Dacia Romană PDF: Factorii Romanizării și Istoriei

Dacia romană Dacia devine provincie romană sub conducerea împăratului Traian, statut ce îi oferă toate avantajele apartenenței la Imperiul Roman, care impune un model propriu de organizare. Fostul stat geto-dac suferă modificări teritoriale: provincia romană Dacia cuprinde doar Transilvania, Banatu...

Dacia romană Dacia devine provincie romană sub conducerea împăratului Traian, statut ce îi oferă toate avantajele apartenenței la Imperiul Roman, care impune un model propriu de organizare. Fostul stat geto-dac suferă modificări teritoriale: provincia romană Dacia cuprinde doar Transilvania, Banatul, Oltenia și vestul Munteniei de astăzi. Sudul Moldovei, alături de centrul și estul Munteniei erau încorporate provinciei romane Moesia, iar Maramureșul, Crișana și nordul Moldovei se aflau în continuare sub controlul dacilor liberi. Capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, este stabilită la aproximativ 40 de kilometri de fosta capitală a dacilor, Sarmizegetusa Regia. Romanizarea După anul 106 începe romanizarea, ca rezultat al acțiunii factorilor de civilizație și cultură romană/latină regăsiți în provincia romană Dacia. În toate domeniile începe să fie folosită limba latină, utilizată de autoritățile romane, dar și de coloniști și învățată treptat de autoh- toni. Factorii care au susținut acest proces au fost: administrația, armata, coloniștii, veteranii, urbanizarea, viața religioasă și educația. Romanizarea = introducerea modelului roman de civilizație și cultură, proces care a avut drept rezultat transformarea teritoriului stăpânit, a locuitorilor și limbii acestora după modelul Romei. Componenta esențială - lingvistică = înlocuirea limbii populației supuse cu limba latină. **B. [Etapele romanizării]{.smallcaps}** **a) etapa preliminară sau etapa anterioară cuceririi romane, secolul II î.Hr. -106 d.Hr.** Cucerirea Peninsulei Balcanice de către romani (secolele II î.Hr. - I d.Hr.) i-a pus pe daci într-un strâns contact cu civilizația romană. **Influente romane în domeniul:** - **culturii materiale romane:** vase de bronz, unelte de fier, arhitectură, armament, ceramică, instrumente medicale, imitarea monedelor romane etc.; - **vieții spirituale:** folosirea alfabetului latin, preluarea imaginilor unor divinități romane pentru a reprezenta divinități dacice etc.; - **vieții politice:** implicarea lui Burebista în războiul civil de la Roma; cucerirea Dobrogei de către romani în 28 î.Hr. și includerea în provincia Moesia în 46 d.Hr.; **b) etapa decisivă sau a stăpânirii romane, 106-271/ 275** Romanizarea s-a realizat datorită unor factori care au contribuit la asimilarea relativ rapidă a traco-geto-dacilor: - - Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latină și creștinismul. **c) etapa finală sau etapa ulterioară stăpânirii romane, 271/ 275-602** - 271/ 275 - împăratul Aurelianus retrage administrația și armata romană din Dacia (Retragerea aureliană). - O parte a populației (armată și civili, legați prin interese de imperiu) părăsesc Dacia. - Cea mai mare parte a populației romanizate continuă să trăiască la nord de Dunăre. - Romanizarea continuă și, după retragerea aureliană din Dacia. Dobrogea rămâne sub stăpânirea romană până în 602 - rol important în întărirea romanității nord-dunărene. Din punct de vedere administrativ, Dacia a fost împărțită după moartea lui Traian în trei unități: Dacia Apulensis, cu centrul la Apulum, Dacia Malvensis, cu centrul la Malva, și Dacia Porolissensis, cu centrul la Porolissum. În cei 165 de ani de stăpânire romană, dacii s-au romanizat. Cei mai importanți factori ai romanizării au fost : coloniștii aramata, veteranii, urbanizarea, limba latină. Coloniștii. -Colonizarea provinciilor dunărene (Dacia si Dobrogea) a reprezentat un factor esențial al romanizării geto-dacilor si s-a realizat pe doua cai de baza: \- colonizarea oficiala (organizata de statul roman); · colonizarea popularii (spontana), Procesul colonizării masive si organizate a Daciei a fost declanșat de către împăratul Traian și continuat de urmașii săi. Datorită importanței pe care o avea Dacia pentru Imperiul Roman. numai sub împăratul Traian au fost aduși in Dacia circa 40 000 de coloniști. Istoricul roman Eutropius spune că aceștia au fost aduși din toata lumea romană pentru a popula orașe și a cultiva ogoare. Colonizarea oficială se realizează prin: \- întemeierea de noi colonii; \- atribuirea de pământ unor grupuri de cetățeni romani. Indiferent de zona de proveniență, coloniștii sunt latinofoni (vorbitori de limba latină), purtători ai culturii materiale și spirituale romane. Coloniștii romani au creat in Dacia centre economice si religioase, au adus aici limba latina si spiritualitatea romana, au creat familii mixte daco-romane, au contribuit direct la atragerea geto-dacilor in sistemul de valori romane si, in final, la romanizarea lor Armata. Organizarea unei noi provincii la marginea imperiului a presupus și proiectarea unei apă- rări pe măsură. Astfel, Dacia a fost apărată de o armată formată din legiuni (cetățeni ro- mani) și de trupe auxiliare (necetățeni cantonați în centre militare defensive, numite castre), dacii putându-se înrola doar în trupele auxiliare. Dacia - provincie de graniță - circa 55.000 de soldați: \- legiuni (formate din soldați care aveau cetățenie romană); \- trupe auxiliare (formate din soldați care nu aveau cetățenie romană/ necetățeni). Trupele staționau în tabere militare romane - castre. În jurul castrelor s-au creat așezări civile numite canabae. Ambele tipuri de așezări au reprezentat un nucleu important al romanizării. Veteranii. După efectuarea serviciului militar (25 de ani), mulți soldați preferau să rămână în provincia pe care o apăraseră. Astfel, veteranii au avut un rol important în organizarea așezărilor rurale (ferme de tip roman -- villa rustica) și au contribuit la răspândirea limbii latine în zona lor de locuire. Veteranii din legiuni - primeau bani și ocupau diferite funcții. Veteranii din trupele auxiliare \^ primeau cetățenie romană; pământ în proprietate; dreptul de a se căsători în provincia apărată. Veteranii erau latinofoni. Ei devin, astfel, un important factor al romanizării. 3\. Urbanizarea Odată cu stăpânirea provinciei Dacia, romanii au adus aici modelul lor urban. Așezările ur- bane au fost organizate în colonii, locuite de cetățeni romani, și municipii, în care puteau locui și necetățeni. În acest context, un rol foarte important îl au coloniștii, deoarece a fost nevoie să conviețuiască cu autohtonii și singura limbă în care puteau comunica era latina. Orașele aveau statut de: \- colonia (au rang superior): Ulpia Traiana, Napoca, Apulum; \- municipia: Potaisa. Orașele romane: \- purtătoare ale modelului de viață roman: administrația, instanțele judecătorești, mari centre religioase, teatre, școli, amfiteatre, apeducte, terme, forum. În domeniul spiritual s-au înregistrat două fenomene ce au facilitat adoptarea limbii latine: sincretismul religios și „interpretatio romana". Limba latină era utilizată pentru comunicare și în activitățile economice și în cele juridice. Alături de toți locuitorii imperiului, dacii au primit și ei cetățenie romană prin edictul emis în anul 212 de împăratul roman Caracalla, ceea ce a ușurat adoptarea limbii latine și a obligat la asumarea regulilor dreptului roman. Romanii au susținut funcționarea unor școli cu predare în limba latină care asigurau răspândirea culturii romane. În secolul al III-lea, Imperiul Roman s-a confruntat