelor este una dintre direcţiile de cercetare pentru teoriile morfologice contemporane născute în special din teoriile complexităţii (a catastrofelor, a haosului, a structurilor disipative şi a formei urbane) dintre care enumerăm: Cities and Complexity, Batty (2005) - care a oferit o bază teoretică şi formalism matematic ideilor intuitive avansate de Jane Jacobs (1961) şi Christopher Alexander după mai mult de 40 de ani. Definiţie compoziţională a tipului şi tipologiei → Rafael Moneo (1978): „tipul nu este nici o diagramă spaţială nici media unei serii. Este posibilitatea fundamentală de grupare a obiectelor după anumite similarităţi structurale inerente”. În acest sens, tipologia devine “actul gândirii în grupuri” I.4. APLICAŢIE: Perioade morfologice în evoluţia Bucureştiului: Perioadele de evoluţie → periodicizare morfologică a sa, Au urmărit elementele determinante ale transformărilor macro-formei urbane: factorii decisivi (politici şi geo-politici, economici, sociali); obiectivele oficiale privind organizarea oraşului (legi, regulamente, măsuri definitorii), instrumentele de planificare utilizate preponderent în perioada respectivă, influenţele (factori exogeni) care s-au manifestat cu valoare de model sau reper în aplicarea măsurilor respective; rezultatele şi continuitatea în plan morfologic, cu referire la ceea ce s-a materializat în mod fizic şi la efectele asupra formei urbane, pe care gesturile modelizatoare le-au produs. 1. Perioada pre-modernă - pînă în anul 1831. morfologia aşezării reflectă dezvoltarea spontană a oraşului - morfologie organică bazată pe unităţi parohiale caracterizată de discontinuitatea structurii urbane (Harhoiu 2001). o factori decisivi: situarea geo-politică, societatea tradiţională, autoritatea (domnitorii şi familiile asociate lor) care deţine şi puterea financiară şi instrumente de intervenţie, o obiective: eficacitatea transportului (drept şi uscat pentru reducerea timpului de parcurs), eficientizarea ocupării terenului în zona cu densitate de activităţi. o instrumente: reparcelare o influenţe: nu se cunosc o rezultate şi continuitate: tăierea principalei căi de circulaţie a oraşului – Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de astăzi). 2. Perioada modernă de dezvoltare a oraşului 1831 - 1950 – Factorii ritmul dezvoltării, ponderea unuia sau altuia dintre principiile urbanistice aplicate şi, nu în ultimul rînd, importantele evenimente politice care au modificat rolul Bucureştiului în economia şi administrarea ţării, au determinat divizarea acestei perioade în trei sub-etape: 1831 - 1880; 1880 - 1920; 1920 - 1950. 2.a. Perioada anilor 1831 – 1880: o factori decisivi: marele foc din 1847, situaţia politică (mutarea capitalei la Bucureşti), reţeaua de comunicaţie - calea ferată (construcţia gării Filaret -1869), a gării Tîrgoviştei (Gara de Nord- 1872) au generat, totodată, urbanizarea unor zone situate la limita perimetrului administrativ şi chiar exterioare acestuia şi apariţia unor funcţiuni noi, având caracter eminamente urban. o obiective: limitarea exitinderii oraşului – extinderea prin densificare planificată a acestuia folosind noi axe de circulaţie, „înfrumuseţare şi îndreptare a politii”, curăţenia oraşului şi “locuibilitate”, (Lascu 2011). o instrumente: Regulamentul Organic (1831) cu anexa „Regulamentul pentru starea sănătăţii şi paza bunei orînduieli în politia Bucureştilor”, structură administrativă municipală “Sfatul orăşenesc”, închiderea/deschiderea străzilor, pavarea celor importante, expropriere (1864 legea de expropriere pentru cauză de utilitate publică) o influenţe: celelate oraşe europene, şcolarizarea arhitecţilor la Paris. o rezultate şi continuitate: începutul procesului constant, permanent, de transfer de la dezvoltarea spontană spre cea a planificării şi a controlului, din partea primăriei, a dezvoltării urbane, apar două tipuri diferite de teritorii noi: terenurilor pentru producţie (industrii, depozite etc.) şi zone verzi publice (grădina Kiselef, grădina Cişmigiu, grădina amenajată în jurul bisericii Sf. Gheorghe şi scuarul Icoanei). 2.b. Perioada anilor 1880 - 1920: o factori decisivi: creştere economică, masuri ale primăriei, situaţia politică (Carol I, Primul Război Mondial) o obiective: unitatea din punct de vedere arhitectural şi urbanistic, a fronturilor noilor bulevarde: alinierea, înălţimea şi tipul de front (continuu, grupat sau alcătuit din clădiri izolate). o instrumente: operaţii urbanistice (trasarea noilor bulevarde şi regularizarea albiei Dâmboviţei), prin care a fost introdusă ideea modernă de spaţiu public specific sfârşitului secolului al XIX-lea, reglementări coerente, mai complexe decât cele anterioare, în privinţa construcţiei urbane (înălţimea clădirilor (care nu putea depăşi valoarea, în metri, a lăţimii străzii), procentul de ocupare al parcelei (între 80 % şi 66 %), alinierea clădirii, relieful faţadei etc.) o influenţe: celelate oraşe europene, şcolarizarea arhitecţilor la Paris o rezultate şi continuitate: sunt definitivate regulile speciale de construcţie pe splaiuri şi bulevarde (1897). Aspectul fundamental pentru evoluţia ulterioară a Bucureştiului a fost concretizarea intenţiilor de întocmire şi întocmirea a unui plan de sistematizare al oraşului. 2.c. Perioada interbelică (1920 – 1950): o factori decisivi: creşterea economică, politicile primăriilor, situaţia politică (monarhia), o obiective: sporirea gradului de control al dezvoltării urbane o instrumente: două planuri de sistematizare. (Primul elaborat înainte de Primul Război Mondial, a intrat în vigoare după 1920, iar cel de-al doilea - Planul Director de Sistematizare al Municipiului Bucureşti, a fost elaborat în conformitate cu prevederile legii din 1926) şi diferite instituţii de tipul Casei Autonome a Construcţiilor, înfiinţată printr-o lege în 30 mai 1930 cu scopul definit prin art. 2 de ”a înlesni populaţiunei cu mijloace mărginite, dobândirea de cămine propri” prin populaţie referindu-se la funcţionarii publici definitivi, civili, militari sau eclesiastici, de stat, Societatea Comunală pentru Construirea de locuinţe ieftine, etc o influenţe: arhitectura modernă în sincronizare cu cea europeană, cu căutari pentru specificul local o rezultate şi continuitate: - în zona centrală s-a produs un proces de densificare accentuată a ocupării terenului, în paralel cu creşterea complexităţii funcţionale a utilizării terenului - creşterea gradului de utilizare a teritoriului este dublată de sporirea relativ accentuată a procentului de ocupare a fiecărei proprietăţi şi de înălţimile mereu mai mari ale noilor construcţii. - zonele periferice de locuit se dezvoltă în suprafaţă şi îşi definitivează, totodată, un tip morfologic reprezentat de: cartierele de vile (Cotroceni, Domenii, Bonaparte etc.), de cele de confort mediu (Vatra Luminoasă), de cele realizate de Societatea Comunală pentru Construirea de locuinţe Ieftine (bd. Lacul Tei, şos. Iancului, Calea Floreasca etc.) şi de cele realizate, deseori speculativ, în afara perimetrului urban, fie de primărie, fiind destinate demobilizaţilor, invalizilor etc, din Primul Război Mondial (Dămăroaia, Apărătorii Patriei, Cetatea Voluntărească), fie de diferiţi proprietari individuali; toate aceste cartiere vor fi incluse în oraş după al Doilea Război Mondial. - o menţiune specială trebuie acordată zonelor verzi. Cele mai importante au fost realizate în partea de nord a oraşului, avînd ca ax şoseaua Kiselef: parcul Herăstrău, ştrandul şi parcul Tineretului, precum şi hipodromul Băneasa, pe locul căruia a fost realizată, în anii ‘60, zona expoziţională. 3. Perioada postbelică 1950 – 1989; noile ansambluri de locuinţe, prin caracteristicile lor morfologice, au constituit unul dintre cele mai pregnante tipuri noi de forma urbană apărut după cel de-al doilea război mondial. 