Obligațiile Civile PDF

Cursurile nr. 10-11 Obligațiile civile 1. Noțiune Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1.164 C.civ.) în sens rest...

Cursurile nr. 10-11 Obligațiile civile 1. Noțiune Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată. (art.1.164 C.civ.) în sens restrâns → obligația este îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic (titularul obligației) de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.  îndatorirea subiectului pasiv : constă într-o conduită corespunzătoare dreptului de creanță (dreptul corelativ); constă într-o acțiune sau într-o abținere; poate fi impusă subiectului pasiv prin forța coercitivă a statului, în caz de nevoie. în sens larg → obligația este un raport obligațional adică un raport juridic în cadrul căruia creditorul (titularul dreptului de creanță) poate pretinde debitorului (titularul datoriei) să execute o prestație (să dea, să facă ori să nu facă ceva). N.B. obligația este o datorie (îndatorire) a subiectului pasiv iar nu o posibilitate (o opțiune). 2. Clasificarea obligațiilor i. în funcție de obiectul lor distingem: obligația de a da = îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real. de exemplu: - obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut1 - obligația de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care a acordat un împrumut, pentru a garanta restituirea împrumutului.2 obligația de a face = îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru (orice prestație pozitivă) de exemplu: - obligația locatorului de a pune la dispoziția locatarului lucrul închiriat, - obligația de a preda lucrul vândut, - obligația de a plăti întreținerea, în temeiul contractului de întreținere etc. obligația de a NU face = îndatorirea subiectului pasiv de a se abține Conținutul obligației de a nu face diferă după cum : o este corelativă unui drept absolut = îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, de exemplu: 1 obligația de a transmite dreptul de proprietate nu trebuie confundată cu obligația de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind o obligație de a face. 2 Regula : transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului, Excepții : există obligații de a da ce se mențin şi după încheierea contractului, cum ar fi: - ipoteza în care părțile convin ca transferul proprietății asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voință; - cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc. - obligația de a nu fura; - obligația proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exercițiul servituții; o este corelativă unui drept relativ = este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abținere. de exemplu: - obligația pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu înstrăina un anumit bun până când nu va efectua plata către împrumutător, - obligația depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, - obligația asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un comerț concurent etc. importanța clasificării: - calificarea unor acte juridice, - posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligațiilor. ii. în funcție de obiectul lor sunt și: obligații pozitive = implică o acțiune (obligația de a da şi obligația de a face). obligații negative = presupun o abținere (obligația de a nu face). importanța clasificării: - în cazul încălcării unei obligații de a nu face, debitorul este de drept în întârziere (automat), - în cazul încălcării unei obligații pozitive, debitorul trebuie pus în întârziere. iii. în funcție de întinderea obligației distingem: obligații de rezultat (sau obligații determinate) = constau în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat. Potrivit art.1.481 alin.(1) C. civ., „în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis”. - se caracterizează prin faptul că sunt strict precizate sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându- și îndatorirea ca, desfășurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit. obligații de mijloace (sau obligații de diligență / obligații de prudență şi diligență) = constau în îndatorirea debitorului de a depune toate eforturile (diligențele) pentru obținerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul preconizat. Art.1.481 alin.(2) C. civ. precizează că „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”. De exemplu, obligația medicului de a depune toate eforturile pentru vindecarea unui pacient, însă faptul că nu se obține rezultatului urmărit nu reprezintă automat neîndeplinirea obligației. importanța clasificării : sub aspect probatoriu, faptul că nu se obține rezultatul dorit: - se prezumă că debitorul este vinovat, în cazul obligației de rezultat. - creditorul trebuie să probeze vinovăția debitorului, în cazul obligației de mijloace. iv. în funcție de existența sancțiunii: obligații perfecte = beneficiază integral de sancțiune juridică, sancțiunea juridică = constă în situația în care dacă debitorul nu îndeplinește obligația, creditorul poate obține concursul forței coercitive a statului pentru executarea ei (adică, îl dă în judecată pe debitor, iar instanța îl obligă să execute obligația). obligații imperfecte = nu mai beneficiază de sancțiune, drept pentru care executarea lor nu se poate obține pe calea executării silite, Un exemplu de obligație civilă imperfectă este prevăzut de art.2.264 alin.