Tratatul de la Lisabona PDF

Tratatul de la Lisabona aduce o serie de inovații cheie și modificări structurale la nivelul Uniunii Europene, cu scopul de a spori eficiența, democrația și capacitatea de acțiune a acesteia. Iată principalele idei, detaliate pe secțiuni: I. Introducere și context istoric Tratatul de la Lisabona...

Tratatul de la Lisabona aduce o serie de inovații cheie și modificări structurale la nivelul Uniunii Europene, cu scopul de a spori eficiența, democrația și capacitatea de acțiune a acesteia. Iată principalele idei, detaliate pe secțiuni: I. Introducere și context istoric Tratatul de la Lisabona a fost semnat la 13 decembrie 2007 de cele 27 de state membre ale UE, fiind primul tratat al Uniunii semnat de România ca stat membru. Acesta amendează tratatele existente, fără a le înlocui, având numele oficial de "Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene". A fost rezultatul unui proces de reformă, cauzat de extinderea UE de la 15 la 27 de state membre. Necesitatea reformei a fost identificată în Declarația de la Laeken (2001), care a cerut o Uniune "mai democratică, mai transparentă şi mai eficace". Convenția privind viitorul Europei (2002-2003) a elaborat un Proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, care a fost însă respins prin referendum în 2005. Procesul de reformă a fost relansat în 2007, culminând cu Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona este menit să ofere UE instrumentele necesare pentru a face față provocărilor globale. II. Inovații cheie introduse de Tratatul de la Lisabona Președinte stabil al Consiliului European, cu mandat de 2 ani și jumătate. Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care este și vicepreședinte al Comisiei. Numărul membrilor Parlamentului European este fixat la 750 plus președintele PE, cu o distribuție minimă de 6 și maximă de 96 de reprezentanți per stat membru. România are 33 de deputați. Carta Drepturilor Fundamentale dobândește statut juridic obligatoriu. Extinderea procedurii de "co-decizie", prin care Parlamentul European are puteri egale cu Consiliul în procesul legislativ. Votul cu majoritate calificată devine modalitatea obişnuită de vot în Consiliul UE, renunțându-se la dreptul de veto în multe domenii. Deciziile cu majoritate calificată, din 2014, au nevoie de sprijinul a 55% din statele membre, reprezentând 65% din populația UE. Parlamentele naționale dobândesc un rol mai important în supravegherea actelor legislative ale Uniunii. Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică. Importanța relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de tratat. Tratatul recunoaște provocări precum schimbările climatice și promovează solidaritatea în domeniul energiei.  Statele membre se pot retrage din UE, urmând o procedură specifică. III. Structura Tratatului de la Lisabona Tratatul de la Lisabona amendă Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) și Tratatul de instituire a Comunității Europene (care este redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - TFUE). TUE reflectă cadrul general al Uniunii, iar TFUE detaliază politicile acesteia. IV. Instituțiile Uniunii Europene Consiliul European și Banca Centrală Europeană devin instituții ale Uniunii Europene. UE are șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi. Parlamentul European: ◦Puteri legislative sporite prin generalizarea procedurii de co-decizie. ◦Rol întărit în controlul asupra deciziilor Comisiei. ◦Influență sporită în desemnarea Comisiei, având dreptul de a alege Președintele Comisiei. ◦Rol întărit în adoptarea bugetului Uniunii. ◦Dreptul de a iniția revizuiri ale tratatelor. Consiliul European: ◦Stabilește orientările și prioritățile politice generale ale Uniunii. ◦Are un președinte permanent, ales pentru un mandat de 2 ani și jumătate. ◦Propune Președintele Comisiei Europene și numește Înaltul Reprezentant. ◦Poate decide trecerea de la votul unanim la votul cu majoritate calificată. Consiliul: ◦Principalul organ de adoptare a deciziilor, alături de Parlamentul European. ◦Președinția Consiliului este asigurată prin rotație de grupuri de trei state membre pe o perioadă de 18 luni. ◦Deciziile pot fi adoptate în unanimitate, cu majoritate simplă sau cu majoritate calificată, cu modificări ale definiției acesteia. Comisia Europeană: ◦Promovează interesul general al Uniunii. ◦Înaltul Reprezentant este și membru al Comisiei, cu rang de vicepreședinte. ◦Președintele Comisiei este ales de Parlamentul European pe baza propunerii Consiliului European. Curtea de Justiție a Uniunii Europene: ◦Responsabilă cu interpretarea și aplicarea legislației europene. ◦Posibilitatea persoanelor fizice de a se adresa direct Curții este extinsă. ◦Competențele Curții privind verificarea conformității legislațiilor naționale cu dreptul comunitar sunt extinse. Banca Centrală Europeană: ◦Instituție a Uniunii Europene. ◦Responsabilă pentru politica monetară a statelor care au adoptat moneda euro. V. Competențe și proces decizional Tratatul de la Lisabona clarifică distribuția competențelor între UE și statele membre, stabilind trei categorii: competențe exclusive, partajate și de susținere. Competențe exclusive ale UE: uniunea vamală, regulile de concurență, politica monetară (zona euro), conservarea resurselor piscicole și politica comercială comună. Competențe partajate: piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială, agricultura, transportul, energia, protecția