cu o criză internă, accentuată de migrațiile popoarelor barbare; granița dacică nu mai putea fi apărată. În 271, împăratul Aure- lian a a început retragerea la sud de Dunăre a administrației și a armatei din Dacia, Dobrogea rămând sub administrație romană până în secolul al VII-lea. După părăsirea Daciei, romaniza- rea a continuat într-un alt context istoric și în lipsa unora dintre factorii importanți ai romaniză- rii: armata și administrația. În același timp, s-au intensificat relațiile cu dacii liberi, care treptat au fost și ei romanizați. Creștinismul Romanizarea a fost impulsionată și de răspândirea creștinismului în limba latină la nord de Dunăre. După anul 313, când prin Edictul de la Milano este legalizată religia creștină, aceasta cunoaște o răspândire deosebită. Una din cele mai vechi urme ale manifestărilor creștine pe te- ritoriul fostei Dacii este donariul descoperit în anul 1775 la Biertan (Sibiu), care cuprindea două piese: placa superioară, cu o inscripție, și un disc. Partea de sus este prevăzută cu torți, cu aju- torul cărora se prindea de un candelabru, iar discul se prindea de donariu. Cele două piese su- gerează existența unui locaș de cult. Inscripția în limba latină de pe donariu și monograma lui Hristos de pe disc demonstrează prezența unei comunități creștine. O altă dovadă a existenței creștinismului pe teritoriul românesc de astăzi o constituie termenii creștini de origine latină care au pătruns în limba română (Dumnezeu, cruce, înger, a boteza). Toate aceste elemente au constituit tot atâtea puncte de sprijin pentru succesul procesului de romanizare în Dacia. Romanitatea orientală Retragerea aureliană din anul 271/275 nu a întrerupt procesul de romanizare aflat în plină desfășurare în zona dunăreană. Romanii au retras din Dacia doar administrația și armata, res- tul populației rămânând pe loc, continuând să conviețuiască sub forma unei romanități crea- toare a unui nou popor. Dovezi ale continuității de locuire sunt multiple: menținerea stăpânirii romane în Do- brogea și atenția acordată zonei nord-dunărene de împărații Dioclețian, Constantin și Iustinian, deși Imperiul Roman suferea în acel timp mari transformări, fiind împărțit în Impe- riul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit (viitorul Imperiu Bizantin), dar și dovezi ar- heologice: unelte, vetre de locuire, ceramică, podoabe și necropole. Drept urmare, în spațiul cuprins între Carpați, Dunăre și Marea Neagră, viața a continuat sub toate aspectele ei, chiar dacă a fost influențată de noua situație geopolitică. Populația de aici vorbea în limba latină, practica agricultura și meșteșugurile, extrăgea bogății ale subsolului, făcea comerț și utiliza monede romane. Menținerea relațiilor între nord și sud constituie o dovadă a existenței activităților economice. În noile condiții -- dispariția protecției romane și apariția pericolului reprezentat de popoa- rele migratoare -- populația este nevoită să își modifice modul de viață. Astfel, în locul marilor centre urbane sunt preferate așezările mici, retrase, mai ușor de apărat. Întreaga existență a daco-romanilor se ruralizează, însă fără a fi întreruptă. Mai mult, se înregistrează o infuzie de populație: dacii liberi, nemaifiind opriți de granița imperială, intensifică legăturile cu cei din fosta provincie, romanizându-se și ei. După retragerea aureliană, locuitorii din nordul Dunării se vor organiza într-o primă fază în obști sătești. Descoperirile arheologice și izvoarele scrise dovedesc existența unei populații creștine aflate în legătură permanentă cu sudul Dunării. Așezarea slavilor la sudul Dunării După anul 350, teritoriul românesc de astăzi a fost supus trecerii popoarelor migratoare, fără a influența prea mult civilizația daco-ro- mană. Însă în