(1) C. civ., în cazul contractului de joc sau prinsoare: „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acțiune".  Așadar, protecția juridică a obligației imperfecte nu poate fi obținută pe calea ofensivă a acțiunii, însă dacă debitorul unei obligații imperfecte, deși nu putea fi constrâns prin intermediul forței coercitive a statului să execute acea obligație, a executat-o totuși de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acționeze în judecată pe fostul său creditor pentru a obține restituirea prestației executate de bunăvoie. Astfel, art.2.506 alin.(3) C.civ., prevede că „cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”. v. în funcție de structura raportului obligațional deosebim: obligații pure și simple = NU sunt susceptibile de modalități. obligații simple = NU sunt afectate de modalități; = pot fi executate imediat, din proprie inițiativă sau la cererea creditorului. obligațiile complexe = în structura raportului obligațional regăsim: → mai multe subiecte (pluralitate de creditori și/sau debitori): o obligații divizibile (sau conjuncte) = se stabilesc între mai mulți creditori sau mai mulți debitori între care, după caz, fie creanța (dacă este pluralitate activă) fie datoria (dacă este pluralitate pasivă) se divide de plin drept. Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa din creanță, iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de datorie. În dreptul nostru, divizibilitatea obligațiilor constituie regula. o obligații indivizibile = pot fi executate numai în întregime, fie datorită naturii obiectului ei, fie datorită voinței părților. o obligațiile solidare =sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte în cazul cărora : - oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă 3), - oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată creditorului comun (solidaritate pasivă)4. → mai multe prestații (pluralitate de obiecte): o obligații alternative = obiectul lor constă în două sau mai multe prestații, dintre care, la alegerea uneia dintre părți executarea unei singure prestații duce la stingerea obligației, (art.1.461-1.467 C. civ.), De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă. Fie că va preda computerul, fie că va preda tableta, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două prestații. o obligații facultative = debitorul se obligă la o singură prestație (iar creditorul poate solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a executa o altă prestație determinată. (art.1.468 C.civ.) Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, stabilindu-se însă că se va putea libera plătind suma de 2.000 de lei. → obligații afectate de modalități (obligații afectate de termen şi obligații afectate de condiție5): o Termenul este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, care fie amână executarea unei obligații, fie determină stingerea acesteia; o Condiția este un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde însăși existența obligației. 3 Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege. Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi prin lege (denumită solidaritatea legală). 4 Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va alege, fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru creditor: el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera întrega datorie de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii celuilalt sau celorlalţi debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul obligaţiilor divizibile. 5 denumite şi obligații condiționale. Modalitățile obligațiilor I. Termenul 6 Este evenimentul viitor și sigur care afectează executarea sau stingerea obligației. Termenul poate fi stabilit de lege, de părți, de instanță. 7 Categorii de termene: → termenul suspensiv = până la împlinirea lui, se amână executarea obligației (scadența). de ex. restituirea unei sume de bani luată cu împrumut. → termenul extinctiv = la împlinirea lui, obligația se stinge. = stabilește durata de timp în care există raportul obligațional. Beneficiarul termenului Regula : termenul este stabilit în beneficiul (în favoarea) debitorului, Excepții: - termenul este stipulat în favoarea creditorului - termenul este stipulat în favoarea ambelor părți, Debitorul NU mai beneficiază de termen (=decade din beneficiul termenului) dacă: - se află în stare de insolvabilitate8 - se află în stare de insolvență declarată în condițiile legii, - atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă: - diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului, - nu constituie garanțiile promise. - nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. În cazul în care debitorul renunță la termen sau este decăzut din beneficiul termenului obligația se transformă într-o obligație pură și simplă și trebuie să fie executată imediat, adică devine exigibilă de îndată. Dacă obligația trebuie executată de mai mulți debitori (chiar în solidar), faptul că unul dintre ei este decăzut din beneficiul termenului nu este opozabilă celorlalți codebitori, (=nu îi afectează pe ceilalți). 