mediului, protecția consumatorilor, spațiul de libertate, securitate și justiție. Competențe de susținere: protecția sănătății umane, industrie, cultură, turism, educație, formare profesională, tineret și sport, protecție civilă. Există o clauză de flexibilitate care permite adaptarea competențelor Uniunii la obiectivele tratatelor. Extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu pentru a spori eficiența decizională. VI. Carta Drepturilor Fundamentale Carta dobândește valoare juridică obligatorie. Reunește drepturile politice, civile, economice și sociale ale cetățenilor UE într-un singur text. Structurată în șase capitole: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție. Carta poate fi utilizată de cetățeni pentru contestarea deciziilor instituțiilor europene și ale statelor membre. Tratatul prevede posibilitatea aderării Uniunii la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. VII. Inițiativa cetățenească Un milion de cetățeni din mai multe state membre pot cere Comisiei Europene să ia în discuție o inițiativă. VIII. Rolul sporit al parlamentelor naționale Parlamentele naționale sunt informate cu privire la propunerile legislative europene și vor participa la procedurile de revizuire a tratatelor. Supraveghează respectarea principiului subsidiarității, având la dispoziție 8 săptămâni pentru a verifica dacă propunerile legislative respectă acest principiu.  Pot prezenta avize motivate în care indică dacă o propunere a Comisiei respectă sau nu principiul subsidiarității. IX. Politicile UE Noutăți în domeniul spațiului de libertate, securitate și justiție, energie și mediu. Nu aduce modificări fundamentale politicilor existente, precum politica agricolă comună sau cele 4 libertăți de circulație. Spațiul de libertate, securitate și justiție: ◦Extinderea votului cu majoritate calificată. ◦Întărirea Europol și Eurojust. ◦Crearea unui sistem integrat de gestiune a frontierelor externe și consolidarea FRONTEX. ◦Politica comună în domeniul migrației și crearea unui sistem european comun în domeniul azilului. Energie: ◦Secțiune specifică dedicată energiei, cu competențe partajate între UE și statele membre. ◦Principiul solidarității între statele membre în domeniul energiei. Mediu: ◦Combaterea schimbărilor climatice este recunoscută drept o prioritate. Coeziunea economică, socială și teritorială: ◦Recunoaște importanța zonelor rurale, de tranziție industrială sau cu handicap natural. ◦Reglementările privind fondurile europene structurale și de coeziune vor fi adoptate cu participarea Parlamentului European. X. Rolul Uniunii ca actor global Uniunea Europeană dobândește personalitate juridică, ceea ce îi permite să acționeze mai coerent la nivel internațional. Politica externă și de securitate comună (PESC) rămâne supusă metodei interguvernamentale și votului în unanimitate, dar cu o clauză pasarelă pentru extinderea votului cu majoritate calificată. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate are un rol central în politica externă a UE. Politica Europeană de Securitate și Apărare este extinsă prin diversificarea misiunilor și introducerea unei clauze de apărare reciprocă. Importanța relațiilor de vecinătate ale Uniunii este consacrată la nivel de tratat. Uniunea este cel mai important furnizor de ajutor umanitar pentru țările în curs de dezvoltare. Clauza de solidaritate prevede că statele membre acționează solidar în cazul unor catastrofe naturale sau atacuri teroriste. Sursa prezintă o analiză detaliată a evoluției ideii de unitate europeană și a procesului de integrare, de la primele concepte teoretice până la structurile complexe ale Uniunii Europene contemporane. Iată principalele idei din sursă: Ideea Unității Europene: ◦Conceptul este unul vechi, regăsit în diverse forme de-a lungul istoriei, dar a devenit o preocupare centrală în secolul al XX-lea. ◦Unificarea este văzută ca un proces cultural și instituțional. Jean Monnet spunea că „dacă ar fi să reîncep, aș începe prin cultură”, subliniind importanța acesteia în construcția europeană. ◦Trecutul belicos al Europei, marcat de conflicte sângeroase, a condus la necesitatea dezvoltării unor noi forme de cooperare supranațională după cel de-al Doilea Război Mondial. ◦Platon a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații, iar în epoca romană, deși s-a încercat o unificare politică, aceasta a fost realizată prin cucerire, nu prin cooperare. Proiecte de organizare a păcii și unificării: ◦Dante Alighieri, în lucrarea "De monarhia", a propus o soluție de tip federalist, cu o monarhie universală, unde monarhii europeni să fie subordonați unui conducător suprem. ◦Pierre Dubois a elaborat un proiect pentru recuperarea Țării Sfinte. ◦Contele de Saint-Simon a propus reorganizarea societății europene printr-un parlament european, menținând independența națională a statelor. El a enunțat principii fundamentale pentru organizarea politică a Europei. ◦Imperiul Napoleonean, deși a reprezentat o încercare de unificare, s-a bazat pe cucerire și a avut o existență efemeră. Napoleon a promovat un sistem unitar de unități de măsură. ◦Joseph de Maistre a emis ideea unei Societăți a Națiunilor. ◦Victor Hugo a vizat o alianță franco-germană, anticipând Statele Unite ale Europei. ◦Mișcarea paneuropeană, după Primul Război Mondial, a urmărit unificarea Europei ca o soluție la declinul acesteia. ◦Proiectul federal al lui Aristide