CPP PDF - Procedura Penală - Cursuri Universitare

Curs I – prima ora Procedura penala -este o știință, autonomă, distinctă de dreptul penal, substanţial în materie penală, deşi formează împreună cu dreptul penal aceeaşi materie( materia penală). - nu reprezintă altceva decât latura formală a dreptului penal. Dreptul penal în raport cu această mat...

Curs I – prima ora Procedura penala -este o știință, autonomă, distinctă de dreptul penal, substanţial în materie penală, deşi formează împreună cu dreptul penal aceeaşi materie( materia penală). - nu reprezintă altceva decât latura formală a dreptului penal. Dreptul penal în raport cu această materie, este o materie generală, abstractă, ce devine concretă, prin punerea sa în aplicare, acest lucru se realizează prin procedura penală. -ne arată care sunt organele de stat (organe judiciare), prin ce atribuţii, prin ce acte si prin ce formă acestea desfăşoară activităţile judiciare din cadrul unui proces penal sau din cadrul unei proceduri penale. -este ştiinţa care, ne arată, care este calea de urmat într-un proces penal. Este ştiinţa care cuprinde regulile, (de aici formalismul acestei materii.) ce privesc, organizarea, desfăşurarea şi finalizarea unui proces penal. -această materie este eseţialmente, normativă, fiind reglementată prin normele juridice în vigoare ,aşa numitele, norme de procedură penală. Izvoarele formale ale procedurii penale: 1. Codul de procedura penala -sursa acestei materii este normativă -principala sursa este codul de procedură penală, care conţine majoritatea normelor. -este în vigoare prin Legea 135/2010 de la data de 1 februarie 2014 ,fiind precedat de alte 3 coduri. - este caracterizat ca fiind un cod cu foarte multe probleme de constituţionalitate. Unele probleme au fost rezolvate deja, altele fiind în curs de rezolvare. Codul a fost amendat de CCR, din cauza precedentului, normele care stau la baza acestei materii au suferit numeroase schimbări, în mod special, ca urmare a numeroaselor decizii CCR, în urma controalelor exercitate asupra acestor norme de procedură penală , încă din momentul intrarii în vigoare a acestei codificari. (Urmează o discuţie de consti)  Atât modalitate controlului a priori cat şi a posteriori care priveste direct procedura penală. Pentru ca acest control posterior de consti , sa se declanşeze chiar în cadrul unei proceduri juridicare trebuie să aibă legatură cu cauza penală. Excepţia poate fi invocată : - fie din oficiu (de instanţa penală) - fie la cererea participanţilor din procesul penal (procuror + părţi). Se critică practic neconformitatea normei cu prevederile constitutiei, excepţia fiind admisibilă doar atunci cand se critică o norma prevăzută într-o lege sau într-o ordonanţă a guvernului , precum şi atunci când norma are legatură cu obiectul cauzei şi dacă aceasta nu a fost declarată anterior ca fiind neconstituţională. În ipoteza în care instanţa penală constată împlinite cele 3 conditii de amdisbilitate, sesizarea CCR este obligatorie. Dacă examenul de admisibilitate se soluţionează în faţa instanţelor penale , soluţionarea excepţiei este de competenţa exclusivă a CCR. Această încheiere a instanţei penale prin care sesizează CCR are caracter DEFINITIV. Dacă instanţa penală dă o încheiere de respingere a sesizării CCR, în situaţiile în care constată că excepţia este inadmisibilă, această încheiere este susceptibilă de o cale de atac. Calea de atac aleasă de legiuitor este recursul, ce nu este prevăzut de codul de procedura penală ci de cel de procedură civilă, făcându-se astfel legătura între cele 2 proceduri. Termenul de RECURS este de cel mult 48 DE ORE si curge de la pronunţare, fiind de competenţa instanţei superioare. În ultimul timp, CCR nu s-a limitat însă doar la controlul normelor de procedură penală exclusiv sub aspectul conformităţii cu prevederile constituţiei, ci s-a extins şi cu privire la soluţiile legislative ale legiuitorului. Astfel CCR, a desfăşurat o veritabilă activitate de legiferare (se poate spune că este unul dintre legiuitorii procedurii penale, am putea să îl denumim legiuitor AUXILIAR al procedurii penale). Deciziile CCR reprezintă o importantă sursă formală a acestei materii. 2. Celelalte Coduri 3.Legi de organizare ale organelor judiciare 4. Legi speciale 5.Constituţia (care a creat acest important organism de control) 6. Tratatele constituive ale UE, precum si celelalte acte UE (decizii cadru, recomandări, directive, carta fundamentală a UE)  7. Pactele si tratatele internationale referitoare la drepturile omului , la care Romania este parte : Declaraţia universală a drepturilor omului, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice , Prevederile convenţiei pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului , ratificată de România prin Legea nr. 30 /1994. Aceasta la rândul ei a creat un mecanism de control asupra normelor de procedură penală, sub aspectul conformităţii acestora, cu prevederile convenţiei şi prevederile protocoalelor adiţionale a convenţiei europeană (curtea de Strasbourg, care a creat o jurisprudenţă consistentă în această materie, judecătorii neezitând să rescrie procedurile penale interne). Din această perspectivă a interpretării normelor prin prisma propriei jurisprudenţe, au fost create noţiuni autonome ce au caracter OBLIGATORIU, de lucru INTERPRETAT, nu doar în faţa statelor reclamante ci a tuturor statelor semnatare ale convenţiei europene. Din multitudinea de surse a acestei materii, rezultă în mare parte şi comlexitatea extraordinară a procedurii penale. 8. Decizi CCR Procedura penală este o materie care nu trebuie tratată în mod singular ci în strânsă legatură cu numeroase alte materii, de unde rezultă, caracterul pluridisciplinar al acestei materii. Astfel ,materia are legaturi strânse cu ştiinţele juridice şi numeroase ramuri de drept (dr. constitutional, dr. penal (de fond), cu procedura civila (care este dr. comun in raport cu procedura penala), dr. fiscal, dr. administrativ , DIP). Totodată are legături strânse, şi cu ştiinţele auxiliare dreptului (ştiinţa criminalisticii, criminologiei, medicina legală, psihiatria judiciară, logica juridică) Obiectul procedurii penale - Este complex, nu se reduce doar la procesul penal , a procesului intentat de societate (de stat) unei persoane presupuse ca a săvârşit o infracţiune , cu scopul de aplicării unei pedepse. Procesul penal este cel care face legatura între infracţiune şi sancţiune.O persoană poate fi sancţionată penal, doar după ce a fost condamnată definitiv. Condamarea definitivă putând fii facută doar dupa parcurgerea unui proces penal (reacţie a statului ,care se desfăşoară cu respectarea anumitor forme, anumitor reguli).Procesul penal mai înseamnă şi aplicarea legilor procesuale penale (nu poţi vorbi de proces penal dacă nu s-a încălcat legea penală) ,de aceea acesta reprezintă o activitate judiciară complexă, ce este formată dintr-o succesiune de acte care se îndeplinesc PROGRESIV( de la actul iniţial : al sesizarii, al constatarii infractiunii, de prindere, la actele ulterioare :de urmărire penală, judecată, executare). Activitatea judiciară care formează procesul penal este una CONCRETĂ, ea se realizează de organele de stat care sunt specializate în asemenea activităţi, şi de aşa numitele ORGANE JUDICIARE,ce se caracterizează printr-o mare diversitate spre deosebire de procesul civil, fiindcă există multe organe, de la organe de executare, (procurorii), continuând cu organele jurisdicţionale (judecator de dr. si libertati,ce intervine exclusiv în cursul urmăririi penale, iar apoi intervine judecătorul de cameră preliminara în faza superioară urmăriri, iar în faza terminală, un judecator delegat cu executare şi instanţa de executare). Aceasta este diversitatea extraordinară a organelor judiciare care intervin în cursul unui proces penal. Un proces penal presupune ca organele judiciare să acţioneze cu respectarea legii, releva, conditia conformităţii actelor organelor judiciare cu dispozitiile legale, şi de asemena mai presupune ca organele judiciare să nu acţioneze singular (unilateral) ci cu participarea de regulă, activa, a părţilor şi subiecţilor procesuali (participarea activă a persoanelor interesate) Procesul penal mai presupune ca organele judiciare să acţioneze cu un anumit SCOP, fiind obligate să actioneze cu BUNA CREDINŢĂ ( în scopul pentru care acestea au fost create, şi pentru care legile prevăd care sunt atribuţiile,,) în scopul CONSTATĂRII la timp şi complet al faptelor care constituie infracţiuni (persoanele să fie pedepsite în conformitate cu legea, cele nevinovate să nu fie pedepsite) Procesul penal are un scop -MEDIAT, al constării la timp al faptelor, al aflării adevarului REAL, OBIECTIV, cu respectarea unei durate rezonabile, - IMEDIAT (cel nevinovat să nu fie tras la raspundere penală, iar cel vinovat să fie pedepsit în conformitate cu vinovăţia sa) Este celebra afirmatia care s-a facut in doctrina straină, este mai just să lasi nepedepsiţi 100 de vinovaţi decât să pedepseşti un singur nevinovat. Procesul penal este complex, la fel cum este şi materia după care este condus. De aceea procedura penală reglementează, pe lângă desfăşurarea unui proces penal, mai are ca obiect şi desfăşurarea altor proceduri judiciare( dacă acestea au legaturi cu o cauza penală). Asta înseamnă că procedura penală nu reglementează doar procesul penal de fond (unde se stabileste dacă s-a săvârşit o faptă, dacă este o infracţiune) ci reglementează şi alte proceduri auxiliare,(dacă acestea au legatură cu o cauza penală, dacă au legatura cu procesul penal de FOND, procedurile camerale (cele din camera de consiliu), procedurile de executare sau cele care se referă la cooperarea judiciare penală internaţională.) Noţiunea de procedură judiciară are un sens mai larg decât a procesului penal. Procedura judiciară = formalităţile care trebuie respectate de către un organ judiciar într- o cauză penală concretă.  Se poate spune ca această noţiune este mai largă, incluzând atât proceusl penal de fond cât şi procedurile auxiliare( care nu sunt de fond, sunt formale, dar au legatură cu fondul.) Pentru derularea unui proces penal şi în general a unei proceduri judiciare, prezintă importanţă fundamentală modelul de procedura penala, adoptat de leguitor. În istoria procedurii penale, legiuitorilor de pretutindeni li s-a opus general 2 sisteme istorice: sistemul acuzatorial si apoi sistemul inchizitorial, treptat însă s-a impus şi un al treilea sistem, cel mixt sau intermediar. 