secolele VI -- VII în acest teri- toriu vin neamurile slave și protobulgarii, care trec Dunărea și separă cele două comunități, de la nord și de la sud de fluviu. Populația aflată la sud de Dunăre, influențată de numă- rul mare de slavi, se slavizează și se formea- ză astfel noi popoare: bulgar, sârb, croat etc. Comunitățile romanizate aflate la sud de Dunăre sunt izolate din cauza așezării slavi- lor și au o evoluție singulară, limba vorbită transformându-se în dialecte ale limbii româ- ne: macedoromân, meglenoromân sau istro- român. Trecerea Dunării în anul 602 de către slavi a izolat romanitatea nord-dunăreană și a în- trerupt cu totul acțiunea factorilor romanizării. Slavii rămași la nord de Dunăre au fost asimilați în masa autohtonilor. Influența lor poate fi re- marcată în toponime (de exemplu, Bran, Predeal), în hidronime (de exemplu, Ialomița, Bistrița) și în vocabular, fără a afecta caracterul romanic al limbii care se alcătuia. Realitatea nord-dunăreană de după migrația popoarelor reflectă existența unei romanități orientale, prin prezența unui popor de origine romană vorbitor al unei limbi neolatine. Autoh- tonii romanizați vor constitui un popor nou, poporul român, cu trăsături proprii ce îi asigură individualitatea între popoarele europene. Formarea poporului român Etnogeneza românească reprezintă un proces istoric ce are drept rezultat apariția unui nou popor în spațiul european, care vorbește o limbă proprie. Formarea poporului român începe după anul 106 și se consideră a fi încheiată în secole- le VII/IX. Construcția etnică românească s-a desfășurat la nord și sud de Dunăre printr-un proces care presupune două componente: procesul de romanizare a populației autohtone și asimi- larea elementului slav de către populația daco-romană. Slavii, în drumul lor peste Dunăre, au rupt monolitul daco-roman, ducând la apariția unei insule latine în această parte a Europei. Din punct de vedere etnic, poporul român are ca rădăcini autohtonii geto-daci, care au conviețuit cu ceilalți locuitori ai Imperiului Roman, au adoptat civilizația și tradițiile acestora printr-un liant deosebit de important: limba latină. Slavii au desăvârșit procesul de formare a poporului român. Poporul român, popor romanic Limba română are la bază Piese de centură din bronz (secolul VIII), descoperite la Sânandrei, Timiș Straturi lingvistice ale limbii române Adstrat  Limba slavă Strat  Limba latină Substrat  Limba trei elemente: limba geto-dacă, limba latină și limba slavă. Prin componenta sa latină, poporul român este înrudit cu alte popoare europene: francez, italian, spaniol și portughez, fiind parte din familia popoarelor romanice. Stratul latin are o pondere între 60% și 70% în vocabu- larul limbii române și i-a oferit și structura gramaticală. In- dividualitatea limbii române față de celelalte limbi neola- tine este dată de substra- tul autohton și de adstrat. la îndoială, mai ales atunci când românii din Transilvania, aflată sub stăpânire habsburgi- că și mai apoi austro-ungară, și-au cerut drepturile naționale, aducând ca dovezi vechimea și continuitatea de locuire în spațiul românesc. Printre contestatarii romanității românilor sunt și Franz Sulzer și Robert Roesler, care au susținut că poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde ar fi migrat către nord în secolul al XIII-lea. Teoriei imigraționiste i-au răspuns istorici români precum A.D. Xenopol și Bogdan Petriceicu Hasdeu, care au argu- mentat științific netemeinicia acestei teze, susținând teoria continuității, bazată pe dovezi ce atestă originea latină și continuitatea de locuire a românilor. În secolul al XX-lea, istorici precum Vasile Pârvan sau Gheorghe Brătianu au susținut romanitatea românilor utilizând argumente științifice în lucrările lor