Briand, deși propunea o federație, nu dorea să afecteze suveranitatea statelor membre, concentrându-se inițial pe domeniul economic. Divizările istorice ale Europei: ◦Divizările au fost mai prezente decât armonia, cu tensiuni și conflicte. ◦Limba a fost o forță majoră de fragmentare. ◦Tradițiile culturale și experiențele istorice au generat percepții conflictuale. ◦Divizările politice și economice au fost accentuate de orientările ideologice și diferențele economice între nord și sud. ◦Cortina de Fier și Zidul Berlinului au reprezentat divizările ideologice și sociale. Transformarea postbelică: ◦Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a deschis calea unificării, statele devenind dispuse să colaboreze. ◦Construirea unei păci durabile a devenit un obiectiv central. ◦Prioritatea bunăstării cetățenilor a fost introdusă prin politici comerciale, stabilitate monetară și protecția mediului. ◦Noi procese și canale de comunicare s-au dezvoltat, depășind mijloacele diplomatice tradiționale. ◦Consiliul Europei a fost înființat pentru a promova unitatea, dar s-a dovedit incapabil să ofere un nou sistem statal al Europei Occidentale. ◦O nouă balanță internațională a puterii s-a creat, cu transferul puterii din spațiul intra-european în relația dintre SUA și URSS. ◦Planul Marshall și Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE) au jucat un rol important în reconstrucția economică a Europei. ◦Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) a reprezentat prima comunitate europeană, cu scopul de a gestiona producția de cărbune și oțel în mod comun. Instituțiile CECO au inclus Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea Comună și Curtea de Justiție. De la CECO la Comunitatea Economică Europeană (CEE): ◦Succesele CECO au oferit impulsul necesar pentru continuarea integrării. ◦Tratatul de la Roma a instituit CEE și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). ◦Obiectivele CEE au inclus dezvoltarea activităților economice, creșterea nivelului de trai și relații mai strânse între statele membre. ◦Piața comună a fost creată prin eliminarea restricțiilor tarifare și cantitative și introducerea unui tarif vamal comun. ◦Integrarea economică a fost văzută ca un proces ce depășește piața comună, prin coordonarea politicilor economice și monetare. ◦Etapele integrării economice includ zona de liber schimb, uniunea vamală, piața comună, uniunea economică și integrarea economică totală. ◦Instituțiile CEE au fost Comisia, Consiliul de Miniștri, Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție. De la Comunitatea Europeană la Uniunea Europeană: ◦Integrarea europeană este un proces complex, ce include atât extinderea cât și aprofundarea integrării. ◦Cooperarea internațională a fost instituționalizată prin organizații precum OCEE și NATO. ◦Transferul de suveranitate a fost un element cheie al noului tip de cooperare. ◦Tratatul de la Paris a înființat CECO, marcând începutul caracterului supranațional al comunităților europene. ◦Obiectivul Tratatului de la Roma a fost crearea unei piețe comune și abordarea politicilor economice. ◦Extinderile succesive au fost înțelese ca o extindere a spațiului de stabilitate democratică. ◦Marea Britanie a fost reticentă în a ceda din suveranitate, menținându-și statutul de mare putere mondială. ◦Principiul subsidiarității a fost introdus pentru a delimita puterile între autoritățile aflate pe diverse paliere. ◦Integrarea pe verticală a implicat creșterea obiectivelor comune, întărirea caracterului supranațional și a rolului Parlamentului European. Tratatul de la Maastricht: ◦Transformarea peisajului politic european a condus la crearea unei uniuni politice și economice. ◦Pilonii UE au fost stabiliți: dimensiunea comunitară, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI). ◦Cetățenia europeană a fost creată, permițând libera circulație și dreptul de a alege. ◦PESC a fost inclusă într-un cadru instituțional specific, dar cu decizii bazate pe consens. ◦Cooperarea în domeniul JAI a fost o altă formă de cooperare între statele membre. Tratatul de la Amsterdam a extins cooperarea prin introducerea unor clauze de cooperare mai strânsă între statele membre. * Tratatul de la Nisa a pregătit Uniunea pentru extinderea din 2004. * Tratatul de la Lisabona a consolidat structura UE. Obiectivele Uniunii Europene: ◦Obiectivele includ promovarea progresului economic și social, afirmarea identității pe scena internațională și dezvoltarea acquis-ului comunitar. ◦Misiunea Europei include garantarea păcii, consolidarea reunificării continentului, asigurarea securității, promovarea dezvoltării economice și soluționarea provocărilor globalizării. ◦Pacea și stabilitatea sunt valori fundamentale, iar piața unică oferă o platformă competitivă. ◦Solidaritatea națiunilor europene este esențială, cu ajutor oferit regiunilor afectate de dezastre. ◦UE joacă un rol decisiv în negocierile internaționale și promovează valori umaniste și progresiste. ◦Carta Drepturilor Fundamentale a UE cuprinde drepturile recunoscute de statele membre. Consiliul de Miniștri, Parlamentul European și Comisia Europeană sunt principalele instituții care guvernează UE. * Majoritatea calificată este o procedură de vot importantă în procesul decizional. * Consiliul European este format din șefii de stat sau de guvern și are rolul de a defini orientările politice generale ale Uniunii. * Banca Europeană de Investiții (BEI) și Banca Centrală Europeană (BCE) joacă un rol important în politicile financiare ale UE. Integrarea Europeană – Fundamente Teoretice: ◦Integrarea economică este definită ca un proces de eliminare graduală a frontierelor între state, permițându-le să funcționeze ca o singură entitate. ◦Integrarea poate fi privită ca un proces dinamic sau ca o situație statică. ◦Integrarea piețelor și integrarea politicilor economice sunt două procese ce se susțin reciproc.  