1. Acuzatorial - sistem al libertăţilor (cunoscut şi aşa) pune accent pe drepturile şi libertăţile persoanelor în detrimentelor intereselor statelor. Caracaterul - public, orar şi contradictoriu care sunt aplicabile asupra procesului penal în integralitate, în toată desfăşurarea şi care presupune declanşarea procesului penal, a urmăririi, a procesului unui acuzator, precum şi egalitatea dintre părţi, în faţa unui JUDECATOR. Acesta este neuntru, ceea ce caracterizează acest sistem ca fiind unul în care judecatorul nu are un rol activ, ci pasiv, al unui simplu aribtru. Caractereristicile acestui sistem au fost împrumutate din procedura civilă, fiind din procesul privat. Acest sistem a aparut într-o societate mai puţin evoluată, a fost cunoscută pentru prima dată în perioada antică (grecia antică, roma primitivă, Galia dupa invaziile barbare, în Franţa etc) iar cel mai târziu a fost cunoscută până la sfârşitul evului mediu, fiind cunoscut şi în ţările române în perioada feudanismului. 2. Inchizitorial - sistemul a apărut mai târziu, într-o societate mai evoluată, atunci când au apărut şi jurisdicţiile specializate Caracterele specifice acestui sistem sunt opuse celui acuzatorial, astfel, acest sistem este caracterizat prin: forma scrisă (care se opune caracterului oral al procedurii), caracterul secret (lipsa publicităţii) şi prin necontradictorialitatea dezbaterilor. Acest sistem a apărut prima dată în dreptul canonic sub Papa Inoceţiu al 3lea, după care a trecut în dreptul laic, iar odată cu jurisdicţiile monarhiilor europene, ajunge la o plenitudine de dezvoltare şi aplicare, odată cu ordonanţa franceză, dată de către Ludovic al 14lea, din 1670, care am putea spune că reprezintă codificarea completă şi finală a procedurii inchizitoriale. Ca o reacţie la dezavantajele ambelor sisteme, (ambele prezentând avantaje şi dezavantaje), a aparut aşa numitul sistem intermediar sau mixt. Trecerea a fost facută datorită faptului că, în realitate, sistemele de procedura, nu erau total incompatibile între ele, existând perioade în care acestea s-au aplicat concomitent. 3. Sistemul mixt reprezintă doar o combinare raţională a princiipilor celor 2 sisteme.  A fost consacrat în Franţa în codul de instrucţie criminală, care a influenţat şi codurile noastre democratice. Acest sistem a fost susţinut şi de codul precedent, şi chiar şi de codul actual. Principiile sistemului acuzatorial, se întâlnesc în fazele jurisdicţionale, care se desfăşoară în faţa judecătorului sau în faţa instanţei penale, unde în general procedura este publică, orală şi contradictorială (elementele de la acuzatorială) ,pe când procedura de urmările penală este o procedură penală eseţialmente inchizitoriala. Codul de procedură penală actual poate fii calificat drept un cod CONTINENTAL, mixt, dar cu numeroase accente acuzatoriale, datorită surselor din common law care au influenţat masiv, legea procesuala penală în vigoare. Doctrina recentă critică tratarea acestei materii exclusiv în limitele sistemelor istorice, evoluția ulterioară a societății a condus la alte modele de procedură penală (contemporane). Această idee a sistemelor contemporane a fost avansată de Herbert L. Packer care înaintează ideea de two models of the criminal process, fiind preluată în manualele de procedură penale existente. Mai apoi, proc. pen. poate fi analizată prin prisma a două modele: A. Modelul totalitar este caracterizat de rapiditatea și certitudinea represiunii. B. Modelul liberal - primează garanțiile procesuale (nevinovă ția legală este conceptul care separă cele 2 modele și are are ca fundament respectarea principiului prezum ției de nevinovăție) În ceea ce priveşte primul sistem, direcţia pe care trebuie să se îndrepte procedura este una singură, repersiunea, cu orice preţ. Ca o consecinţă, principiile ar trebui să fie eficacitatea,( ca un principiu de prim rang), operativitatea şi certitudinea repersiunii.Drepturile sunt considerate doar obstacole. În opoziţie cu acest sistem, sistemul liberal, are alt obiectiv, acela de garantare a drepturilor şi libertăţilor persoanei, în virtutea acestui obiectiv, ceea ce primează este prezumţia de nevinovăţie (de prim rang) din care decurge în aceast sistem, conceptul de nevinovăţie legală a persoanei. În consens cu o parte a doctrinei, opinia noastră este că aceste sisteme sunt artificiale, ele fac doar să arate extreme pure ale unei abordari particulare. În ceea ce ne priveşte vom aborda această materie, din perspectiva sistemelor istorice care işi păstrează valabilitatea.  Aplicarea în timp a legii procesuale penale Principiul activității legii (tempus regit actum) În procedura penală, are o particularitate: PRINCIPIUL APLICĂRII IMEDIATE A LEGII: spre deosebire de alte legii, legea de procedură penală este doar activă, pe tot parcursul aplicării ei, cu excepțiile care sunt prevăzute de lege. Din acest principiu al aplicării imediate a legii, decurg 3 reguli. 1. Aplicabilitatea legii procesuale penale pe tot parcursul existen ței sale, pentru toate actele care se efectuează și măsurile care se dispun, din momentul intrării în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare. 2. Menținerea ca valabile a actelor care s-au efectuat și măsurile care s-au dispus, anterior intrării în vigoare a legii. 3. Lipsa de aplicabilitate a legii pentru actele care se efectuează și măsurile care se dispun după ieșirea ei din vigoare. Excepțiile, marea lor majoritate, sunt prevăzute de legea de punere în aplicare a codului de procedură penală în vigoare (Legea 255/2013) Aceste excepții sunt posibile doar în anumite situații tranzitive reglementate de legea de punere în aplicabile. Situații tranzitive: situații în care se trece de la legea veche la legea nouă în cursul desfășurării unui proces penal, sunt așa numitele legi intermediare sau succesive. Legea de procedură NU este guvernată, spre deosebire de legea penală, de principiul aplicării legii mai favorabile. Atunci când din momentul în care se declan șează procesul penal și până la finalizare intervin mai multe legi de procedură, întotdeauna se aplică legea în vigoare, legea activă. Criteriul de aplicare, spre deosebire de legea penală, nu este este momentul săvârșirii acțiunii ci data efectuării actului sau luării măsurii procesuale. Aceste situații tranzitive (tranzitorii, de trecere) sunt reglementate de norme tranzitorii, care reglementează situațiile tranzitorii și care cuprind excep țiile de la caracterul de imediată aplicare a legii procesuale penale. Aceste exceptii privesc retroactivitatea și ultraactivitatea. a) Retroactivitatea - legea de procedură penală este retroactivă când nu mai conține condiția prevăzută de legea veche și încălcată. În aceste condiții actul efectuat cu încălcarea condiției prevăzută de legea veche, de și nu era valabil potrivit legii vechi, devine valabil potrivit legii noi. Relevant: Art. 4 din L255/2013 - legea de procedură penală retroactivează când legea prevede expres acest efect în cuprinsul ei  b) Ultraactivitatea - În materie de competență: dacă din momentul în care s-a dat o hotărâre în primă instanță și până la judecarea apelului intervine o lege nouă care stabilește competența de judecare a unei alte instan țe, competen ța va fi cea care este prevăzută de legea veche. - În materie de căi de atac: întotdeauna sunt cele care sunt prevăzute de legea în vigoare în momentul pronun țării hotărârii atacate. Ultraactivitatea legii vechi este prevăzută doar pentru garantarea acestui drept al exercițiului dreptului de a uza de o cale de atac prevăzută de lege, nu în sensul limitării acesteia de aceea ultraactivitatea nu poate privi condi țiile de exercitare a unei căi de atac, ci doar dreptul de a avea acces la una dintre căile de atac prevăzute de lege - În materie de termene: sunt întotdeauna cele prevăzute de legea în vigoare din momentul în care acestea au început să curgă. În ipoteza intervenirii unei legi succesive, întotdeauna se va aplica legea veche, cea care a guvernat momentul de la care a început termenul să curgă Aplicarea în spațiu a legii procesuale penale Principiul teritorialității Legea procesuală penală română se aplică pe teritoriul statului nostru, principiu care decurge dintr-un principiu cu valoare constitu țională „Suveranitatea statului”. Pe teritoriul statului nostru nu își au aplicabilitate legile străine și nici legea română nu are aplicabilitate dincolo de frontierele de stat. Excepțiile sunt atât de numeroase astăzi încât eu nu mai cred că se poate vorbi astăzi de o teritorialitate a legii procesuale penale ca principiu, în opozi ție cu extrateritorialitatea legii procesuale penale. Extrateritorialitatea este reglementată în pactele și tratatele semnate de România privind asistența judiciară penală interna țională precum și în legea în materie care înglobează în corpul ei toate regulile de cooperare judiciară penală interna țională (Legea nr. 302/2004) - le vom studia în partea specială, ele formează o procedură penală specială, procedura privind cooperarea judiciară penală interna țională. Principiile dreptului penal procesual Sunt regulile de bază, fundamentele, tezaurul procedurii penale, au importan ță capitală prin faptul că ele reglementează întreaga desfă șurare a procesului penal. Principiile se întâlnesc în întreaga desfășurare a procesului penal. Decurg din însuși scopul normelor de procedură penală, legiuitorul în acest cod de procedură penală a ținut să arate importan ța procedurii penale în raport cu procedura civilă și în raport cu orice altă materie. De ce? Pentru că a prevăzut expres care este scopul normelor juridice procesuale penale, astfel acestea au ca scop de prim rang, exercitarea eficientă a atribuțiilor de către organele judiciare, cu respectarea garanțiilor procesuale (adică cu respectarea drepturilor și libertă ților persoanei) atât în desfășurarea procesului penal cât și în desfă șurarea altor proceduri judiciare care au legătură cu o cauză, astfel încât să fie respectată Constitu ția, tratatele constitutive ale UE, precum și celelalte acte UE, toate pactele și tratatele interna ționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Este vorba aici de sursele supralegislative ale procedurii penale și în acest fel se poate spune că drepturile și libertă țile fundamentale a persoanei se constituie ca veritabile principii ale legii procesuale penale. Legiuitorul le prevede expres în Art. 2-12 C.proc.pen. În opinia noastră, în aceste texte, sunt prevăzute doar principiile directoare, de bază, fundamentale, însă veți vedea că mai sunt și alte principii pe care le ve ți întâlni pe parcursul materiei. 1. Principiul legalității Se vorbește în procedura penală de o strictă legalitate, pentru că normele de procedură penală sunt imperative de ordine publică în cea mai mare parte pentru că procedura penală este materia în care intervine statul fiind parte din ramura de drept public intern Desfășurarea procesului penal trebuie să fie în conformitate strictă cu acest principiu și are caracter secvențial, deoarece procesul penal este divizat în anumite faze procesuale. Fiecare dintre faze are caracter autonom în raport cu procesul penal în ansamblul său pentru că se finalizează printr-o solu ție procesuală, constă în activită ți care sunt specifice fazei procesuale din care face parte și se realizează de organe judiciare specifice. Această desfășurare secven țială a procesului penal, determină desfășurarea în spirală a procesului penal, care este facilitată de reglementarea unui control sistematic și succesiv care se efectuează asupra fiecărei faze procesuale de conducătorul fazei procesuale subsecvente. Dacă se constată că s-a încălcat legea procesuală penală, procesul nu va mai continua, ci se va întoarce în faza procesuală în care s-a constata nelegalitatea și așa se justifică, vom vedea, reluarea urmăririi penale, reluarea procedurii de cameră preliminară, rejudecarea cauzei. Caz recent: durată de 13 ani. A ajuns în apel după parcurgerea tuturor fazelor procesuale precedente și a fost invocat un caz de nulitate absolută care a afectat atât judecata cât și camera preliminară, instan ța de apel a admis apelul formulat de inculpat și a anulat atât judecata primei instan țe cât și camera prelimiară și a ajuns procesul iar în fază de cameră preliminară. Urmează să solicităm reluarea urmăririi penale.  Ca un complement al acestui principiu, în opinia mea (chiar dacă textul nu prevede expres) este principiul bunei-credin țe în aplicarea legii, care incubă, nu doar părților, ci tutoror participanților la procesul penal inclusiv organelor judiciare. 2. Principiul separației funcțiilor judiciare Art. 3 C.proc.pen. Textul prevede expres care sunt funcțiile judiciare, func țiile care se pot exercita de organele judiciare/organele investite cu această putere în exercitarea unui proces penal Funcția de urmărire (organele de urmărire penală: organul de cercetare penală, procuror). În exercitarea acestei funcții organul de cercetare penală și procurorul strâng și administrează probele necesare fundamentării actului de trimitere în judecată Funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamnetale ale persoanei: se exercită în faza preliminară a procesului penal (faza de urmărire penală), este încredințată unui organ jurisdic țional special: judecătorul de drepturi și libertăți care intervine astfel în cursul urmăririi penale în toate cazurile în care se constată o încălcare a drepturilor și libertă ților fundamentale ale persoanei în cursul urmăririi penale, dar și cu privire la autorizarea actelor procurorului care sunt efectuate în această materie a protecției drepturilor și libertă ților fundamentale ale persoanei. Ori de câte ori există o interferență a actelor de urmărire penală cu drepturile și libertă țile fundamentale ale persoanei, intervine judecătorul de drepturi și libertă ți. Funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată. Este încredințată unui organ de jurisdicție specială, judecătorului de cameră preliminară. Denumirea acestui judecător este dată de faza procesuală în care se află cauza și anume camera preliminară. Cu toate acestea judecătorul de cameră preliminară în exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, verifică legalitatea actului de trimitere în judecată (rechizitoriului) și a probelor pe care acesta se întemeiază. În plus acesta mai verifică într-o procedură particulară (procedura plângerii contra solu ției de clasare a procurorului) legalitatea soluțiilor procurorului. Funcția de judecată: această funcție este încredințată instanței de judecată, aceasta judecă cauza, fondul ei, prin activită ți specifice de judecată, cu caracter jurisdicțional, finalizată printr-o hotărâre judecătorească susceptibilă să primească autoritate de lucru adjudecat și să fie pusă în executare din momentul în care rămâne definitivă. Se observă că funcțiile judiciare au legătură cu sfera de atribu ții a organelor judiciare pentru că sunt exercitate de organe judiciare cu atribu ții și corespund fiecare unei faze procesuale în care se aplică și în care organele judiciare î și exercită atribu ții potrivit legii. Funcțiile de urmărire și de dispozi ție asupra drepturilor și libertă ților fundamentale ale persoanei se exercită în faza de urmărire penală (1). Funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată și a probelor pe care aceasta se întemeiază se exercită în a doua fază procesuală, camera preliminară (2). Funcția de judecată care se exercită în faza de judecată (3). Legiuitorul a omis faza terminală, de punere în executare (4), care se realizează de organe jurisdicționale specifice, judecător delegat cu executarea și instan ța de executare. În consecință, opinia noastră este că, la aceste funcții judiciare ar trebui adăugată și funcția de punere în executare. Odată pusă în executare hotărârea definitivă, procesul penal s-a încheiat. Rațiunea care stă la baza reglementării acestui principiu este aceea a garantării imparțialității organelor judiciare care este esen țială pentru men ținerea bunei justi ții în materie penală. Plecând de la rațiunea reglementării, principiul este cel al exercitării separate a funcțiilor. REGULA: exercitarea unei funcții este incompatibilă cu exercitarea altei funcții. O singură EXCEPȚIE: confuziunea funcțiilor. Când? Când judecătorul exercită funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată. În această situa ție, după ce dispune începerea judecății, același judecător de cameră preliminară va exercita în continuare și funcția de judecată. EXCEPȚIE DE LA EXCEPȚIE: cazul în care judecătorul de cameră preliminară cenzurând soluțiile procurorului de netrimitere în judecată, dispune începerea judecă ții în procedura prevăzută de Art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen. când judecătorul de cameră preliminară sesizat cu plângere contra solu ției de clasare adică plângerea desființează clasarea și dă o încheiere de începere a judecă ții. În această situație devine incompatibil, nu mai poate participa la judecată. Remediul este repartizarea cauzei unui alt judecător în conformitate cu principiul repartizării aleatorii a cauzelor. Se aplică atât în primă instanță, cât și în apel. Legea procesuală penală actuală nu mai prevede ca principiu autonom, principiul oficialității procesului penal. Cu toate acestea, în cuprinsul art. 3 C.proc.pen. se prevede expres că aceste funcții se exercită din oficiu dacă legea nu prevede altfel. În opinia mea, este o eroare de exprimare a legiuitorului pentru că în realitate, cu excepția funcției de urmărire, toate celelalte se exercită doar la cerere. Din păcate nu este garantată separația func țiilor procesuale, trebuie făcută o distincție între funcțiile judiciare și funcțiile procesuale. Func țiile procesuale sunt cele care se exercită de către participanții din cadrul unui proces penal în raport de pozi ția procesuală a fiecăruia. Acestea sunt func ția de acuzare, de apărare și de judecată. Separarea funcțiilor procesuale reprezintă consacrarea unui important principiu, principiul acuzării care este specific primului sistem, sistemul acuzatorial, ori la noi nu este garantat. De ce? Pentru că nu este reglementată posibilitatea procurorului de a- și retrage acuzația, pentru că în toate situa țiile continuarea judecă ții se realizează din oficiu de către instanța de judecată și pentru că nu este reglementată apărarea ca funcție procesuală autonomă distinctă din moment ce tuturor organelor judiciare le incumbă obligația de a administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. 3. Principiul prezumției de nevinovăție Art. 4 C.proc.pen. Orice persoană trebuie considerată nevinovată până în momentul în care vinovăția sa este legal stabilită printr-o hotărâre penală definitivă. Generează obligații atât pentru organele judiciare, cât și pentru suspect sau inculpat, pentru persoana interesată. Organele judiciare, au obligația ca pe tot parcursul procesului penal să trateze persoana interesată (inculpatul/acuzatul) ca și cum ar fi nevinovat. Prezumția de nevinovăție este relativă , poate fi răsturnată prin probe, dar nu pe parcursul procesului penal. Pe parcurs se poate vorbi de o diminuare a prezum ției, de exemplu când este o hotărâre luată de prima instan ță nedefinitivă, dar ea persistă până când se pronunță o hotărâre penală definitivă de condamnare sau după caz de amânare sau renunțare. Acuzatul, suspectul sau inculpatul - acestora li se recunoa ște un drept procesual fundamental: dreptul la tăcere și dreptul de a nu te autoincrimina, dreptul de a nu contribui cu probe împotriva sa pentru susținerea acuza ției. Ca o consecință a acestui principiu, atunci când se administrează probe împotriva sa, persoana interesată are întotdeauna dreptul la contraprobe. Sarcina probei este întotdeauna la procuror. Ca o consecință a principiului prezumției de nevinovă ție, care este o veritabilă regulă de fond, atunci când după administrarea probelor rezultă o îndoială asupra vinovăției inculpatului, aceasta trebuie interpretată întotdeauna în favoarea acestuia, nu în defavoarea. În opinia noastră, îndoiala este o veritabilă probă de nevinovă ție. Nu se poate spune că există îndoială când sunt probe din care rezultă că inculpatul nu a săvârșit fapta și nici atunci când sunt atât probe de vinovă ție cât și probe de nevinovăție, ci există îndoială atunci când nu există la dosarul cauze, în materialul probator, nici probe de nevinovăție nici de vinovă ție = există îndoială - în această situație instanța trebuie să achite. 