6 Art.1.411- Art.1.420. C. civ. 7 Instanța nu poate impune un termen ori de câte ori, potrivit legii sau contractului, debitorul sau, după caz, titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după caz, să adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop. 8 Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea. Calculul termenelor = se face în funcție de unitatea de timp pentru care este stabilit, astfel: 1. Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani (art.2.552 C.civ.) = se împlinește în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârșitul termenului. 2. Termenul stabilit pe zile (art.2.553 C.civ.) = se calculează pe zile pline = nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului. - Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. 3. Termenul stabilit pe ore (art.2.555 C.civ.) = nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului. Amânarea (=prorogarea) termenului (art.2.554 C.civ.) = dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează. Efectuarea actelor în termenul stabilit = se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile au fost predate serviciului specializat de comunicare (oficiu poștal ori serviciu de curierat rapid, înființat potrivit legii), cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea serviciului respectiv. II. Condiția9 Este un eveniment viitor și nesigur care afectează eficacitatea unei obligații sau care desființează o obligație. Categorii de condiții: → Condiția este suspensivă = de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației. = este acel eveniment de care depinde nașterea raportului obligațional. de ex.: îţi vând autoturismul meu dacă mă voi angaja. → Condiția este rezolutorie = îndeplinirea ei determină desființarea obligației. = este acel eveniment a cărui realizare duce la stingerea raportului obligațional. de ex.: contractul se desființează cu efect retroactiv dacă vânzătorul va fi eliberat din funcția pe care o deține. 9 Art.1.399- Art.1.410 C. civ. Condiții care NU sunt valabile: - condițiile imposibile, ilicite sau imorale, - condițiile pur potestative = condițiile ce depind exclusiv de voința debitorului. Efectele îndeplinirii condiției Regula : condiția îndeplinită produce efecte retroactiv, adică de la data încheierii raportului juridic și până la momentul împlinirii condiției. Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc efecte de la data încheierii lor. Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul obligației ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată, și sunt obligate la restituirea prestațiilor.  EXECUTAREA OBLIGAȚIILOR Din momentul în care au fost asumate, obligațiile trebuie să fie stinse prin executarea. În acest mod, creditorul obține prestația ce i-a fost promisă de debitor și la care este îndreptățit. i. în funcție de ceea ce obține creditorul distingem între: - executarea în natură = creditorul primește prestația promisă, - executarea prin echivalent bănesc = creditorul primește o sumă de bani ce reprezintă echivalentul bănesc al prestaţiei promise. ii. în funcție de atitudinea debitorului cu privire la executarea obligațiilor, distingem între: - executarea voluntară – debitorul execută obligația de bună voie. - executarea silită – debitorul, în mod culpabil (din vina debitorului), nu își execută obligația; ceea ce îl determină pe creditor să facă apel la puterea judecătorească, solicitând instanței de judecată să îl oblige pe debitor să-și îndeplinească obligațiile. În acest caz, debitorul datorează creditorului, pe lângă prestația promisă, anumite sume de bani cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat creditorului ca urmarea a faptului că nu primește prestația promisă. Aceste sume de bani plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor, poartă denumirea de daune-interese. N.B. în practică executarea obligațiilor cumulează trăsăturile clasificate mai sus. 1. Executarea voluntară a obligațiilor Debitorul își îndeplinește obligațiile de bună voie. 1.i. În cazul în care el execută întocmai prestația promisă el realizează o PLATĂ. 1.ii. Cu acordul creditorului, debitorul execută o altă prestație și în acest mod să stingă obligația asumată. 