3.a. Perioada anilor ‘50 o factori decisivi: situaţia politico-economică (refacerea după război), discursul lui Kruschev din 195411, asupra industriei de construcţii şi arhitecturii. o obiective: asigurarea fondului locativ o instrumente: Planul Director din 1935, cvartalul, ansamblul de locuinţe colective o influenţe: arhitectura stalinistă – cvartal, microraionul, arhitectura funcţionalistă o rezultate şi continuitate: intervenţii de mai mică amploare, subordonate, de cele mai multe ori, prevederilor Planului Director din 1935: ansambluri de imobile colective tip cvartal: Bucureştii Noi, Vatra Luminoasă, Academia Militară etc., ansambluri funcţionaliste: Floreasca, Ferentari, construcţii izolate pentru completarea fronturilor stradale în zona centrală: Piaţa Romană, bd. Magheru, bd. 1848, str. Brezoianu, B-dul Pache Protopopescu, etc., refaceri de fronturi stradale, cu unele dezvoltări în adîncimea terenului: bd. Iancu de Hunedoara, Şos. Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, bd. Muncii, gara Obor, gara de Nord, bd. 1 Mai, Calea Griviţei, bd. Bucureştii Noi etc. 3.b. Perioada anilor 1965-1975 o factori decisivi: situaţia politico-economică: Constituţia din 196512, o obiective: asigurarea fondului locativ o instrumente: locuinţa colectivă organizată în microraioane; prezenţa unităţii de vecinătate; mari ansambluri de influenţă franceză (grands ensembles)- locuinţa colectivă este realizată prin mijloace industrializate şi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, conform unor proiecte-tip, cu înălţimi de P+4 sau P+10 o influenţe: principiul urbanismului liber promovat de Charta de la Atena (CIAM 1933) o rezultate şi continuitate: Obiectul arhitectural este considerat a fi o parte organică a întregului oraş şi de aici trecerea de la locuinţa individuală la cea colectivă şi de la oraşul tradiţional (ţesut caracterizat de o acumulare de parcele individuale, proprietate privată), la mari ansambluri de locuit “de stat” (în proprietatea statului). Microraionul, (ansamblu rezidenţial constituit ca o entitate organică în scopul de a conecta locuitorii prin asigurarea utilizării zilnice a instituţiilor şi spaţiilor socio-culturale13) cu teritoriu bine determinat în funcţie de o distanţă de utilizare de cca 500m, pentru cca 10.000 de locuitori, este unitatea morfologică majoră caracteristică noilor zone de locuit, in anii 60. Mari ansambluri periferice de locuit ("cartiere dormitor") realizate pe terenuri neocupate anterior - Balta Albă-Titan (prevăzut iniţial pentru circa 170.000 locuitori), Drumul Taberei (pentru 150.000 locuitori), Berceni (pentru 220.000 locuitori), Pajura - sau prin preluarea tramei stradale existente – Militari (ansamblu care, în 1968, avea deja construite peste 17.000 apartamente), generând monotonie şi uniformitate în noile zone construite. 3.c. Perioada anilor ’80 (1975- 1989) o factori decisivi: situaţia politico-economică (comunismul ajuns în faza politicilor economice de rationalizare), locuinţa colectivă economică, dimensiunea teritorială a planificării oraşului şi satelor („sistematizarea satelor”), cutremurul din 1977 o obiective: asigurarea fondului locativ pentru muncitorime, destructurarea spaţiului public tradiţional, discret, organic şi impunerea tipului de piaţă urbană amplă, deschisă, organizată în relaţie cu sediul Comitetului Central al PCR, zone de adunare pentru festivităţi („pietele civice”) o instrumente: Legea străzilor din 1975 care duce la flancarea străzilor cu fronturi uniforme o influenţe: reducerea importului de formule verificate prin experienta ţărilor din Europa centrală şi de vest şi, dimpotrivă, influenţe puternice ale organizării spaţiale din China şi Coreea de Nord ( în urma vizitei lui Ceausescu din 1971) o rezultate şi continuitate: pondere mare a ansamblurilor de locuinţe colective: simultan cu continuarea marilor ansambluri periferice, se restructurează ansamblurile existente prin: placări şi refaceri integrale ale unor fronturi stradale, cu eventuale dezvoltări în adâncimea terenului (densificări): Calea Dorobanţi, Calea Moşilor, bd. 1 Mai, Banu Manta, Titulescu, şos. Mihai Bravu, Ştefan cel Mare, Iancului, Pantelimon, bd. Lacul Tei, str. Ştirbei Vodă etc., restructurări radicale ale unor zone periferice construite anterior: Rahovei, Apărătorii Patriei, Pantelimon, Colentina - Lacul Tei, Pipera, Băneasa, Crîngaşi etc.; monotonie şi uniformitate în noile zone construite prin definirea fronturilor prin imobile-tip de apartamente a fost structurat un sistem alcătuit din două zone concentrice Bucureştiului – una cu o distanţă medie de 35-60 km, iar cel de- al doilea la 20-25 km, care aveau în vedere utilizarea unor spaţii naturale sau amenajarea altora destinate populaţiei Capitalei. În interiorul teritoriului urbanizat s-a realizat o structură a spaţiilor de agrement corespunzând noilor organizări funcţionale: Parcul Tineretului (avut însă în vedere de primărie încă din 1912), parcurile centrale ale marelor cartiere Balta Albă-Titan, Drumul Taberei, Crângaşi etc. 4. anii ‘80 Figura 23Bucureşti etape evolutive: leagănul istoric al oraşului(centru), tendinţa naturală de dezvoltare spre nord (panglică neagră) şi intervenţiile din anii 1980-1989| sursa: Harhoiu, D, 2001, Bucureşti , un oraş între Orient şi Occident, Bucureşti, Simetria, p. 15. o factori decisivi: politici economice falimentare adaugate efectelor crizei economice şi politice est-europene; izolarea regimului Ceauşescu de către cele mai importante cancelarii ale lumii. o obiective: restructurarea centrului oraşului o instrumente: Legea străzilor din 1975 care duce la flancarea străzilor cu fronturi uniforme, o influenţe: continuarea influenţei asiatice- începutul construcţiilor megalomanice o rezultate şi continuitate: restructurări radicale ale unor zone periferice construite anterior: Rahovei, Apărătorii Patriei, Pantelimon, Colentina - Lacul Tei, Pipera, Băneasa, Crîngaşi etc., monotonie şi uniformitate în noile zone construite prin definirea fronturilor prin imobile-tip de apartamente. - înlocuiri sau refaceri parţiale, ale unor clădiri multietajate, situate de-a lungul arterelor centrale, datând din perioada interbelică, distruse de cutremurul din 1977: imobilele Casata, Scala, Dunărea, Wilson etc., - intervenţii radicale în zona centrală, cu implicaţii majore asupra structurii urbane: ansamblul Casei Poporului (Palatul Parlamentului) până la şos. Mihai Bravu, intervenţie care a şters caracteristicile morfologice pre-moderne într-o măsură semnificativă. 5. Perioada ”postrevoluţie” (1989-2008): oraşul este caracterizat de fragmentare progresivă, zonele urbane cu funcţionalităţi diferite, de mărimi diferite şi având caracteristici morfologice variate. o factori decisivi: instabilitatea politică şi economico-financiară a ţării, promulgarea legii prin care locuinţele colective construite în perioada comunistă devin proprietatea locatarilor lor (fiind vândute de către stat la preţuri derizorii), promulgarea primei legi democartice a Construcţiilor - Legea 50/1991, declanşarea retrocedărilor proprietăţilor confiscate de regimul comunist o obiective: re-structurarea profundă a societăţii şi a tuturor mecanismelor statului o instrumente: constituirea noii clase politice (compusă, parţial din foşti activişti de partid şi angajati ai Securităţii, convertiţi în oameni de afaceri) s-a făcut, în mare parte, prin acumulări de capital provenit din specula imobiliară, prin aportul corupţiei din administraţia publică (nepregatită să ţină piept „asaltului” de interese private) o influenţe: boomul imobiliar s-a realizat după o reţetă 100% capitalistă, cu aportul instituţiilor bancare (mai ales după 2001) care oferă facil credite pentru construcţii de locuinţe. Modelul locurii la periferie (preferabil în locuinţe individuale pe parcelă proprie) este pe deplin instaurat - pe de o parte prin importul mult-râvnitului model al suburbiilor americane, pe de alta parte, din nostalgia populaţiei de sorginte rurală, artficial adusă de regimul comunist în marile oraşe, pentru „viaţa la ţară”. Realizarea în 2000 a PUG-ului şi