Curs UE PDF

I.Apariţia şi evoluţia construţiei comunitare Ideea de Europă Unită. Istoric, proiecte, evoluţie Apariţia şi funcţionarea Uniunii Europene nu reprezintă un element de noutate absolută în planul relaţiilor internaţionale, ci, s-ar putea susţine că reprezintă consecinţa valorificării experienţelor pe care istoria le-a construit în timp la nivel naţional şi internaţional, pentru fiecare dintre statele europene. Istoria a reflectat faptul că este absolut necesară o alianţă între state pe plan internaţional, scopul fundamental fiind acela de a se asigura stabilitatea în plan regional şi continental, precum şi faptul că alianţele create prin constrângere militară sau politică au fost sortite în timp eşecului, cu consecinţe nefavorabile pentru statele componente. Unii autori au căutat originile uniunii între statele europene în istoria antică sau medievală, făcând trimitere la Imperiul Roman1, a cărui coeziune a fost asigurată de dreptul roman şi de o administraţie unitară ( unitate legislativă şi jurisdicţională şi unitate instituţională). Deşi Imperiul Roman nu a cuprins întreaga Europă din punct de vedere geografic, modelul roman avea să fie pentru multe secole o ţintă în ceea ce priveşte refacerea, chiar şi parţială a unităţii continentale europene. Încercările de unificare a continentului european prin forţa armelor şi prin cucerirea unor teritorii nu au avut succes de durată, în vidul politic creat prin dispariţia acestor imperii unitatea dintre popoarele Europei a existat doar la nivelul conştiinţei spirituale, având la bază universalismul creştin instituit în timpul Imperiului Roman 2. Iniţiativele cele mai semnificative pentru creearea unei Europe Unite au fost între cele două războaie mondiale, astfel: - în anul 1929 ministrul de externe francez Aristide Birand, cu ocazia celei de-a X –a sesiuni a Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, a atras atenţia guvernelor europene asupra necesităţii înfiinţării unei uniuni denumită Statele Unite al Europei. Ideea a fost îmbrăţişată de ministrul de exerne german, Gustav Stresemann, care a arătat că sprijină ferm obiectivele economice ale unei astfel de uniuni, prin creearea de noi pieţe pentru industria tărilor membre, raţionalizarea economiei şi integrarea acesteia în circuitul mondial 3.în 17 mai 1930 Aristide Briand a transmis statelor membre ale Societăţii Naţiunilor " memorandulul Guvernului Francez asupra organizării unui regim de Uniune federală", însă răspunsul Germaniei a fost unui negativ, exprimând astfel politica revizionistă şi naţionalistă a guvernului de la Berlin. Şi Marea Britanie s-a exprimat în sensul unei cooperări economice europene şi mondiale, respingând ideea ce înfiinţare a unei instituţii europene. Realizarea Uniunii Europene a fost împiedicată de mosul neaşteptat în care a evoluat situaţia internaţională ( imposibilitatea germaniei de a chita datoriile şi reparaţiile de război ca urmare a declanşării crizei economice, agresiunea Japoniei din Manciuria, instaurarea regimului nazist în Germania). -la 9 februarie 1934 , cu scopul menţinerii păcii şi a integrităţii teritoriale a fost creeată Înţelegerea Balcanică, o înţelegere regională încheiată între România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia, state care şi-au afirmat dorinţa de a contribui la întărirea păcii în balcani, garantându-şi mutual securitatea frontierelor balcanice. 1 Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ed. Hamangiu, colecţia Universitaria, Cluj- Napoca, 2008, p.22. 2 Dan Vătăman, Uniunea Europeană- Ghid practic de specialitate, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti 2015, p.30. 3 D. Vataman, op. cit. p 33. - în anul 1934 a fost lansat din România, Apelul Esperanto, ce conţinea 10 puncte, cu relevanţă şi în perioada actuală, astfel: "Europeni! 1. Cu toată opoziţia şi contra tuturor, aveţi încredere în Uniunea Europeană. 2. Cu ocazia alegerilor naţionale, nu votaţi decât pentru un partid care militează în favoarea creerii unei zone economice unificate. 3. Difuzaţi pe lângă parlamentele naţionale europene ideea instituirii unui Parlament comun. 4. Cereţi constituirea unei armate europene comune şi introducerea unei monede unice. 5. Cereţi un statut autonom pentru state, regiuni şi oraşe în cadrul Statelor Unite ale Europei. 6. Să se studieze într-un spirit european. 7. Respectaţi celelate naţionalităţi. 8. Luptaţi pentru a elibera economia de povara birocraţiei. 9. Luptaţi pentru legi şi instituţii care permit dezvoltarea socială. 10. Cine se bate pentru Uniunea Europeană favorizează pacea mondială." 4 Nici acest proiect nu a avut ecoul aşteptat, Europa fiind devastată de un alt război , cu concecinţe nefaste pentru toate statele europene, context care a determinat o reapreciere a ideilor şi valorilor avansate în trecut pe tema unei unificări între statele europene. Apariţia Comunităţilor Europene Premisele constituirii comunităţilor Europene Ideea de unitate europeană a fost reluată după cel de al doilea război mondial, urmare a consecinţelor pe care statele europene le-au resimţit la finele războiului. Dincolo de nevoia de a găsi soluţii care să conducă la o redresare ecomonică rapidă şi eficientă a economiilor statelor europene, s-a dorit o soluţie menită să asigure pe termen lung pacea şi stabilitatea pe continentul european În acest sens s-a încercat reconstructia ţărilor care au suferit pagube materiale si umane în timpul celui de-al doilea razboi mondial (1939 - 1945) prin negocierea şi semnarea unor convenţii internaţionale menite să instituie anumite norme de conduita în plan international. Amintim în acest sens de Planul Marshall, Organizatia Natiunilor Unite, dar si pe plan local, Organizatia europeana de cooperare economica (OECE, infiintata in anul 1948 si inlocuita in anul 1961 cu Organizatia de cooperare si dezvoltare economica, OCDE). In domeniul monetar, au fost incheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945, prin care s- au infiintat Fondul Monetar International (FMI) si Banca internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare internationale. In plan politic, Consiliul Europei vine sa completeze organizatiile precedente, reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist si erau atasate idealurilor de protectie a drepturilor omului. Consiliul Europei, a apărut ca organizaţie cu vocaţie pan europeană, ce cooperare politică, a cărei activitate din perioada de după înfiinţare a refecta faptul că raporturile create între statele europene, de cooperare politică, nu pot asigura o redresare rapisă a statelor membre, nefiind asigurată coeziune şi unitate de aplicare a măsurilor convenite la nivel European. 2.2.Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului 4 Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Bucureşti, ed. lumina lex, 2001, p.4-5,; D. Vătăman, op. cit., p. 37. Valorificând experinţele istoriei precum şi raportându-se la semnalele recente venite din activitatea Consiliului Europei, având în vedere şi priorităţile de ordin economic ale statelor europene dar şi dorinţa de a preîntâmpina izbucnirea unui nou conflict armat în zonă, a fost luată în considerare soluţia unei intergări economice, construită pas cu pas, şi care să aibă ca şi concesinţă firească o cointeresare a statelor europene, astfel încât, peste timp să nu-şi mai poată permite raporturi de forţă. Apropierea statelor europene şi demararea procesului de îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită caruia s-au făcut primele demersur în scopul realizării unei noi unităţi europene. În calitate de sef al Organizatiei nationale a planificarii din Franta, a propus ca productia de cărbune şi oţel din Franta şi Germania sa fie administrataăde catre un organism supranational5. Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Frantei, lansa, la 9 mai 1950, declaratia, inspirată de catre Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piete a carbunelui si otelului, care sa fie condusa potrivit metodelor nationale ce implica o ruptura de schemele traditionale ale relatiilor dintre state. Conţinutul declaraţiei însă reflectă clar, scopul fundamental al instituirii acestei pieţe a cărbunelui şi oţelului, respectiv salvgardarea păcii mondiale. Robert Schuman - 9 mai 1950- ,"Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă. Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă pentru menţinerea unor relaţii paşnice. Asumându-şi, timp de mai bine de 20 de ani, rolul de campioană a unei Europe unite, Franţa şi-a pus dintotdeauna eforturile în slujba păcii. Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am confruntat cu războaie. Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt. Alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania. Orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări. În acest scop, guvernul francez propune ca măsuri imediate să fie întreprinse într-o direcţie concretă, dar decisivă. Guvernul francez propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în cadrul unei organizaţii deschise şi altor state europene. Punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică, un prim pas către realizarea unei federaţii europene şi va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniţiei de război, dar care au fost, în acelaşi timp, cele mai constante victime ale conflictelor. Solidaritatea de producţie astfel stabilită va demonstra că orice război între Franţa şi Germania devine nu numai inimaginabil, ci şi imposibil din punct de vedere material. Înfiinţarea acestei unităţi de producţie puternice, deschisă tuturor ţărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor ţărilor membre elementele principale ale producţiei industriale, în condiţii egale. Această producţie va fi oferită lumii întregi, fără diferenţieri sau excepţii, pentru a contribui la creşterea nivelului de trai şi pentru a promova realizările paşnice. Cu mijloace suplimentare, Europa va putea să ducă mai departe realizarea uneia dintre misiunile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african. În acest mod se va realiza, simplu şi rapid, acea fuziune a intereselor care este indispensabilă pentru crearea unui sistem economic comun; aceasta ar putea fi piatra de temelie 5 Augustin Fuerea – Institutiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 15 a unei comunităţi mai largi şi mai complexe reunind ţări aflate multă vreme în conflicte sângeroase. Prin punerea în comun a producţiei de bază şi prin instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei decizii vor reuni Franţa, Germania şi alte state membre, această propunere va conduce la stabilirea primelor baze concrete ale unei federaţii europene, indispensabilă pentru menţinerea păcii. Pentru a promova realizarea obiectivelor astfel definite, guvernul francez este pregătit să iniţieze negocieri pornind de la următoarele considerente. Sarcina pe care o va avea de îndeplinit Înalta Autoritate comună va fi de a asigura, în cel mai scurt timp posibil, modernizarea producţiei şi îmbunătaţirea calităţii acesteia; furnizarea în condiţii egale a cărbunelui şi oţelului pentru pieţele din Franţa şi Germania, precum şi pentru pieţele din alte ţări membre; dezvoltarea în comun a exporturilor către alte state; egalizarea şi îmbunătăţirea nivelului de trai al muncitorilor din aceste ramuri industriale. Pentru a îndeplini aceste obiective, pornind de la condiţiile de producţie diferite din statele membre, propunem să se instituie o serie de măsuri cu caracter tranzitoriu, cum ar fi aplicarea unui plan de producţie şi investiţii, stabilirea unui mecanism compensatoriu pentru egalizarea preţurilor şi crearea unui fond de restructurare care să faciliteze raţionalizarea producţiei. Circulaţia cărbunelui şi a oţelului între statele membre va fi imediat scutită de toate taxele vamale şi nu va fi afectată de ratele de transport diferenţiate. Se vor crea treptat condiţii care vor permite o distribuţie cât mai raţională a producţiei, la cel mai înalt nivel de productivitate. Spre deosebire de cartelurile internaţionale, care au tendinţa de a impune practici restrictive asupra distribuţiei şi exploatării pieţelor naţionale şi de a menţine profituri mari, această organizaţie va asigura fuziunea pieţelor şi extinderea producţiei. Principiile şi acţiunile esenţiale definite mai sus vor face obiectul unui tratat semnat între state şi înaintat spre ratificare parlamentelor din fiecare ţară. Negocierile necesare pentru stabilirea detaliilor legate de aplicarea acestor prevederi se vor desfăşura cu ajutorul unui arbitru numit de comun acord. Acesta va avea sarcina de a se asigura că acordurile convenite corespund principiilor enunţate şi, în cazul în care se ajunge la un impas, va decide ce soluţie urmează să fie adoptată. Înalta Autoritate comună care se ocupă de administrarea întregului sistem va fi alcătuită din personalităţi independente numite de guverne, respectându-se principiul reprezentării egale. Guvernele vor alege de comun acord un preşedinte. Deciziile Autorităţii se vor aplica în Franţa, Germania şi în celelalte ţări membre. În cazul în care deciziile autorităţii vor fi contestate, se vor lua măsuri de la caz la caz. Un reprezentant al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi acreditat pe lângă Autoritate şi va întocmi un raport public pentru ONU de două ori pe an, pentru a face un bilanţ al activităţii noii organizaţii, în special în ceea ce priveşte respectarea obiectivelor acesteia. Instituirea Înaltei Autorităţi nu va prejudicia în niciun fel regimul de proprietate asupra întreprinderilor. În exercitarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate comună va lua în considerare puterea conferită de Autoritatea Internaţională a Ruhrului şi obligaţiile de orice natură impuse Germaniei, atâta timp cât acestea rămân în vigoare". Cunoscută sub denumirea “Planul Schuman”, din declaraţia susţinută la 9 mao 1950, s-au desprins câteva idei esenţiale a căror aplicabilitate este valabilă şi la nivelul actual de evoluţie al Uniunii Europene. Astfel, raporturile dintre statele membre trebuiau să fie guvernate de următoarele principii: - punerea în comun a producţiei de cărbune şi oţel ( producţie comună): - piaţă comună pentru cărbune şi oţel; - integrarea economică sectorială prioritară intergării economice totale; -intergrarea economică prioritară intergării policite: - constituirea comunităţii europene ca o solidaritate de fapt între statele membre care să facă imposibilă izbucnirea unui nou conflict armat în zonă. Cu privire la cadrul instituţional, din proiectul lansat de Robert Schuman , se desprind patru principii: - superioritatea instituţiilor - independenţa instituţiilor comunitare; - colaborarea între instituţii; - egalitate aîntre state. Planul Schuman a stat la baza negocierilor purtate în principal între Franţa şi Germania şi materializate prin semnarea Tratatul asupra Comunitatii europene a carbunelui si otelului, la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioada de 50 de ani. Tratatul a fost semnat de 6 state, denumite şi state fondatoare, respectiv: Franţa , Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi încetat să mai producă efecte la 23 iulie 2003. Negociatorii Tratatului CECO au avut din partea natiunilor pe care le reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizatie total nouă, atat din punct de vedere al obiectivelor, cât şi al metodelor sale de traspunere în practică a misiunii trasate. Preambului Tratatului CECA, exprimă întreaga justificare a compromisului acceptate de părţile contractante:"Considerând că pacea mondială nu poate fi rezolvată decât prin eforturi creatoare pe măsura pericolelor care o ameninţă. Convinşi că o Europă organizată şi puternică poate să aducă civilizaţiei o contribuţie indispensabilă menţinerii relaţiilor pacifiste. Conştienţi că Europa nu se va construi decât prin realizări concrete care să creeze, mai întâi, o solidaritate de fapt şi prin stabilirea unor baze comune de dezvoltare economică. Preocupaţi să contribuie , prin expansiunea producţiilor lor fundamentale la ridicarea nivelului de trai şi la progresul acţiunilor de pace. Hotărăsc să substituie rivalităţilor seculare o fuziune a intereselor lor esenţiale, la a fonda , prin instaturarea unei Comunităţi economice, primele baze ale unei comunităţi mai largi şi mai profunde într epopoare rivale aflate de multă vrmee în conflict şi să pună bazele unor instituţii capabile să orienteze un destin de acum înainte comun." Tratatul - semnat la 18 aprilie 1951, la Paris, de Franţa, Germania, Italia, Olanda şi Belgia va deschide calea veritabilei uniuni europene. Funcţionarea Comunităţii Europene a Carbunelui şi Oţelului era asigurată de un sistem de instituţii alcătuit din - Inalta Autoritate, Consiliul de Ministri si Adunarea Parlamentara, completata de o Curte de Justitie, sistem instituţional menţinut şi de tratatele ultarioare. Inalta Autoritate (Comisia in UE) dispunea în CECO de putere de decizie. Ea era controlata de cei 78 de membri ai Adunarii, desemnaţi în parlamentele nationale. Inalta Autoritate adresa anual un raport catre Adunare. Raportul putea fi respins de majoritatea a 2/3 din membri, prin scrutin public. In acest caz, membrii Inaltei Autoritati trebuiau sa-si abandoneze colectiv functiile. Succesorii lor nu puteau fi însa cenzuraţi decât dupa un nou raport anual, deci Inalta Autoritate nu risca prea multe fata de Adunare şi era cu totul independenta fata de Consiliu. In Consiliu erau desemnati 8 membri, al 9-lea era cooptat cu o majoritate de cel putin 5 voturi. Pentru ca Inalta Autoritate sa nu fie supusa statelor membre ea a fost investita cu independenta si autoritate legala, iar deciziile sale erau obligatorii pentru statele membre. Prin articolele 46 pana la 67 alte Tratatului i s-au atribuit puteri considerabile, precum : - competenţa de a studia pietele si preturile şi de a stabili strategii pe termen lung; - competenţa de a publica informaţii referitoare la piaţa (cu dreptul de a sancţiona firmele care nu vor oferi informaţii de acest tip); - competenţa de a crea propriul capital atat prin aplicarea unei taxe asupra productiei europene de cărbune şi de oţel cât şi făcând împrumuturi; - competenţa de a lua masuri directe (de ex. de a institui cote de productie) în cazul în care o reducere a cererii ar duce spre o "criza vizibila"; - competenţa a defini practicile abuzive de impunere a preturilor; - competenţa a stabili dacă este necesar, un preţ minim şi maxim pe Piata Comună; Înalta Autoritate a CECO a dispărut în anul 1967 fiind asimilată de Comisia Europeana, în cadrul căreia munca se împarte între mai multe directorate generale, si anume DG III (pentru industrie) si DG IV (pentru concurenta). Desi Comunitatea Europeana mentine puterea in acest sector, putere care este mai mare decat ca majoritatea celorlalte, Piata Comuna pentru carbune si otel este doar o parte din Piata Comuna generala, care s-a format prin acordul statelor membre în anul 1957. In Tratatul de la Paris s-au stabilit si celelalte institutii: Consiliul, Parlamentul si Curtea. Dificultatea cheie în sistemul instituţiilor CECO era legată de reglarea relaţiei dintre Inalta Autoritate si guvernele ţărilor membre. Statele Benelux au dorit să menţină un anumit rol guvernelor nationale în cadrul noii configuraţii instituţionale. Reprezentantii Frantei si ai Germaniei, în schimb au subliniat natura cu deosebire politică a Inaltei Autoritati şi necesitatea ca aceasta să rămână independentă faţa de guvernele ţărilor membre. Cele doua puncte de vedere au fost reconciliate de crearea a ceea ce a devenit mai tarziu Consiliul Ministrilor, care a implicat împartirea conceptuală a muncii Comunitatii Carbunelui si Otelului în doua părti: aspecte care ţineau de responsabilitatea Inaltei Autoritati şi aspecte care ţineau de guvernele naţionale, condiţia fiind ca cele două părţi să acţioneze împreună. Tratatele de la Roma. Constituirea Comunităţii Economice Europene ( CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice ( CEEA/Euratom). Relatiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriiilor de război (cărbune şi oţel), dar în scurt timp s-a evidentiat nevoia unei mai strânse colaborari între statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de origine belgiană, a redactat raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creerii a înca doua uniuni între statele europene: o uniune economica la nivel general, dar si o uniune pentru gestionarea în comun a problemelor în legatură cu utilizarea paşnica a