1.i. Plata (art.1.469-1.515 C. civ.) Plata este executarea voluntară, în natură a obligației, indiferent de natura obiectului ei. N.B. cuvântul plată: - în limbajul obișnuit, plata reprezintă predarea unei sume de bani, - în limbaj juridic, plata constituie stingerea voluntară și în natură a oricărui tip de obligație. Plata reprezintă modalitatea uzuală și firească de executare a obligațiilor; debitorul se liberează și nu mai datorează nimic creditorului în timp ce creditorul primește prestația promisă. Condițiile de valabilitate ale plății → De ce trebuie făcută plata? (de ce se execută obligația) = există o datorie valabilă și exigibilă (care a ajuns la scadentă) care trebuie executată. = dacă nu există o datorie valabilă  plata efectuată trebuie restituită. → Cine poate face plata? (cine execută obligația) Regula : plata este făcută de debitor. = sau de persoana împuternicită de debitor să plătească. Excepția : Orice persoană poate face plata, chiar dacă este străin de raportul obligațional, cu condiția de a fi făcută pe seama debitorului. Creditorul poate refuza ca plata să fie făcută de un terț. → Cui se plătește? (cui i se execută obligația) = creditorului - reprezentantului creditorului (legal sau convențional) - persoanei indicate de creditor - persoanei autorizate de instanță să primească plata. Plata trebuie făcută unui creditor „capabil de a o primi”. Cu toate acestea dacă plata profită creditorului incapabil, plata va fi considerată valabilă (art.1.476 C. civ.). Ce se întâmplă dacă creditorul refuză plata? Dacă creditorul refuză nejustificat să primească plata, „oferită în mod corespunzător” creditorul poate fi pus în întârziere, în baza unei somații emisă de debitor, urmată de procedura ofertei de plată și a consemnațiunii. Punerea în întârziere a creditorului este o procedură prin care se face o ofertă reală, care – dacă nu e acceptată de creditor – va fi urmată de o consemnațiune a obiectului plății. Punerea în întârziere a creditorului fiind un act de procedură, făcut la inițiativă debitorului și prin mijlocirea unui executor judecătoresc, îmbracă forma unei somații, prin care creditorul este invitat să primească prestația datorată. În somație se vor indica locul, data și ora când suma sau obiectul oferit spre plată urmează să îi fie predat creditorului. Efectul esențial al punerii în întârziere a creditorului este că debitorul se liberează de obligație, care se considera stinsă la data consemnării plății, iar riscurile imposibilității de executare sunt preluate de creditor; creditorul aflat în întârziere este obligat la repararea eventualelor prejudicii cauzate prin întârziere sa de a accepta plata, precum și la acoperirea cheltuielilor de executare. → Ce se plătește? (ce se execută) = se execută ceea ce se datorează = prestația la care debitorul s-a obligat Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație, chiar dacă aceasta ar fi mai valoroasă. - În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun cert, debitorul trebuie să fie – în principiu – proprietarul acestuia și să aibă capacitatea de a-l înstrăina. - În cazul obligație de a da care are ca obiect un bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunul ce va fi dat. - În cazul obligație de a face, debitorul este, în principiu, ținut personal să o presteze. Distingem între: - obligația de rezultat -debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis, - obligația de mijloace - debitorul este ținut să depună toate diligențele posibile pentru atingerea rezultatului promis creditorului. → Unde se plătește? (unde se execută obligația) = părțile stabilesc locul plății - în cazul în care părțile nu prevăd nimic: o obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul/sediul creditorului de la data plății; o obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului; o celelalte obligații se execută la domiciliul/sediul debitorului la data încheierii contractului → Când se plătește? (când se execută obligația) Distingem între: - obligații pure și simple = trebuie executate de îndată. - obligații afectate de termen suspensiv (scadență) = trebuie executate la împlinirea termenului, când devin exigibile. Dacă plata se face prin virament bancar, data plății va fi aceea la care contul creditorului este creditat cu suma datorată, indiferent de ziua în care debitorul a făcut viramentul. Plata anticipată - distingem între: - termenul stabilit în favoarea debitorului  debitorul poate să execute obligația înainte de scadență, ceea ce echivalează cu renunțarea la termenul de plată. - termenul stabilit în favoarea creditorului  creditorul poate refuza o plată anticipată, dacă are un interes legitim ca aceasta să fie făcută la termen; oricum cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de executarea anticipată a obligației rămân în sarcina debitorului. → Cum plătește? (cum se execută obligația) - debitorul trebuie să plătească cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. - în cazul unor obligații profesionale, diligența se va aprecia ținând seama de natura activității exercitate. = debitorul trebuie să plătească în întregime datoria, chiar dacă prestația este divizibilă (principiul indivizibilității plății) Pentru prestațiile periodice (rate, pensii, chirii etc.), fiecare plată trebuie să acopere în întregime tranșa exigibilă la scadență, chiar dacă în ansamblu și raportat la suma întreagă datorată, fiecare prestație ar părea o plată parțială.  