4. Principiul aflării adevărului Art. 5 C.proc.pen. În desfășurarea procesului penal, organele judiciare penale au obliga ția să strângă și să administreze probe în scopul aflării adevărului, să procedeze la stabilirea adevărului, exclusiv pe baza probelor, atât cu privire la faptele și împrejurările de fapt ale cauzei cât și cu privire la persoana interesată (la persoana suspectului sau inculpatului) Acest principiu prevede cerința ca aflarea adevărului să privească, nu adevărul judiciar, ci adevărul real și obiectiv, cel care concordă cu realitatea obiectivă, să se realizeze pe baza probelor, cu respectarea condi țiilor privind administrarea probelor din procesul penal. Organele de urmărire penală au obliga ția sa administreze probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Administrarea probelor de către aceste organe trebuie să se realizeze cu bună credin ță. Ca o consecin ță, respingerea sau neconsemnarea probelor cu rea-credință, se sanc ționează potrivit dispozi țiilor legale. 5. Principiul autorității de lucru judecat (Ne bis in idem) Nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată, din nou, pentru o faptă pentru care există o hotărâre judecătorească definitivă, chiar și sub o altă încadrare juridică. Pentru aceasta trebuie să fie prezente cele două elemente bis (hotărârea anterioară care trebuie să aparțină unei instanțe penale și să aibe un caracter definitiv, aici intră în anumite condiții soluțiile procurorului în consens cu o jurispruden ță a CJUE - cauza Mihalache c. României și Fruja c. României) și idem (identitatea de persoană și de faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică) 6. Principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării ac țiunii penale Art. 7 C.proc.pen. Procurorul are obligația de a pune în mi șcare și de a exercita ac țiunea penală atunci când există probe din care rezultă că s-a săvâr șit o faptă prevăzută de legea penală și nu există nicio cauză legală de impiedicare a punerii în mi șcare și exercitării urmării penale dintre cele care sunt prevăzute de lege. Prin asta legiuitorul realizează oficialitatea procesului penal. Acest principiu demonstrează că actualul cod de procedură penală men ține sistemul legalist al procedurii penale, în opozi ție cu cel oportunist, trecându-se de la o strictă legalitate în exercitarea urmăririi, la o legalitate atenuată. A șa se justifică cele două excepții de la acest principiu: a) Oportunitatea urmăririi penale: procurorul are dreptul să renun țe la urmărire, atunci când pe baza elementelor concrete ale cauzei procurorul apreciază că nu este necesară realizarea obiectului ac țiunii penale, adică tragerea la răspundere penală b) Disponibilitatea urmăririi penale: operează în cazurile în care legea procesuală penală condiționează punerea în mi șcare și exerci țiul actului penal de îndeplinire a unor condi ții de formă, de condi ții procedurale respectiv de existența unei plângeri prealabile a persoanei vătămare sau de existența sesizării a organului competent urmărirea penală 7. Principiul garantării dreptului persoanei la libertate și siguran ță. Art. 9 alin. (1) C.proc.pen. Nu e vorba de libertatea psihică, ci de libertatea fizică a persoanei.  Libertatea siguranței are ca obiectiv împiedicarea privărilor sau restric țiilor arbitrare de libertate, a excepțiilor de la acest principiu care trebuie să opereze în condițiile prevăzute de lege. În acest fel o persoană poate fi privată de libertate sau i se poate restrânge libertatea, doar ca excepție a principiului, doar în mod excep țional. Acest principiu e garantat de legea penală pe întreaga desfă șurare a procesului penal. Garanție suplimentară: - Dreptul la informare pentru o persoană fa ță de care s-a luat o măsură privativă sau restrictivă de libertate - Dreptul oricărei persoane față de care s-a luat o măsură de a o contesta. - Dreptul persoanei față de care s-a luat o măsură privativă de libertate în mod nelegal sau injust la o reparație (caracterul injust al măsurii care poate justifica dreptul la repara ție a fost introdus recent art. 9 alin. (9) C.proc.pen. ca urmare a unei decizii CCR nr. 126/2023 care a stabilit că dreptul la reparație trebuie acordat și atunci când procesul penal în care s- a luat o măsură privativă de libertate s-a finalizat printr-o solu ție de clasare)  Transcript Curs 2 Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal (continuare) Caracterul echitabil și durata rezonabilă a procesului penal „Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.” — art. 8 C. pr. pen. 📌 Însă, în opinia noastră, acest principiu în mod eronat se referă doar la două faze ale procesului penal: urmărirea și judecata. Echitabilitatea procedurii se impune ca principiu în raport de întreaga desfășurare a procesului penal, adică în raport de toate fazele procesuale. În conținutul acestui principiu director al procesului penal, este inclus și cel al respectării duratei rezonabile a procesului penal (principiul operativității). Cu toate că legiuitorul îl tratează oarecum distinct de echitabilitate, în realitate acesta face parte din caracterul echitabil al procesului penal, care este definit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și clarificat prin jurisprudența Curții de la Strasbourg (CEDO), care își are deplină aplicabilitate în această materie. Scopul urmărit prin derularea unui proces penal (adică constatarea la timp și completă a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar persoana vinovată să fie pedepsită potrivit vinovăției sale), trebuie să se realizeze cu respectarea principiului duratei rezonabile a procesului penal, în limitele trasate de jurisprudența CEDO, remediul aplicabil fiind o procedură specială reglementată expres în cod, intitulată „contestația privind durata procesului penal”. Transcript Curs 2 1  Principiul garantării dreptului la apărare Legiuitorul face, astfel, ca dreptul la apărare să fie un principiu fundamental al procesului penal. Dreptul la apărare este un drept complex; nu se identifică cu dreptul la un avocat, care este doar o componentă a dreptului la apărare. „Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat.” — art. 10 alin. (1) C. pr. pen. Dreptul la apărare înseamnă în primul rând dreptul recunoscut persoanelor interesate (părțile și subiecții procesuali principali) de a se apăra ele însele, în mod direct (nemijlocit), dar și dreptul de a fi asistate de un avocat. Dreptul persoanelor interesate de a se apăra ele însele este garantat prin obligația corelativă care este instituită în sarcina organelor judiciare în toate fazele procesului penal, de a asigura exercitarea efectivă a acestui drept de către „profani” (i.e. persoanele interesate). Dreptul la un avocat este un drept privilegiat. Acesta presupune în primul rând alegerea avocatului și în subsidiar, în cazurile de asistență juridică obligatorie prevăzute expres de legiuitor, desemnarea unui avocat din oficiu. Dreptul la un avocat nu este un drept absolut. Beneficiarii acestui drept pot renunța oricând la acest drept. Importanța acestui drept, însă, este capitală pe planul garanțiilor procesuale. 💡 Recent, Legea nr. 122/2024 a introdus o completare a art. 10 C. pr. pen., care acum reglementează în mod expres, la alin. (7), regimul neexercitării dreptului părților și subiecților procesuali principali de a recurge la serviciile unui avocat. Sunt instituite următoarele reguli: neexercitarea acestui drept trebuie să fie voluntară și conștientă; oricând după ce beneficiarii și-au manifestat în mod expres voința de neexercitare a acestui drept, aceștia pot reveni asupra manifestării de voință, putând exercita acest drept oricând în cursul procesului penal; neexercitarea dreptului la un avocat este supusă controlului organelor judiciare, cărora le revine obligația de a informa beneficiarii dreptului cu privire la conținutul acestuia, dar și cu privire la consecințele neexercitării acestui drept, ceea ce în mod evident plasează dreptul la un avocat în prim- planul dreptului la apărare, ca principiu fundamental al procesului penal. Transcript Curs 2 2  Ca o consecință a recunoașterii dreptului la apărare ca principiu, atât persoanelor interesate, cât și avocatului le este recunoscut dreptul de a beneficia de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării. Acest drept a fost preluat din art. 6 par. (3) lit. b) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Întreaga jurisprudență a Curții de la Strasbourg este pe deplin aplicabilă în legătură cu această chestiune a acordării timpului necesar pregătirii apărării. Dreptul la informare Totodată, este recunoscut dreptul la informare al suspectului / inculpatului (care este persoana interesată la cel mai înalt grad, pentru că este persoana împotriva căreia se exercită acțiunile în procesul penal). Acest drept a fost preluat din art. 6 par. (3) lit. a) din Convenție. „Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridică a acesteia.” — art. 10 alin. (3) C. pr. pen. Suspectul / inculpatul este informat în două etape succesive din cadrul procesului penal: este informat cu privire la fapta și încadrarea juridică pentru care s-a dispus continuarea efectuării urmăririi penale față de acesta; după punerea în mișcare a acțiunii penale, este informat cu privire la fapta materială și încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Dreptul la tăcere și neautoincriminare De asemenea, este recunoscut și dreptul la tăcere și la neautoincriminare al suspectului / inculpatului. Dreptul de a nu face declarații îi este adus la cunoștință înainte de fiecare audiere, de către organul judiciar. „Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație.” — art. 10 alin. (4) C. pr. pen. Totuși, reglementarea acestui drept și instalarea lui printre principii nu este la adăpost îndeplinită, pentru că nu este reglementată și garanția exercitării acestui drept, și anume: Transcript Curs 2 3  obligația organelor judiciare de acordare a avertismentului cu privire la consecințele neexercitării acestui drept. Acest drept nu este reglementat nici în Convenția Europeană, dar este reconuscut de către Curtea de la Strasbourg ca o consecință a recunoașterii principiului prezumției de nevinovăție, care face parte el însuși din procesul echitabil. Buna-credință în exercitarea dreptului la apărare Dreptul la apărare trebuie însă exercitat cu bună-credință. „Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.” — art. 10 alin. (6) C. pr. pen. 