energiei atomice. Tratatele instituind CEEA si CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile comunitati s-au inspirat din conceptiile cu privire la institutiile comune puse deja in practica prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele europene.Cele 6 state fondatoare au semnat si Conventia cu privire la institutiile comune, stabilind ca tuturor celor 3 comunitati, create prin statate diferite si cu misiuni distincte, li se alatura in sfera lor de competenta aceeasi Adunare parlamentara si aceeasi Curte de justitie. Desi avuta in vedere inca de la inceput, unitatea deplina a institutiilor celor trei comunitati, CEE, CECA si CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie Unica si un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare, semnat in 1965 si intrat in vigoare in 1967). Tratatul instituind CEE Tratatul care a pus bazele CEE stabileşte cadrul în care instituţiile comunitare urmăresc o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate mărită, o creştere accentuată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele membre 6. Obiectivul organizaţiei este enunţat expres în art. 2 din Tratatul CEE, care statuează "Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte". Tratatul enunţă prin art. 3 şi măsurile prin care se poate ajunge la atingerea obiectivelor declarate, astfel: "În vederea realizării scopurilor prevăzute la articolul 2, acţiunea Comunităţii presupune, în condiţiile şi în conformitate cu termenele prevăzute de prezentul tratat: (a) eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent; (b) stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raport cu statele terţe; (c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor; (d) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii; (e) adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor; (f) instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa comună; (g) aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale acestora; (h) apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară funcţionării pieţei comune; (i) crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai; (j) instituirea unei Bănci Europene de Investiţii, destinată facilitării extinderii economice a Comunităţii prin crearea de resurse noi; (k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în vederea creţterii schimburilor comerciale şi continuării în comun a efortului de dezvoltare economică şi socială". Tratatul CEE cuprinde 240 de articole şi este structurat în şase părţi distincte, precedate de un Preambul. - prima parte este consacrată principiilor care susţin instituirea CEE prin intermediul pieţei comune, a uniunii vamale şi a politicilor comune; - a doua parte se referă la fundamentele Comunităţii. Aceasta cuprinde patru titluri consacrate liberei circulaţii a mărfurilor, agriculturii, liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor şia transporturilor; - a treia parte se referă la politica Comunităţii şi cuprinde patru titluri cu privire la regulile comune, la politica economică, la politica socială şi la Banca Europeană de Investiţii; - a patra parte este consacrată asocierii ţărilor şi teritoriilor de peste mări; - a cincea parte este consacrată instituţiilor Comunităţii, cu un prim titlu care se referă la dispoziţiile instituţionale şi cu un al doilea care se referă la dispoziţiile financiare; - ultima parte a tratatului se referă la dispoziţiile generale şi finale. 6 O. Ţinca, Drept comunitar general, EDP R.A. bucureşti,1999, p.9 Tratatul cuprinde, de asemenea, patru anexe referitoare la anumite poziţii tarifare, la produse agricole, la tranzacţii invizibile şi la ţările şi la teritoriile de peste mări. La tratat au fost anexate şi douăsprezece protocoale. Primul se referă la statutul Băncii Europene de Investiţii, iar următoarele la diferite probleme specifice unui anumit stat membru (Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos) sau unui anumit produs, precum uleiurile minerale, bananele, cafeaua verde. Tratatul CEE creează instituţii şi mecanisme decizionale care permit exprimarea atât a intereselor naţionale, cât şi a unei viziuni comunitare. Echilibrul instituţional are la bază un „triunghi” format din Consiliu, Comisie şi Parlamentul European, care colaborează între ele. Consiliul elaborează normele, Comisia formulează propunerile, iar Parlamentul are un rol consultativ. În plus, există un alt organ care are un rol consultativ în cadrul procesului decizional, şi anume Comitetul Economic şi Social. Comisia, un colegiu independent de guvernele statelor membre, numită de către acestea printr- un acord comun, reprezintă interesele comune. Aceasta deţine monopolul iniţiativei legislative şi face propuneri de acte comunitare Consiliului de Miniştri. Gardian al tratatelor, ea veghează la aplicarea acestora şi a dreptului derivat. Comisia dispune, în acest sens, de numeroase mijloace pentru a controla statele membre şi întreprinderile. În cadrul misiunii sale, Comisia dispune de putere executivă în vederea aplicării politicilor comune. Consiliul de Miniştri este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre şi deţine cea mai mare parte a competenţelor decizionale. Acesta este asistat de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), care îi pregăteşte lucrările şi execută sarcinile care îi sunt atribuite. Adunarea Parlamentară nu dispune, iniţial, decât de putere de decizie, iar membrii săi nu sunt aleşi încă prin vot universal direct. Tratatul prevede, de asemenea, instituirea unei Curţi de Justiţie. Conform Acordului privind unele instituţii comune, semnat şi intrat în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie sunt comune Tratatelor CEE şi Euratom. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Fuziune în 1967, Consiliul şi Comisia devin instituţii comune celor trei Comunităţi (CECO, CEE şi Euratom) şi se instituie principiul unităţii bugetare. De asemenea art. 210 din Tratat consacră personalitatea juridică a CEE, conferindu-i astfel calitatea de subiect de drept internaţional public.Referitor la personalitatea juridică de drept intern, art. 211 din Tratat predeve că în fiecare dintre statele membre Comunitatea posedă cea mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne, ea putând, în special, să dobândească sau să înstrăineze bunuri mobile şi imobile şi să introducă acţiuni în justiţie. Deşi în conţinutul tratatului regăsim folosit termenul de piaţă comună, tratatul nu conţine o definiţie a acestui termen, precizarea fiind făcută de Curtea de Justiţie care o definişte ca fiind un spaţiu economic unificat, lipsit de obstacole interne, în cadrul căruia vor trebui realizate progresiv , uniunea vamală şi uniunea economică7. 2.2.2. Tratatul privind constituirea CEEA/ EURATOM Semnat la Roma, Tratatul CEEA a urmărit formarea şi dezvoltarea industriei nucleare în tările membre. Potrivit art. 1 din Tratat , comunitatea are misiunea să contribuie, prin stabilirea 7 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2004, p. 28; CJUE, 24.10.1973. condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări. Pentru îndeplinirea misiunii sale, în condiţiile prevăzute în tratat, Comunitatea trebuie să întreprindă următoarere acţiuni: - să dezvolte cercetarea şi să asigure diseminarea cunoştinţelor tehnice. - să stabilească norme unitare de securitate pentru protecţia sanitară a populaţiei şi a lucrătorilor şi să vegheze la aplicarea acestora. - să faciliteze investiţiile şi să asigure, în special prin încurajarea iniţiativelor întreprinderilor, realizarea instalaţiilor de bază necesare pentru dezvoltarea energiei nucleare în Comunitate. - să vegheze la aprovizionarea constantă și echitabilă a tuturor utilizatorilor Comunităţii cu minereuri şi combustibili nucleari; - să garanteze, prin controale adecvate, că utilizarea materialelor nucleare nu este deturnată spre alte scopuri decât cele cărora le sunt destinate - să exercite dreptul de proprietate care îi este recunoscut asupra materialelor de fisiune speciale; - să asigure pieţe mari de desfacere şi accesul la cele mai bune mijloace tehnice, prin crearea unei pieţe comune a materialelor şi echipamentelor specializate, prin libera circulaţie a capitalurilor pentru investiţiile în în domeniul nuclear şi prin libertatea de a angaja specialişti din cadrul Comunităţii; - să instituie cu celelalte ţări şi cu organizaţiile internaţionale orice legături care pot promova progresul în utilizarea paşnică a energiei nucleare. Pentru îndeplinirea obiectivelor sale , CEEA dispunea de următoarele organe: o Adunare Parlamentară; un Consiliu; o Comisie şi o Curte de Justiţie. Comisia şi Consiliul erau ajutate în activitatea lor de Comitetul economic şi social, organ cu rol consultativ 8. CEEA dispunea de personalitate juridică, conform art. 206 din Tratat, aceasta putând încheia acorduri internaţionale cu state sau organizaţii internaţionale, poare să îşi assume, în limitele competenţei sale obligaţii prin încheierea de acorduri sau convenţii cu un stat terţ sau o organizaţie internaţională. Extinderea Comunităţilor Europene În prezent, Uniunea Europeană are 28 membri, dintre care sase membri fondatori din 1951: - Franţa,Germania,Italia,Olanda,BelgiaLuxemburg. Alte trei state au aderat succesiv: 1. 