plata parțială este o excepție, care trebuie fie încuviințată de creditor, fie ordonată de lege.  divizarea ulterioară a obligației inițiale poate interveni în cazul: - transmisiunii succesorale a datoriei, - renunțării la solidaritatea pasivă sau la indivizibilitatea obligației, - remiterii parțiale de datorie, - termenelor de grație, - în cazul în care plata e făcută de fideiusor, titular al unui beneficiu de diviziune, - sau în cazul imputației plății. Dovada efectuării plății Întrucât plata este un fapt juridic dovada plății se face cu orice mijloc de probă. - în funcție de natura obligației achitate, distingem: i. plata obligațiilor bănești: = se probează cu chitanța liberatorie emisă de creditor la data plății. = plata prin virament bancar se dovedește cu ordinul de plată semnat de debitor și vizat de bancă; debitorul poate solicita băncii creditorului o confirmare în scris a efectuării plății prin virament. ii. plata unei obligații de a da un drept imobiliar se probează cu actul autentic prin care s-a transmis dreptul real respectiv și cu extrasul de Carte funciară care atestă îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. iii. plata obligațiilor de a face poate fi dovedită, în principiu, cu orice mijloc de probă. iv. plata unei obligații de a nu face (abstențiunea pe care o presupune) nu se dovedește în sine, ci doar încălcarea ei, când, fiind un fapt, se va admite orice mijloc legal de probă. Imputația plății (art.1.506-1.509 C. civ.). Situația premisă: un debitor, care are față de același creditor mai multe datorii, cu același obiect, face o plată care nu stinge simultan toate debitele. Problemă: Care dintre datorii va fi achitată mai întâi?  Imputația plății se referă la regulile după care se determină ordinea succesivă de plată a datoriilor cu același obiect, existente între aceiași subiecții ai plății. I. - părțile, de comun acord, stabilesc ordinea în care urmează să stingă obligațiile. II. - în lipsa acordului părților, debitorul poate să stabilească ordinea plăților, = acesta va alege datoriile pe care le va stinge, cu condiția ca acestea să fie scadente, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat. III. – în lipsa primelor două situații (I și II), lasă dreptul de a alege creditorului. = acesta va indica debitorului ce datorie urmează să îi fie plătită, fapt consemnat în chitanța liberatorie. IV. devine operantă în cazul în care niciuna din situațiile precedente nu au intervenit, caz în care legea va arăta care obligații se consideră stinse prin plată: a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență; b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai putine garanții; c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor; d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi; e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a)-d), imputația se va face proporțional cu valoarea datoriilor. N.B. indiferent cum se face imputația: → mai întâi se vor plăti cheltuielile de judecată și executare, → apoi ratele, dobânzile și penalitățile, în ordinea scadentei lor, → iar în final se va achita și capitalul (adică obligația propriu-zisă). Orice schimbare în ordinea de prioritate nu poate fi făcută decât prin lege ori prin înțelegerea dintre creditor și debitor. Efectele juridice ale plății (consecințele executării voluntare și în natură a obligațiilor) - Obligația plătită încetează, ea se stinge pe viitor, deoarece creditorul a obținut prestația la care era îndreptății, iar debitorul este liberat. - Plata stinge și accesoriile și garanțiile afectate la executarea ei  creditorul trebuie să restituie proprietarului bunurile cu care s-a garantat. 1.ii. Alte modalități de executare voluntară a obligațiilor decât plata Se poate întâmpla ca obligația să se stingă fără să fie executată, ori să devină ineficientă juridic sau să confere creditorului o altă prestație decât cea promisă caz în care suntem în prezența uneia din următoarele situații: → Darea în plată (art.1.492 C.civ.) Darea în plată constă în stingerea unei obligații prin plata unei alte prestații decăt cea inițial convenită. Natura juridică a darii în plată este exclusiv convențională, ea constituind în același timp și o excepție de la regula după care se execută exact ceea ce s-a promis. Efectul juridic al dării în plată: stinge debitul și accesoriile creanței. → Compensația (art. 1616-1623 C. civ.) Compensația10 constă în stingerea reciprocă a două sau mai multe obligații, până la concurența celei mai mici (valoric) dintre ele. Compensația se poate realiză dacă există cel puțin 2 raporturi obligaționale între aceleași persoane, care dețin calități juridice antinomice (adică într-un raport A este debitor și B creditor, iar în celălalt raport A este creditor iar B debitor). În funcție de modul cum este stabilită, poate fi: compensația legală= izvorește din lege și își produce efectele de drept, dacă sunt îndeplinite condițiile ei specifice. compensația convențională = este stabilită printr-un contract încheiat între datornicii reciproci, care urmăresc stingerea reciprocă a datoriilor lor fără plată. compensație judecătorească (judiciară) = este dispusă de instanță în cazuri cu totul speciale, cum ar fi în cadrul procedurii falimentului sau a urmăririi silite ori compensația în materie de executare fiscală. Condițiile compensației sunt: - să existe obligații reciproce între aceleași persoane, - obiectul acestora să fie constituit din bunuri fungibile și de aceeași natură, - obligațiile să fie certe, lichide și exigibile. Efectul juridic : datoriile reciproce se sting până la concurența celei mai mici dintre ele. = se stinge atât datoria, cât și toate accesoriile sau garanțiile care îi sunt atașate. = operează și față de terți, deoarece datoriile se consideră stinse, ca efect al compensației, nu numai între debitorii reciproci, ci și erga omnes. Utilitatea practică: se evită o plată multiplă. → Confuziunea (art.1.624-1.628 C. civ.) Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional, calitățile de creditor și debitor se întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune”. 11 În momentul în care o persoană cumulează aceste calități, devenind simultan și creditor și debitor, obligația se stinge prin confundarea rolurilor distincte pe care aceștia le aveau. Condițiile juridice ale confuziunii se referă la : - orice împrejurare – de facto sau de jure – care determină contopirea calităților de debitor în persoana creditorului (sau invers). Părțile raportului juridic trebuie să fie amândouă fie persoane juridice, fie persoane fizice, întrucăt cele două tipuri sunt ireductibile, după cum nu se pot juridic contopi.12 10 Compenso (a cântări în același timp) compensatio, echilibru între două lucruri care se balansează. 11 Confuziunea are la bază principiul din dreptul roman, potrivit căruia nimeni nu poate fi propriul său creditor. 12 De ex. fuziunea poate duce la confuziunea obligațiilor (art.235-235 C.civ.). Astfel, dacă fuziunea se face prin absorbția unei persoane juridice de o alta, drepturile și obligațiile persoanei absorbite se transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. Sau în caz de contopire, drepturile și obligațiile mai multor persoane juridice se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou înființate prin acest tip de fuziune. Data la care se produce confuzia extinctivă a obligației este momentul în care se face înregistrarea fuziunii (art.242 alin.(1) C.civ.) - datoria și creanța să se regăsească nu numai în același patrimoniu, dar în aceeași masă de bunuri aparținând persoanei care invocă confuziunea. Astfel, deși o persoană (fizică sau juridică) este titulara unui singur patrimoniu, acesta poate face obiectul unei diviziuni în mase patrimoniale sau a unei afectațiuni (art.31 C.civ.). Prin urmare, va opera confuzia obligațională fie doar între creanțele sale personale, fie doar între creanțele sale profesionale; orice confuzie între cele două tipuri de creanțe este exclusă. Efectele juridice : stingerea obligațiilor și a tuturor accesoriilor și garanțiilor sale. = efectul extinctiv al confuziunii se face ope legis, adică prin însuși faptul contopirii calităților părților obligației, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei formalități, și este erga omnes, deci operează atât între părți, cât și față de terți. Proba confuziunii : cu orice mijloc de probă → Remiterea de datorie (art.1.629-1.633 C. civ.) Remiterea (iertare) de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa. = este operațiunea juridică prin care creditorul renunță la dreptul său de creanță în favoarea debitorului. În consecință, remiterea sau iertarea se poate referi fie la înmânarea titlului creanței, (din punct de vedere probatoriu), fie la contractul prin care se iartă debitorul de datorie, cu efectul liberării lui. Clasificare: - după întinderea efectelor sale extinctive, distingem între: remiterea de datorie totală remiterea de datorie parțială. - după modalitatea de expresie a voinței părților, remiterea de datorie expresă remiterea de datorie tacită13 - „potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează” remiterea de datorie oneroasă remiterea de datorie gratuită. Natura juridică : este o liberalitate = se poate realiza fie printr-un contract unilateral,14 fie într-un testament. N.B. este esențială voința debitorului→ consimte la liberarea sa (descărcare) fără plată. Efectul juridic :stingerea obligației și liberarea debitorului de plată; stingerea tuturor accesoriilor și garanțiilor care însoțeau obligația remisă. Proba remiterii de datorie se face cu orice mijloc de probă → Imposibilitatea fortuită de executare (art.1.634 C.civ.) Orice obligație trebuie să fie posibilă,15 în sensul că prestația pe care o presupune poate fi executată de debitor. Sunt situații în care obligația a devenit imposibil de executat ulterior generării ei, ca urmae a apariției unor incidente la executare. Dacă aceste obstacole în executarea obligațiilor nu depind : de voința debitorului și nici de validitatea obligației, 13 Precizăm că această dispoziție vine în contradicție cu principiul fundamental prin care se stabilește că renunțarea la un drept trebuie să fie expresă, aceasta nu se poate prezuma (art.13 C.civ.). 14 Iertarea de datorie este un contract unilateral scopul acestui contract fiind stingerea fără executare a datoriei. 15 Obligația imposibilă este nulă (ad impossibilium nulla est obligatio.)  suntem în situația imposibilității fortuite de executare, adică a imposibilității obiective, care nu se datorează culpei debitorului de a-și executa obligația, cu efectul încetării sau cel puțin a suspendării executării ei. Condițiile imposibilității fortuite de executare: - să existe o obligație validă și posibil de executat, - evenimentul fortuit sau accidental trebuie să se producă înainte ca debitorul să fie pus în întârziere, - neexecutarea trebuie să se datoreze unui eveniment fortuit, adică unei împrejurări accidentale și exterioare voinței debitorului și anume: cazul fortuit sau forța majoră, adică orice împrejurare care exclude culpa debitorului. În această situație, debitorul va trebuie să notifice creditorului producerea evenimentului, care face imposibilă executarea obligației asumate, în caz contrar debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului. Practic prin notificare se transmite riscul de neexecutare de la debitor la creditor;  riscul ce decurge dintr-un rapor obligațional este situația în care creditorul nu primește prestația ce i s-a promis, iar debitorul este liberat de obligație. Efectele imposibilității fortuite de executare : stinge datoria sau suspendă executarea ei. Proba imposibilității fortuite de executare : prin orice mijloc de probă → evenimentul fortuit este un fapt juridic. Utilitatea practică a imposibilității fortuite de executare : determină cine suportă riscul neexecutării obligațiilor. → Prescripția liberatorie Posibilitatea creditorului de a-și recupera creanța prin urmărirea silită a debitorului său, încetează dacă nu se realizează într-un anumit interval de timp, adică înlăuntrul termenului de prescripție extinctivă.  curgerea termenului de prescripție extinctivă are un efect liberatoriu pentru debitor, întrucât nu va mai putea fi constrâns, după împlinirea termenului de prescripție, să își execute obligațiile. N.B. Debitorul este liberat de plată, deși creanța nu este stinsă, ci doar lipsită de sancțiune, adică de posibilitatea de a fi executată silit. N.B. Deși obligația prescrisă extinctiv se transformă într-una naturală, lipsită de sancțiune, totuși e încă dotată cu o anumită forță juridică.  dacă debitorul plătește, el nu va pretinde restituirea executării: odată plata făcută, debitorul nu va mai putea recupera ceea ce a plătit (art.1.471 C.civ.). Efectul constă în faptul că titularul creanței pierde dreptul de a-l constrânge pe debitor, „cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”. (art.2.500 C.civ.). Cu alte cuvinte, efectul prescripției extinctive nu constă în stingerea obligației, ci în lipsirea ei de sancțiune, de executare silită, cu efectul liberării debitorului.  2. Executarea silită a obligațiilor Sunt situații în care debitorul fără niciun temei (motiv) refuză să facă plata, ceea ce îl va determina pe creditor să recurgă la forța de constrângere a statului pentru a obține executarea prestației ce i s-a promis. Încă de la început trebuie precizat faptul că prin neexecutarea obligațiilor, așa cum au fost asumate, creditorul suferă un prejudiciu care va trebui acoperit de debitorul culpabil. 16 Ca urmare, debitorul datorează creditorului pe lângă prestația promisă și anumite sume de bani ce vor fi plătite cu scopul de a-l despăgubi pe creditor, denumite daune-interese. Acestea pot fi: daune-interese compensatorii = reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei debitorului. Sunt determinate în valoare absolută, de regulă. Ele nu se pot cumula cu executarea în natură deoarece însăşi raţiunea lor este de a compensa neexecutarea. daune-interese moratorii (mora= întârziere) = se acordă în cazul unei întârzieri în executare dar, spre deosebire de cele compensatorii, acestea au caracter de despăgubire şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a acestei întârzieri.Se stabilesc pe unitate de timp de întârzire până la executarea obligaţiei. N.B. Ambele categorii de despăgubiri au caracter reparatoriu, prin aceasta deosebindu-se de daunele-interese cominatorii. o penalități cominatorii denumite și amenzi civile = reprezintă sume de bani datorate de debitor pe fiecare zi de întârziere a executării obligației sale, stabilite de instanța de judecată sub forma de amenzi civile aplicate debitorului rău-platnic (art. 894 C.proc.civ.). = reprezintă o modalitate eficientă de a-l determina (convinge) pe debitor să-și execute obligaţia de a face sau de a nu face, stabilită intuitu personae (=în considerarea calităților persoanei debitorului, de regulă).17 Aceste daune-interese nu sunt proporţionale cu prejudiciul suferit de către creditor şi nu au caracter reparatoriu. Mijloacele sau căile efective de executare silită sunt reglementate de normele de procedură civilă, normele civile stabilind doar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul pentru a avea acces la un mijloc procedural de executare, precum și consecințele neexecutării asupra creanței. În vederea executării silite a debitorului culpabil, creditorul trebuie să dețină un titlu