📌 În opinia noastră, această prevedere nu era necesară, atât timp cât buna-credință nu este prevăzută ca principiu autonom al procesului penal. Putem trata buna- credință ca un complement al principiului strictei legalității, constând în obligația care revine tuturor participanților la procesul penal (inclusiv organelor judiciare) de a acționa în procesul penal întotdeauna în conformitate cu dispozițiile legale. Într-un fel, reglementarea expresă a bunei-credințe în exercitarea dreptului la apărare dezechilibrează procedura, pentru că aceeași condiție trebuia prevăzută în mod egal și pentru exercitarea funcțiilor procesuale, inclusiv și în mod special a funcției procesuale de acuzare. Totuși, art. 5 alin. (2), care prevede că „[…] respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului cod.”, impune într-o oarecare măsură respectarea bunei-credințe și de către organele judiciare. Principiul respectării demnității umane și a vieții private Art. 11 reglementează de fapt în conținutul său două principii. Respectarea demnității umane „Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane.” — art. 11 alin. (1) C. pr. pen. Transcript Curs 2 4  Acest principiu nu se aplică doar în cursul urmării penale sau în cursul judecății, ci în toate fazele procesului penal. Presupune interzicerea torturii, a tratamentelor inumane, degradabile și a cruzimilor. Este o aplicare a art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind incidentă și aici jurisprudența aferentă a Curții de la Strasbourg. Respectarea vieții private „Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într- o societate democratică.” — art. 11 alin. (2) C. pr. pen. 💡 În Codul de procedură penală, sunt reglementate numeroase garanții ale ambelor principii, reflectate atât în reglementarea unor procedee probatorii comune (cum este percheziția), cât și în materia metodelor speciale de cercetare sau de supraveghere tehnică, pe care le vom studia în semestrul viitor. Principiul folosirii limbii române ca limbă oficială a procesului penal „Limba oficială în procesul penal este limba română.” — art. 12 alin. (1) C. pr. pen. „Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română.” — art. 12 alin. (2) C. pr. pen. Prin derogare de la acest principiu, se permite minorităților naționale să-și folosească limba maternă, însă doar în fața instanțelor de judecată, urmând ca actele procedurale să se întocmească întotdeauna în limba română. Transcript Curs 2 5  📌 În opinia noastră, limitarea acestei excepții doar la procedurile care se desfășoară în fața unei instanțe este nejustificată, iar derogarea este aplicabilă în toate fazele procesuale, nu doar în cele jurisdicționale. Dreptul la un interpret „Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret. În cazurile în care asistența juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ține de soluționarea cauzei.” — art. 12 alin. (3) C. pr. pen. De asemenea, în ceea ce privește părțile și toți subiecții procesuali care nu cunosc limba română, nu o înțeleg sau nu se pot exprima în limba română, li se recunoaște dreptul la un interpret gratuit pe întreaga desfășurare a procesului penal, cu toate că și în această privință legiuitorul limitează posibilitatea recurgerii la un interpret la procedurile jurisdicționale. 📌 Așa cum am expus deja, opinia noastră este că această limitare nu se justifică. În cazurile de asistență juridică obligatorie, care justifică desemnarea unui avocat din oficiu, este prevăzut un regim special, derogatoriu. Se prevede dreptul special al suspectului / inculpatului de a comunica cu avocatul său prin intermediul unui interpret gratuit, în vederea pregătirii apărării și a audierii, cât și în pregătirea căii de atac prevăzute de lege sau a oricărei altei cereri care sunt necesare pentru soluționarea cauzei. „În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreți autorizați, potrivit legii. Sunt incluși în categoria interpreților și traducătorii autorizați, potrivit legii.” — art. 12 alin. (4) C. pr. pen. De regulă, interpretul trebuie să fie autorizat, iar la fel și traducătorul. Transcript Curs 2 6  ⚠️ Prin excepție, în procedurile de audiere, se prevede expres că în toate cazurile în care nu se poate asigura prezența unui interpret autorizat, atunci comunicarea va putea fi realizată prin intermediul oricărei altei persoane. Acțiunile judiciare în procedura penală Acțiunile judicare sunt esențiale pentru că ele formează fondul procesului penal. Procesul penal de fond nu poate fi declanșat în absența unei acțiuni judiciare. Procesul penal de fond este o înlănțuire de acte care se realizează progresiv și care sunt orientate spre un anumit scop: acela de a stabili dacă s-a săvârșit o faptă, cine a săvârșit fapta și dacă persoana care a săvârșit fapta răspunde penal, ca mai apoi aceasta să fie adusă în fața unei instanțe penale pentru a fi judecată și pentru a i se aplica o sancțiune penală, dacă este găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Acțiunea judiciară este modalitatea juridică prin care conflictul de drept penal născut din săvârșirea unei infracțiuni este adus în fața unei instanțe penale pentru a fi soluționat. Din acest conflict, se pot naște două pretenții: pretenția punitivă a statului — de pedepsire a persoanei vinovate; pretenția reparatorie a persoanei prejudiciate, dacă se contată că prin infracțiune s-a cauzat nu numai o lezare a ordinii sociale, ci și un prejudiciu material sau moral. În acest fel, conflictul de drept penal născut din săvârșirea unei infracțiuni ar putea antrena două categorii de acțiuni judiciare: acțiunea penală (principală) — o acțiune publică, apaținând statului și exercitată de funcționari ai acestuia (magistrații Ministerului Public); acțiunea civilă (subsidiară) — o acțiune privată, aparținând persoanei care a fost prejudiciată prin infracțiunea săvârșită și care se constituie parte civilă în proces. Datorită originii comune a acestor acțiuni (prima are ca origine infracțiunea, iar cea de-a doua, prejudiciul cauzat prin infracțiune), cele două acțiuni nu sunt incompatibile, ci dimpotrivă ele contribuie la aceeași operă, adică la soluționarea procesului penal. Structura acțiunii judiciare Acțiunea judiciară are o structură complexă. Aceasta conține următoarele elemente: Transcript Curs 2 7  temeiul acțiunii: temeiul de fapt — constă în fapta materială săvârșită; temeiul de drept — constă în norma juridică (de drept penal / civil) încălcată. obiectul acțiunii — constă în tragerea la răspundere juridică penală sau civilă; aptitudinea funcțională a acțiunii — acțiunea judiciară trebuie să fie aptă să genereze acte procesuale și procedurale, care sunt necesare desfășurării procesului penal (cu alte cuvinte, trebuie să fie exercitabilă); 💡 Acțiunea judiciară nu este exercitabilă când nu este necesară realizarea obiectului sau când obiectul nu poate fi realizat. subiecții acțiunii: subiecții activi — titularii acțiunii; subiecții pasivi — cei împotriva cărora se îndreaptă acțiunea. Raporturile dintre cele două acțiuni judiciare Istoric În istoria procedurii penale, sunt cunoscute trei sisteme: sistemul confuziunii acțiunilor — prin aceeași acțiune a statului, se exercită atât represiunea, cât și dreptul victimei la repararea prejudiciului cauzat; sistemul separației absolute a acțiunilor — a apărut într-o societate mai evoluată, iar punctul culminant este reprezentat de Ordonanța penală „Colbert” din 1670 (Franța); sistemul interdependenței acțiunilor (mixt)— a apărut inițial tot în Franța și apoi s-a extins în legislațiile romano-germanice; potrivit acestui sistem, cele două acțiuni se exercită separat, dar în același cadru procesual: procesul penal. 💡 În cadrul acestui sistem, se acordă întâietate exercitării ambelor acțiuni în cadrul procesului penal, iar în subsidiar, atunci când persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, aceasta se poate adresa judecătorului natural, adică instanței civile, pe cale separată. Transcript Curs 2 8  Diferențe între cele două acțiuni judiciare Între acțiunea penală a statului și acțiunea civilă a persoanei prejudiciate există diferențe, în pofida originii comune a acestora: săvârșirea unei infracțiuni. Acțiunea penală Acțiunea civilă 1. temei: lezarea unei valori sociale prin 1. temei: cauzarea unui prejudiciu prin săvârșirea unei infracțiuni; săvârșirea unei infracțiuni; 2. obiect: tragerea la răspundere penală; 2. obiect: tragerea la răspundere civilă delictuală; 3. caracter public — apără un interes public al statului de a obține pedepsirea 3. caracter privat — apără un interes unei persoane vinovate de săvârșirea privat al persoanei prejudiciate de a unei infracțiuni; obține repararea prejudiciului cauzat; 4. caracter cert — nu poate fi evitată sub 4. caracter eventual — exercitarea ei este nicio formă, dacă sunt îndeplinite lăsată la aprecierea exclusivă a condițiile (principiul obligativității persoanei prejudiciate prin infracțiune; punerii în mișcare și exercitării acțiunii 5. caracter accesoriu — în cadrul penale); procesului penal, se exercită și se 5. caracter independent — se exercită soluționează împreună cu acțiunea independent de acțiunea civilă. penală. Acțiunea penală Acțiunea penală este mijlocul juridic prin care se urmărește realizarea scopului procesului penal. Are ca obiect însuși procesul penal de fond, pentru că acțiunea penală este de fapt mijlocul juridic prin care o persoană care este bănuită de săvârșirea unei infracțiuni este adusă în fața unei instanțe penale pentru a fi judecată și pentru a i se aplica o sancțiune penală, dacă este găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni în urma administrării unor probe, în conformitate cu dispozițiile legale și cu principiul aflării adevărului. Obiectul acțiunii penale este definit chiar de legiuitor. „Acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni.” — art. 14 alin. (1) C. pr. pen. Transcript Curs 2 9  📌 În opinia noastră, această definiție pe care legiuitorul a preluat-o din Codul anterior este inexactă, fiindcă astăzi, în condițiile în care există așa-numitele proceduri simplificate de urmărire penală, în condițiile recunoașterii oportunității urmăririi penale ca excepție de la principiul obligativității, nu se mai poate spune că acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală. Pe de altă parte, acțiunea penală, odată pusă în mișcare, nu mai aparține Ministerului Public, iar competența de soluționare aparține exclusiv instanței penale. Procurorul, după punerea în mișcare a acțiunii penale, este obligat să o înainteze instanței penale spre soluționare și nu mai poate dispune asupra ei. Așadar, acțiunea penală are ca obiect întregul proces penal de fond, până la soluționarea definitivă a acestuia. Trasăturile acțiunii penale 1. Este o acțiune de stat — titularul acțiunii este statul, iar Ministerul Public, prin procurori și alți funcționari publici specializați, este doar gestionarul acțiunii; 2. Este o acțiune obligatorie — dacă sunt îndeplinite condițiile legale, procurorul are obligația de a pune în mișcare acțiunea penală, însă cu excepțiile admise de principiul obligativității; 3. Este o acțiune indisponibilă — odată ce este pusă în mișcare, ea trebuie exercitată în mod obligatoriu până la epuizare; 🗣 Gh. Mateuț: „Acțiunea penală este ca o ființă vie. Se naște, se dezvoltă, se maturizează și, la un moment dat, se stinge. Ea nu poate fi oprită, sub nicio formă.” 