1973: Irlanda,Regatul Unit,Danemarca Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 şi pentru că doreau să fie independente şi sub nicio forma sub dominaţia franceză care se prefigura pe continentul european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o apropiere prea mare ca aceea declarată de Monnet şi mai ales nu voia o cooperare condusă de francezi. Pierderea puterii sale coloniale, temerea că va ramane izolată şi nu va fi parte a jocului de putere european au determinat Marea Britanie să fie foarte decisă în anii '60 să devină membră în Consiliul Europei. Tările mai mici din Consiliu ar fi dorit intrarea Marii Britanii pentru că ar fi contrabalansat 8 D. Vătăman, op. cit., p.49. puterea celor mari, în principal a Frantei şi a Germaniei. Marea Britanie era interesată să îi fie protejate interesele şi legaturile cu Commonwealth-ul. Marea Britanie era membra fondatoare a AELS (EFTA) alături de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia, Suedia. Dar AELS nu avea o structură instituţională asemanatoare cu Consiliul Europei. Deşi au fost operate tăieri de tarife interne AELS, organizaţia părea ca fiind ineficientă: membri AELS făceau mai mult comerţ cu ţări CE decât între ele. În 1963, s-a încheiat o întelegere franco-germană. Charles de Gaulle şi Adenauer semnează un tratat de prietenie franco-german. În acest context Franţa se opune aderării Marii Britanii la Uniunea Europeană. Sunt respinse la pachet şi aplicaţile venite din Danemarca şi Irlanda. Marea Britanie a reaplicat în 1967. Din nou se izbeşte de veto-ul francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul că Marea Britanie ar fi reprezentat un concurent la poziţia dominantă a Frantei. Franţa nu dorea întărirea rolului Statelor Unite ale Americii în Europa, prin Marea Britanie. În 1969, Charles de Gaulle nu mai este preşidentle Franţei. Marea Britanie aplică din nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia îşi reînnoiesc candidaturile pentru calitatea de membru al CE. Intrarea Marii Britanii în Consiliul Europei a fost favorizată de venirea la preşedinţia Franţei a lui Georges Pompidou, dar şi de faptul că Franţa începea să aibă temeri că puterea Germaniei a crescut atât de mult încât are nevoie să contrabalanseze această putere împreuna cu Marea Britanie. Exista şi temerea că venirea la putere a social-democraţilor în Germania şi a lui Willy Brandt va însemna apropierea lui de Est şi va destabiliza Consiliul Europei. Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca devin membri ai CE în ianuarie 1973. Norvegia, în ciuda dorinţei liderilor politici, a renunţat la candidatură în urma unui referendum organizat în septembrie 1972, când cetăţenii norvegieni au respins-o. În urma acestei prime extinderi, Comunităţile Europene sunt alcătuite din 9 membri. Ca performanţă economică, cele trei noi membre, au scăazut media CE de până atunci. Este vorba în primul rând de Irlanda, care era o ţară relativ săracă şi Marea Britanie, care era pe o pantă descendentă, economic vorbind, în perioada postbelică. 2.1981: Grecia Este un val mic de extindere, cu o singură ţară, Grecia. Ea ceruse asocierea la Consiliul Europei încă din 1959. Iniţial, a fost respinsă datorită faptului că economia sa era subdezvoltată în comparaţie cu cei şase. Grecia devine membră asociată din 1961. Negocierile dintre au fost începute în 1976. Grecia nu era o ţară bogată, dimpotrivă. Turismul nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca şi contribuţie la venitul naţional. Grecia devine membră a CE în 1981. 2. 1986: Spania, Portugalia Ambele ceruseră asociere încă din 1962. Dupa înlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luată în considerare aplicaţia celor doua state iberice. Ambele erau relativ sărace, deşi în trecutul lor fuseseră puteri coloniale. În Portugalia, unul din motivele pentru care s-a prăbuşit regimul Salazar a fost incapacitatea guvernamentala şi militară de a face faţă problemelor puse de coloniile Mozambic şi Angola si de lupta lor pentru independenţă (obtinuţă în 1975). Spania, sub conducerea Generalului Francisco Franco şi a ideilor sale, a trecut printr-o perioadă dificilă economic în a doua jumătate a anilor '50 şi '60, datorită orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a încheiat, la moartea generalului în 1975 şi a beneficiat de o tranziţie paşnică spre democraţie, la care au colaborat diferitele elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regală. Ele devin membre ale CE in 1986. Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE şi aceasta a avut drept consecinţe: creşterea influenţei CE în lume (devenise cel mai mare bloc comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale în organismele politice; reducerea influenţei Frantei şi Germaniei; schimbarea echilibrului economic în interior – prin intrarea unor tari mai putin dezvoltate – Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). În opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii şi pentru adâncirea integrării. În acelaşi deceniu al valurilor doi şi trei ale extinderii, au mai depus aplicaţii de membru: Turcia în 1987, Austria în 1989, Cipru şi Malta în 1990. 4.1995: Finlanda,Suedia,Austria. A patra extindere a Uniunii Europene are un caracter aparte faţă de celelalte trei care au precedat-o: este vorba despre extinderea CEE cu 3 ţări bogate, al caror Produs Intern Brut depăşea semnificativ media PIB-ului ţărilor UE la acel moment. De asemenea, mai este distinct acest val şi prin faptul că este primul val post-1989, când Zidul Berlinului a reunit estul şi vestul Europei. Toate cele trei ţări care au intrat in UE în 1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau ţări neutre, care în sfârşit au putut să îşi manifeste liber opţiunea pentru intrarea în Comunităţile Europene. Intrarea lor a avut consecinţe în ce priveşte interesul dat de Consiliul Europei pentru estul Europei şi o strângere a relaţiilor economice dintre CE şi aceste ţări. Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru 1 mai 2004.Negocierile de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au aderat: 5. Polonia, Slovenia , Ungaria, Malta , Cipru, Letonia, Estonia, Lituania,Cehia, Slovacia. 6. La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană: România, Bulgaria. Bulgaria şi România au încheiat negocierile de aderare la UE şi au aderat împreună la Uniunea Europeană în ianuarie 2007. Într-o ceremonie desfăşurată la 25 aprilie 2005 în Luxemburg, România şi Bulgaria, împreună cu ţările membre ale UE, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta prevăzuse însă clauze de salvgardare ce ar fi putut întârzia aderarea cu un an. Cele mai problematice capitole au fost Justiţia şi Afacerile Interne şi Politica în Domeniul Concurenţei. 7. La 1 iulie 2013, a aderat încă un stat la Uniunea Europeană: Croaţia. 8.Extinderi viitoare Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambiţiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare pe 3 octombrie 2005. Totuşi, analiştii consideră ca această ţară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice şi sociale care trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorităţii kurde, şi a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuşi, datorită diferenţelor religioase şi culturale în relaţie cu Europa, Turcia se loveşte de o opoziţie puternică din partea guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special Franţa, Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia. Macedonia: Pe 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei devenind astfel cea de a treia republică ex- iugoslavă care câştigă acest statut. Republica Moldova este un potenţial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, în care aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătăţească relaţiile dintre cele 2 entităţi. Aceasta este totodată un membru al Acordul Central European al Comerţului Liber ( şi al Parteneriatului pentru pace (program lansat de NATO). Serbia este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. Serbia a inceput negocieri preliminare pe 21 ianuarie 2012. Albania a fost un potenţial candidat la aderarea în Uniunea Europeană începând cu ianuarie 2003, şi este un aplicant oficial pentru aderarea la UE de la data de 28 aprilie 2014. Ucraina este un potenţial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, dar din cauza presiunilor făcute de Rusia, refuză asocierea cu UE. Acest lucru declanşează proteste în lanţ în Kiev. Muntenegru este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. În 2010 în urma unui referendum, 76,2% din populaţie a decis că drumul ţării este integrarea europeană. Muntenegru a inceput negocieri preliminare pe 29 iunie 2012. Bosnia şi Herţegovina este un potenţial candidat la aderare în Uniunea Europeană. În prezent, Bosnia-Herţegovina a angajat un proces de negocieri cu UE vizând, pe termen lung integrarea sa în cadrul Uniunii. Georgia este un aspirant şi eligibil candidat la aderare în Uniunea Europeană, dar o piedică sunt cele două republici separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. Totuşi, în noiembrie 2010 a semnat acordul de asociere cu UE. 4.Aprofundarea construcţiei comunitare Încă de la înfiinţarea celor trei comunităţi s-a urmărit implementarea unor măsuri menite să asigure eficienţă sporită deciziilor comunitare, dar şi un grad cât mai mare de coeziune la nivel decizional. Evoluţia Uniunii Europene, de la momentul înfiinţării şi până în prezent a fost marcată de măsuri, tranformări instituţionale, menite să asigure o corepondenţă cât maideplină între cadrul de reglementare şi realităţile economico sociale din statele membre. Toate aceste măsuri pot fi circumscrise unei politici a aprofundare a integrării sub toate aspectele. În acest sens au fost măsuri ce au fost dispuse la nivel comunitar pentru a facilita cele patru libertăţi de circulaţie, au fost măsuri care au fost adoptate sub forma unor tratate ce au modificat tratatele constitutive, sau măsuri menite să asigure apropriere a deciziei comunitate pe cât mai mult posibil de cetăţeanul european. 4.1. Unificarea instituţională Aşa cum am arătat anterior, fiecare dintre cele trei tratate constitutive a prevăzut înfiinţarea unui sistem instituţional menit să asigure funcţionarea comunităţilor europene, instituţii cu competenţe specifice, statuate în conţinutul tratatelor. Deşi o vreme au existat în paralel trei sisteme instituţionale, încă de la intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma s-a urmărit unificarea celor trei sisteme instituţionale şi realizarea unui sistem instituţional unic, astfel: - în anul 1958 s-au reunit Curţile de Justiţie, din acest an funcţionând o singură Curte de Justiţie ca organ jurisdicţional. - în anul 1960 are loc unificarea celor trei Adunări Parlamentare, care începând cu anul 1962 poartă denumirea de Parlament European- organ de control politic. - la 8 aprilie 1965 a fost semnat Tratatul de la Bruxelles, tratat intrat n vigoare la 1.01.1967, cunoscut şi sub denumirea de "Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene", tratat în temeiul căruia la nivel decizional este instituită o singură instituţie- Consiliul de Miniştrii, iar la nivel executiv o singură instituţie - Comisia. În baza acestui tratat s-a realizat o fuziune instituţională, fără a se aduce modificări competenţelor specifice atribuite instituţiilor prin tratatele constitutive. S au unificat de asemenea şi sistemele de imunităţi şi privilegii ale funcţionarilor comunitari 9. 