Integrarea negativă și pozitivă sunt două concepte importante, care sunt adesea combinate în practică. * Teoriile despre integrare includ funcționalismul, neofuncționalismul, federalismul, interguvernamentalismul și guvernarea pe mai multe niveluri. * Funcționalismul lui David Mitrany susține cooperarea transnațională în domenii specifice, pentru a depăși conflictele. * Neofuncționalismul lui Ernst Haas consideră că integrarea are un efect de revărsare, autoîntreținându-se. * Interguvernamentalismul lui Stanley Hoffmann afirmă că statele naționale rămân principalii actori în integrare. * Guvernarea pe mai multe niveluri (GMN) consideră că puterea este distribuită între diferite niveluri de guvernare. * Interguvernamentalismul liberal (IGL) consideră că statele sunt actori raționali, dar că instituțiile UE joacă un rol important în negocieri. * "Capcana deciziilor comune" (F. Scharpf) se referă la dificultatea statelor membre de a se retrage din acordurile comune odată ce acestea sunt în vigoare. Această analiză detaliată subliniază complexitatea procesului de integrare europeană, incluzând atât dimensiunile sale istorice, politice, economice, cât și teoretice. Interguvernamentalism (Criza „scaunului gol” a fost o demonstrație a puterii statelor naționale, specifică interguvernamentalismului) Parlamentul European (Parlamentul European adoptă legislația împreună cu Consiliul Uniunii Europene) Frankfurt (Sediul Băncii Centrale Europene este la Frankfurt, nu la Bruxelles) Elaborarea proiectului Constituției Europene (Convenția Europeană de la Laeken a dus la redactarea proiectului de Constituție Europeană) Crearea politicilor comune de ocupare a forței de muncă (Tratatul de la Amsterdam a introdus politici sociale și de ocupare a forței de muncă) Protecția mediului (Este o competență partajată între UE și statele membre) Introducerea procedurii de vot cu majoritate calificată ca regulă generală (Tratatul de la Lisabona a reformat procesul decizional, dar moneda euro a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht) Integrarea europeană este un proces complex, cu multiple fațete, care a evoluat de-a lungul timpului, fiind influențată de o serie de factori istorici, politici și economici. Înțelegerea acestui proces necesită o analiză detaliată a conceptelor cheie și a evoluției sale, așa cum este prezentată în surse. Sistemul internațional și declinul statului național: Statele naționale au fost principalii actori ai sistemului global pentru mai mult de 200 de ani. Totuși, sistemul de state este în declin, fiind subminat de naționalismul asociat cu cele două războaie mondiale și de incapacitatea sa de a răspunde cerințelor unei societăți moderne globale. Cooperarea internațională și integrarea regională reprezintă alternative la sistemul de state, Uniunea Europeană (UE) fiind un exemplu principal. Uniunea Europeană: O entitate unică: UE este mai mult decât o simplă organizație internațională, dar nu este nici stat suveran sau suprastat. Este o asociație voluntară de state, unde deciziile sunt luate prin negocieri între liderii statelor membre.  UE are caracteristici atât interguvernamentale, unde statele membre cooperează, cât și supranaționale, unde instituțiile UE au autoritate proprie și pot impune legi obligatorii statelor membre. Instituțiile UE, cum ar fi Consiliul European și Consiliul Miniștrilor, sunt mai interguvernamentale, în timp ce Comisia Europeană și Curtea Europeană de Justiție sunt mai supranaționale. Interesele Europei sunt definite de interesele naționale ale statelor membre, făcând dificilă clasificarea UE ca fiind strict interguvernamentală sau supranațională. Confederalism versus federalism: Confederația este un sistem în care statele membre își păstrează suveranitatea și independența, acordând puteri limitate unei autorități centrale. Autoritatea centrală este slabă și acționează la discreția membrilor. Un exemplu istoric este cel al Statelor Unite între 1781 și 1788. Federalismul implică o împărțire a puterii între un guvern central și state, ambele niveluri având autoritate directă asupra cetățenilor. Statele Unite, Germania și Elveția sunt exemple de sisteme federale. UE prezintă caracteristici ale unui sistem confederal, deoarece cetățenii se raportează la instituțiile UE prin intermediul guvernelor naționale. Totuși, UE are și elemente federale, cum ar fi legi obligatorii pentru toate statele membre, un Parlament European ales direct și o Curte de Justiție. Logica integrării și teoriile relevante: Integrarea regională este motivată de dorința de pace, securitate, avantaje economice și valori comune. Funcționalismul susține că integrarea se dezvoltă treptat, prin cooperarea în domenii specifice și transferul de loialitate de la state către organizații transnaționale. Această teorie a fost promovată de David Mitrany, care credea că organizațiile transnaționale pot oferi bunăstare mai eficient decât guvernele naționale. Neofuncționalismul adaugă ideea că integrarea într-un domeniu va duce inevitabil la integrare în alte domenii. Integrarea agricolă, de exemplu, necesită integrarea sectoarelor conexe, precum transportul și serviciile de sprijinire a agriculturii. Interguvernamentalismul, o teorie derivată din realism, susține că statele naționale rămân actorii principali în integrare, urmărindu-și propriile interese. Costurile și beneficiile integrării: Costurile integrării includ pierderea suveranității și independenței naționale, pierderea identității naționale, reducerea puterii guvernelor naționale și concurența sporită. Beneficiile integrării includ reducerea conflictelor, o piață unică mai extinsă, corporații europene mai competitive, libertatea de circulație transfrontalieră și noi oportunități economice pentru statele mai sărace. Conceptul de Europa și identitatea europeană: Definirea Europei este dificilă, datorită dezacordurilor privind limitele sale geografice și caracteristicile culturale.  Ideea unității europene este veche, dar a fost adoptată pe scară largă abia după al doilea război mondial. Identitatea europeană este în schimbare, cu accentul trecând de la identitățile naționale la o identitate europeană comună, dar diferențele culturale și lingvistice persistă. Structurile politice și administrative: Majoritatea țărilor europene au sisteme politice parlamentare, cu variante de guvernare, unde puterea executivă revine primului ministru. Statele membre sunt în principal sisteme unitare, unde puterea este concentrată la nivel național, dar există și federații, cum ar fi Austria, Belgia, Germania și Elveția. Puterea liderilor individuali variază în funcție de structura politică internă a statelor lor. Structurile economice: Toate statele europene sunt sisteme capitaliste de piață liberă, cu intervenții guvernamentale limitate. Economiile europene sunt în mare parte post-industriale, cu o bază puternică de servicii. UE a devenit cea mai mare putere comercială din lume, cu un comerț intraeuropean în creștere. Concluzii: Integrarea europeană a fost determinată de experiența războaielor mondiale și de dorința de pace. Deși europenii sunt diferiți, integrarea a aliniat nevoile și prioritățile, promovând o identitate europeană comună. Procesul de integrare a dus la o redefinire fundamentală a ideii de Europa, unde statele membre colaborează și cooperează într-un mod fără precedent. În concluzie, integrarea europeană este un proces complex și dinamic, cu multiple motivații și consecințe. Înțelegerea sa necesită o analiză profundă a conceptelor de bază și a teoriilor care stau la baza acestei construcții unice. Integrarea regională presupune eliminarea barierelor în calea comerțului liber și a circulației persoanelor, integrarea piețelor și stabilirea unor politici comune. Uniunea Europeană este cel mai avansat exemplu de integrare regională, dar există și alte încercări în America de Nord, America Latină, Caraibe, Asia de Sud și Sud-Est, precum și în unele părți ale Africii. Scopul final al integrării regionale ar putea fi înlocuirea sistemului de stat cu o comunitate cu centre politice și economice mai puternice. Sistemul internațional este compus din aproape 200 de state, iar statul a dominat modul în care gândim despre organizarea politică timp de generații. Statele sunt unități administrative cu puteri și obiective proprii, dar Uniunea Europeană este mai mult decât o organizație interguvernamentală obișnuită. Instituțiile UE colaborează cu statele membre în diverse domenii, iar în unele cazuri, deciziile sunt luate la nivelul UE, nu la nivel național. Acest transfer de autoritate de la interguvernamentalism la supranaționalism este un aspect important al integrării. Suveranitatea este definită ca dreptul de a deține și exercita autoritate pe un anumit teritoriu, dar, într-un sistem democratic, suveranitatea aparține cetățenilor, chiar dacă puterea este exercitată de instituțiile politice. Moneda euro, lansată în 2002, a transferat suveranitatea monetară către Banca Centrală Europeană. Federalismul nu este un concept fix, ci ia forme diferite în funcție de contextul politic, economic, social, istoric și cultural. Modelul american de federalism include un sistem de puteri separate și controlate, iar federalismul european a fost considerat o soluție pentru diviziunile etnice și culturale. Motivele integrării regionale sunt multiple: Alianțe impuse cu forța. Motive de securitate în fața unei amenințări externe comune. Valori și obiective comune. Promovarea păcii și îmbunătățirea calității vieții. Studiul relațiilor internaționale a fost dominat de teoria realismului, care susține că statele sunt actorii cei mai importanți și își protejează propriile interese. Realismul consideră că UE este o adunare de state suverane care cooperează doar atunci când le convine. Totuși, teoria realismului nu explică valul de cooperare care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Funcționalismul și neofuncționalismul oferă explicații alternative, afirmând că integrarea are o logică proprie și că statele membre se află într-o situație în care costurile părăsirii UE ar fi mai mari decât beneficiile. Funcționaliștii susțin că organizațiile transnaționale pot asigura o funcționare mai eficientă decât guvernele naționale. Mitrany credea că pacea nu poate fi obținută prin unificare politică, ci prin cooperare funcțională. Integrarea este un proces gradual, cu măsuri funcționale considerate elemente