4. Este o acțiune indivizibilă — atunci când există o pluralitate de subiecți pasivi ai acțiunii penale, nu vor exista atâtea acțiuni câți subiecți pasivi sunt, ci va exista una singură (dacă într-o cauză sunt mai mulți inculpați, nu se va emite câte un act de inculpare pentru fiecare, ci unul singur pentru toți); 5. Este o acțiune personală — nu se poate îndrepta împotriva altei persoane, decât împotriva celei față de care există probe că a săvârșit infracțiunea; Transcript Curs 2 10  💡 Acest caracter personal decurge din caracterul individual al răspunderii penale, care face ca și acțiunea penală să aibă același caracter. 6. Este o acțiune autonomă — existența ei nu depinde de existența unei alte acțiuni. Punerea în mișcare a acțiunii penale Acțiunea penală se pune în mișcare de către procuror, care este unicul titular al acțiunii penale, în numele și interesul statului. Procurorul pune în mișcare acțiunea penală prin întocmirea actului de inculpare prevăzut de lege. Actul de inculpare. Ordonanța procurorului Actul de inculpare este actul prin care o persoană este acuzată oficial de săvârșirea unei infracțiuni și echivalează cu notificarea oficială a persoanei că aceasta este acuzată de săvârșirea unei infracțiuni. Unicul act de inculpare este ordonanța procurorului, care este cel mai important act de urmărire penală. Ordonanța conferă substanță procesului penal. Ordonanța procurorului stabilește limitele între care se desfășoară procesul penal de fond. Prin aceasta se indică acuzația formulată împotriva inculpatului, cauza și natura acuzației și trebuie să conțină toate temeiurile de fapt și de drept de punere în mișcare a acțiunii penale. Momentul punerii în mișcare a acțiunii penale Punerea în mișcare a acțiunii penale în sistemul actual trebuie să se realizeze obligatoriu în cursul urmăririi penale, înainte de sesizarea instanței penale. 📌 În opinia noastră, sistemul îmbrățișat de legiuitor este unul necorespunzător, pentru că permite punerea în mișcare a acțiunii penale oricând în cursul urmăririi penale, fără să prevadă criterii certe și un moment cert, iar alegerea momentului punerii în mișcare este lăsată exclusiv la aprecierea procurorului. Pe de altă parte, acest sistem permite efectuarea de acte de urmărire penală chiar și după punerea în mișcare a acțiunii penale. Or, odată pusă în mișcare, acțiunea penală nu poate rămâne la procuror, fiind obligat să o înainteze instanței penale. De aceea, în opinia noastră, punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie să aibă loc la finalul urmăririi penale, după care aceasta va trebui adusă în fața instanței penale pentru a fi soluționată. Transcript Curs 2 11  Condițiile de punere în mișcare a acțiunii penale examenul de temeinicie — din probele administrate de către organele de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, trebuie să rezulte presupunerea rezonabilă că fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită de persoana față de care anterior a fost începută urmărirea penală; ⚠️ De aceea, îndeplinirea acestei condiții presupune parcurgerea unui proces complex care se desfășoară în etape succesive în cursul urmăririi penale: începerea urmăririi penale in rem; urmărirea penală in rem; efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană care dobândește calitatea de suspect; urmărirea penală față de suspect; punerea în mișcare a acțiunii penale față de suspect, care dobândește calitatea de inculpat. examenul de legalitate — să nu existe nicio cauză legală de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale; 💡 Legiuitorul instituie, la art. 16 C. pr. pen., anumite cauze în prezența cărora acțiunea penală este inadmisibilă. Le vom analiza imediat. examenul subsidiar de oportunitate — se referă la excepția de oportunitate a urmăririi penale, care este reglementată ca o derogare de la principiul obligativității și care permite procurorului să decidă, în baza elementelor concrete ale cauzei, dacă să renunțe la urmărirea penală, înainte ca acțiunea penală să fie pusă în mișcare, atunci când consideră că nu este necesară realizarea obiectului acțiunii penale. 💡 În cazul în care procurorul decide să renunțe, acesta va emite o ordonanță de renunțare la urmărirea penală. Transcript Curs 2 12  Împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale Legiuitorul reglementează, la art. 16 alin. (1) C. pr. pen., nu numai cazuri de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, ci și de împiedicare a exercitării acțiunii penale. 📌 În opinia noastră, aceste cazuri nu pot avea ca efect împiedicarea exercitării acțiunii penale, în pofida exprimării legiuitorului, ci doar stingerea acțiunii penale, deoarece odată pusă în mișcare, acțiunea penală se exercită până la epuizare. Prin urmare, acestea sunt cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și pot conduce la stingerea acțiunii penale, în urma exercitării acesteia. Cazurile în care acțiunea penală este lipsită de temei — lit. a) – d) fapta nu există — fapta lipsește în materialitatea ei; fapta nu este prevăzută de legea penală — fapta nu este incriminată sau a intervenit dezincriminarea, ori faptei îi lipsesc elementele de tipicitate specifice vreunei infracțiuni; fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție prevăzută de legea penală; nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea — nu este vorba despre orice persoană, ci despre persoana împotriva căreia a fost sesizat organul de urmărire penală; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate — în prezența acestor cauze, fapta nu constituie infracțiune. Cazurile în care acțiunea penală este lipsită de obiect — lit. e) – j) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție de procedură prevăzută de lege pentru punerea în mișcarea a acțiunii penale — acest caz are în vedere situațiile de disponibilitate a acțiunii penale, ca excepție de la principiul obligativității; 💡 Există multiple exemple, cunoscute de la materii precum dreptul penal general sau dreptul constituțional. a intervenit amnistia, prescripția, decesul suspectului / inculpatului persoană fizică sau dispunerea radierii suspectului / inculpatului persoană juridică — acestea sunt cauze care au ca efect înlăturarea răspunderii penale; Transcript Curs 2 13  retragerea plângerii prealabile, împăcarea sau încheierea unui acord de mediere; 💡 Legea medierii nr. 192/2006 nu reglementează medierea penală! În lipsa unei reglementări a medierii penale, cea reglementată prin această lege are ca efect împiedicarea punerii în mișcare a acțiunii penale doar atunci când este prevăzută posibilitatea împăcării sau a retragerii plângerii prealabile. există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat. 💡 Acest caz de împiedicare, cât și cel de la lit. e), sunt cazuri temporare și se pot remedia ulterior. Exercitarea acțiunii penale Exercitarea acțiunii penale se realizează exclusiv în fața instanței penale, după înaintarea acțiunii penale spre aceasta, și constă în efectuarea tuturor actelor procesuale și procedurale necesare pentru a obliga instanța penală să judece cauza și să soluționeze acțiunea penală. Titularul exercițiului acțiunii penale este tot procurorul. După ce pune în mișcare acțiunea penală, procurorul este cel care se prezintă la instanță și exercită acțiunea penală. Astfel, exercitarea acțiunii penale se materializează prin susținerea și urmărirea ei de către procuror, pe tot parcursul procesului penal, până la pronunțarea unei hotărâri definitive. 