felul în care, în anii următori, a fost încălcat sistematic, dă măsura slăbiciunii întregului sistem şi a lipsei de pregătire a administraţiei publice. o rezultate şi continuitate: dezechilibrarea către nord astructurii oraşului, sub o puternică tendinţă de dezvoltare atât a locuinţelor pe parcelă cât şi a birourilor; apariţia şi dezvoltarea rapidă a unei periferii total necontrolate, pradă intereselor individuale şi a influenţelor politice - cu densităţi mici, ocupare haotică, compromiterea unor situri valoroase (maluri de ape, liziere de păduri), şi crearea unui decalaj între infrastructură şi dotările necesare noilor „cartiere” şi posibilităţile autorităţii publice de a le asigura. Degradarea şi lipsa de atenţie acordată zonelor protejate şi patrimoniului arhitectural aferent zonei centrale, ghettoizarea centrului istoric. Figura 24Imagine satelit a zonei Iancu Nicolae, periferia nordică a Bucureştiului, Voluntari, 2002, 2014; “Non- formă urbană” exprimând deruta statului şi a societăţii în egală masură. CAPITOLUL II | Lecţia trecutului : principalele abordări morfologice Prezentarea abordărilor clasice ale formei urbane prin prisma morfologiei ca disciplină analitică conduce la o clasificare a acestora în trei mari filiere de gândire, (italiană, franceză, britanică), la care se adaugă abordarea olandeză contemporană, care aduce un plus de noutate. Sunt aduse în discuţie următoarele subiecte: pozitia morfologiei urbane în cadrul a două paradigme conceptuale majore, forma urbană în cadrul urbanismului contextual, aşezarea în oglindă a urbanismului tehnic (reglementar) şi a celui formal (ca arta urbană), emergenţa modelului structural-sistemic în abodarea morfologică a oraşelor şi metropolelor. La rădăcina acestor abordări morfologice vom găsi o opoziţie clar exprimată între forma generică specifică modernismului şi forma specifică, pe care morfologia actuală o promovează, ca reacţie la uniformitatea şi standardizarea excesive care au caracterizat urbanismul ultimelor decenii ale sec.XX. Opoziţie paradigmatică şi „coboară mai adânc” în istoria urbanului ca fenomen corespunde unei oscilări permanente între o viziune nostalgică (New Urbanism) sau idealizantă asupra oraşului (City as home, Garden City, La Ville radieuse) şi una progresistă, inovativă, deschisă exeprimentului şi înnoirii continue (City as network, City of Bites, Collage City, etc). prima paradigmă s-a hrănit din dictatul lui Leon Batista Alberti asupra formei arhitecturale şi a infuzat întreaga Renaştere, prin refuzul oricarei neclarităţi, a informului, a hazardului (Francescato, 2012). a doua paradigmă a aparut în planurile lui Domenico Fontana, cel care, în 1585, a fost însărcinat de Papa Sixtus al V-lea cu restructurarea Romei→ concepea oraşul ca o reţea, cu noduri marcate de obeliscuri şi trasee direcţionate -„tunele ale viziunii” (perspective, n.n). puterea pe care metafora o capată în modelarea mentală mai întâi şi apoi fizică, a formei urbane→devine evident motivul pentru care prima şcoala adevarată de morfologie urbană este cea italiană. II.1. Şcoala italiană (4 paşi) a. Premisele teoretice puse de Salverio Muratori (1910-1973). tipologia urbana→o sinteza spontana, variabila in timp și spațiu, a unui mod de viață, speicific unei culturi; introduce ideea de proiectare spontană (spontaneous design), afirmând că istoria formei urbane este o secvență spontană a fenomenului constructiv (operative history). istoria nu este acolo pentru a ne satisface curiozitatea: ea trebuie să fie folosită, pusă să lucreze în procesul de proiectare teoria şi metoda sa de interpretare a oraşului pleacă de la credința că impasul modernismului în arhitectură a fost generat de o criza tipologică și ideologică. urmare a studierii exemplelor concrete de forme urbane (“Studi per una operante historia urbană di Venezia”, 1959), →“METODA TIPOLOGICĂ” ca abordare morfologică în procesul de proiectare. lua în considerare → structurile spaţiale sunt forme materiale concrete (nu abstracte), transformate după reguli generate de un sistem complex, purtător de experienţă şi semnificaţie (procese culturale, sociale, economice, etc.). aşadar, formele materiale nu sunt simple containere pentru funcţiuni, ele conţin ideile şi experienţa (meşteşugul) culturii locale. Studiul formelor include astfel studiul culturii înmagazinate în ele. CONSTRUCŢIA nu poate fi separat/ă de MEDIU ELEMENTUL ANSAMBLU PARTEA ÎNTREG ORAŞUL ISTORIE metoda de studiu a formelor definite mai sus →gruparea lor pe tipuri ţinând cont de cele 4 scări de vizualizare depsitate la nivelul formei urbane: CONSTRUCŢIE - DISTRICT (ZONĂ) – ORAŞ – TERITORIU (ÎN ORDINEA CRESCATOARE A COMPLEXITAŢII). el a ţinut cont de următoarele aspecte: elementele de design (părţi componente), structura internă a elementelor (dispoziţia, relaţia cu întregul reprezentat la următoarea scară), relaţia dintre formă şi utilizare (funcţiune),aspectul formal (în ce formă se materializează la o scară mai mare, ex. o piaţă, un bulevard, un pol, etc.) Figura 25 Tipuri de ocupare a loturilor cu locuințe identificate în Florența, Roma și Genova | sursa: Gianfranco Cannigia asistentul lui Muratori, Definiţia lui Muratori privitoare la tip este: un construct de convenţii şi norme care există într-o anumită regiune, sau oraş şi care evoluează în timp pe baza experienţei →noţiunea de tip este folosită în opoziţie cu cea de standard: prima conţine ideea de bogăţie culturală, pe când cea de-a doua face referire la normă tehnică, săracă din punct de vedere cultural. Metoda lui Muratori se situează într-o zona de interval sau de negociere între o abordare intuitivă a formei urbane (pe care o doreşte eliberată de constrângerile moderniste) şi o abordare stiinţifică, riguroasă a acesteia (Cataldi, 1998). Figura 26 Studiu tipologic in scopul reconstrucției unui fragment de ţesut urban, San Frediano Firenze, sursa: Urban Morphology, Technische Universiteit Eindhoven, 2009 b. 1960 – 1980: Carlo Aymonino, Aldo Rossi După Muratori, au urmat trei generaţii de nume sonore de teoreticieni şi cercetători, care au dus mai departe ideile şi conceptele iniţiale. Lucrarea lui Aldo Rossi - “Architettura della città” / “The architecture of the city” (1966) si cea a lui Carlo Aymonino - “La città di Padova”(1970) vor avea o influenţă mare asupra arhitecţilor din toată lumea. În abordarea lui Aymonino si Rossi, sunt stabilite noi repere pentru o abordare analitică a spaţiului urban şi arhitectural, prin: introducerea noţiunii de “permanenţă” a structurii urbane dată de acele aspecte ale formei urbane (construcţii, spaţii, monumente) cu valoare specială (particularitate) pentru identitatea oraşului (elemente care asigură rezilienţa). crearea de tipologii care relaţionează varietatea construcţiilor care definesc spaţii urbane specifice (străzi şi pieţe) cu forma de ansamblu a oraşului. analize la nivel de micro-scară a structurii materiale a oraşului aflata intr-un proces continuu de transformare. c. 1975 – 1990: Gianfranco Caniggia, Gian Luigi Maffei - metoda “atomistă” dezvoltând şi ducând un pas mai departe teoria lui Muratori, Gianfranco Caniggia şi Gian Luigi Maffei studiază procesul de creştere urbană, fiind interesaţi de aspectele dinamicii formei urbane. susţin crearea de tipologii ce relaţionează forma urbană cu situl, prin procese de formare autonome, dependente de locul formării, manifestandu-se împotriva autonomiei şi lispei de relaţie între loc şi formă. au pus bazele unei abordari “atomiste” în 5 trepte si 5 scări de analiză, oraşul fiind explicat în funcţie de logica elementelor sale constitutive: de la cea mai elementară structură, la cea mai amplă - analiza se face la nivel de parcelă, insulă urbană, ţesut urban, cartier şi oraş. “Il progetto nell ’edilizia di base’” (1984) susţin conceptul de “arhetip” ca “tip de bază", esenţă a tipurilor care poate genera tipuri noi, încorporând lecţia trecutului extinsă critic către prezent fără riscul pastişei. idea creativităţii morfo-spaţiale ghidate de context, în cadrul căreia tipul (clădirii, n.n.) este rezultatul unui “proiect colectiv”, încercându-se astfel, crearea unui stil nou, fără pericolul pastişei. domus-ului roman, ca arhetip pentru tipurile medieval şi arhetipurile ancestrale→au creat modele evolutive de organizare a aşezărilor umane: crucea pentru cardo(in schema urbanismului roman de fondare a unui oraș, ieșită din delimitarea etruscă, un cardo este o axă rutieră nord-sud care structurează orașul) şi decumanus (un drum orientat de la est la vest, într-un oraș, într-o tabără sau într-o colonie romană) şi modelul hipodamic, labirintul pentru ţesutul urban vernacular văzut ca o reţea cu origine şi centru. O altă contribuţie a celor doi cercetători italieni conceptul de înauntru(inside) şi afară (outside) în termeni morfologici o clădire este atât un înauntru (relaţionat cu viaţa privată şi la nivel de oraş, relaţionat cu istoria acestuia), cât si un înafară, care stă sub efectul forţelor sociale şi al viitorului Pe fundalul înca influentei tradiţii moderniste şi progresiste din teoriile de arhitectură şi din planificarea urbană, teoria se aşază în contrast, refuzând a mai privi obiectul de arhitectură în sine, detaşat de contextul şi utilizatorii săi. d. 1985 –2010: Bernardo Secchi, Paola Vigano, Stefano Boeri21 Cea mai recentă ramură a şcolii italiene de morfologie →analiza morfo-tipologică “golurilor” urbane caracteristice spaţiului urban postmodern al oraşului-regiune. Secchi distinge două tipuri de “goluri” urbane: o goluri funcţionale o goluri spaţiale provenite din dezafectarea infrastructurii caracteristice secolului al XIX-lea (abatoare, fabrici, infrastructura feroviară, infrastructură portuară, etc.), goluri “imense colecţii de obiecte amplasate unele lângă altele” în suburbie care reflectă “societatea descompusă” fără locuri de întâlnire, locuri goale deoarece nu au niciun rol atribuit. (Secchi, 1993) Boeri introduce termenul de terrain vague (Barcelona, pentru care propune o analiză urbană alternativă a spaţiului urban contemporan alături de analiza “mutaţiilor”, “fluxurilor” şi a “conteinerelor”). II.2. Şcoala franceză Şcoala franceză→preocupare principală studiul şi transmiterea modelelor arhitecturale şi introducerea analizei aspectelor sociale aferente formelor urbane. particularităţile modului lor de abordare: - oraşul este considerat a fi producător de relaţii sociale şi economice care se reflectă în forma fizică – o abordare “bottom-up” a designului urban. - valoarea istorică a oraşului rezistă “modelor” din arhitectură, deci, analiza morfo-tipologică evidenţiază atât tipurile persistente cât şi elementele de adaptare creativă - contrar afirmaţiei lui Le Corbusier (“statistica este motorul designului urban”), oraşul este considerat mai mult decât un aranjament abstract de date; analiza include şi modul de “experimentare” psiho- socială a mediului, iar „urmele” sunt considerate indicatori ai vieţii urbane. - modalitatea de lucru vizează înţelegerea bazei structurii urbane prin descoperirea logicii formei de organizare – “citirea oraşului”, nu imitaţia formelor. - prin studiul comparativ al soluţiilor bune din trecut se asigură posibilitatea definirii unui cadru teoretic pentru proiectare. Ex. ideea de insulă urbană închisă şi deschisă (Christian de Portzamparc) şi ideea de schimbare de scară tipologică în funcţie de dimensiunea unităţii de intervenţie. Castex şi Panerai au dezvoltat o metodă specifică de analiză de “citire a oraşului” - - înţelegerea creşterii urbane sub impactul istoriei şi factorilor socio-eonomici - analiza structurii urbane, reperajul elementelor principale ale macro-formei urbane - analiza tipologică dezvoltată ca metodă distinctă de analiză - înţelegerea peisajului urban- identificând elementele compoziţionale de tipul limite, norduri, parcursuri, sectoare (prin apliarea teoriilor lui Lynch, Cullen and Unwin). Panerai insistă asupra percepţiei în mişcare a oraşului, prin relevarea secvenţiala a spaţiului urban. - identificarea caracteristicilor existente (evitând imaginile idealizate şi impunerea modelelor spaţiale predeterminate) Analiza tipologică, dezvoltată ca metodă distinctă de şcoala franceză, - propune alegerea meticuloasă a instrumentelor de cercetare în funcţie de situaţie, evitarea criteriilor de analiză generale (specificitatea metodei), punând accent pe pe proces şi pe indiciile oferite de experienţă - se folosesc tipuri diferite şi diferite relaţii între tipuri (de exemplu: a. familia tipică; b. tipul de bază (typ consacré); c. prototip, arhetip; nivele de analiză; e. variaţii/tranziţii între tipuri;) cu scopul obţinerii unui model specific dinamic şi nu al unei imitaţii în raport cu tipurile preexistente. Fazele analizei tipologice propuse de aceasta abordare sunt: A. definirea “corpului” analizei (lat. corpus) A.1. nivele de analiză: elemente arhitecturale, construcţii, parcele, grupări, etc.. A.2. detalierea zonei: prioritizare, corelare cu orizontul de timp şi scopul analizei B. clasificare temporară B.1. inventariere B.2. sistematizarea informaţiei după criterii (structurale, formale, estetice, funcţionale, etc.) B.3. evaluare şi corecţie B.4. clasificare temporară (gruparea elementelor în familii) C. elaborarea tipurilor C.1. clarificarea proprietăţilor obiectelor dintr-o grupare / familie C.2. definirea tipurilor pe baza proprietăţilor comune D. alcătuirea tipologiei (ordonarea tipurilor într-un sistem) D.1. relaţii şi “descendenţă” (identificarea relaţiilor de dezvoltare, adiţie, modificare, tranziţia către altă ramură de tipuri) D.2. domeniul de variaţie al tipului D.3. consensul, gradul de recunoaştere a tipului (care este baza socială, economică, politică, culturală, etc., a recunoaşterii tipului). Metoda - a fost calificată ca una „detectivistică”, pentru ca mizează mult pe modul detaliat de interogare asupra tipologiilor consacrate, conducând la re-evaluarea acestora din perspectiva utilizării şi recalibrării modelului odată cu viaţa urbană (a nu judeca aprioric o anumită tipologie). - in cadrul demersului de analiză trebuie să fie înlocuită rutina cu plăcerea descoperirii, jocul/ inventarea de metode, creativitatea şi implicarea în experienţa parcursă. Atitudinea care domină în metoda propusă de școala franceză de morfologie impune câteva „crezuri”: - fară prejudecăți sau poziții predeterminate în analiza părților componente ale țesutului urban! - fară judecăti rapide! - analiza urbană înseamnă„recâștigarea orașului” - contra imitării formale / pro înțelegereaformei II.3. Şcoala britanică Școala britanică s-a orientat către o scară mai mare a propus studiul "peisajului urban" (townscape) prin analize la nivelul întregului oraş. reprezentanţii ei au pornit iniţial pe calea unei abordări de factură geografică, studiind modul de planificare urbană pe baza unei combinaţii ce cuprindea: planul urban, tiparul (patternul) formelor construite, şi modul de utilizare a terenului. la acel moment, orientarea lor era mai mult planimetrică (nu includea studii ale volumelor 3D, precum în şcoala italiană) şi instrumentele de analiză de factură economică Conzen distinge trei categorii de analiză în morfologia aplicată: a) forma oraşului captată prin intermediul planului (reprezentare cartografică/ 2D); b) ţesutul urban (modul de articulare a clădirilor şi parcelelor); c) utilizarea solului şi a clădirilor în detaliu (analiza functională). Conzen considera că oraşull este un palimpsest social şi cultural, astfel încât există straturi vechi care se păstrează şi unele noi, scrise peste cele vechi, pe care le acoperă (Whitehand, 2001). Abordarea lui Conzen in analiza morfologică este una similară cu metodele din ştiinţele naturale şi din geografie, punând sub lupă fiecare componentă a oraşului, detaşată de întreg (străzi, parcele şi construcţii), baza analizei fiind parcela, considerată „cadrul istoric”, element definitoriu. introduce totodată şi noţiunea de „unitate de plan” (plan units) - părţi ale oraşului cu aceleaşi trăsături morfologice, reflectând condiţiile socio-economice ale momentului când acestea s-au format. ajunge să explice conceptul de „peisaj urban stratificat” (layered urban landscape), ca amalgam de intervenţii şi contribuţii, care deţine, în aceste layere, seturi de informaţii legate de evoluţia oraşului II.4. Contribuţia olandeză Abordarea olandeză combinaţie a celor menţionate anterior, presupune studiul şi definiţia structurii spaţiale a unei zone urbane ce include atât ideea de "peisaj urban" cât şi cea de tipar (pattern) urban în relaţie cu teoriile şi modelele de proiectare sau cu referinţă la originea şi evoluţia istorică. această abordare a generat tehnici de analiză şi design urban bazate pe reprezentarea grafică a structurii spaţiale. Rădăcina acestei abordări se află în şcoala olandeză de arhitectură, ca parte a mişcarii expresioniste din perioada 1910-1920, a generat ulterior şi alte curente celebre, precum mişcarea din jurul grupului de Stijl, tradiţionalismul, brick- cubismul şi constructivismul. Problemele centrale în abordarea morfologică olandeză sunt insula şi lotizarea. Planul lui Berlage pentru Amsterdam constituie un exemplu elocvent în acest sens: chiar nefiind integral realizat, principiile de organizare a macro-formei urbane s-au păstrat până azi. in experienţa olandeză nu vom găsi multe studii morfo-tipologice deoarece aceştia au folosit această abordare în relaţie directă cu proiectarea. exemplu Panerai şi Mangin folosesc exemple de proiecte olandeze pentru a ilustra relaţia dintre ţesutul urban existent, pattern, parcelar şi compoziţia spaţiilor libere şi tipologia de construcţie. abordarea olandeză introduce de fapt utilizarea desenului analitic, sub formă de cartare (mapping) sau diagramă, ca instrument de analiză şi proiectare a obiectelor spaţiale la toate scările, de la imobil la oraş şi regiune. CAPITOLUL III Sistemul morfologic urban Sistemul morfologic urban este o alcătuire complexă formată din patru sub-sisteme componente (sub-sistemul parcelar, sub-sistemul construit, sub-sistemul viar si sub-sistemul spatiului liber/plantat) între care se stabilesc relații reciproce(de condiționare, influențare, co- generare) influențat şi la rândul sau influențează de/ un context spațial și teritorial, care este parte a formarii sale→ conține mijloacele și condițiile de utilizare predominantă a teritoriului, anumite conformări ale limitelor / ale sitului, precum și logicile de constituire a macro-formei urbane. este dotat cu un conținut și o semnificație care îl fac capabil să mențină configurațiile formale și după ce au dispărut condițiile de formare a acestora (remanență) posedă un limbaj spațial prin care este exprimat un sistem social și politic (prin rapoarte de continuitate/discontinuitate, centru/periferie, sus-jos, etc) are ca suport țesutul urban→ expresia suprapunerii și contopirii parțiale de forme urbane, desfașurată în timp și spațiu. evoluția sa în plan morfologic se realizează cu ajutorul unor operații proprii dinamicii a componentelor sale (divizare, superpozare, juxtapunere, etc)- care se numesc operatori și care acționează în dependență de contextul și de mijloacele pe care acesta le oferă. III.1. Contextul teritorial și condiționarile sistemului morfologic urban Sistemul morfologic urban dotat cu un conținut și o semnificație care îl fac capabil să mențină configurațiile formale și după ce au dispărut condițiile de formare a acestora (remanență) posedă un limbaj spațial prin care este exprimat un sistem social și politic (prin rapoarte de continuitate/discontinuitate, centru/periferie, sus-jos, etc) are ca suport țesutul urban, care este expresia suprapunerii și contopirii parțiale de forme urbane, desfașurată în timp și spațiu. evoluția în plan se realizează cu ajutorul unor operații proprii dinamicii componentelor sale (divizare, superpozare, juxtapunere, etc)- care se numesc operatori și care acționează în dependență de contextul și de mijloacele pe care acesta le oferă. inainte de analiza componentelor tipologice ale unui țesut urban, este esențială o revizuire a contextului teritorial, a constrângerilor istorice și conjuncturale, precum și a spațiului imediat și limitelor care îl definesc. III.1.1.Teritoriul Teritoriul este un decupaj spaţial generat de prezenţa umană: dezvelire-defrişare a unui spaţiu amorf şi investirea lui cu memorie, muncă, spiritualitate, prin asumare-cultivare - teritoriu umanizat (Puşcaşu, 2010). Dpdv antropologic, fiecare om însă defineşte un loc şi totodată un tip de centralitate spaţio-temporală, iar locuirea într-o comunitate conturează teritoriul acesteia. este un process de însuşire a spaţiului general, prin fragmentări successive, pe baza criteriilor şi principiilor de structurare a mediului din punct de vedere antropic (Machedon, 2006). dimensiunea sa este dată de elementele care contribuie la conformarea lui- relief, climă, limite administrative, istorie, populaţie. spre deosebire de spatiu, un teritoriu se poate caracteriza statistic decât perceptual (în termeni de raţii, procente - ale evoluţei populaţiei, evoluţei economice, procentului de ape, păduri, etc). Spaţiul una din categoriile dominante ale existenţei umane deoarece reprezintă suportul dezvoltării antropice. din punct de vedere urbanistic este acel decupaj determinat geometric în trei dimensiuni (ca şi spaţiul arhitectural), ca suport al proiecţiei gândirii şi activităţii umane desfaşurate în localităţi urbane sau rurale. structura spaţiului este determinată de trei etape (logici) de formare: etapa de început / identificare - care depinde de nevoi umane primare (de ex. necesitatea de a obţine hrană prin cultivarea pământului), etapa de creştere, cultivare, adaptare la mediu (ex. adaptare la condiţiile impuse de relief, sol, prezenţa apei, a vecinilor, prădătorilor, etc) şi etapa de orientare – acţiunile necesare pentru atingerea scopului (ex. Logica 3 – delimitarea spaţiului de cultivat, aducerea apei, configurarea locului, etc.) Habitatul natura umană şi-a păstrat în esenţă trăsăturile fundamentale care răspund structurii primare a habitatului. definit pe de o parte, de elemente calitative de identificare (răspund la întrebarea:cum este?) si de elemente spaţiale de orientare (răspund la întrebarea: unde şi în ce fel?). Toate cele trei logici care intră în mecanismul de structurare a spaţiului definesc fragmentele spaţiale majore: Teritoriul, Spaţiul, Locul. III.1.2. Spaţiul Spațiul este domeniul de orientare şi localizare a omului în teritoriu. funcţionează ca mecanism declanşat de intuiţia spaţială: omul de la câmpie- defineşte spaţiul proximitătii sale cu punctele cardinale (nord, est, etc), cel de la deal sau munte îl defineşte prin sus, jos. În funcţie de structura spaţiului (topografie, grad de închidere, raport de dominare, etc.) se pot defini intuitiv categorii precum: înauntru/inafară, aici/dincolo. orientarea omului presupune formarea unei imagini a contextului, ca produs atât al percepţiilor imediate, cât şi al memoriei experienţelor din trecut, folosite pentru a interpreta informaţii şi pentru a orienta acţiunile De la teritoriu la spaţiu nu este doar un salt scalar, ci şi unul de intensitate. Teritoriul este asumat colectiv, spaţiul este asumat atât colectiv, cât şi individual. Spaţiul în mediul antropizat - urban sau rural- este teritoriul comprehensibil de către om, în percepţie cotidiană. Nici un spaţiu nu este total obiectiv - el este perceput şi experimentat diferit de la un individ la altul, aşadar dă naştere unor imagini diferite. Se cunosc 5 categorii teoretice de spaţiu: a) spaţiul fizic, b) spaţiul perceptual, c) spaţiul existenţial d) spaţiul cognitiv, e) spaţiul geometric/abstract (abstractizarea este progresivă de la prima categorie la cea din urmă). Spaţiu morfologia face apel atât la forma exterioară (spaţiul fizic) cât şi la forma rezultată prin experimentarea spaţiului (perceptuală, cognitivă) – ataşând inseparabil forma fizică de un conţinut al posesiunii ei cotidiene. Spaţiul se descrie cel mai adesea în termeni de configuraţie (sau sintaxă). III.1.3. Locul Principiilor fenomenologiei heideggeriene, Ch. Norberg-Schulz →locul ca fiind central, pentru că faţă de acesta, omul (sau comunitatea), stabileşte relaţii cu vecinătăţile şi restul experienţelor. Locul este înţeles ca având un caracter aprioric /iniţial (datorat unor elemente obiective de configurare), dar şi un caracter rezultat în baza unei experienţe ce ţine de cotidian este interpretat pe de o parte, ca “spirit”- entitate structurată şi structurantă (în relaţie cu determinante obiective ale spaţiului) - şi pe de altă parte, este o expresie a individualizării prin acţiune şi comportament uman (teritorializare). În th lui Ch. Norberg-Schulz, locul poate fi definit atât obiectiv (măsurabil), cât şi subiectiv (în baza percepţiei ficărui individ). in morfologia oraşului actual, în care policentricitatea este un efect al multiplelor interese şi al posibilitătilor din ce în ce mai mari de acces şi mobilitate, locul ca centru exprimă puterea de concentrare-polarizare- reprezentare a forţelor şi factorilor de dezvoltare, integrând în structura sa aspecte fizice (condiţii de viaţă), aspecte funcţionale (practice, sociale) şi aspecte simbolice (semnificative). Genius Loci → element fundamental în sistemul de orientare al omului în lume, ţinând de nevoia de securitate/siguranţă în raport cu un context. fiecare loc are o calitate unică, dar care nu e doar suma atributelor obiective, ci este un atribut sintetic şi difuz, conţinut în datele “genetice” ale spaţiului respectiv, incluzând modul în care acel spaţiu a fost sau este utilizat, cultivat, re-creat de către oameni. Locul din punctul de vedere al componentelor sale obiective, putem aminti de structura sa, care poate fi definită în raport cu două coordonate: direcţia şi deschiderea (în raport cu corpul uman) (Machedon, 2006). Astfel, locul este caracterizat în mod intrinsec de: Orientare a) pe verticală (sus-jos): - indică dimensiunea sacră, facând rapel la axis mundi, ca simbol arhetipal al trecerii direcţionate prin dimensiuni cosmice/divine sau abisale/ suprareale. - o direcţie ierarhică, de subordonare, dificil de parcurs, raportată permament la divinitate. b) pe orizontală (înainte-înapoi, stanga-dreapta): - indică dimensiunea concretă (cadrul, planul) de acţiune antropică care asigură extensia spaţială, teoretic infinită prin acumulare de experienţe (mişcare, descoperire, mutare, relocare, migrare, roire, transhumanţă, translatare, etc.) Scară exprimând relaţia dimensională care există între elementele spaţiului şi între om şi acestea. Scara umană exprimă un optim al acestei relaţii de raportare între om şi spatiu, raportat la confortul posibilităţilor psiho-motorii ale percepţiei şi mişcării. Caracter acesta poate fi înţeles o i) prin prisma formei, însens Gestalt-ist(întreg în care fiecare componentă în parte este bine definită), o ii) prin prisma atributelor uman-sociale (personalitate, inter-relaţionarea indivizilor) o iii) uman-spirituale (artefacte ale creaţiei omului, reflectare prin spirit a unor fenomene naturale şi umane). Între diversitatea morfologică la nivelul spaţiului şi caracterul locurilor se stabileşte o relaţie directă: atributele de diferenţiere morfologică se comportă ca elemente de particularizare în planul percepţiei spaţiale şi sunt valorizate şi însuşite pozitiv de către populaţie, contribuind la formarea, în timp, a unui anumit caracter. În The Image of the City, Kevin Lynch (1960) propune “citirea” spaţiului urban în funcţie de hărţile mentale generate de anumite elemente ale morfologiei sale: a) Trasee: străzi, trotuare, cărări şi orice prin care oamenii parcurg spaţiul descriind itinerarii, parcursuri ale spaţiului urban. b) Margini/limite: limite perceptive ca pereţi, construcţii, cornişă, deal, ţărm, etc.. c) Regiuni: zone din oraş relativ mari care se disting prin identitate şi character d) Noduri: puncte focale, lintersecţii, locuri, etc. e) Repere: obiecte identificabile care ajută orientarea în spaţiu III.2. Rolul limitei în diferenţierea morfologică Implicaţiile spaţiale pe care le are limita în morfologia orașului acoperă o plajă largă: de la aspectele de ordin ideatic şi filozofic, de la postura de act ritualic în fondarea așezarilor umane, apoi de principiu de organizare internă a componentelor, la un rol operațional de ierarhizare tipologică și interpretare culturală. În vorbirea curentă, ne referim la limită ca un element de separaţie care marchează eterogenitatea de posesie, dar şi dimensiunea imaginarului, a ieşirii din comun, din contingent, din normă. ca principiu general de organizare, limita explică deopotrivă identitatea lucururilor şi existenţa oricărui univers cosmotic în general Obsesia latină pentru limite→ Romulus trasează o graniţă şi îşi ucide fratele pentru că nu a respectat-o. Dacă graniţele nu sunt recunoscute, atunci nu poate să existe civitas (Eco, 2004:30). Urbs şi civitas sunt născute împreună, prin acţiunea limitei. Ocuparea teritoriului de către comunităţi →instituirea unei ordini, ca proiecţie a ordinii universale, pe un spaţiu definit de hotarecerte. limita se întâlneşte ca element primordial în edificarea aşezărilor umane şi a construcţiilor. se instituie prin operaţiuni ritualice de limitare, atât în oraşele elenistice construite după modelul lui Hipodamus, cât şi în oraşele imperiale romane, în care sunt definite cele doua axe perpendiculare - cardo şi decumanus- care se întretaie în Centrum, locul unde Axis Mundi leaga cerul si pamantul se defineste astfel spaţiul urban, ca un interior organizat, ierarhizat şi un exterior (“pomerium”, lipsit de ordine). alegerea şi definirea locului unde urma să fie aşezarea, precum şi spaţiul urban însusi sunt rezultatul unei operaţii (limitatio) cu o mare încarcatură simbolică, culturala şi de reprezentare. Definire filosofică a limitei →“locul din care un lucru îşi începe esenţa sa“ dezvăluie două atribute importante în definirea relaţiei limită-spaţiu-loc: o limita ca principiu al diferenţei o limita ca revelatoare a identităţii lucrurilor/locurilor. spaţiul este ceva rânduit, cedat, eliberat în vederea aşezarii unei limite, iar locul este un spaţiu pregătit şi marcat prin prezenţa limitei care strânge laolaltă În postura de hotar, limita separare între interior şi exterior, între două lumi diferite care se confruntă şi se înfruntă. în anumite condiții, limita devine sursă a segregării sau chiar a conflictului. segregării funcţionale pe baza unei segregări social-politice: limita fizica a cetăţii era şi limita socială a locuitorilor ei. Limita poate oferi confort şi calitate vieţii: ea ocroteşte (un spaţiu apropriat, lizibil, structurat, familiar) → este garantul securităţii personale sau comunitare (în lumea arhaică, dar şi în lumea foarte modernă). situaţie specială a limitei în plan spatial →ea devine interioară oraşului, împărţindu-l în două (ex. Kahun), segregarea socială fiind în acest caz o consecinţă a segregării spaţiale În Evul Mediu şi Renaştere, limita apare deja ca si concept theoretic, constientizandu-i-se rolul fundamental. Leon Batista Alberti, în “Oraşul ca o casă mai mare”→limita este separare între spaţiul public şi cel privat Leonardo da Vinci → rolul de diferenţiere, dar şi de legatură, anticipându-se necesitatea descentralizării oraşelor mari. III.2.1. Tipuri de limită în spaţiul urban Pornind de la diferite moduri de relaţionare a entităților spațiale în teritoriu, se pot identifica diferite serii de tipuri de limită după topografie - limite topografice – declivități, piscuri, lanţuri muntoase, etc după utilizarea terenului - limite funcţionale - zone rezidenţiale, industriale, etc după natura ţesutului urban - limite structurale – ţesut vechi, ţesut de intervenţie, etc. după prezenţa infrastructurii - limite infra-structurale – căi rutiere, feroviare, edilitare, zone neconstruibile din cauza unor implanturi subterane după împărţirea administrativă - limite administrative - limita intravilanului, limita administrativă a localităţii, limite de sectoare după regimul juridic - limite juridice - limite între domeniul public şi cel al persoanelor fizice/juridice, al Statului sau al Autorităţii publice locale după caracterul economic - limite socio- economice – între zone cu caracter social diferit, cu preţ diferit, cu valori diferite ale somajului , ale scolarizării, ale criminalităţii, etc după caracterul ambiental - limite ambientale – între zone cu ambianţe urbane diferite, provenite din utilizări sau factori naturali diferiţi ▪ Limita între un cartier rezidențial liniștit și o zonă industrială poluantă ▪ Granița naturală între un parc urban și o zonă construită dens ▪ imita dintre o zonă turistică plină de viață (ex. Centrul Vechi al Bucureștiului) și o zonă administrativă formală (ex. Piața Victoriei). după durabilitatea în timp - limite efemere, perene, ocazionale. ▪ Limite efemere→Un târg sau festival temporar care ocupă o zonă urbană și creează limite provizorii (ex. târgurile organizate în Piața Constituției). ▪ Limite perene→O zonă delimitată permanent de râuri, canale sau infrastructuri (ex. Dâmbovița, care delimitează cartiere precum Rahova sau Vitan). ▪ Limite ocazionale→Barierele instalate pentru evenimente speciale, cum ar fi restricționarea circulației în jurul Arenei Naționale în timpul unui concert. după raportul în timp - limite istorice – care au dispărut cu mult timp în urmă - păstrate doar parţial (ex: limitele mahalalelor tradiţionale ale Bucureştiului) ▪ Limite care au dispărut cu mult timp în urmă→Zidurile vechii Cetăți București (din perioada medievală), care nu mai există fizic, dar pot fi identificate prin documente istorice. ▪ Limite păstrate doar parțial→Limitele fostelor mahalale bucureștene, cum ar fi Mahalaua Dudești sau Mahalaua Colentina, care mai sunt vizibile în unele configurații stradale. după rolul lor în cadrul evoluţei oraşului - limite metabolizate/ne-metabolizate, structurante, mutilante ▪ Limite metabolizate→Transformarea fostelor fabrici și uzine în zone rezidențiale sau comerciale moderne (ex. zona Timpuri Noi, care s-a adaptat la noile cerințe urbane). ▪ Limite nemetabolizate→Platformele industriale abandonate, care creează zone neutilizate și baricade în dezvoltarea orașului (ex. platforma IMGB în București). ▪ Limite structurante→Bulevardele principale care definesc structura urbană (ex. Bulevardul Magheru). ▪ Limite mutilante: Clădiri sau infrastructuri care au distrus o parte din țesutul urban istoric (ex. Casa Poporului și demolările masive din zona Uranus). după prezenţa lor fizică în oraş - limite vizibile/invizibile ▪ Limite vizibile→Ziduri, garduri sau râuri care separă clar două zone (ex. râul Dâmbovița între Universitate și Tineretului). ▪ Limite invizibile→Limitele socio-economice între cartiere, care nu au o manifestare fizică, dar sunt resimțite (ex. diferența socială între cartierele Ferentari și Cotroceni). după poziţia lor faţă de oraş - limite interne/externe structurii urbane ▪ Limite interne→Limita dintre cartiere în cadrul orașului (ex. granița între Dorobanți și Floreasca). ▪ Limite externe→Limita dintre oraș și localitățile limitrofe (ex. București – Voluntari sau București – Popești-Leordeni). după poziţia faţă de centrul oraşului - limite exterioare/tangente/secante(interior sau exterior), limite peri- centrale, periferice ▪ Limite exterioare/tangente/secante: Limitele tangente: Străzi principale care delimitează centrul istoric de zonele vecine (ex. Calea Moșilor sau Bulevardul Carol I în București). Limitele secante: Intersecții majore care traversează centrul (ex. Piața Unirii). ▪ Limite peri-centrale: Cartierul Cotroceni, care este aproape de centrul Bucureștiului, dar nu în inima acestuia. ▪ Limite periferice: Centura Bucureștiului, care marchează marginea orașului. după caracterul lor intrinsec – limite închise/ rigide/opace/ deschise/flexibile ▪ Limite închise/rigide/opace: Ziduri sau garduri înalte, cum ar fi perimetrul Palatului Cotroceni. ▪ Limite deschise/flexibile: Spații tranzitorii fără delimitări clare, cum ar fi zonele verzi din Parcul Carol care se leagă de cartierul Rahova. Studiul morfologic nu se opreşte doar la evidenţierea acestor tipuri de limită, ci şi la studiul dinamicii lor într-un oraș, ceea ce reflectă capacitatea de devenire a acestuia, prin metamorfoza și transformarea subtilă a diferitelor tipuri de limită. Situațiile în care acestea se pot plasa sunt foarte diverse – ▪ de la evidența totală, la camuflare, juxtapozare, divizare, multiplicare, contragere, absorbție și altele. Morfogeneza – ▪ ca ramură a morfologiei care ▪ se ocupă cu studiul devenirii formelor- ia în calcul și aceste transformări ale limitelor. ▪ Cercetarea lor are importanță pentru constituirea regulamentului de urbanism. ▪ Studiul amprentei timpului legată de viaţa omului / familiei, de evoluţia clădirii pe parcelă impune regulamentului de urbanism o anumită atitudine față de posibilitățile de evoluţie ale unui țesut urban III.3. Elemente morfologice primare în spaţiul urban Logicii centralităţii şi convergenţei ce caracterizează ▪ provine din necesitatea oamenilor de a-şi eficientiza viaţa şi activităţile curente, adică maximizarea posibilităţilor de schimb şi comunicare, în acelaşi timp cu minimizarea deplasărilor pentru a realiza aceste lucruri ▪ Structura radial-concentrică a aşezarilor umane spontan apărute traduce fidel această logică a eficientizării activităţilor şi deplasărilor şi se exprimă prin convergenţa principalelor căi de acces dinspre exterior înspre interior, către un punct focal (materializat adesea printr-un obiect arhitectural cu valoare de simbol pentru acea comunitate: biserica, primăria, hala comercială, etc). ▪ În acest context, vorbim despre elemente morfologice primare cu rol structurant la două nivele ▪ Primul nivel, infra-ordonator, este alcătuit din o elementele geometrice o elementare, topologice, corespunzătoare unor forme de structurare initială a teritoriului: punctul/casa, linia/ strada, suprafaţa/ parcela. Elemente morfologice primare Elemente Elemente infra-ordonatoare supra-ordonatoare Punctul/ Casa - A A1 - Centrul Linia/ Strada, Axa - B1 - Trama stradala B C1 - Insula, Suprafaţa/ parcela - parcelarul C ▪ Al doilea nivel, o elemente compuse, supra-ordonatoare, o provin de regulă din intensificarea utilizării teritoriului urban şi necesităţii de creştere a conectivităţii. o Punctul topologic →centru prin corelarea intereselor, prin diversificarea activităţilor şi prin nevoia de reprezentativitate; linia/ strada devine tramă stradală într-o ţesătură ierarhizată în funcţie de importanţa locurilor pe care le deserveşte; o parcela este un ochi într-o ţesătură amplă, a parcelarului, orientată în funcţie de variate interese, oportunităţi funciare şi economice, condiţionări ale sitului. III.3.1. Punctul (A) În sens morfologic, punctul este elementul care se poate izola de un întreg, pe un criteriu suficient de puternic încat să facă posibilă existenţa sa particulară, fară a denatura ansamblul din care face parte. ▪ punctul este atât casa (construcţia, plinul), cât şi locul sau piaţa, („golul” în sens fizic, dar „plin” în ordinea semnificaţiei pe care o capăta pentru locuitori). ▪ “punctul se vede pe sine drept centrul lumii înconjurătoare” ▪ Punctul devine centru prin forţa relaţiilor care se stabilesc între diferite interese şi activităţi umane în teritoriul asezării. ▪ La fel ca orientarea, centricitatea şi excentricitatea sunt relaţii spaţiale particulare, care reflectă modul de raportare al omului la realitatea înconjuratoare. ▪ Centricitatea este o componentă puternică a viziunii şi motivaţiei personale.