Izvoarele Dreptului - 2 PDF

IZVOARELE DREPTULUI - 2 4. Jurisprudenţa (practica judiciară), precedentul judiciar Precedentul judiciar și jurisprudența (practica judiciară) reprezintă un alt izvor de drept, nerecunoscut, în principiu, însă, ca atare în dreptul nostru actual. Hotărârile judecătoreşti care formează pract...

IZVOARELE DREPTULUI - 2 4. Jurisprudenţa (practica judiciară), precedentul judiciar Precedentul judiciar și jurisprudența (practica judiciară) reprezintă un alt izvor de drept, nerecunoscut, în principiu, însă, ca atare în dreptul nostru actual. Hotărârile judecătoreşti care formează practica judiciară nu constituie, de regulă, izvor de drept, pentru că acestea nu conţin reguli juridice cu caracter de generalitate şi repetabilitate, ci soluţii concrete, individuale, date în baza unor acte normative şi în vederea aplicării lor. Numai atunci când unele hotărâri judecătoreşti oferă soluţii care devin obligatorii pentru alte instanţe judecătoreşti în soluţionarea unor cauze (cazuri) asemănătoare, ele devin izvor de drept. Acest lucru este recunoscut în dreptul anglo-saxon (mai ales în dreptul englez) cunoscut ca drept comun (common law). Un asemenea izvor de drept a cunoscut o largă răspândire în dreptul roman (aşa numitul drept pretorian), precum şi în dreptul feudal, mai ales în Europa în secolul XV şi XVI. În sistemele de drept în care practica judiciară nu este recunoscută ca izvor de drept, aşa cum este şi sistemul nostru, nu se exclude însă rolul acesteia în aplicarea dreptului, și chiar, uneori și în anumite condiții, în crearea acestuia. În primul rând, practica judiciară poate semnala existenţa unor lacune legislative şi poate oferi soluţii pentru adoptarea de noi reglementări juridice normative. Practica judiciară ajută, de asemenea, practicienii dreptului la corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept în situaţiile concrete pe care le au spre soluţionare, motiv pentru care în motivarea unor soluţii se fac referiri la practica altor instanţe care au soluţionat speţe asemănătoare. Practica judecătorească (jurisprudenţa) este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate gradele. Judecătorul judecă o anumită cauză şi pronunţă hotărârea, interpretând şi aplicând cel puţin o normă juridică. Activitatea judecătorească este guvernată de două mari principii: a) judecătorul se pronunţă numai în cauza dedusă judecăţii şi nu are dreptul a se pronunţa în afara speţei, a stabili dispoziţii generale; b) judecătorul nu este, de regulă, legat de hotărâri din cauze similare, ale altui judecător. Hotărârea judecătorului nu este un izvor de drept, nu creează dreptul. 1  Atunci când instanţele supreme, de regulă, pronunţă hotărâri pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, ele devin obligatorii şi sunt izvor de drept, potrivit unor opinii din literatura juridică. Astfel, în sistemul nostru, putem identifica două excepţii de la regula enunţată anterior – cea potrivit căreia judecătorul nu creează drept - , excepţii care sunt consacrate inclusiv la nivel constituţional. Este vorba, astfel, despre deciziile pronunţate de Curtea Constituţională a României în exercitarea atribuţiilor sale şi care, conform prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. De asemenea, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţia, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. În acest sens, conform prevederilor art. 514 – 518 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmare a promovării şi soluţionării unui recurs în interesul legii, decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, data publicării fiind cea de la care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe. O astfel de interpretare și aplicare unitară a legii de către instanțele judecătorești se acordă și prin deciziile pronunțate tot de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile, decizii care se publică, de asemenea, în Monitorul Oficial al României, dată de la care devin obligatorii, iar pentru instanțele care au solicitat dezlegarea, devin obligatorii de la data pronunţării deciziei. Aceasta fiind o a treia situație, mai recentă, în care putem identifica excepția de la regula potrivit căreia judecătorul nu creează drept. 5. Doctrina În sistemul nostru de drept, ca de altfel în majoritatea sistemelor de drept moderne, doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept. Doctrina exprimă rezultatul cercetărilor ştiinţifice în domeniul dreptului, iar caracterul ştiinţific şi convingător, temeinic argumentat teoretic, al unor soluţii date de doctrină, poate influenţa adoptarea unor noi soluţii legislative, perfecţionate. Doctrina are, în consecinţă, un incontestabil rol activ, contribuind prin opiniile specialiştilor, cercetătorilor, riguros şi ştiinţific fundamentate, la crearea şi perfecţionarea normelor de drept, a unor acte normative cu un nou conţinut, superior celor anterioare. Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care specialiştii le dau fenomenului juridic. Doctrina este ştiinţa juridică care are, în general, un rol teoretic explicativ, ajutând însă pe legiuitor, dar şi pe practician în procesul de creare, respectiv de aplicare a dreptului. În dreptul actual este exclus ca doctrina să aibă valoare de iniţiator legislativ. 2  Rolul doctrinei este însă indispensabil atât în procesul legislativ, cât şi în procesul aplicării dreptului. Pe de altă parte, soluţiile propuse şi interpretările date de doctrină sunt întotdeauna fondate pe cazuri practice, acestea pornind de la fapte reale, pe care, prin interpretare şi explicare, le generalizează. Doctrina a jucat un rol important în dreptul roman, prin opera unor mari jurisconsulţi Papinian, Ulpian. 6. Contractul normativ Contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între acestea un raport juridic. Contractul este, de regulă, un act individual, care stabileşte drepturile şi obligaţiile unor subiecte precis determinate. În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte în urma acordului între două sau mai multe părţi, o regulă generală după care se vor conduce acele părţi, el poate fi socotit ca fiind contract cu caracter normativ, având valoare de izvor de drept. În trecut, contractul normativ şi-a avut importanţa sa mai ales în dreptul feudal, fiind încheiate asemenea acte între feudali şi oraşele situate pe feuda lor sau, ulterior, sau în dreptul modern prin acestea contribuindu-se la formarea confederaţiilor şi chiar a unor federaţii. În prezent, contractul normativ, ca izvor de drept, are o largă aplicabilitate în dreptul internaţional şi, mai cu seamă, în dreptul internaţional public. Subiectele principale în acest domeniu sunt statele, iar relaţiile reciproce între ele sunt reglementate prin diferite acte purtând denumirea de acord, cartă, convenţie, tratat, pact etc. În dreptul internaţional public, contractul normativ este expresie a consimţământului liber între state suverane şi independente, dar şi între state şi organizaţii. În dreptul constituţional, de regulă, federaţiile şi confederaţiile se organizează şi funcţionează ca efect al încheierii unor contracte (tratat) normative. Contractul colectiv de muncă este un contract normativ, izvor de dreptul muncii şi securităţii sociale, şi prevede condiţiile generale ale organizării procesului muncii, la nivelul economiei naţionale sau la nivelul unor ramuri economice determinate. În dreptul nostru se consideră că normele dreptului internaţional public, odată acceptate, devin parte componentă a sistemului de drept intern. Este necesar a mai preciza că izvoarele de drept arătate în acest capitol privesc dreptul în general şi sunt izvoare generale ale acestuia. În cadrul fiecărei ramuri de drept sunt concretizate cele mai sus arătate fiind precizate izvoarele specifice fiecărei ramuri, izvoare ce vor fi studiate de ştiinţa ramurii de drept respectivă. 3