executoriu și să îl pună în întârziere pe debitor. Abia după aceea va putea recurge efectiv la una din formele concrete de executare silită, în funcție de situația concretă în care se găsește, anume la executarea silită în natură sau executarea silită prin echivalent. i. Titlul executoriu Pentru a putea sesiza organul de executare (executorul judecătoresc), creditorul trebuie să aibă un titlu executoriu. Potrivit art.623 C.proc.civ. care se referă la: „Temeiul executării silite. (1) Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. (2) Pentru a constitui titluri executorii, hotărârile judecătorești și alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie trebuie învestite cu formulă executorie, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.” Titlul executoriu este un înscris oficial constatator al unei creanțe certe și lichide, justificând astfel începerea efectivă a executării silite. Titlul executoriu este întotdeauna un înscris oficial, în sensul că este emis după o anumită procedură și trebuie să respecte o anumită formă. Calitatea de 16 art.1.530 C.civ. 17 Obligațiile intuitu personae nu pot face obiectul procedurii de executarea silită, nu pot fi executate prin constrângere. titlu executor al unui înscris (document) este prevăzută exclusiv de lege, voința particularilor fiind irelevantă în acest sens. În funcție de originea forței lor executorii, distingem între: 1. titluri care sunt executorii de plin drept, din momentul întocmirii lor , (de ex. unele acte autentice notariale18 ) 2. titluri care devin executorii, prin învestirea cu forță executorie, posterior încheierii lor. (de ex. hotărârile judecătorești, titlurile de credit sau alte înscrisuri cărora legea le recunoaște putere executorie) N.B. procedura de executare silită este supusă prescripției extinctive. Termenul general de prescripție pentru a obține executarea silită este de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, care începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, adică de la data scadenței creanței pe care o constată. La împlinirea termenului de prescripție, se stinge dreptul de a obține executarea silită, iar titlul executoriu își pierde puterea juridică. ii. Punerea în întârziere a debitorului19 După împlinirea scadenței, debitorul este ținut să execute prestația pe care o datorează creditorului. În cazul în care debitorul nu își execută obligația, creditorul aduce la cunoștința debitorul faptul că întârzierea îl prejudiciază (dies interpellat pro hominem) și îi solicită să plătească, adică îl pune în întârziere pe debitor. Punerea în întârziere a debitorului reprezintă mecanismul civil prin care creditorul precizează debitorului că neexecutarea la timp a obligației îi cauzează o pagubă, și îi cere să efectueze plata. În practică, debitorul este înștiințat printr-o notificare scrisă care i se comunică prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării sau, în caz extrem, chiar prin cererea de chemare în judecată. Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări, după care se va trece la executarea lui forțată.  Debitorul are șansa să facă plata, fără alte cheltuieli suplimentare, pe care orice executare silită le presupune. Despăgubirile datorate în acest caz se numesc daune-interese moratorii sau penalități de întârziere și sunt stabilite în vederea acoperirii prejudiciului suferit de creditor ca urmare a întârzierii la plată. Daunele moratorii sunt datorate atât în cazul în care nu se execută la timp obligații de a da sume de bani, cât și în cazul obligațiilor de a face. În cazul obligațiilor bănești, daunele-interese moratorii sunt dobânzile stabilite convențional, iar în lipsă, cele stabilite de lege20 și care sunt datorate de la scadență, iar nu de la data punerii în întârziere. Dobânzile se datorează prin simplul fapt al întârzierii, deoarece creditorul nu trebuie să dovedească că întârzierea executării creanței bănești i-a adus vreun prejudiciu. Mai mult, dobânzile scadente pot produce ele însele dobânzi (ceea ce se numește anatocism), dacă contractul sau legea le prevede, ori atunci când sunt stabilite de instanță, dar în limitele 18 Doar actul autentificat de notarul public care constată o creanță certă și lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilității acesteia (art.67 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, republicată în M.Of. nr.732/2011). 19 Potrivit prevederilor art.1.521-1.526 C.civ. 20 Dobânda legală este guvernată de OG nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în M.Of. nr.607/29.08.2011, cu modificările ulterioare. permise de lege. În cazul în care sunt stabilite de instanță, dobânzile aferente dobânzilor devin scadente doar de la data cererii de chemare în judecată. Daunele-interese moratorii pot fi cumulate cu daune-interese compensatorii datorate pentru orice prejudiciu suplimentar suferit din cauza neexecutării obligației. Excepții→ de la regula punerii în întârziere prin notificare  debitorul se află de drept în întârziere, fără îndeplinirea vreunei formalități, în cazurile prevăzute expres de lege.