Etnogeneza Românească

Procesul istoric complex prin care civilizația romană pătrunde în toate domeniile vieții unei provincii, ducând la preluarea de către populația cucerită a modului de viață roman și a limbii latine.

Poporul român provine din sinteza daco-romană (substrat-strat), la care se adaugă elementul slav (adstrat), factorul roman fiind predominant.

Denumirea de ”geto-daci” se explică prin faptul că ei erau numiţi geţi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane (dar geograful Strabon afirmă că ”dacii au aceeași limbă ca și geții”)

Prima informație despre geto-daci vine de la istoricul grec Herodot, care afirmă că ”geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.

Amenințarea romană a început în secolul I î.Hr. Geto-dacii au preluat de la romani elemente de cultură materială (unelte, arme, monede) → începe romanizarea.

Unitatea etno-lingvistică și religioasă a daco-geților, realizarea stratificării sociale - apariția aristocrației, amenințările externe - necesitatea unirii eforturilor în vederea apărării.

Fondatorul statului dac, Burebista a unit, pe cale pașnică sau cu forța, triburile daco-geţilor. A fost ajutat de Deceneu, marele preot al lui Zalmoxis (zeul suprem).

Statul lui Burebista era foarte întins, beneficia de o armată puternică (cca. 200.000 soldați). Burebista a cucerit cetăți grecești de pe litoralul Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis) și s-a amestecat în luptele pentru putere de la Roma, sprijinindu-l pe Pompei împotriva lui Caesar.

După moartea lui Burebista, statul dac a fost reunit de Decebal în secolul I d.Hr.

Decebal a reunit statul dac în condiţiile agravării ameninţării romane. Noul stat dac era mai redus teritorial decât cel al lui Burebista, dar mai bine organizat, capitala sa fiind la Sarmizegetusa.

Confruntări între Decebal și împăratul roman Domițian (anul 87: victorie dacă; anul 88: victorie romană). Pacea din anul 89 a făcut din Dacia un regat clientelar al Romei, obligându-se să nu ducă o politică externă ostilă statului roman. Romanii ofereau bani și asistenţă militară.

Odată ajuns împărat, Traian va redeschide conflictul cu dacii.

În urma primului război (101-102), dacii sunt înfrânți la Tapae. Decebal organizează fără succes diversiunea moesiană. Pacea din 102 a fost defavorabilă dacilor: Romanii au ocupat Banatul, Oltenia și Muntenia, au dărâmat zidurile cetăților dacice, a fost anulată politica externă a lui Decebal.

După cucerirea mai multor cetăți dacice, romanii au asediat Sarmizegetusa. Lipsită de aprovizionare cu apă, capitala a cedat; Decebal s-a sinucis. În 106, Dacia devine provincie romană.

Administraţia romană, armata romană, veteranii, coloniștii latinofoni, limba latină.

Formarea unei noi populații - daco-romanii.

Retragerea aureliană din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice. Majoritatea populaţiei a rămas pe loc, continuând să trăiască la nord de Dunăre.

După 275 d.Hr., romanizarea populației nord-dunărene a continuat grație contactelor frecvente cu Imperiul Roman. De asemenea, au fost romanizați și dacii liberi.

Creștinismul, apărut la nord de Dunăre din secolul I d.Hr., a cunoscut o răspândire mai accelerată din secolul IV d.Hr. Legalizarea creștinismului in Imperiul Roman.

Numeroase populații migratoare (huni, vizigoți, avari) nu au fuzionat cu daco-romanii. Slavii, majoritatea trecând la sud de Dunăre, au fost asimilați de autohtoni.

Etnogeneza românească este un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor secole, al cărui rezultat a fost apariția unui popor romanic/ neolatin.

Etapele formării poporului român: Etapa preromană (sec. I î.Hr.-106 d.Hr.) - începutul romanizării. Etapa romanizării propriu-zise (perioada stăpânirii romane, sec. II-III/ 106-275 d.Hr.), când asupra dacilor s-au exercitat influența administrației romane, armatei, coloniștilor, veteranil...

Poporul român are un substrat geto-dacic, un strat roman și un adstrat slav.

Limba română face parte din familia limbilor romanice (neolatine), formarea ei se încheie în secolele VII-VIII d.Hr. Structură: substratul dacic, stratul fundamental latin, adstratul slav.

Observarea romanității românilor de către umaniștii europeni (secolele XV-XVI).

Cărturarii români din secolele XVI-XVIII susțin originea latină a poporului și a limbii, autohtonia și unitatea de neam.

Politizarea problemei romanității românilor în secolul XVIII, pe fondul dezvoltării conștiinței naționale, a românilor din Transilvania.

Ioan Inochentie Micu Klein, episcop greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a scris Supplex Libellus (1744) - document revendicativ pentru drepturile românilor.

Franz Joseph Sulzer, Istoria dacilor transalpini (1781) - inventează teoria originii sud-dunărene a românilor.

Şcoala Ardeleană, de factură iluministă, a combătut teoria imigraționistă cu argumente logice, istorice, economice. Exagerarea importanței factorului latin.