organice ale federalismului. Costurile integrării regionale, sunt adesea mai ușor de evidențiat decât beneficiile. Interguvernamentalismul susține că statele naționale sunt principalii actori în integrare și că interesele naționale determină natura integrării. O variație a acestei teorii este interguvernamentalismul liberal, care combină importanța politicii interne cu rolul guvernelor statelor membre în luarea deciziilor majore. Integrarea europeană a fost determinată de motive similare, cum ar fi pacea, securitatea, oportunitățile economice și valorile comune. Mercosur, Piața Comună a Conului Sudic, este un alt exemplu de integrare regională, cu scopul de a reduce tarifele și de a crea o piață comună. Integrarea regională presupune crearea de organizații și instituții supranaționale bazate pe legislație comună. În UE, deciziile sunt luate prin negocieri și compromisuri între statele membre. Opiniile despre integrarea regională rămân împărțite, din cauza confuziei și a întrebărilor despre condițiile și logica integrării. Obiectivele generale ale integrării sunt încă discutabile, iar structura și efectele Uniunii Europene necesită o analiză detaliată. Ideea de Europă este greu de definit, deoarece există multe lucruri care unesc, dar și separă europenii. Majoritatea cetățenilor din Europa de Est și Rusia văd UE ca un instrument pentru schimbarea pozitivă. Ideea unității europene este veche, dar pentru prima dată a fost adoptată voluntar de un număr mare de europeni. Există un sprijin public mai larg pentru ideea integrării. Identitatea europeană este în schimbare, iar definirea termenilor "Europa" și "european" este dificilă. Ascensiunea nazismului a urmărit crearea unui "spațiu vital" german. Tensiunile naționaliste din secolul al XIX-lea au izbucnit din nou, iar al Doilea Război Mondial a amplificat aceste tensiuni. Multilingvismul este o caracteristică a Europei, dar existența unei limbi comune a ajutat la dezvoltarea Statelor Unite. Limba engleză devine treptat limba Europei, dar acest lucru nemulțumește în special pe francezi. Istoria statelor europene s-a suprapus, dar adesea a accentuat diferențele dintre ele. Integrarea europeană s-a dezvoltat parțial pentru a pune capăt conflictelor. Există diverse niveluri de guvernare, de la nivel local la nivel național și european, fiecare cu responsabilități specifice. Federalismul la nivel european este controversat, fiind asociat de eurosceptici cu pierderea suveranității. Multe state europene au adoptat sisteme de învățământ și de sănătate de stat. Cooperarea și integrarea sunt considerate căi mai sigure către pace. Liderii europeni au adus în prim plan ideea de cooperare pentru a răspunde provocărilor postbelice. Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC) a rămas un forum interguvernamental din cauza opoziției unor guverne europene. Planul Marshall a oferit un stimulent pentru integrarea economică, dar nu a inclus Europa de Est. Marea Britanie nu a susținut crearea unei Comunități Europene de Apărare. După al Doilea Război Mondial, prioritatea liderilor europeni a fost să prevină izbucnirea unui nou război. Germania a fost considerată o problemă esențială, iar pacea era posibilă doar dacă puterea sa era canalizată spre obiective constructive. Planul Schuman propunea plasarea industriilor cărbunelui și oțelului sub control internațional, iar Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost primul pas spre integrare. Progresul către integrare a inclus crearea unei piețe comune, dar barierele în calea liberei circulații a persoanelor și capitalului nu au fost eliminate, ceea ce a împiedicat dezvoltarea unei concurențe reale. Moneda europeană comună a fost o idee controversată, dar a fost considerată necesară pentru o piață unică reală. Politica de coeziune a UE a urmărit reducerea diferențelor dintre părțile sărace și bogate ale UE. Criza financiară a anilor '90 a dus la adoptarea unor măsuri de stabilizare monetară. Viitorul UE depinde de evoluția proiectului constituției, care ar putea asigura stabilitate și claritate, dar este complex și creează îngrijorări politice. Instituțiile UE au evoluat în timp, creând o structură de guvernare complexă și confuză. Tratatele de la Amsterdam și Nisa au avut ca scop includerea unor noi state membre, dar au complicat procesul decizional. Analiza formală a modului în care funcționează UE nu arată subtilitățile elaborării deciziilor, rolul grupurilor de interese, al corporațiilor și al personalului Comisiei. Instituțiile UE sunt prinse într-o rețea de interese naționale și forțe contradictorii, dar reprezintă o administrare confederală. O constituție descrie structura unui sistem de guvernare, delimitează puterile instituțiilor, și specifică drepturile cetățenilor. UE a funcționat până acum fără o constituție oficială, fiind ghidată de tratate, ceea ce a creat dificultăți de înțelegere. Mulți lideri europeni au ezitat să cedeze controlul și să recunoască UE ca pe o nouă entitate. Constituția americană a fost un contract între state, scurtă și concisă, ambiguă și flexibilă, și a fost adoptată prin ratificare de către statele membre. Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) este un organism cheie în procesul decizional al UE, pregătește agenda Consiliului și supraveghează comitetele și grupurile de lucru. Președinția prin rotație a UE permite statelor membre să își promoveze prioritățile, dar statele mai mici pot avea dificultăți în gestionarea activităților președinției. Parlamentul European (PE) este instituția UE cu cea mai mare legitimitate democratică, dar este adesea criticat pentru lipsa de putere reală. PE și-a folosit cu perspicacitate puterile și a devenit mai activ în funcționarea UE. Curtea de Justiție este instituția cea mai puțin cunoscută, dar joacă un rol critic în interpretarea dreptului UE. Curtea se asigură că dreptul UE este respectat și aplicat uniform. Dreptul UE are prioritate față de legile naționale ale statelor membre, dar numai în domeniile de competență ale UE. Activitatea Curții se împarte în acțiuni directe și hotărâri preliminare. Tribunalele naționale pot cere Curții să pronunțe hotărâri preliminare privind interpretarea sau validitatea legii UE. Relația dintre statele membre s-a schimbat considerabil datorită integrării economiilor. Efectele integrării asupra statelor membre sunt complexe. Președinția Consiliului European stabilește prioritățile, iar agenda depinde de circumstanțe, de continuitate cu întâlnirile anterioare și de problemele neașteptate. Ședințele Consiliului European încep cu discuții informale și avansează în detalii în cadrul sesiunilor plenare. Subsidiaritatea este un principiu care stabilește că deciziile trebuie luate la cel mai apropiat nivel posibil de cetățeni, dar poate fi interpretat diferit de către statele membre. Competența este autoritatea într-un anumit domeniu, iar competențele instituțiilor UE au crescut în timp. Mulți cetățeni europeni sunt critici față de UE și susțin importanța identităților naționale, în timp ce alții cred că identitățile naționale pot fi păstrate și în cadrul unor politici și instituții comune. Integrarea europeană a dus la redefinirea relației dintre părți și întreg, iar minoritățile naționale cer mai multă autonomie sau chiar independență. În anii '60 și '70, statele europene se raportau unele la altele ca state suverane, dar integrarea europeană a schimbat această relație. Principiul subsidiarității a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, dar a generat interpretări diferite. Într-o societate democratică, politica este o chestiune de compromis. În sfera "politicilor joase", există încă diferențe între problemele care intră sub jurisdicția UE, cele împărțite între UE și statele membre și cele păstrate în atenția statelor membre. Politicile de mediu ale UE au fost create pentru a elimina barierele din calea pieței unice. Multe politici sunt create ca urmare a obligațiilor din tratate, a necesității de armonizare a legilor naționale și a evoluției politicilor. Instituțiile UE exercită presiuni asupra dezvoltării de noi propuneri de legi. Influențele asupra procesului politic sunt multiple și complexe. Tratatele stabilesc obiective generale, cum ar fi progresul economic și social, care trebuie transformate în acțiuni specifice. Jocul politic din interiorul instituțiilor UE a devenit mai complex, iar mizele și avantajele au crescut. Semnificația integrării europene s-a schimbat, iar UE a devenit o rețea de interacțiuni între instituții. UE nu este un stat, ci mai degrabă un proces sau o rețea. Problemele legate de integrare sunt abordate în termeni de "cum" și nu "dacă". Integrarea are un impact tot mai direct asupra vieții europenilor. Acțiunile liderilor naționali sunt adesea în contradicție cu opinia publică, iar mulți cetățeni nu sunt de acord cu extinderea UE. Funcționaliștii susțin că integrarea are o logică proprie, iar neofuncționaliștii că UE și-a asumat o viață și un impuls propriu. UE are propriul buget și propriul corp de legi, dar nu are puterea de a impune direct legile. Consiliul UE, Consiliul de Miniștri și COREPER sunt locuri de întâlnire pentru guverne, în timp ce Comisia, Curtea de Justiție și Parlamentul European dețin mai puține puteri. Măsura în care UE definește responsabilitatea elaborării politicilor variază de la un domeniu la altul. Există dispute între interguvernamentalism și supranaționalism, iar federalismul european rămâne un concept controversat. Unele inițiative ale UE aparțin statelor membre, iar conferințele interguvernamentale (CIG) au devenit o parte firească a integrării. Instituțiile UE au o influență limitată asupra bugetului și asupra deciziilor în multe domenii. Parlamentul European este singura instituție aleasă în mod democratic, dar are resurse limitate. Cetățenii obișnuiți nu au un cuvânt de spus în procesul de integrare, iar votul lor este indirect. Evoluția UE a schimbat felul în care europenii se raportează unii la ceilalți, iar este necesar ca liderii naționali să acorde mai multă atenție publicului. Capitolul analizează semnificația integrării pentru europeni și pentru democrație, examinând deficitul democratic și relația dintre opinia publică și deciziile luate de liderii naționali. Pașapoartele europene au fost standardizate, dar nu fac din posesorii lor cetățeni europeni. Multe informații despre UE sunt greu de înțeles, iar mass-media eurosceptică induce în eroare publicul. UE a încercat să combată impunerea limbii engleze și să promoveze limba franceză și cultura europeană. UE a încercat să promoveze o cultură europeană comună, dar acest lucru poate fi nedorit de unii. Participarea cetățenilor este esențială pentru ca UE să fie mai reală pentru europeni. Libera circulație a lucrătorilor este un aspect important al integrării, iar UE se implică mai mult în educație și formare. În