(Arnheim,1988/1995). Centrul ▪ este un astfel de punct de forţă la scara teritoriului: element polarizator, de identificare şi reprezentare. ▪ Economic, centrul devine purtatorul unei dinamici care re-structurează teritoriile şi regiunile Din punct de vedere morfologic, ▪ problematica centrului oraşului subîntinde pe cea a limitei (delimitarea zonei centrale), pe cea a reţelei şi sistemelor (dezvoltarea policentrică, extinderea “în pată de ulei” a centrelor, co-operarea centrelor), pe cea a reprezentativităţii şi specizalizării centrelor şi a policentralităţii la nivel regional. III.3.2. Linia (B) În morfologia oraşului, ▪ linia este strada, pietonalul, dar şi limitele dintre proprietăţi, alinierea clădirilor, linia fronturilor, linia cornişei, axe compoziţionale materializate spaţial, sau axe de percepţie. ▪ atât la nivel teritorial, cât şi la nivelul spaţiului urban, linia are un caracter ambivalent: ea poate fi „citită” pe de o parte, ca limită de separare, diferenţiere a unor unităţi de spaţiu sau elemente morfologice între ele, ▪ pe de altă parte, ca vector de conectare între două puncte de interes (spaţial, funcţional, simbolic, etc). Linia ▪ poate fi asimilată limitei, atunci când aceasta nu are „grosime” ▪ există şi limite în cadrul ţesutului urban care nu sunt linii, ci suprafeţe sau chiar volume cu rol de limită faţa de context (zone lacustre, declivităţi accentuate, taluzuri, triaje, etc). Linia poate deveni o axă, în anumite condiţii dacă ▪ există o origine (un punct de plecare, un interes concentrat într-un loc, un centru), ▪ o direcţie susţinută de un cadru urban cu o anumită consistenţă (ritm, pregnanţă, volumetrie, accente, etc) ▪ şi un punct terminus (care să justifice, spaţial sau funcţional, desfaşurarea interesului în parcurgerea axei). B1. Trama stradală Trama stradala ▪ se ajunge la trama stradala prin „con-lucrarea” liniilor şi axelor la nivel de ansamblu, prin conexiuni spontane sau planificate ▪ este un element morfologic de supra-ordonare a ţesutului urban şi de întelegere globală a sa. ▪ defineşte structura oraşului: o simplă hartă turistică o poate releva. ▪ forma tramei stradale însă poartă pecetea constrângerilor şi oportunităţilor speculate de locuitori, rămânând evidente gesturile planificate de corectare / ordonare / direcţionare a acesteia. III.3.3. Suprafaţa (C) Suprafața ▪ se obţine prin şi în acelaşi timp, denotă procese complexe succesive şi/sau suprapuse, o de: fragmentare, divizare, subdivizare, parcelare, reparcelare. ▪ În morfologia oraşului, suprafaţa primară este parcela (în intravilan), tarlaua, lotul (în extravilan). ▪ Rolul ei în cadrul ţesutului urban este similar cu cel al celulei în ţesuturile biotice şi abiotice, preluând o parte din atribuţiile funcţionale şi calităţile formale ale acestora (Machedon, 2006). Parcela ▪ în sens fizic (împrejmuită) este materializarea proprietăţii - aşa cum este ea înscrisă în acte juridice. ▪ ca entitate cadastrală, parcela este reglementată în Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, nr. 7/1996, republicata în 2006 (Prin parcelă se înţelege suprafaţa de teren cu aceeaşi categorie de folosinţă). ▪ Parcela se identifică prin: numarul poştal, numărul cadastral, elemnente cuprinse în cartea funciară a imobilului (prin operatiunea de întabulare), categoria de folosinţă (curţi construcţii, agricol-arabil, agricol-vie, livadă, paşune, etc). Caracteristici morfologice ale parcelei: Aliniamentul parcelei ▪ limita care separă domeniul public de domeniul privat (al persoanelor fizice sau juridice sau al autorităţilor locale/ statale) sau limita proprietăţii. Deschiderea la stradă: ▪ este un aspect important atat în sens fizic (legat de posibilitatea accesului carosabil pe parcelă) ▪ cat şi în sens economic (preţul creşte de regulă odată cu mărimea deschiderii la stradă) Adâncimea: ▪ reflectă modul de evoluţie şi provenienţa parcelei; ▪ parcelele care au o adâncime foarte mare în raport cu deschiderea sunt provenite de cele mai multe ori din parcelări agricole sau din ţesuturi pre-urbane, care se caracterizau prin folosinţa mixtă a parcelei- atât pentru locuire, cât și pentru producţie agricolă. C1. Insula urbană provine din latinescul insulae utilizat în urbanismul roman, pentru situaţia în care clădirile ocupau în întregime un fragment de teritoriu împarţit în loturi şi delimitat de strazi pe toate laturile. Insula urbană este considerată un element planimetric supra-ordonator, care participă, prin configurarea în ansambluri coerente (proiectate) şi prin repetabilitate, la obţinerea unei ierarhii şi lizibilităţi sporite. Este demn de menționat aici și tipologia insulelor urbane - insula spontană sau implicită- rezultând în urma unui proces spontan de dezvoltare a orașului/ neplanificată - insula explicită rol structurant și organizator al compoziției unui țesut urban la scara mai amplă ( Barcelona, New York) - insula hibridă – din suprapunerea peste tipul 1 a unor logici de facilitare a circulației, higieniste, funcționaliste - insula imobiliară – integral ocupată de un ansamblu construit, dezvoltat ca gest de planificare unitar (caz în care parcelarul dispare) Cele trei elemente morfologice primare– punctul/ linia/ suprafaţa – constituie baza constituirii structurii superioare a oraşului, un fel de „fundaţie” a acestei „constructii”. Compunerea dă naştere la multiple alte elemente de ordonare şi diferenţiere spaţială, care o fac un ţesut urban capabil să reziste în timp schimbării nevoilor oamenilor, o să se adapteze la acestea, o să evolueze, o să se înoiască prin noi intervenţii. Modul de articulare a punctelor, liniilor, suprafeţelor - crează → o fragmentare marcată de ritmuri, omogenităţi sau discontinuităţi, parcursuri ghidate de elemente cu rol de reper, centre coordonatoare şi subcentre subordonatoare, toate aflate într-o dinamică mai mult sau mai puţin evidentă. - mişcarea dictată de gesturi coordonate în baza unui proiect sau viziuni de dezvoltare şi de interese locale, punctuale, aleatorii în raport cu întregul, care sunt inevitabile într-un oraş viu. - sintaxa lor la nivelul întregului transcede dinamicile orizontale, fiind o chestiune de sistem, de ordonare „verticală”. - Analiza morfologică deconstruiește sintaxa, examinând fiecare element și relațiile care au determinat forma sa. - Ulterior, elementele morfologice stabilite ca fiind cele mai puternice, cu legăturile cele mai evidente şi cu stabilitatea cea mai mare în timp, sunt luate ca reper în reglementare şi planificarea viitoare a dezvoltării. CAPITOLUL IV | Componentele sistemului morfologic urban IV.1. Sub-sistemul parcelar Sub-sistemul parcelar al unei localităţi (urbane sau rurale) - este ansamblul format din totalitatea parcelelor (diviziunilor de teren înscrise ca proprietăţi distincte în acetele cadastrale) şi a relaţiilor care se stabilesc între aceste parcele şi grupari de parcele (insule). - este parte integrantă din devenirea unui oraş, - este un sistem dinamic, viu, purtând amprenta etapelor dezvoltarii şi evoluţei sale. - reflectă atât nivelul economic, capacitatea oamenilor de a-şi însuşi şi administra teritoriul ocupat, cât şi nivelul socio-cultural, de emancipare a societăţii în ansamblul ei. - Modul în care sunt păstrate, conservate, integrate, re-utilizate, re-ocupate parcelele vechi într-un ţesut urban denotă imaginaţia şi inventivitatea spiritului acelei societăţi, atât prin oamenii ei de rând, cât şi prin administatorii ei. În mediul urban, sub-sistemul parcelare compus din: - Parcela urbană - Insula urbană (grupare de parcele delimitată de strazi – element morfologic supra-ordonator) - Relaţiile dintre parcele/ tipuri de parcele/ grupări de parcele- cu implicaţii asupra celorlalte sisteme componente ale formei urbane. Relaţiile între sub-sistemele sistemului morfologic asigură armonia şi funcţionarea sistemului in intregul sau. privite evolutive denotă emanciparea morfologică- de la nivel micro, la nivel macro. analiză morfologică subtilă unui

Morfologia Urbană PDF

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript

Upgrade to continue