📌 În opinia noastră, reglementarea este deficitară. Conform art. 14 alin. (3) C. pr. pen., procurorul poate exercita acțiunea penală pe tot parcursul procesului penal. Se impun două observații: 1. Exercitarea acțiunii penale nu este facultativă, ci obligatorie! Excepțiile sunt de strictă interpretare (oportunitatea și disponibilitatea urmăririi penale); 2. Acțiunea penală nu se exercită de către procuror pe tot parcursul procesului penal, ci pe tot parcursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive. Transcript Curs 2 14  Stingerea acțiunii penale Stingerea acțiunii penale este reglementată pentru prima dată în Codul de procedură penală în vigoare, la art. 17. Stingerea acțiunii penale poate avea loc în două faze ale procesului penal: în faza de urmărire penală — stingerea acțiunii penale are loc prin soluțiile procurorului de neurmărire / netrimitere în judecată: clasarea — pe motivul existenței vreuneia dintre cazurile legale de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale; renunțarea la urmărirea penală — dacă procurorul, pe baza elementelor concrete ale cauzei, apreciază că nu este necesară realizarea obiectului urmăririi penale. în cursul judecății — stingerea acțiunii penale are loc prin hotărârea definitivă pronunțată de instanța penală: condamnare; renunțarea la aplicarea pedepsei; amânarea aplicării pedepsei; achitare — pe motivul existenței vreuneia dintre cazurile legale în care acțiunea penală este lipsită de temei [art. 16 alin. (1) lit. a) – d)]; încetarea procesului penal — pe motivul existenței vreuneia dintre cazurile legale în care acțiunea penală este lipsită de obiect [art. 16 alin. (1) lit. e) – j)]. Domnul profesor nu a mai avut timp să epuizeze toate subiectele legate de acțiunea penală, și nici nu a continuat la cursul următor. Este vorba despre reluarea urmăririi penale și continuarea procesului penal, tratate la pag. 156 – 159 din cartea dânsului. Transcript Curs 2 15 CURS III- PROCEDURA PENALA 16.10 Continuarea procesului penal la cererea suspectului/inculpatului- un mijloc de aparare rezervat exclusiv persoanei interesate ( persoanei fata de care se desfasoara procedurile= suspect/inculpat) De ce era necesara reglementarea acestei institutii ? Pentru ca in situatia in care se dispune fata de suspect/inculpate o solutie de CLASARE in cursul urmarii penale sau de INCETARE a procesului penal in cursul judecatii pentru unul dintre cazurile din articolul 16 alin (1) lit e)- lit j) CPP ( pentru cazul in care actiunea penala este lipsita de obiect) nu inseamna ca inculpatul este nevinovat/ nu a savarsit fapta. De aceea, existand o asemenea situatie, persista o indoiala care nu este in favoarea suspectului/inculpatului, este in defavoarea acestuia. Ne regasim, astfel, in ipoteza in care situatia de fapt nu este clarificata- nu se stie daca suspectul/inculpatul este vinovat sau nevinovat, nu se stie daca el a savarsit fapta sau nu a savarsit fapta. Din acest motiv, suspectul/inculpatul care se considera nevinovat are acest interes de a cere organului judiciar ( organului de urmarire penala- OUP- in cursul urmarii penale sau instantei de judecata, in cursul judecatii) sa continue procesul penal. IN CE SCOP ?- pentru a se proba nevinovatia suspectului/inculpatului. In aceasta situatie, actiunea penala este STINSA prin clasare/incetarea procesului penal (actiunea penala devine nefunctionala). In aceasta situatie, actiunea penala fiind nefunctionala, rolul activ este preluat de suspect/inculpat. Asadar, organul de urmarire penala/instanta de judecata pierde rolul activ ( rolul de initiere a procedurii), acesta fiindu-i transmis suspectului/inculpatului, care exercita asa numita CONTRAACTIUNE ( prin care se opune solutionarii cauzei pe baza unui caz in care lipseste actiunea penala de obiect, solicitand o solutie intemeiata pe unul dintre cazurile care lipsesc actiunea penala de temei- art 16 alin (1) CPP). Cazurile in care suspectul/inculpatul poate cere continuarea procesului penal( strict determinate de legiuitor): 1. Amnistia 2. Prescriptia 3. Retragerea plangerii prealabile 4. Existenta unui caz de nepedepsire/neimputabilitate 5. Renuntarea la urmarirea penala IN OPINIA NOASTRA, doar primele trei cazuri ar putea sa justifice continuarea procesului penal, in pofida reglementarii. DE CE? Pentru ca doar in primele trei cazuri situatia de fapt este nelamurita, iar in celelalte cazuri situatia de fapt este clarificata, asadar nu are nicio justificare continuarea procesului penal in ultimele doua cazuri. Din pacate, legiuitorul nu reglementeaza o procedura corespunzatoare de solutionare a cererii suspectului/inculpatului de continuare a procesului penal. Pentru faza de urmarire penala, este aplicabil textul din Partea Speciala- art 319 CPP. IN OPINIA MEA, textul este deficitar, deoarece permite formularea unei cereri de continuare a procesului penal doar dupa ce s-a pronuntat solutia de clasare, ceea ce face ca, in realitate, cererea suspectului/inculpatului sa nu aiba natura juridica a unei cereri de continuare a procesului penal, ci sa reprezinte o CALE DE ATAC impotriva solutiei procurorului. In ceea ce priveste judecata, nu este reglementata absolut nicio procedura de continuare a procesului penal la cererea suspectului/inculpatului. In absenta unei reglementari, PAREREA MEA ESTE ca aceasta cerere trebuie invocata intotdeauna PE CALE DE EXCEPTIE. Aceasta presupune ca cererea suspectului/inculpatului sa fie urmata de o constatare prealabila a existentei unuia dintre cazurile care justifica continuarea procesului penal la solicitarea suspectului/inculpatului. Dupa aceasta, urmeaza sa se pronunte organul judiciar, dupa caz, organul de urmarire penala sau instanta de judecata. In situatia in care cererea este admisa, procesul penal va continua. In aceasta procedura de continuare, rolul fundamental il are suspectul/inculpatul, care, in sustinerea cererii, are dreptul de a propune probe. Propunerea de probe are o semnificatie aparte, deoarece in aceasta procedura, IN OPINIA MEA, asistam la o inversare a sarcinii probei: ea nu mai este a procurorului, pentru ca nu mai exista o actiune penala functionala, ci sarcina probei este a suspectului/inculpatului. In urma efectuarii in continuare a actelor, CARE VA FI SOLUTIA DATA DE ORGANUL JUDICIAR? Procurorul, in cursul urmarii penale, va da clasare pentru unul dintre cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei (art 16 CPP), daca din probele administrate ulterior rexulta existenta unui asemenea caz. Aceeasi solutie o va putea dispune si instanta de judecata, care va da incetarea procesului penal pentru unul dintre cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei, daca din probele administrate rezulta existenta unui asemenea caz. Daca, dimpotriva, din probele administrate ca urmare a cererii de continuare a procesului penal NU rezulta vreunul dintre cazurile in care actiunea penala este lipsita de temei, REZULTATUL va fi mentinerea solutiei initiale ( clasare/incetare- dintre cele prevazute la art 16 alin (1) lit e)- j), respectiv in care actiunea penala este lipsita de temei). In prima situatie, starea de fapt este clarificata in favoarea suspectului/inculpatului, insa, in cea de-a doua situatie, ea este clarificata in defavoarea suspectului/inculpatului. De aceea, atunci cand suspectul sau inculpatului formuleaza o asemenea cerere, trebuie sa se sfatuiasca cu avocatul sau daca este oportun sa formuleze o asemenea cerere. II. ACTIUNEA CIVILA Nu este vorba de actiunea civila de drept comun, ci de actiunea civila ca institutie de procedura penala, atunci cand aceasta se exercita in fata unei instante penale, respectiv atunci cand titularul ei solicita repararea prejudiciului cauzat prin infractiune in cadrul procesului penal, alaturi de actiunea penala. In aceasta situatie, actiunea civila este o institutie de procedura penala. Cand am prezentat in paralel actiunile, cu titlu preliminar, desi actiunea civila, atunci cand se exercita in procesul penal, este o actiune ACCESORIE. Totusi, ea are un obiect privilegiat, tendinta in materie penala fiind aceea de a pune actiunea civila, atunci cand se exercita in procesul penal, pe acelasi plan cu actiunea penala, ceea ce ii confera o fizionomie proprie, care o deosebeste de actiunea civila obisnuita. Astfel, actiunea civila exercitata in procesul penal prezinta urmatoarele caracteristici : - Actiune privata ( ea apartine unei persoane private, ca REGULA, persoanei vatamate prin infractiune; prin EXCEPTIE : apartine si altei persoane decat celei vatamate, daca aceasta pretinde ca a suferit un prejudiciu prin infractiune= prejudiciu indirect) - Prezinta trasaturi de oficialitate ( nu este guvernata de principiul oficialitatii, insa prezinta unele trasaturi imprumutate de la actiunea penala ; astfel, exista cazuri in care actiunea civila se exercita DIN OFICIU- nu e necesara constituirea de parte civila) CAND SE EXERCITA DIN OFICIU ?- cand persoana vatamata este o persoana fara capacitate/cu capacitate de exercitiu restransa ; in aceste cazuri, procurorul preia drepturile persoanei vatamate si exercita actiunea civila in numele si in interesul acesteia De asemenea, exista cazuri in care si instanta, din oficiu, exercita actiunea civila cand se solicita desfiintarea totala/partiala a unui inscris sau restabilirea situatiei anterioare. - Poate fi exercitata NUMAI in fata instantei penale (IN OPINIA MEA, poate fi pusa in miscare si anterior, in fata altei instante, insa exercitarea poate avea loc doar in fata instantei penale ; ratiunea rezida in originea infractionala a actiunii civile, pentru ca ea izvoraste din faptul infractional cauzator de prejudiciu) - Este disponibila si divizibila :  disponibilitatea- este un principiu traditional, care guverneaza actiunea civila indiferent de instanta in fata careia se exercita ; ca atare, si atunci cand se exercita in fata instantei civile este intotdeauna disponibila ; acesta este si  motivul pentru care ea poate fi retrasa ORICAND, pentru ca exercitarea ei depinde de vointa titularului  divizibilitate – spre deosebire de actiunea penala, nu se rasfrange asupra tuturor persoanelor responsabile pentru prejudiciul cauzat prin infractiune, ci este necesar ca aceasta sa fie indreptata separat, impotriva fiecarei persoane responsabile - este o actiune accesorie ( nu va putea fi exercitata in mod autonom, ci doar daca exista actiune penala pusa in miscare. !!!! Constituirea de parte civila nu se poate face NICIODATA prin plangere, ci printr-o cerere dupa ce s-a pus in miscare actiunea penala. Structura actiunii civile : Actiunea civila prezinta elemente de specificitate doar in ceea ce priveste obiectul si subiectul. In rest sunt aplicabile regulile generale de la actiunea judiciara. 1. OBIECTUL : Daca obiectul actiunii penale este tragerea la raspundere penala, obiectul actiunii civile il reprezinta tragerea la raspundere civila delictuala a persoanei responsabile civilmente ( !! e vorba de raspundere civila DELICTUALA, nu conteaza daca fapta ilicita izvoraste din contract). Realizarea obiectului : obligarea la despagubiri ; in natura/echivalent Realizarea obiectului actiunii civile este guvernata de principiul repararii integrale a prejudiciului. Acest principiu presupune sa se acorde prioritate reparatiei in natura, reparatia prin echivalent banesc fiind un act subsidiar. Reparatia in natura este asigurata in 3 modalitati: i. Restituirea lucrurilor CAND OPEREAZA?- cand in cursul procesului penal se ridica de la suspect/inculapt sau de la persoana careia acesta le-a dat spre pastrare bunuri care apartin persoanei vatamate (partii civile) Aceasta masura poate fi luata provizoriu, in cursul urmarii penale sau definitiv, in cursul judecatii. ii. Desfiintarea totala sau partiala a unui inscris CAND OPEREAZA ?- cand obiectul cauzei il reprezinta o infractiune de fals in inscrisuri. In aceasta situatie, instanta penala, din oficiu, desfiinteaza inscrisurile false total/partial iii. Restabilirea situatiei anterioare CAND OPEREAZA ?- cand infractiune a produs o modificare in situatia de fapt, de aceea este aplicabila doar in anumite cazuri, cum sunt nerespectarea unei hotarari judecatoresti, tulburarea de posesie. Se dispune din oficiu, insa trebuie precizat : daca prima masura poate fi dispusa si de judecatorul de camera preliminara la solicitarea procurorului, restabilirea situatiei anterioare nu poate fi dispusa decat de instanta, in cursul judecatii. In acest fel, reparatia prin echivalent banesc este una subsidiara CAND OPEREAZA?- cand nu este posibila reparatia in natura ( daca nu se gasesc lucrurile, daca sunt deteriorate, in cazul daunelor morale) IN CE CONSTA?- intr-o suma de bani, care poate fi una fixa sau care poate consta in sume esalonate In continutul reparatiei sunt introduce atat prejudiciile efectiv suferite, cat si prejudicile beneficiile nerealizate.  2. SUBIECTII A. activi Pozitia acestor subiecti este inversa fata de cea care este reliefata de infractiunea producatoare de prejudiciu. Astfel, la fel ca in cazul actiunii penale, inculpatul este subiectul activ al infractiunii, iar persoana vatamata este subiectul pasiv= SUBIECTII PRIMARI. Pe langa acestia, exista si alti subiecti. In acest fel, sunt subiecti activi: In ceea ce priveste infractiunea, inculpatul este subiectul activ, cel care se presupune ca a comis infractiunea, in ceea ce priveste constituirea civila, devine subiect pasiv. Persoana vatamata, daca a fost parte la actiune, este subiect pasiv, iar in ceea ce priveste actiunea civila este subiect activ. Sintetizand, subiectii activi ai actiunii civile sunt : - Persoana vatamata, constituita parte civila - Succesorii persoanei vatamate care se constitutie parte civila SITUATIA PARTICULARA A SUCCESORILOR : succesorii nu sunt doar subiecti procesuali, ci au calitate de parte in proces, atunci cand se constituie parte civila. SITUATIA PERSOANEI VATAMATE FARA CAPACITATE DE EXERCITIU/RESTRANSA : subiectul activ este reprezentantul legal al acesteia. In situatia in care se constata pasivitatea acestuia, inertia acestei actiuni duce la recunoasterea calitatii de titular a actiunii civile procurorului. Asadar, procurorul exercita actiunea in numele si in interesul persoanei vatamate. B. Pasivi Sunt acei subiecti impotriva carora se indreapta actiunea civila, cei responsabili de prejudicul cauzat prin infractiune, potrivit legii civile. Acestia sunt : - Inculpatul - Partea responsabila civilmente SITUATIA PARTICULARA A SUCCESORILOR : ei sunt supusi unui regim juridic special. Principiul de la care trebuie plecat este acela ca actiunea civila este susceptibila de succesiune. Asadar, in ipoteza decesului partilor, in latura civila a procesului penal se introduce intotdeauna mostenitorii acestora sau, dupa caz, succesorii in drepturi sau lichidatorii persoanei juridice reorganizate/dizolvate/desfiintate. Legiuitorul reglementeaza doar ipotezele decesului partii civile si a celei responsabile civilmente. A. IPOTEZA DECESULUI PARTII CIVILE Regula : In ipoteza decesului partii civile, actiunea civila este tinuta in competenta instantei penale, daca mostenitorii partii civile persoana fizica sau succesorii in drepturi ai persoanei juridice isi manifesta optiunea de a continua actiunea civila a predecesorului in termen de CEL MULT 2 LUNI DE LA DECES. Introducerea in proces a mostenitorilor partii civile/ succesorilor in drepturi ai persoanei juridice preuspune o analiza particulara. Astfel, in cazul decesului partii civile, introducerea in proces a mostenitorilor se realizeaza in 2 moduri: i. Iure hereditatis (in temeiul raportului succesoral)- doar in situatia in care decesul partii civile a avut alta cauza decat infractiunea ( cu conditia ca acestia sa fi acceptat succesiunea) ii. Nomine et iure proprio- cand cauza decesului o reprezinta insasi infractiunea ; actiunea civila nu mai este intemeiata pe succesiune, ci este o actiune personala, care este rezervata nu doar succesorilor, ci oricarei persoane care a suferit un prejudiciu prin decesul partii civile In ceea ce priveste introducerea succesorilor persoanei juridice, aceasta este relevanta doar in ipoteza reorganizarii persoanei juridice, care a avut calitatea de parte civila, iar introducerea in process a lichidatorilor este admisibila, daca se constata desfiintarea persoanei juridice. B. IPOTEZA DECESULUI PARTII RESPONSABILE CIVILMENTE In ipoteza decesului partii responsabile civilmente/ a reorganizarii, desfiintarii sau dizolvarii Regula este aceeasi de mai sus, dar cu o conditie=> actiunea civila ramane in competenta instantei penale, INSA cu conditia ca partea civila sa indice succesorii de drepturi sau lichidatorii persoanei juridice intru-un termen de CEL MULT 2 LUNI de la data la care partea civila a luat la cunostinta de intervenirea decesului/reorganizarii/desfiintarii/dizolvarii PJ. SOLUTIA PENTRU DECESUL INCULPATULUI- nu exista o reglementare 😊; instanta penala nu mai este competenta sa solutioneze actiunea civila, asadar ea va cadea in competenta instantei civile. PAREREA MEA ESTE CA solutia legiuitorului este una indoielnica, regelementarea fiind una neconstitutionala, pentru ca ii este ingradit dreptul partii civile de a avea acces nelimitat la justitie si aceasta este impiedicata sa-si exercite dreptul de alegere a caii de valorificare a pretentiilor civile. Cred ca legiuitorul ar trebui sa revina la solutia anterioara, in regelementarea din vechiul CPP era admisibila introducerea in procesul penal a mostenitorilor/succesorilor in drepturi sau lichidatorilor tuturor partilor. Actiunea civila este o actiune vie, de aceea ea presupune parcurgerea unor momemnte succesive in desfasurarea ei : 1. Punerea in miscare a actiunii 2. Exercitarea actiunii 3. Stingerea actiunii La fel ca acțiunea penală, este o acțiune vie, este activă, de aceea ea presupune momente succesive în desfășurarea ei, mai exact - momentul punerii în mișcare (1), exercitarea (2), stingerea (3).  (1) PUNEREA ÎN MIȘCARE A ACȚIUNII CIVILE Este admisibilă numai după ce acțiunea penală a fost pusă în mișcare și numai în fața instanței penale. Se realizează prin constituirea de parte civilă - cererea prin care persoana vătămată, care a suferit prejudiciul prin infracțiune, cere repararea pagubei suferite instanței penale, chiar în cadrul procesului penal, alături de acțiunea penală. Prin această cerere, titularul acțiunii civile își alătură acțiunea civilă, acțiunii penale Această obligație incubă și reprezentantului legal al persoanei vătămate, fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. De asemenea, și procurorului îi incubă această obligație, atunci când acesta exercită acțiunea civilă pentru persoana vătămată, fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. Modalitatea prin care are loc constituirea este chiar cererea, care poate fi formulată în scris, sau oral. Condiții de valabilitate ale cererii de constituire de parte civilă:  să aibă ca titular persoana îndreptățită potrivit legii civile;  conținutul prevăzut de lege - natura și întinderea pretențiilor, motivele pretențiilor formulate, indicarea modalității de reparație pe care o solicită;  cererea trebuie să privească repararea unui prejudiciu cauzat prin fapta pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și pentru care a fost sesizată instanța => prin urmare, va fi inadmisibilă dacă este formulată împotriva unei alte persoane decât cea trimisă în judecată sau dacă va fi formulată pentru altă faptă decât cea pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Un alt caz distinct de inadmisibilitate - atunci când a format obiectul unei convenții - a fost transmisă pe cale convențională unei alte persoane. În acest fel, terțul cesionar nu se va putea constitui parte civilă în cauză. Dacă a fost tranzacționată după constituirea părții civile, legea prevede că va putea fi soluționată de instanța penală, care va putea să dispună disjungerea acțiunii civile. În situația în care acțiunea civilă a fost transmisă pe cale convențională unei alte persoane după constituire de către persoana vătămată, terțul cesionar va putea exercita, în mod excepțional, acțiunea civilă în fața instanței penale, dar nu va putea pune concluzii cu privire la acțiunea penală. Acest raționament are la bază faptul că exercitarea acțiunii civile de către un terț este fundamentată pe constituirea de parte civilă și pe transmiterea acesteia pe cale convențională, în timp ce între terțul cesionat și acțiunea penală nu există nicio legătură. Modificarea cererii de constituire de parte civilă, după ce aceasta a avut loc se poate face în mod excepțional, în 3 situații. 1. atunci când este necesară pentru îndreptarea erorilor materiale din conținutul cererii; 2. când se impune modificarea cuantumului pretențiilor - majorare sau micșorarea acestora; 3. când nu este posibilă executarea în. natură a pretențiilor, moment în care se va cere executarea prin echivalent bănesc. Pentru a fi valabilă, trebuie respectat un anumit termen (art. 20, alin. (1) CPP), mai exact, constituirea trebuie făcută, cel târziu, până la începerea cercetării judecătorești. începerea cercetării judecătorești = începerea audierii persoanelor, după parcurgerea procedurilor de la primul termen de judecată - după citirea actului de sesizare al instanței și după lămurirea tuturor chestiunilor prealabile de către instanța de judecată Legea 201/2023 + prin raportare la o decizie CCR din 2017 => s-a prevăzut în art. 20 alin. (1)^1 CPP posibilitatea constituirii ca parte civilă și în faza de urmărire penală, dar cel mai târziu pînă la rezolvarea cauzei de către procuror. Organul este obligat să întrebe persoana vătămată dacă se constituie ca parte civilă sau nu. Acest nou termen are caracter imperativ ( care nu poate fi depășit) doar în ceea ce privește posibilitatea părții civile de a introduce în cauză partea responsabilă civilmente. Dacă nu introduce partea cât timp se află în faț