prezent, integrarea are un impact tot mai mare asupra vieții europenilor, fiind necesar un nou efort pentru îmbunătățirea gradului de înțelegere a publicului. Președintele Comisiei Europene ar trebui ales de cetățenii europeni, iar Comisia să se concentreze pe implementarea legilor adoptate de Parlament. Numirile în funcții cheie ar trebui să fie mai transparente. Votul danez asupra tratatului a arătat că cetățenii doresc să analizeze mai bine tratatele. Piața unică a fost leitmotivul anilor '80, iar moneda unică cel al anilor '90, fiind necesară construirea unei economii unice și a unei unități politice. Tratatul de la Roma a stabilit trei scopuri principale: o uniune vamală, eliminarea barierelor comerciale și stabilirea unui tarif extern comun. Integrarea economică a fost prioritară. Grupurile de interese au jucat un rol important în procesul decizional al UE. Integrarea europeană a început ca un acord între lideri guvernamentali, iar deciziile sunt luate de acești lideri. Cetățenii au o influență limitată asupra deciziilor luate la nivel european. Dreptul european este propus de Comisie și implementat de statele membre. Există diferențe între statele membre în ceea ce privește preocuparea pentru sănătate și impozitele indirecte. S-a convenit asupra unor cote minime de TVA și accize pentru anumite produse. Politica agricolă comună (PAC) a fost un aspect important al integrării, dar a creat probleme legate de supraproducție și costuri. Piața unică, a fost un obiectiv important încă din anii '50, fiind promovată prin libera circulație a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. Libera circulație a lucrătorilor a permis cetățenilor UE să lucreze în alte state membre, dar au existat restricții pentru țările nou intrate în UE. Fuziunile și preluările de companii au fost un alt efect al pieței unice. Creșterea economică a fost un obiectiv al integrării europene, dar a fost influențată de crize financiare și de dificultatea coordonării politicilor economice. Moneda euro a fost creată pentru a asigura stabilitatea monetară și pentru a facilita funcționarea pieței unice. Pactul de Stabilitate și Creștere a stabilit limite pentru deficitele bugetare, dar a fost criticat pentru inflexibilitate. Politica regională a UE a avut ca scop reducerea diferențelor economice și sociale dintre regiuni, stimulând investițiile în zonele sărace și creând legături între producători și piețe. Politica socială a UE a fost ignorată până în anii '70. Adoptarea monedei euro a avut riscuri, cum ar fi dificultatea de a ajusta economiile la ciclurile economice diferite. Există întrebări legate de impactul extinderii UE asupra economiilor Europei de Est. Politica agricolă, politica regională, politica socială și politica mediului sunt domenii importante ale politicii UE. Bunăstarea și eficiența nu au fost distribuite în mod egal, iar există diferențe între venituri și standarde sociale. PAC a devenit costisitoare și complexă, creând supraproducție și necesitatea de a depozita sau distruge surplusurile. Politica regională a urmărit să reducă diferențele dintre regiunile mai bogate și mai sărace. Sistemul de prețuri fixe a dus la supraproducție. Reformele PAC au urmărit să facă agricultura mai orientată spre piață și să reducă subvențiile. Politica pescuitului a fost un domeniu problematic, iar negocierile privind accesul la apele teritoriale au fost dificile. Statele membre au avut opinii diferite cu privire la reformele PAC. Politica socială a UE a avut rezultate mixte, iar problema șomajului rămâne o provocare. Tratatul de la Amsterdam a introdus un capitol privind ocuparea forței de muncă, dar responsabilitatea pentru politicile de muncă rămâne la nivelul statelor membre. Problemele de mediu nu pot fi limitate de granițele statale și necesită cooperare interstatală. Statele ar putea ezita să ia măsuri de protecție a mediului de teamă că ar submina competitivitatea economică. UE sprijină țările mai sărace în rezolvarea problemelor de mediu. Politica comunitară de mediu a urmărit inițial să prevină apariția barierelor comerciale. Curtea de Justiție a atras atenția asupra riscului de distorsionare a concurenței în lipsa unor reglementări de mediu comune. Comunitatea Europeană a trecut la o orientare bazată pe prevenirea problemelor de mediu. Factorii ecologici au fost luați în considerare și în alte domenii, cum ar fi agricultura și transportul. Protecția mediului a devenit o prioritate pentru UE. Statele membre s-au angajat să se alinieze standardelor de mediu. Obiectivul politicii sociale este de a îmbunătăți standardele sociale, de a garanta egalitatea de șanse și de a reduce discriminarea. Îmbunătățirea statutului femeii este un obiectiv al politicii sociale. Politica de mediu și politica socială au fost concepute pentru a reduce diferențele dintre statele membre. Reuniunile Consiliului European sunt restrânse la conducătorii statelor membre și câțiva demnitari ai Comisiei. Comisia este responsabilă pentru elaborarea detaliată a deciziilor politice și pentru monitorizarea activităților în diverse domenii. Procedura Curții de Justiție include o fază scrisă, o fază orală și o fază a deliberărilor. Curtea nu are puteri directe de a invoca hotărârile sale, iar implementarea este lăsată în seama tribunalelor naționale și a guvernelor statelor membre. Alegerea directă a Parlamentului European a contribuit la clarificarea legitimității politice a Uniunii Europene.