Robert Roesler - Daci și romani (1868) și Studii românești (1871) - reia tezele lui Sulzer și le dezvoltă: exterminarea dacilor de către romani, perioada de 165 ani a fost insuficientă pentru romanizare, golirea completă a provinciei Dacia, românii sunt un popor de păstori nomazi, poporul ro...

B.P. Hasdeu, primul care combate teoria roesleriană, susținând continuitatea dacilor, daco-romanilor și a românilor la nord de Dunăre.

A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler: Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană (1884) - realizează o argumentație elaborată în favoarea latinității, autohtoniei, continuității românilor.

Istorici români din secolul XX: Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Gheorghe I. Brătianu, C. C. Giurescu - susțin teoria autohtoniei și a continuității...

Propaganda comunistă a însemnat o nouă politizare a problemei romanității românilor: negarea influenței pozitive a factorului roman, exagerarea rolului civilizator al factorului slav, negarea rolului factorului roman, exagerarea importanței dacilor.

După 1989, eliminarea dictaturii a însemnat posibilitatea revenirii la obiectivitatea știintifică. Problema primatului unui popor sau a originii sale (”nobile”) nu mai are valoare politică.

Argumentele pentru și împotriva teoriei imigraționiste.

Din unirea obștilor rezultă uniunile de obști – autonomiile locale sau “romaniile populare” (N. Iorga); treptat, se diferențiază conducerea uniunilor de obști → apar conducătorii, numiţi juzi, cnezi, voievozi.

Creșterea demografică, dezvoltarea vieții economice, stratificarea socială, rivalitatea dintre statul tătar, Ungaria și Polonia, criza dinastică din Ungaria (1301-1308).

Unificarea diverselor formațiuni prestatale sub o singură autoritate, dublată în unele cazuri de obținerea independenței.

Ungurii au cucerit Transilvania pe direcția NV-SE, organizând comitate, începând cu 1111. Românii au rămas organizați în districte și “țări”, mai ales în zonele de graniță.

Secuii (populație asiatică), sașii (aduși din Germania), cavalerii teutoni (aduși în 1211, expulzați in 1225).

În 1288 a avut loc prima Adunare generală a nobilimii din Transilvania, din care fac parte și nobili români. În 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiționat calitatea de nobil de cea de catolic, excluzând românii de la conducere. În 1437 – Unio Trium Nationum: grupează conducători...

Diploma Cavalerilor Ioaniți (2 iunie 1247) menționează 5 formațiuni prestatale sud-carpatice: Țara Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaș, voievodatele lui Litovoi și Seneslau.

Fenomenul descălecatului a însemnat trecerea de populație românească din Ardeal la sud și est de Carpaţi.

Basarab I este întemeietorul Țării Românești, unificând formațiunile sud-carpatice și obținând independența statului în 1330. Bătălia de la Posada (9-12 nov 1330) a demarcat „prima libertate românească”.

Nicolae Alexandru (1352-1364): proclamare ca domn autocrat (singur stăpânitor), Mitropolia ortodoxă de la Curtea de Argeş, dependentă de Bizanţ, prima mitropolie ortodoxă din Țara Românească.

Vladislav Vlaicu (1364-1377): prima luptă cu otomanii (1369), o a doua mitropolie ortodoxă la Severin (1370), bate monedă de argint.

Dragoş (1347) a condus marca de apărare împotriva tătarilor, creată de regele maghiar Ludovic I de Anjou. Bogdan (1359-1365) a trecut cu oastea sa in Moldova, punând bazele statului. Bogdan a obținut independența Moldovei în 1364-1365 - „a doua libertate românească”.

Petru I Mușat: întemeietorul dinastiei Mușatinilor, mută capitala la Suceava, bate monedă, închină țara polonilor prin Tratatul de la Liov (1387), înființează o mitropolie ortodoxă la Suceava.

Dobrotici (1354-1386): unifică formațiunile prestatale existente în jurul Țării Cărvunei (între Dunăre și mare), poartă titlul de despot, conferit de Imperiul Bizantin.

Frații Petru și Asan (1185) au condus o revoltă împotriva Imperiului Bizantin, conducători ai vlahilor ; stat (țarat) româno-bulgar în care populația slavă este majoritară (1185).

Domnia este instituția centrală fundamentală pentru Țara Românească și Moldova. Viageră, ereditar-electivă. Domnul este ales de boieri și confirmat de Adunarea Țării. Domnul : conduce administrația, declară război, încheie pace, semnează tratate, face danii boierilor și mănăstirilor, emite legi, ...

Voievodul Transilvaniei are atribuţii administrative, judecătoreşti, militare (conduce armata Transilvaniei în război). Este vasalul regelui Ungariei, care îl numeşte (funcţia nu este ereditară).

Mitropoliile de la Curtea de Argeş (1359) și Severin (1370), episcopiile de la Buzău şi Râmnic (de Vâlcea) (Țara Românească). Mitropolia de la Suceava (1401), episcopiile de la Rădăuţi şi Roman (Moldova).