4.2. Instituirea Uniunii Vamale După semnarea Tratatului de la Roma, principalul obiectiv urmărit la nivelul CEE a fost introducerea uniunii vamale, element principal la pieţei unice. Instituirea uniunii vamale a continuat până în anul 1968 şi a presupus măsuri precum eliminarea oricăror drepturi de vamă şi restricţii vamale între statele membre; introducerea unui tarif vamal comun aplicabil în Comunitatea Europeană pentru produsele din state terţe ( venitul obţinut devenind parte din resursele proprii ale Comunităţii; politica comercială comună. În 1993 au fost eliminate controalele vamale la frontierele interne, ceea ce a dus la dispariţia cozilor lungi de vehicule comerciale de la punctele de trecere a frontierei. Au dispărut taxele vamale care mai existau pentru comerţul intracomunitar şi a fost introdus un tarif vamal comun pentru comerţul cu restul lumii, în locul taxelor naţionale. Uniunea vamală protejează piaţa internă, permiţând mărfurilor să circule liber pe plan intern. Diferenţa dintre o uniune vamală şi o zonă de liber schimb constă în faptul că în zona de liber schimb se elimină taxele vamale dintre ţările participante, fără să prevadă aplicarea aceloraşi taxe şi pentru mărfurile importate. De asemenea, ţările din zona de liber schimb îşi menţin politicile vamale proprii în raporturile cu statele terţe. Codul vamal al Uniunii ( fostul Cod vamal Comunitar) stă la baza gestionării uniunii vamale şi este adoptat de Partalemntul European şi Consiliul Uniunii Europene. Uniunea vamală este gestionată pe teren de serviciile vamale din cele 28 de state membre.La fiecare extindere, noile state devenite membre au aderat şi la uniunea vamală, armonizăndu-ţi legislaţia naţională cu prvederile Codului Vamal. Uniunea vamală dintre UE şi Turcia a intrat în vigoare în 1995. Instituirea uniunii vamale a constituit un pas importat în aprofundarea intergări economice între statele membre. Datorită uniunii vamale, în UE:  taxele vamale la frontierele dintre statele membre sunt de domeniul trecutului 9 A. Fuerea, op.cit.,p.30.  avem un sistem uniform de taxare a importurilor provenind din țări terţe. Agenţii vamali asigură buna desfăşurare a fluxurilor comerciale şi, în acelaşi timp, îndeplinesc şi alte misiuni având ca scop protecţia cetăţenilor europeni. Uniunea vamală este o zonă unică de comerţ, în care toate bunurile circulă liber, indiferent dacă au fost fabricate în Uniunea Europeană sau importate din afara acesteia. Astfel, un telefon mobil produs în Finlanda poate fi trimis în Ungaria fără taxe vamale și fără control vamal. Pentru produse fabricate în afara UE - de exemplu televizoare din Coreea de Sud - taxa vamală este percepută, în general, doar la prima intrare pe teritoriul UE, după care nu mai sunt necesare alte taxe sau controale. Cu toate acestea, activitatea vamală rămâne un domeniu vital, dată fiind cantitatea mare de bunuri care intră pe teritoriul Uniunii. Anual, serviciile vamale ale UE:  gestionează aproximativ 16 % din importurile mondiale, adică peste 2 miliarde de tone de mărfuri  prelucrează peste 270 de milioane de declaraţii vamale. 4.3. Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European. Măsură ce face parte din politica de democratizare a UE, după ce în perioada 1958-1979, membrii Parlamentului European erau desemnaţi de guvernele naţionale din parlamentele naţionale şi deţineau un mandat dublu, din 1979 s-au organizat alegeri directe pentru Parlamentul European. Astfel, la nivel comunitar se stabileşte un calendar pentru desfăşurarea alegerilor, care se organizează la nivel naţional potrivit reglementărilor naţionale. Această măsură corespunde principiului democraţiei reprezentative care a fost afirmat ca principiu fundamental de organizare şi funcţionare al comunităţilor, şi mai târziu al UE. De asemenea, constituie prima măsură prin care interesul cetăţenilor statelor membre se doreşte a fi corect reprezentat şi promovat la nivelul instituţiilor comunitare. Tratate de modificare a tratatelor constitutive 1. Actul Unic European (AUE) Actul unic european, a fost semnat în anul 1986 şi a intrat în vigoare după ratificarea de către statele membre la datat de 1.07.1987. După 1975 când a fost reprezentat raportul Tindemans, a început o adevărată avalanşă de proiecte de reformă a C.E., dar textele care au sprijinit raporturile privitoare la problemele instituţiilor au fost întocmite in 1984-1985. Consiliul European de la Milano a convocat la 9 septembrie 1985 conferinţă interguvernamentală care a durat 6 luni a adoptat în unanimitate la 17 februarie 1986 textul Actulului unic european, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta reprezintă prima mare modificare a tratatelor constitutive prin care s-a extins competenşa instituţiilor comunitare. 1.1. Structura şi conţinutul Actului Unic European Denumirea de ,,Act unic european “ reflectă continutul acestuia in sensul ca în acelasi instrument sunt cuprinse atât dispoziţiile relative la revizuirea tratatelor comunitare cât şi un titlu privind cooperarea europeană în domeniul politicii externe, titlu constituind o codificare a principiilor cooperarii politice. Din punct de vedere al structurii, Actul Unic cuprinde un preambul si patru titluri. In Titlul I sunt grupate ,,Dispozitii comune” atat pentru Comunităţile Europene cat si pentru cooperarea politică. In Titlul II sunt grupate ,,Dispozitii pentru modificarea tratatelor instituind Comunitătile Europene”. In timp ce tratatele CECA si CEEA nu sunt afectate decat prin modificările relative la Curtea de Justitie ( cap.I si cap.II) în schimb Tratatul CEE comportă modificări de substanţa atât sub aspectul dispoziţiilor instituţionale cât ţi al dispoziţiilor relative la fundamentele şi la politicile Comunitatii. Titlul III intitulat ,,Dispoziţii asupra cooperării în domeniul politicii externe este compus dintr-un singur articol – articolul 30 – cuprinzând 12 paragrafe. Titlul IV conţine dispoziţii generale si finale dar nu comporta nici o masura tranzitorie. Unicitatea Actului are mai ales o valoare simbolică în sensul că statele membre ale Comunitatii înteleg să constituie opera întreprinsă de tratate instituind Comunitaţile Europene şi să transforme ansamblul relaţiilor dintre ele într-o Uniune Europeană conform declaraţiei solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983, asa cum subliniază ultimul paragraf al preambulului. Statele membre se arată hotărâte să realizeze aceasta Uniune Europeană, pe de o parte, a Comunitaţilor funcţionând după regulile lor proprii şi pe de altă parte, a cooperarii europene între statele semnatare în materie de politică externă şi să doteze aceasta uniune cu mijloacele de acţiune necesare. Actul Unic nu pretinde să realizeze Uniunea Europeană, el se limitează la definirea unui anumit număr de obiective şi la crearea mijloacelor necesare pentru ,,a o face sa progreseze in mod concret'. Astfel prin art. 1 se statuează : Comunitatile europene si cooperarea politica europeana au drept obiectiv de a contribui impreuna sa faca sa progreseze in mod concret Uniunea Europeana. Actul Unic a ales calea mediana care a fost recomandată de raportul Tindemas din 1975 şi care a fost, de atunci, în mod pragmatic pusă în aplicare în mod progresiv, având totodată ca principală sursă de inspiraţie şi Declaratia solemnă de la Stuttgart, care în partea a doua insistă asupra separarii celor doua ordini juridice în termeni asemanatori cu cei din art.1 din Actul Unic European. In vederea sporirii puterilor Parlamentului european si puterii executive a Comisiei (cap.II, sect.i din titlul II, AUE ) sunt aduse modificari importante secţiunii consacrata Consiliului. Una din contributiile esentiale ale Actului Unic European consta în ameliorarea procesului de decizie în cadrul Cosiliului prin introducerea votului cu majoritate calificata pentru un mare numar de decizii care, pana atunci, trebui luate in unanimitate. Actul Unic aduce modificări şi procedurilor prevăzute pentru suprimarea obstacolelor în calea schimburilor dintre statele membre. Principalele modificări constau în introducerea prin art.18 si 19 din Actul Unic a două noi dispoziţii, art.100 A si art.100 B care prevăd : instaurarea unei proceduri de armonizare a legislaţiilor prin decizia Cosiliului, adoptată cu majoritate calificată şi posibilitatea de a decreta, tot prin decizie cu majoritate calificată, ca acele dispoziţii în vigoare într-un stat membru trebuie sa fie considerate ca echivalente cu cele aplicate de un alt stat. Deşi prin AUE s-au concentrat într-un singur document regulile de organizare şi funcţionare a Comunităţilor Europene, nu s-a creat o nouă entitate juridică, cele trei comunităţi au continuat să aibă fiecare propria personalitate juridică exercitată în ordinea juridică internaţională, comunitară şi de drept intern10. 10 D. Vătăman, op. cit., p. 57. 2. Tratatul de la Maastricht – 1992 -1993 (TUE) 2.1. Semnare şi structură Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI). Tratatul instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi lansează Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE devine Comunitatea Europeană (CE). Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziţiei internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme. Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferinţe interguvernamentale, una privind UEM şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi 28 iunie 1988 a încredinţat unui grup de experţi, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene. Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 şi 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două Conferinţe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, din 9 şi 10 decembrie 1991. Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic iniţial al Comunităţii, şi anume realizarea unei pieţe comune, a fost în mod clar depăşit şi vocaţia politică a fost exprimată. În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esenţiale:  consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;  creşterea eficienţei instituţiilor;  introducerea unei uniuni economice şi monetare;  dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;  instituirea unei politici externe şi de securitate comune. Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include şapte titluri, astfel: - Titlul I cuprinde dispoziţiile comune privind Comunităţile, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea judiciară. - Titlul II include dispoziţiile de modificare a Tratatului CEE, - Titlurile III şi IV modifică tratatele CECO şi, respectiv, CEEA. - Titlul V introduce dispoziţii cu privire la Politica externă şi de securitate comună (PESC). - Titlul VI cuprinde dispoziţiile privind cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI). - Titlul VII.- conţine dispoziţiile finale 2.2. Elemente de noutate A) Uniunea Europeană Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. a) Primul pilon este format din Comunitatea Europeană, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) şi din Euratom şi se referă la domeniile în care statele membre îşi exercită împreună suveranitatea prin intermediul instituţiilor comunitare. În cadrul acestui pilon se aplică procedura supranumită metoda comunitară, şi anume Comisia Europeană face propunerea legislativă, Consiliul şi Parlamentul European o adoptă, iar Curtea de Justiţie asigură controlul respectării dreptului comunitar. b) Cel de-al doilea pilon instaurează Politica externă şi de securitate comună (PESC), prevăzută în Titlul V al Tratatului privind Uniunea Europeană. Aceasta înlocuieşte dispoziţiile din Actul Unic European şi permite statelor membre să întreprindă acţiuni comune în domeniul politicii externe. Acest pilon este supus unui proces decizional interguvernamental care recurge în primul rând la unanimitate. Rolul Comisiei şi al Parlamentului este modest, iar jurisdicţia Curţii de Justiţie nu se aplică acestui domeniu. c) Al treilea pilon este consacrat cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) prevăzute în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea este menită să întreprindă acţiuni comune pentru a oferi cetăţenilor un grad ridicat de protecţie în interiorul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Procesul decizional este, de asemenea, interguvernamental. B) Modificări instituţionale Tratatul de la Maastricht consolidează rolul Parlamentului European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare şi a procedurii de aviz conform este extins. În plus, tratatul introduce o procedură nouă, codecizia, care îi permite Parlamentului să adopte acte împreună cu Consiliul. Această procedură presupune contacte strânse între Parlament şi Consiliu pentru a se ajunge la un acord. Mai mult decât atât, tratatul asociază Parlamentul la procedura de învestitură a Comisiei. Este recunoscut rolul partidelor politice în integrarea europeană. Acestea contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a europenilor. În ceea ce priveşte Comisia, durata mandatului este extinsă la cinci ani, pentru a corespunde cu cea a mandatului Parlamentului European. Extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru majoritatea deciziilor supuse procedurii de codecizie şi pentru toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare. Tratatul instituie un Comitet al Regiunilor, format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale, cu rol consultativ. C) Politici comunitare Tratatul introduce politici comunitare în şase domenii noi:  reţelele transeuropene;  politica industrială;  protecţia consumatorilor;  educaţia şi formarea profesională;  tineretul;  cultura. D) Uniunea economică şi monetară Piaţa unică este realizată prin introducerea UEM. Politica economică presupune trei elemente. Statele membre trebuie să asigure coordonarea politicilor lor economice, să instituie un control multilateral al acestei coordonări şi să respecte anumite reguli de disciplină financiară şi bugetară. Obiectivul politicii monetare este introducerea unei monede unice şi garantarea stabilităţii acestei monede, prin stabilitatea preţurilor şi respectarea regulilor economiei de piaţă. Tratatul prevede introducerea unei monede unice în trei etape succesive:  prima etapă, de liberalizare a circulaţiei capitalurilor, începe la 1 iulie 1990;  a doua etapă începe la 1 ianuarie 1994 şi permite convergenţa politicilor economice ale statelor membre;  a treia etapă trebuie să înceapă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 prin crearea unei monede unice şi instituirea unei Bănci Centrale Europene (BCE). Politica monetară are la bază Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), compus din BCE şi băncile centrale naţionale. Aceste instituţii sunt independente de autorităţile politice naţionale şi comunitare. Există dispoziţii specifice pentru două state membre. Regatul Unit nu s-a angajat să treacă la cea de-a treia etapă a UEM. Danemarca a obţinut un Protocol care prevede că decizia trecerii sale la cea de-a treia etapă va fi luată în urma unui referendum. E) Protocolul privind politica socială Prin Protocolul privind politica socială anexat la tratat, competenţele comunitare în domeniul social sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele Protocolului sunt:  promovarea ocupării forţei de muncă;  ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă;  o protecţie socială corespunzătoare;  un dialog social;  dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă;  integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă. F) Cetăţenie Una din marile inovaţii introduse de tratat este introducerea unei cetăţenii europene, care se adaugă cetăţeniei naţionale. Orice cetăţean care are cetăţenia unui stat membru este şi cetăţean al Uniunii. Această cetăţenie conferă noi drepturi europenilor, şi anume:  dreptul de liberă circulaţie şi de şedere în interiorul Comunităţii;  dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi locale în statul în care îşi are reşedinţa;  dreptul la protecţie diplomatică şi consulară din partea unui stat membru, altul decât statul de origine, pe teritoriul unei ţări terţe unde statul de origine nu este reprezentat;  dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa Ombudsmanului. G) Principiul subsidiarităţii Tratatul privind Uniunea Europeană a preluat ca regulă generală principiul subsidiarităţii, care era aplicat politicii de mediu în Actul Unic European. Acest principiu afirmă că în cazul în care Comunitatea nu are o competenţă exclusivă, aceasta nu intervine decât dacă obiectivele pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivel naţional. Articolul A prevede că Uniunea ia „decizii la nivelul cel mai apropiat posibil de cetăţeni”. Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă esenţială în cadrul construcţiei europene. Prin instituirea Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice şi monetare şi prin extinderea integrării europene la noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică. Conştiente de evoluţia integrării europene, de extinderile viitoare şi de necesitatea modificărilor instituţionale, statele membre au introdus în tratat o clauză privind revizuirea. În acest scop, articolul N prevede convocarea unei Conferinţe interguvernamentale în 1996. Această conferinţă a condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997. 3. Tratatul de la Amsterdam Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat învigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire până la sfârşitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996. Conferinţa interguvernamentală a durat mai mult de un an: a fost deschisă la Torino pe 29 martie 1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale : - să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene; - să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea; - să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial; - să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi. A) Structura tratatului Tratatul de la Amsterdam conţine trei părţi, o anexă şi 13 protocoale. a) Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct. b) Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965. c) Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată. d) În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE. e) La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc. B) Elemente de noutate în Tratatul de la Amsterdam a) Ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de muncă. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte responsabilitatea statelor membre. Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici, respectiv: - urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune. - consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă concluzii pe această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei. - consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele Statelor Membre în favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite recomandări acestora. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării (egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului European. De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică mai ales în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei. Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în domeniile de lucru. Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, de ex., trebuind să îşi respecte în continuare obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru. Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt adăugate o serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene într- o limbă oficială şi de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publică comunitară. b) Un spaţiu de libertate, secutitate şi justiţie Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea. Î ntr-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie să ia măsuri care să vizeze: - suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este vorba de cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe; - stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur cu o durată de maximum trei luni. Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la: - primirea solicitanţilor de azil în Statele Membre; - condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere statutul de refugiat; - procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii; - protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de origine şi a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională. Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrareetc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şicombatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva copiilor, traficulde droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda. C) Politica externă şi de securitate comună Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt aduse o serie demodificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht.A fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună.Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a păcii(misiuni Petersberg). Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică externă şi de securitate comună, în special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu state terţe (la cererea PreşedinţieiConsiliului Uniunii Europene). A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii. D) Reforma instituţiilor uniunii europene în vederea extinderii 1. La nivelul Consiliul Uniunii Europene votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de încurajare în domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a persoanelor 2 , măsuri de securitate socială necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală, statistica, protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative independente), regiuni ultraperiferice. 2. Parlamentul European Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament. Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi numărul statelor care vor adera în viitor 3 ). 3. Comisia Europeană Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei. 4. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea directă de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor. 5. Comitetul Economic şi Social este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul să consulte CES. 6. Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare autonomie administrativă, iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătire profesională şi transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul European. Tratul de la Nisa Tratatul de la Nisa a fost semnat de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre UE la 26 februarie 2001, în cadrul Consiliului European de la Nisa (Franţa) şi a intrat în vigoare după încheierea procesului de ratificare: 1 februarie 2003. Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii. A) Modificări la nivel instituţional. a) Parlamentul European Prin Tratatul de la Nisa a fost consolidat rolul de colegislator a Parlamentului European, procedura de codecizie urmând să fie aplicată şi în domeniile: lupta împotriva discriminărilor, coeziune economică şi socială, vize, azil, imigraţie. Domeniile în care Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene au fost, de asemenea, extinse. Tratatul de la Nisa asigură o bază juridică partidelor politice din statele membre prin definirea unui statut care să permită mai ales stabilirea unor reguli asupra modalităţilor de finanţare a acestora. A fost stabilit un număr maxim de 732 de mandate în Parlamentul European numărul locurilor în Parlamentul European fiind redus pentru unele state (de exemplu, Franţa are, conform Tratatului de la Nisa, 72 de locuri în Parlament, în timp ce înainte de intrarea în vigoare a Tratatului avea 87). b) Consiliul Uniunii Europene În cadrul Consiliului Uniunii Europene sunt utilizate două proceduri de vot: unanimitatea şi majoritatea calificată. În perspectiva viitoarei extinderi, menţinerea unanimităţii, procedură care asigură fiecărui stat drept de veto, ar putea face să apară obstacole în luarea deciziilor. Majoritatea calificată are la bază un sistem de ponderare a voturilor în cadrul Consiliului Uniunii Europene, fiecărui stat fiindu-i atribuit un anumit număr de voturi, funcţie de populaţia sa. Numărul de voturi per stat pentru UE cu 27 de state membre este: - Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie 29 - Spania, Polonia 27 - România 14 - Olanda 13 - Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Portugalia 12 - Austria, Bulgaria, Suedia 10 - Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7 - Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4 -Malta 3 TOTAL 345 Tratatul de la Nisa stabileşte noi reguli ale majorităţii calificate, de aplicat începând din 2005: pentru ca o decizie să fie adoptată este necesar, pe lângă o majoritate de voturi (255 din 345 pentru o Uniune cu 27 de state membre), şi ca majoritatea statelor să fi votat favorabil (14 din 27). Votul în majoritate calificată a fost extins la următoarele domenii, în care era necesară unanimitate: coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor, cooperarea judiciară în materie civilă. C ) Comisia Europeană Conform Tratatului de la Nisa, începând din 2005, în componenţa Comisiei Europene intră numai câte un comisar de provenienţă din fiecare stat membru. Atunci când Uniunea va avea mai mult de 27 de state membre, numărul comisarilor va rămâne acelaşi (27) şi va fi instaurat un sistem de rotaţie ale cărui reguli vor fi stabilite de către Consiliu prin vot în unanimitate. Pentru buna funcţionare a Comisiei, puterile preşedintelui acesteia au fost extinse. Preşedintele are în atribuţiile sale organizarea internă, eventualele remanieri, va putea cere demisia comisarilor. Preşedintele este desemnat de către Consiliul Uniunii Europene, prin vot în majoritate calificată. D) Curtea de Justiţie Pentru o mai bună funcţionare a Curţii de Justiţie şi pentru scurtarea termenelor de judecată, Tratatul de la Nisa prevede unele modificări în ceea ce priveşte competenţele Curţii de Justiţie şi cele ale Tribunalului de Primă Instanţă. Curtea de Justiţie, având câte un membru din fiecare stat UE, se poate reuni în plen sau în cameră lărgită. Prin Tratatul de la Nisa, acţiunile directe pot fi depuse numai la Tribunalul de Primă Instanţă, care va avea competenţă şi asupra unor anumite acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar. E) Curtea de Conturi, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul regiunilor Tratatul de la Nisa prevede că fiecare stat membru are câte un reprezentant în Curtea de Conturi, numit de Consiliu prin vot în majoritate calificată. În ceea ce priveşte Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, a fost stabilit un număr maxim de 350 de membri. Conform prevederilor Tratatului, Comitetul Economic şi Social este reprezentantul organismelor economice şi sociale din societatea civilă. Membrii Comitetului Regiunilor trebuie să aibă un mandat electoral în colectivitatea pe care o reprezintă. Prin Tratatul de la Nisa a fost creat un mecanism de conservare a valorilor democratice. Consiliul Uniunii Europene, statuând cu o majoritate de 4/5 şi după consultarea Parlamentului European, poate adresa o recomandare unui stat pe al cărui teritoriu s-a constatat existenţa riscului de violare a drepturilor fundamentale. “Declaraţia privind viitorului Europei”, anexă a Tratatului de la Nisa, cuprinde prevederi asupra statutului Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care nu este incorporată în Tratat. Tratatul de la Lisabona Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european, proiect abandonat ca urmare a respingerii, prin referendum, de către Olanda şi Franţa. Denumirea sa oficială este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene. Tratatul a fost semnat la 13 decembrie 2007 şi ratificat de România în anul 2008 (prin Legea nr.13/2008), aceasta fiind al patrulea stat membru al Uniunii Europene care a încheiat procedura de ratificare parlamentară, după finalizarea acestui proces în Ungaria, Slovenia şi Malta. După ratificarea celorlalte state membre, rezultat al voinţei comune şi a demersurilor conjugate ale actorilor politici, documentul a intrat în vigoare la 01 decembrie 2009, fiind menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale şi la problemele care contează cel mai mult pentru cetăţeni, aducând Europa mai aproape de aceştia. Potrivit prevederilor art.1 alin.(4) din acest Tratat 2 , obiectivele acestuia urmăresc: - formarea unei Uniuni mai democratice şi mai transparente; - crearea unei Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră; - construirea unei Europe a drepturilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, - introduce Carta Drepturilor Fundamentale în dreptul primar european, - prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăŃenilor europeni; - promovarea Europei ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici; Din analiza obiectivelor Tratatului, rezultă faptul că, pentru prima oară, Uniunea Europeană şi-a stabilit ca obiectiv protecţia cetăţenilor faţă de efectele globalizării , iar competitivitatea nu mai reprezintă un obiectiv în sine, ci devine un instrument în strategiile de dezvoltare ale mediului economic. De asemenea, prin utilizarea termenului valori: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept” în locul termenului principii (preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană), este oferită o viziune mai largă asupra obiectivelor Uniunii, aceasta conturându-se atât din punctul de vedere al nuanţării şi al preciziei acestora în raport cu drepturile omului, cât si în context global, în raport cu dreptul internaţional. Accentul se mută de pe componenta economică şi socială pe valori, pace si bunăstare, reprezentând,astfel, noua viziune asupra construcţiei europene a statelor membre semnatare. Orientarea spre cetăţeni este o constantă a modificărilor introduse de Tratatul de la Lisabona, care doreşte să dea Uniunii legitimitatea democratică, aşa cum reiese atât din rolul parlamentelor naţionale în Uniune, cât şi din rolul sporit al Parlamentului European şi din legătura dintre cele două nivele de reprezentare. 1. Structura Tratatului de la Lisabona Tratatul conţine un preambul, şapte articole, două serii de protocoale, o anexă, actul final şi 65 de declaraţii cu privire la dispoziţiile tratatelor. La intrarea sa în vigoare (01 decembrie 2009), cele două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht, 1992), precum şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (Roma, 1957) au fost amendate potrivit prevederilor incidente. Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a fost redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Cu titlu separat va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). Ca şi structură, Tratatul de la Lisabona are 7 articole, dintre care primele două (alcătuite din umeroase paragrafe) cuprind substanţ propriu-zisă, în vreme ce ultimele cinci formulează dispoziţile finale. Articolul 1 modifică TUE (Maastricht 1992, cu modificările ulterioare) în ceea ce priveşte instituţiile, cooperarea consolidată, politica externă si de securitate, politica de apărare, şi reflectă cadrul general al Uniunii şi principiile sale. Articolul 2 modifică TCE (Roma 1957, iniŃial TCEE) şi îl transformă în TFUE. Acesta cuprinde regulile şi modalităţile concrete de funcţionare a Uniunii Europene, transpunând în practică elementele de principiu descrise în cadrul TUE. De asemenea, TFUE va detalia politicile Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comună. 2.Elemente de noutate introduse de Tratatul de la Lisabona Tratatul de la Lisabona este menit să asigure răspunsul Uniunii Europene la noile provocări globale, precum şi la problemele cu care se confruntă cetăţenii. Inovaţiile aduse prin acest Tratat sunt esenţiale în ceea ce priveşte funcţionarea eficientă a Uniuni, prin noile aranjamente instituţionale şi mecanisme de lucru, astfel încât Uniunea să devină mai eficientă în luarea deciziilor, promovarea politicilor comune şi reprezentarea externă. Printre principalele elemente de noutate se includ: a) Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (art.47 din TUE 5 ). Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană nu dispunea de personalitate juridică, aceasta fiind mai mult un concept politic decât unul juridic. Dobândirea personalităţii juridice prin efectul Tratatului de la Lisabona, care conferă Uniunii o dimensiune juridică alături de cea politică, reprezintă o premisă a creşterii rolului său pe plan internaţional, inclusiv a capacităţii sale de reprezentare individuală în organizaţii şi conferinţe internaţionale, Uniunea acţionând, astfel, ca o singură entitate. b) Preşedintele Consiliului European (art.15 din TUE) În domeniul Consiliului European, pe lângă consacrarea instituţională a acestuia, una dintre cele importante noutăţi aduse de Tratatul de la Lisabona a fost înfiinţarea postului de Preşedinte al Consiliului European. Acesta este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii o singură dată, şi are rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme privind politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant a Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Prin crearea sa, acest post oferă continuitate de acţiune la nivelul Consiliului European, având în acelaşi timp şi o semnificaţie simbolică de stabilitate a acestui post. c) Asigurarea coerenţei pe plan extern prin redimensionarea Politicii Externe şi de Securitate Comună (prevederile Titlului V din TUE) şi înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate (art.18 din TUE). Prin Tratatul de la Lisabona este introdusă posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate şi apărare (cooperarea structurată permanentă). De asemenea, sunt asigurate vizibilitatea şi coerenta acţiunii europene în aceste domenii, prin înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe si Politica de securitate. Înaltul Reprezentant are o dublă misiune: pe de o parte, este împuternicitul Consiliului pe probleme de politică externă şi de securitate comună, iar pe de altă parte, este comisar european pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună, Înaltul Reprezentant prezidează reuniunile periodice ale miniştrilor de externe ai statelor membre („Consiliul Afacerilor Externe”). Totodată, Înaltul Reprezentant este şi vice-preşedinte al Comisiei Europene. În plus, el reprezintă politica externă şi de securitate comună a Uniunii pe scena internaţională, fiind asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale. d) Creşterea rolului Parlamentului European (art.14 din TUE şi alte dispoziţii privind procesul decizional european). Conform dispoziţŃiilor Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European dobândeşte competenţe sporite la nivel legislativ, bugetar şi în materie de acorduri internaţionale. La nivel legislativ, este extins dreptul de co-decizie al Parlamentului la mai multe domenii ca justiţia, imigrarea ilegală, cooperarea judiciară în materie penală, cooperarea poliţienească, politica comercială, politica agricolă etc. La nivel bugetar, Parlamentul European aprobă bugetul general anual (nu se mai face distincţie între cheltuielile obligatorii şi cele neobligatorii) şi stabileşte, împreună cu Consiliul, cadrul financiar multianual. Parlamentul European urmează să-şi dea avizul conform asupra tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspectele ce ţin de competenţele sale. Practic, Parlamentul European devine co-legislator în cvasitotalitatea domeniilor de competenţă. Procedura co-deciziei, prin care statele membre (Consiliul) şi reprezentanţii direcţi ai cetăţenilor europeni (Parlamentul) iau decizii de pe poziţii de egalitate, devine procedura ordinară. De asemenea, Parlamentul va alege în mod direct Preşedintele Comisiei, pe baza propunerilor Consiliului European. Consolidarea rolului Parlamentului European în sistemul instituţional european înseamnă creşterea reprezentativităţii cetăţenilor statelor membre la procesul decizional, întărindu-se, astfel, legitimitatea democratică a Uniunii. e) Creşterea rolului parlamentelor naţionale (art.12 din TUE şi alte dispoziţii specifice) Unul dintre obiectivele Tratatului de la Lisabona este consolidarea legitimităţii democratice a Uniunii. În relaţie directă cu acest obiectiv, Tratatul oferă parlamentelor naţionale modalităţi concrete de a contribui în mod activ la buna funcţionare a Uniunii: - primirea informaţiilor relevante şi a proiectelor de acte normative direct de la instituţiile Uniunii, nu doar prin intermediul executivelor naţionale; - verificarea respectării principiului subsidiarităţii de către proiectele noilor acte normative; - implicare în procedura revizuirii tratatelor; - notificarea cu privire la solicitările statelor terţe de a deveni membrii UE (art. 49 TUE); - cooperarea interparlamentară atât cu Parlamentul European, cât şi cu parlamentele naţionale din alte state membre. f) Iniţiativa cetăţenească (art.11 alin.4 din TUE) Introdusă de Tratatul de la Lisabona, iniţiativa cetţenilor permite ca un milion de cetăţeni, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state membre, să solicite în mod direct Comisiei Europene să prezinte o iniţiativă de interes pentru ei într-un domeniu de competenţă a Uniunii. Pentru prima oară în istoria Uniunii Europene, cetăţenii statelor membre vor beneficia de dreptul direct de iniţiativă legislativă comunitară; în mod similar cu sistemele constituţionale naţionale, la solicitarea unui număr de cetăţeni, Comisia Europeană iniţiază un proiect legislativ. Această iniţiativă reprezintă prima manifestare formală a dreptului cetăţenilor de a lua parte la procesul decizional comunitar, accentuând legitimitatea democratică a UE. g) Relaţia dintre Uniunea Europeană şi drepturile omului (art.6 din TUE) Tratatul de la Lisabona aduce două inovaţii extrem de importante în acest domeniu, una referindu-se la forţa juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, iar cealaltă la relaţia Uniunii cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO). Carta este un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legisţia naţională. În Cartă sunt introduse şi alte drepturi suplimentare, care nu apăreau în CEDO precum protecţia datelor cu caracter personal, bioetica şi dreptul la o bună administrare. Carta reafirmă măsuri importante vizând eliminarea discriminării pe motiv de sex, rasă şi origine etnică. Consacrând faptul că dispoziţiile cuprinse în Cartă urmează să aibă aceeaşi valoare juridică cu cea a Tratelor, Tratatul de la Lisabona arată că Uniunea recunoaşte drepturile şi libertăţile prevăzute în acest document, reiterând şi întărind legitimitatea democratică a acesteia. Totuşi, dispoziţiile Cartei nu extind competenţele Uniunii, astfel cum au fost acestea definite în tratate.În acelaşi timp, Marea Britanie, Polonia şi Republica Cehă au obţinut derogări de la aplicarea acestui document. Tratatul de la Lisabona prevede ca Uniunea Europeană să adere la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO). Art.6 alin.3 din TUE statuează că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. h) Simplificarea procesului decizional european O inovaţie deosebită adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la problematica luării deciziilor la nivelul Consiliului Uniunii Europene, în sensul introducerii votului cu majoritate calificată (art.16 alin.3 şi 4 din TUE), ca regulă generală de vot în Consiliu. Astfel, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune. i) Competenţele Uniunii Europene (art.4 şi 5 din TUE, art.3-6 TFUE) Tratatul de la Lisabona clarifică tipurile de competenţe ale Uniunii, stabilind în mod expres tipurile acestora (exclusive, partajate şi de sprijin) şi prevăzând şi o listă a domeniilor care fac obiectul competenţelor. Totodată, Tratatul prevede, pentru prima dată în mod expres, că Uniunea poate exercita numai acele competenţe care îi sunt atribuite de statele membre (principiul atribuirii de competenţe – art.4 şi 5 din TUE), restul competenţelor rămânând statelor membre, care pot decide chiar reducerea competenţelor Uniunii (art.48 alin.2 din TUE). j). Dispariţia structurii pe piloni a UE: fostul Pilon III – Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală este acum complet „comunitarizat" (dispoziţiile Titlului V – „Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” din TUE, Partea a treia – Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii) Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea drept un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor fundamentale şi a

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript