Ambalare, Etichetare, Design - Suport de Curs 2024-2025 (PDF)

Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs U.S.A.M.V. București FACULTATEA DE INGINERIA ȘI GESTIUNEA PRODUCȚIILOR ANIMALIERE AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ...

Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs U.S.A.M.V. București FACULTATEA DE INGINERIA ȘI GESTIUNEA PRODUCȚIILOR ANIMALIERE AMBALAREA, ETICHETAREA ȘI DESIGNUL ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ - Note de curs – Titular curs: Prof.univ.dr. Minodora TUDORACHE - 2025 - 1 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs CUPRINS Generalități 3 Capitolul I. Funcțiile ambalajului și etichetei 4 Capitolul II. Ambalajele din sticlă 46 Capitolul III. Ambalaje din materiale plastice 53 Capitolul IV. Ambalaje din materiale complexe („cartoane”) 65 Capitolul V. Ambalaje celulozice 70 Capitolul VI. Ambalaje metalice 78 Bibliografie 92 2 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs GENERALITĂȚI Ambalarea reprezintă o etapă (parte) integrantă în procesul tehnologic de producere și conservare a produselor alimentare și trebuie tratată ca atare. Astfel, succesul majorității metodelor de conservare și păstrare a produselor alimentare depinde de modul de realizare a ambalării, pentru menținerea calității acestora și extinderea termenului de valabilitate, atât a produselor proaspete (fructe, legume, ouă, carne, pește etc.), cât și a produselor rezultate din prelucrare (produse de panificație, produse lactate, produse din carne, dulciuri, băuturi alcoolice etc.) Primele preocupări legate de încercarea de conservare a alimentelor au fost legate de nesecitatea de aprovizionare a armatelor, la începutul secolului al XIX-lea, pe vremea lui Napoleon; principalul scop era supraviețuirea pe teritoriile cucerite, când armata avea nevoie de alimente ambalate, care să poată fi luate oriunde. Napoleon a oferit un premiu de 12000 franci pentru o metodă de conservare corespunzătoare, premiu câștigat de Nicolas Appert (1795), pentru un procedeu de conservare în recipiente care, umplute cu produse și închise, rezistau la căldură și presiune. Procedeul a primit denumirea de apertizare, iar mai tarziu, sterilizare. Tot în secolul al XIX-lea, în America a avut loc expansiunea spre vest, iar supraviețuirea, călătorind în căruțe cu coviltir, a fost mai ușoară pentru cei care s-au aprovizionat la plecare cu alimente uscate și conservate în cutii. Așadar, primele utilizări ale alimentelor ambalate au avut ca prim scop supraviețuirea. Ulterior, ambalarea a fost privită ca având un rol decisiv în realizarea obiectivelor legate de: siguranța și protecția alimentelor; prevenirea deteriorării sub acțiunea factorilor de mediu și a rozătoarelor; prevenirea acumulării deșeurilor alimentare. Concurenții nedoriți pe care omul îi are în consumul alimentelor sunt: rozătoarele, insectele și microorganismele (mucegaiuri, drojdii și bacterii), care produc pagube în diferite stadii de evoluție ale produselor până la consumator (recoltare, prelucrare, depozitare, transport, vânzare). Multă vreme, producătorii de alimente au privit ambalarea ca pe un „adaos” ce trebuie realizat în modul cel mai ieftin cu putință. Producătorii de ambalaje, în opoziție cu această atitudine, au privit industria alimentară ca principalul consumator de ambalaje de pe piață. În ultimele decenii s-a ajuns la concluzia că produsul și ambalajul trebuie considerate împreună, această interpretare fiind în avantajul consumatorilor de produse alimentare ambalate. Produsele alimentare trebuie să fie disponibile oriunde locuiesc oameni, în societatea modernă aceasta însemnând rareori acolo unde se obțin materiile prime. De asemenea, alimentele trebuie să fie disponibile pe tot parcursul anului, indiferent de sezonul de recoltare, în cazul produselor vegetale și să fie prezentate într-un mod care să convină achiziționării și consumării, adică, în cele mai frecvente cazuri, ambalate. Design Toate produsele alimentare ambalate au făcut obiectul unui studiu de design. În prezent există necesitatea ca un obiect / produs să fie și frumos, să atragă. Utilizarea termenului de „design” datează din 1849, când un om de afaceri american (H. Cole) a promovat ideea că „un design bun” echivalează cu „o afacere bună”. Oficial, termenul de „design” este întrebuințat în 1913 în America (printr-o reglementare propusă de Oficiul American de Proprietate). Așadar, cuvântul englezesc „design” se referă la produsele fabricate în serie mare, capabile să atragă, să încânte privirea. „Design” – principala semnificație – proiectare estetică, adică procesul complex de concepere și proiectare a formelor, culorilor funcționale și frumoase totodată. 3 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Capitolul I. FUNCȚIILE AMBALAJULUI ȘI ETICHETEI Majoritatea produselor alimentare se comercializează sub formă ambalată, astfel că aspectul estetic al ambalajului se integrează în noțiunea complexă de calitate a alimentului. Senzațiile vizuale provocate de un ambalaj determină o aprobare sau o respingere totală a produsului (de modul cum se prezintă, un ambalaj poate să influențeze puterea de decizie a consumatorului, acesta acceptând sau respingând un anumit produs). Funcțiile ambalajului sunt cerute de produsul care se ambalează și de mijloacele și metodele prin care acesta va fi transportat de la producător la consumator. După scop, ambalajele se clasifică în: ambalaje de transport; ambalaje de desfacere. Funcțiile de bază ale diferitelor tipuri de ambalaje sunt similare, cu deosebirea că la ambalajul de desfacere se pune accent pe funcția de informare, prezentare și reclamă. Aceste funcții sunt prezentate în continuare, împreună cu funcțiile etichetei, care preia o bună parte din funcțiile ambalajului. 1. FUNCȚIA DE A CONȚINE PRODUSUL – această funcție este evidentă, deoarece orice produs trebuie să fie introdus într-un ambalaj, pentru a putea fi transportat. 2. FUNCȚIA DE PROTECȚIE ȘI CONSERVARE. Această funcție este privită adesea ca fiind cea mai importantă funcție a ambalajului, aceea de a proteja conținutul față de efectele mediului înconjurător: apă, gaze, mirosuri, microorganisme, praf, șocuri etc. și de a proteja mediul față de produs. Protecția asigurată de ambalaj este o parte esențială a procesului de conservare. De exemplu, laptele și sucurile ambalate aseptic rămân în această formă numai atâta timp cât ambalajul este intact; carnea sau produsele din carne vor atinge maximul duratei de valabilitate numai dacă ambalajul va fi intact și nu va permite pătrunderea oxigenului. Funcția de conservare și protecție cuprinde mai multe aspecte: 2.1. Protecția mecanică a produsului împotriva solicitărilor mecanice din timpul transportului, depozitării și desfacerii: tracțiune, compresiune, forfecare, șocuri, vibrații etc. Alegera materialelor din care se confecționează ambalajul trebuie să țină seama de natura produsului și de intensitatea solicitărilor la care este supus. Astfel, ambalajele care oferă o bună protecție mecanică sunt cele confecționate din lemn, materiale metalice, carton, materiale plastice. 2.2. Protecția chimică a produsului față de procesele chimice și electrochimice care au loc la suprafața de contact dintre produsul alimentar și mediul înconjurător. Mediul poate acționa chimic asupra produselor prin conținutul în oxigen, ozon, vapori de apă, substanțe solide abrazive (urme de praf sau nisip), substanțe poluante care depășesc limitele maxime admise. De asemenea, între produsele și materialele din care sunt confecționate ambalajelor pot avea loc interacțiuni care se pot evita prin alegerea corespunzătoare a materialelor de ambalaj inerte din punct de vedere chimic față de produsele supuse ambalării. Astfel de materiale sunt: sticla, materialele plastice, tabla cositorită, materialele complexe. 2.3. Protecția împotriva microorganismelor se asigură printr-o etanșeitate perfectă a ambalajelor și printr-o curățare cât mai ușoară și mai corectă. 4 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs 2.4. Protecția biologică a produsului împotriva insectelor și rozătoarelor este realizată prin folosirea ambalajelor din sticlă, materiale plastice, carton și a ambalajelor de transport din lemn, ambalajele din materiale textile sau din hârtie fiind mai puțin protectoare. 2.5. Protecția față de lumină și radiații ultraviolete este necesară datorită modificării caracteristicilor senzoriale și a reducerii valorii nutritive în cazul mai multor produse alimentare sub acțiunea acestor factori. Cea mai bună protecție o asigură ambalajele confecționate din materiale impermebabile la radiații luminoase sau ultraviolete (materiale metalice, cartonul, lemnul, materiale plastice opace). O bună protecție asigură și ambalajele din materiale colorate (sticla verde sau brună). 2.6. Protecția și conservarea energiei consumate în timpul procesului tehnologic de obținere a produsului. Exemplu: - pentru a produce, transporta, depozita și vinde 1 kg de pâine este necesară o energie de 15,8 MJ sub formă de căldură, combustibil de transport, putere electrică pentru măcinarea grâului, fabricare, comercializare etc.; - pentru a produce ambalajul din polietilenă necesar ambalării a 1 kg pâine, sunt necesari 1,4 MJ; - așadar, fiecare unitate de energie din ambalaj protejează 11 unități de energie din produs; - dacă s-ar renunța la ambalare, s-ar economisi 1,4 MJ, dar, în același timp, pâinea ar putea fi deteriorată prin mucegăire, învechire etc., și ca o consecință, s-ar pierde de fapt 15,8 MJ. 2.7. Protecția mediului înconjurător este posibilă prin folosirea de ambalaje care funcționează corect (etanșe, care nu permit pierderi de produs în mediu etc.). 3. FUNCȚIA DE CONFORT Funcția de confort se referă la: - producerea unor ambalaje primare ușor de folosit și a unor ambalaje de transport și desfacere a produselor ambalate care să ușureze operațiile de manipulare, transport, depozitare și desfacere; - diversificarea producției de ambalaje din punct de vedere al capacității, formei, materialului de ambalaj folosit, al destinației. Ca urmare a modificării stilului de viață (schimbarea rolului femeii în viața de familie, cupluri cu puțini copii sau deloc, făcuți târziu, pentru a se dedica profesiei etc.) și a ”grabei” continue în care trăim, a apărut necesitatea de a mânca în fugă (din mers) fie sandwich-uri, fie snacks-uri și nu de a lua mese regulate. Toate acestea au condus la modificări profunde în piața produselor alimentare și a ambalării acestora. Au apărut astfel produse gata preparate (”ready- to-heat”), care pot fi gătite în scurt timp sau produse gata de consum (”ready-to-eat”), care trebuie doar încălzite, în ambele cazuri, de preferat în ambalajul lor original. De asemenea, au apărut condimente care se aplică direct din ambalaje aerosol, sosuri și dressing-uri gata preparate, ambalate convenabil pentru utilizare directă. Se poate afirma, având în vedere cele de mai sus, că ambalarea are un rol deosebit de important în accentuarea laturii de confort a utilizării produselor ambalate. La proiectarea ambalajului sunt importante două aspecte ale funcției de confort a acestuia: porționarea produselor destinate ambalării și, asociată cu aceasta, forma ambalajelor primare (dimensiuni și capacități). Porționarea – se referă la funcția ambalajelor de a diziva producția industrială în unități de consum: de exemplu, conținutul unui butoi cu vin este porționat prin umplerea buteliilor de 5 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs sticlă, șarja de unt obținută în bătătorul de unt este porționată prin ambalare în pachete de 200 g sau în doze de 25 g. Prin urmare, producția la scară mare ce caracterizează o societate modernă nu fi valabilă fără funcția de porționare a ambalării. Cu cât producția realizată este mai mare, cu atât mai mari sunt cerințele de găsire a unor metode tot mai eficiente de porționare. Porționarea ajută consumatorii să cumpere doar cantitatea de care au nevoie. Forma ambalajelor primare – este asociată cu funcția de porționare și este strâns legată de confortul utilizării ambalajului de către consumator, exprimat prin ușurința de a deschide un ambalaj, a golirii acestuia, cât și cu eficiența folosirii ambalajelor secundare, respectiv terțiare pentru a ușura operațiile de manipulare, depozitare, desfacere. Astfel, porționarea produselor și ambalarea lor în ambalaje cu dimensiuni optime permite utilizarea eficientă a ambalajelor secundare. Proiectarea ambalajelor secundare cu dimensiuni optime permite utilizarea la maximum a spațiului disponibil pe palete. 4. FUNCȚIA DE COMUNICARE Funcția de comunicare a ambalajului și etichetei se referă la informarea consumatorului despre produsul conținut de ambalaj și la promovarea vânzării prin reclamă, la care se adaugă aspectele de educare a consumatorului prin informațiile nutriționale furnizate. Așadar, ”un ambalaj protejează ceea ce vinde și vinde ceea ce conține și protejează”. Se poate afirma că ambalajul funcționează ca un ”vânzător tăcut”. Funcția de comunicare include: 4.1. INFORMAREA ȘI EDUCAREA CONSUMATORULUI; 4.2. PROMOVAREA PRODUSULUI ȘI A VÂNZĂRII. 4.1. INFORMAREA ȘI EDUCAREA CONSUMATORULUI se realizează prin informațiile cuprinse pe etichetă. Eticheta reprezintă elementul esențial al promovării vânzării produselor ambulate, este principalul (sau singurul) mesager al producătorului la punctul de vânzare sau pe masa consumatorului. Ea trebuie să fie văzută, recunoscută și citită într-un timp cât mai scurt, pentru ca decizia să nu întârzie foarte mult. Etichetele pot fi: - simple bucăți de material atașate ambalajului (hârtie de calitate, materiale plastice, folii de aluminiu) – exemple: etichete pentru butelii de sticlă, cutii de conserve etc.; 6 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs - desene complexe și informații care fac parte din ambalaj, imprimate direct pe acestea (cartoanele pentru lapte, sucuri, paharele termoformate, cutiile de bomboane etc.) Etichetarea bunurilor alimentare se bazează pe: - principiul protecției consumatorului; - principiul liberei circulații a bunurilor alimentare pe piața internă și internațională. Informațiile cuprinse pe etichetă sau ambalaj pot fi grupate în două categorii: 4.1.1. INFORMAȚII CARE ASIGURĂ SECURITATEA PRODUSULUI AMBALAT; 4.1.2. INFORMAȚII CARE URMĂRESC ASIGURAREA SĂNĂTĂȚII CONSUMATORULUI ȘI CONTRIBUIE LA EDUCAREA ACESTUIA. 4.1.1. INFORMAȚII CARE ASIGURĂ SECURITATEA PRODUSULUI AMBALAT În această categorie, conform Regulamentului CE 1169/2011, intră următoarele indicații cu caracter obligatoriu: 1. Denumirea alimentului. „Denumirea produsului alimentar este denumirea sa legală. În absența unei asemenea denumiri, denumirea produsului alimentar este denumirea sa curentă sau, în cazul în care nu există o denumire curentă sau aceasta nu este folosită, se indică denumirea descriptivă a produsului alimentar.” Una dintre erorile de etichetare des întâlnite se referă la „denumirea produsului alimentar”. Aceasta este reglementată de lege și reprezintă unul dintre motivele frecvente pentru care producătorii sunt sancționați. Exemple: „iaurt natural”, „ciocolată de casă” sau „pate vegetal” sunt exemplu de denumiri considerate incorecte conform ANPC (Autoritatea Națională pentru Protecția 7 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Consumatorilor). Conform definiției din DEX, salamul este făcut din carne, astfel că termenul „salam vegetal” nu este valid. În același fel, pateul este obținut din ficat, deci este tot din carne, ceea ce înseamnă că termenul „pate vegetal” nu este adecvat etc. Există trei tipuri de denumiri ale alimentului: - denumire legală – dată de diversele acte normative în vigoare, atât cele europene, cât și cele românești. Există numeroase denumiri de alimente care sunt legiferate. Exemplu: „ciocolată” este o denumire legală, conform Directivei 2000/36/CE; pentru a avea o denumire corectă, primul pas constă în verificarea Legislației europene, dar și a Legislației românești, pentru a verifica existența vreunei „denumiri legale”; - denumirea curentă – care nu este definită nicăieri și este opțională. În accepțiunea autorităților, denumirea curentă este denumirea conform DEX. Exemple: bere, crenvurști, frișcă, salam, brânză etc.; - denumirea descriptivă (descrierea alimentului) – în cazul în care nu există o denumire curentă sau aceasta nu este folosită. Exemple: înghețată cu aromă de fructe de pădure, lapte cu cacao etc. Aceste denumiri pot fi folosite respectând o regulă de bază: în primul rând se va folosi denumirea legală. Doar în lipsa denumirii legale, se va folosi denumirea curentă, și doar în lipsa denumirii legale (și a denumirii curente) se va folosi o descriere a alimentului (denumirea descriptivă). Această regulă poate fi ilustrată grafic în următorul mod: Denumirea legală >Denumirea curentă >Denumirea descriptivă Prin urmare, reiese că în lipsa denumirii legale se poate sări peste denumirea curentă și se poate folosi în mod direct descrierea alimentului, ceea ce înseamnă că denumirea curentă este opțională. Important: marca, brandul sau denumirea comercială nu pot înlocui denumirea alimentului. 2. Alergeni Una dintre noutățile introduse de Regulamentul 1169/2011 este reprezentată de substanțele care pot cauza alergii sau intoleranțe alimentare. Față de legislația anterioară, acest regulament impune obligativitatea indicării alergenilor. Alergenii se vor menționa direct în Lista ingredientelor și se vor evidenția în mod clar de celelalte ingrediente din listă printr-un set de caracteristici grafice (font, stilul caracterelor sau culoarea de fond). Substanțe care cauzează alergii sau intoleranțe 1. Cereale care conțin gluten, și anume: grâu, secară, orz, ovăz, grâu spelt, grâu dur sau hibrizi ai acestora și produse derivate, exceptând: a) siropurile de glucoză obținute din grâu, inclusiv dextroza*; b) maltodextrine obținute din grâu*; c) siropurile de glucoză obținute din orz; d) cerealele utilizate pentru fabricarea distilatelor sau a alcoolului etilic de origine agricolă. 2. Crustacee și produse derivate 3. Ouă și produse derivate 4. Pește și produse derivate, exceptând: a) gelatina de pește folosită ca substanță suport pentru preparatele de vitamine sau de carotenoide; 8 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs b) gelatina de pește sau ihtiocolul folosit(ă) la limpezirea berii sau a vinului. 5. Arahide și produse derivate. 6. Soia și produse derivate, exceptând: a) uleiul și grăsimea de soia rafinate complet*; b) amestecuri naturale de tocoferoli (E306), tocoferolul D-alfa natural, acetatul de tocoferol D-alfa natural, succinatul de tocoferol D-alfa natural, obținuți din soia; c) fitosterolii și esterii de fitosterol derivați din uleiuri vegetale, obținuți din soia; d) esterul de stanol vegetal fabricat din steroli de ulei vegetal, obținuți din soia. 7. Lapte și produse derivate (inclusiv lactoză), exceptând: a) zerul utilizat pentru fabricarea distilaților sau a alcoolului etilic de origine agricolă; b) lactitolul. 8. Fructe cu coajă lemnoasă, adică: migdale (Amygdalus communis L.), alune de pădure (Corylus avellana), nuci (Juglans regia), nuci Caju (Anacardium occidentale), nuci Pecan [Carya illinoinensis (Wangenh.) K. Koch], nuci de Brazilia (Bertholletia excelsa), fistic (Pistacia vera), nuci de Macadamia și nuci de Queensland (Macadamia ternifolia), precum și produse derivate, exceptând fructele cu coajă utilizate pentru fabricarea distilatelor sau a alcoolului etilic de origine agricolă 9. Țelină și produse derivate 10. Muștar și produse derivate 11. Semințe de susan și produse derivate 12. Dioxidul de sulf și sulfiții în concentrații mai mari de 10 mg/kg sau 10 mg/litru în SO2 total trebuie calculați pentru produsele gata pentru consum sau reconstituite în conformitate cu instrucțiunile producătorilor 13. Lupin și produse derivate 14. Moluște și produse derivate * și produsele obținute din acestea, în măsura în care procesul la care sunt supuse nu poate crește nivelul de alergenicitate estimat de autoritate pentru produsul de bază din care au fost obținute Sunt două situații în care alergenii nu sunt incluși în lista de ingrediente: - în cazul alimentelor la care nu există o Listă a ingredientelor; în această situație se va utiliza cuvântul „conține”, urmat de numele alergenului. Exemple: brânză, unt sau alimente care sunt constituite dintr-un singur ingredient (fructe, legume, apele minerale etc.); în aceste cazuri se va specifica astfel: brânză (conține: proteine din lapte) - în cazul în care alergenul apare în denumirea alimentului. Exemplu: băutură din soia, lapte de migdale etc. În cazul adjuvanților tehnologici, aceștia nu se trec pe etichetă decât în situația în care sunt alergeni. Aditivii alimentari se trec pe etichetă fie cu denumirea, fie cu numărul E. În cazul în care aditivul este alergen, este obligatoriu de menționat denumirea aditivului (și nu numărul E). Exemplu: lecitina din soia (E322), utilizată ca emulgator, trebuie să fie indicată obligatoriu în forma următoare: „emulgator: lecitină din soia”. Este incorect să fie menționat ca „emulgator: E322”, deoarece trebuie să se sublinieze prezența alergenului (soia). De asemenea, în cazul alimentelor vrac se vor menționa obligatoriu alergenii, nu neapărat pe o etichetă atașată produsului, ci pe un document care trebuie să fie la vedere sau ușor accesibil. 9 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs 3. Lista ingredientelor Lista ingredientelor este o enumerare a tuturor componentelor incluse în compoziția alimentului, producătorul având responsabilitatea de a furniza consumatorilor informații cu privire la toate ingredientele utilizate în rețetă. Componentele alimentare pot fi sub diferite forme, incluzând substanțe chimice (de exemplu, clorura de potasiu), produse alimentare gata preparate (cum ar fi salamul, pizza sau brânza), arome, aditivi alimentari și enzime alimentare. Atunci când textul de lege se referă la aditivi, acesta nu include enzimele sau aromele, în timp ce noțiunea de ingredient alimentar este mult mai cuprinzătoare și acoperă toate aceste categorii. Un alt aspect important este acela referitor la faptul că ingredientul trebuie să fie prezent în produsul finit. Ingredientele alimentare pot fi clasificate în cinci categorii distincte: - substanțe (exemple: substanțe chimice, proteine, fibre etc.); - alimente (exemple: brânză, ulei, făină, salam etc.); - aditivi (exemple: îndulcitori, coloranți, conservanți etc.); - arome; - enzime. Ordinea menționării ingredientelor Ingredientele se trec în listă în ordine descrescătoare a ponderii lor în momentul fabricației; excepție de la această regulă face apa, care se va trece conform cantității din produsul finit (la dozaje >5%). În cazul cărnii, al preparatelor din carne și al produselor pescărești netransformate, se va preciza apa adăugată în orice dozaj (respectiv și la dozaje 300 mg/l – se va face mențiunea „Conține lemn dulce – persoanele care suferă de hipertensiune ar trebui să evite consumul excesiv”. d) Referitor la cafeină, situațiile în care se vor face mențiuni suplimentare sunt: - băuturi (chiar și sub formă de concentrat sau praf) ce conțin >150 mg/l cafeină – se va face mențiunea: „Conținut ridicat de cafeină. Nu se recomandă pentru copii sau femei însărcinate sau care alăptează (X mg cafeină/100 ml)”; 21 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs - alimente la care s-a adăugat cafeină (indiferent de dozaj) – se va face mențiunea: „Conține cafeină. Nu se recomandă pentru copii sau femeile însărcinate (X mg/100 g sau 100 ml)”. Important: Mențiunile despre cafeină se vor face în același câmp vizual cu denumirea alimentului. Excepție: în cazul suplimentelor alimentare, mențiunea despre cafeină se va face pentru fiecare porție în parte. e) În cazul alimentelor ce conțin adaosuri de fitosteroli, fitostanoli sau esteri ai acestora se poate face o mențiune de sănătate cu privire la reducerea nivelului colesterolului din sânge. f) în cazul cărnii congelate – se face mențiunea legată de data congelării. 4.1.2. INFORMAȚII CARE URMĂRESC ASIGURAREA SĂNĂTĂȚII CONSUMATORULUI ȘI CONTRIBUIE LA EDUCAREA ACESTUIA Acestea se referă la etichetarea nutrițională, reglementată prin Regulamentul CE 1169/2011. Conform legii, Declarația nutrițională este obligatorie. Cu puține excepții, aceasta este prezentată sub forma unui tabel, motiv pentru care este cunoscută în practică și sub denumirea de „Tabel nutrițional”. Etichetele alimentelor trebuie să conțină o declarație nutrițională în care se menționează obligatoriu: conținutul energetic și al principalilor macronutrienți (grăsimi, acizi grași saturați, proteine, glucide, zaharuri, sare). Vitaminele și mineralele fac parte din categoria micronutrienți, a căror declarare nu este obligatorie. În regulament există, însă, și o listă în care sunt precizate alimentele exceptate de la cerința de a furniza declarația nutrițională. Nutrienții unui aliment Consum zilnic de referință/ Nutrienți Valori de referință Valoare energetică 8400 kJ/2000 kcal Grăsimi (g) 70 Acizi grași (g) 20 Glucide (g) 260 Macronutrienți Zaharuri (g) 90 Proteine (g) 50 Sare (g) 6 Fibre - Vitamina A (µg) 800 Vitamina D (µg) 5 Vitamina E (mg) 12 Vitamina K (µg) 75 Vitamina C (mg) 80 Micronutrienți Vitamine Tiamină (mg) 1,1 Riboflavină (mg) 1,4 Niacină (mg) 16 Vitamina B6 (mg) 1,4 Acid folic (µg) 200 22 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Consum zilnic de referință/ Nutrienți Valori de referință Vitamina B12 (µg) 2,5 Biotină (µg) 50 Acid pantotenic (µG) 6 Potasiu (mg) 2000 Clorură (mg) 800 Calciu (mg) 800 Fosfor (mg) 700 Magneziu (mg) 375 Fier (mg) 14 Zinc (mg) 10 Minerale Cupru (mg) 1 Mangan (mg) 2 Fluorură (mg) 3,5 Seleniu (mg) 55 Crom (µg) 40 Molibden (µg) 50 Iod (µg) 150 Pe lângă elementele obligatorii ale Declarației nutriționale, se pot include în tabel și elemente opționale. Numărul acestor elemente opționale este reglementat și rămâne la latitudinea producătorului ce (și câte) elemente opționale dorește să introducă în Tabelul nutrițional. Cu toate acestea, nu pot fi incluse în Tabelul nutrițional toate ingredientele (exemplu: grași omega-3, antioxidanți sau probiotice), ci doar ingredientele menționate în Regulament.. Definirea termenilor folosiți în declarația nutrițională Termen Definiție Grăsimi lipidele totale, inclusiv fosfolipidele Acizi grași acizii grași fără legătură dublă saturați Acizi grași trans acizi grași cu cel puțin o legătură dublă neconjugată (și anume întreruptă de cel puțin o grupare metilen) carbon-carbon, în configurație trans Acizi grași acizii grași cu o legătură dublă în poziție cis mononesaturați Acizi grași acizi grași cu două sau mai multe legături duble cis sau polinesaturați cismetilenice întrerupte Glucide orice carbohidrat care este metabolizat în organism și care include polioli Zaharuri toate monozaharidele și dizaharidele prezente într-un produs alimentar, cu excepția poliolilor Polioli alcooli care conțin mai mult de două grupări hidroxil Proteine conținutul de proteine calculat utilizând formula: proteine = azot total Kjeldahl × 6,25 Sare conținutul de sare echivalent calculat utilizând formula: sare = sodiu × 2,5 23 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Fibre polimeri glucidici compuși din trei sau mai multe unități monomerice, care nu sunt nici digerați, nici absorbiți în intestinul subțire uman și care aparțin uneia dintre următoarele categorii: polimeri glucidici comestibili, prezenți în mod natural în produsele alimentare consumate ca atare; polimeri glucidici comestibili care au fost obținuți din materii prime alimentare prin mijloace fizice, enzimatice sau chimice și care au un efect fiziologic benefic demonstrat prin dovezi științifice general acceptate; polimeri glucidici comestibili sintetici care au un efect fiziologic benefic demonstrat prin dovezi științifice general acceptate Valoarea medie valoarea care reprezintă cel mai bine cantitatea de nutrienți conținută de un anumit produs alimentar și reflectă ajustări care iau în considerare variațiile sezoniere, obiceiurile de consum și alți factori care ar putea determina variația valorii efective Declarația nutrițională Nutrient U.M. Valoare energetică kcal/kj Grăsimi, din care: g - acizi grași saturați g - acizi grași mononesaturați* g - acizi grași polinesaturați* g Glucide, din care: g - zaharuri g - polioli* g - amidon* g Fibre* g Proteine g Sare g Unitățile menționate în regulament (Anexa Vitamine și minerale* XIII, partea A, punctul 1) * Elemente opționale Exprimarea elementelor incluse în declarația nutrițională Valorile nutriționale declarate trebuie raportate obligatoriu la 100 g (pentru solide) sau la 100 ml (pentru lichide). Voluntar, aceste valori pot fi raportate și per porție sau % din consumul zilnic de referință. Pentru a putea face (suplimentar) exprimarea per porție, mai trebuie îndeplinită cel puțin una din următoarele condiții: - fiecare porție să aibă indicată cantitatea pe ambalaj; - ambalajul să aibă trecut numărul total de porții pe care le conține. În cazul vitaminelor și mineralelor, consumul de referință este cunoscut și sub denumirea de „doză zilnică recomandată” (DZR). Există două situații de excepție în care menționarea valorii energetice și/sau a macronutrienților se poate face doar per porție: în cazul repetării valorii energetice (și/sau a macronutrienților) și în cazul alimentelor vrac. 24 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Cantităţile de referinţă pentru declaraţia nutriţională Consumul zilnic de referință reprezintă necesarul energetic unui adult obișnuit și este de 8400 kJ/2000 kcal. Consumul de referintă Valoare energetică 8400kJ / 2000 kcal Total grăsimi 70 g Acizi graşi saturaţi 20 g Glucide 260 g Zaharuri 90 g Proteine 50 g Sare 6 g 30% Valori ale principalilor nutrienți din consumul de referință (CR = 2000 kcal / 8400 kJ) Specificare % Kcal g Glucide 55 – 75 1100 - 1500 275 - 375 Grăsimi < 30 - 60 70 Proteine 10 - 15 - 50 -75 Forme de prezentare a declarației nutriționale Prezentarea valorilor nutriționale se poate face sub una din următoarele forme: - tabel nutrițional, cu elementele situate în aceeași ordine. Toate informațiile trebuie să fie afișate în același câmp vizual, ceea ce înseamnă că nu pot fi dispuse pe mai multe suprafețe ale ambalajului; - formă liniară – în cazul ambalajelor de dimensiuni reduse, adică în cazurile în care spațiul nu permite acest lucru. a b Forme de prezentare a informațiilor nutriționale: a) tabel; b) format liniar 25 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Calculul valorii energetice Valoarea energetică se calculează utilizând factorii de conversie prezentați în tabelul următor. Factori de conversie pentru calculul valorii energetice Nutrient Valoare energetică Glucide (cu excepția poliolilor) 17 kJ/g – 4 kcal/g Polioli 10 kJ/g – 2,4 kcal/g Proteine 17 kJ/g – 4 kcal/g Grăsimi 37 kJ/g – 9 kcal/g Salatrim 25 kJ/g – 6 kcal/g Alcool etilic (etanol) 29 kJ/g – 7 kcal/g Acizi organici 13 kJ/g – 3 kcal/g Fibre 8 kJ/g – 2 kcal/g Eritritol 0 kJ/g – 0 kcal/g Informaţii nutriţionale obligatorii şi voluntare din tabelul nutriţional Informație nutritională Per 100g (/per 100 Per portie (/per % consumul de ml) unitate) referinta (CR) * Valoare energetica kcal / kJ kcal / kJ % Grasimi g g % Din care: ❖ Acizi grasi saturati g g % ❖ Acizi grasi g g mononesaturati ❖ Acizi grasi g g polinesaturati Glucide g g % Din care: ❖ Zaharuri g g % ❖ Polioli g g ❖ Amidon g g Fibre g g Proteine g g % Sare g g % Vitamine si minerale Unități menționate în Unități menționate în % CR per 100 g Anexa XIII Anexa XIII (și/sau per portie) * Obligatoriu * Voluntar 26 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Valorile declarate sunt valori medii care se bazează, după caz, pe următorii factori: - analiza produsului alimentar efectuată de producător; - un calcul efectuat pe baza valorilor medii cunoscute sau reale ale ingredientelor utilizate; - un calcul efectuat pe baza unor date general stabilite și acceptate. Exemplu: pentru produsul a cărui declarație nutrițională este prezentată în figura anterioară, valoarea energetică se calculează astfel: 3,6 g grăsime × 9 kcal/g + 4,5 g glucide × 4 kcal/g + 3,4 g proteine × 4 kcal/g = 64 kcal/100 g produs Valoarea energetică și cantitățile de nutrienți declarate trebuie să corespundă cu realitatea, ele putând fi verificate oricând de către Autoritatea de Control. Produse alimentare exceptate de la declarația nutrițională Produse alimentare care sunt exceptate de la cerința de a furniza declarații nutriționale obligatorii 1. produse neprelucrate care conțin un singur ingredient sau o singură categorie de ingrediente; produse prelucrate a căror prelucrare constă numai în maturare și care conțin un singur ingredient 2. sau o singură categorie de ingrediente; apă destinată consumului uman, inclusiv în cazul în care singurele ingrediente adăugate sunt 3. dioxidul de carbon și/sau arome; 4. plante aromatice, condimente sau amestecuri ale acestora; 5. sare și înlocuitori de sare; 6. îndulcitori pentru masă; extracte de cafea și de cicoare (1), boabe de cafea întregi sau măcinate și boabe de cafea 7. decafeinizate întregi sau măcinate; 8. oțeturi fermentate și înlocuitori de oțet, inclusiv cele (cei) la care s-au adăugat numai arome; 9. arome; 10. aditivi alimentari; 11. adjuvanți tehnologici; 12. enzime alimentare; 13. gelatină; 14. compuși de gelificare; 15. drojdie; 16. gumă de mestecat; produse alimentare ambalate sau în recipiente la care cea mai mare față prezintă o suprafață mai 17. mică de 25 cm2; produse alimentare, inclusiv cele artizanale, furnizate direct de către producător în cantități mici 18. către consumatorul final sau centrele de comerț cu amănuntul locale care le furnizează direct consumatorului final. 27 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Prezentarea nutrienților Exemple de etichetare nutrițională 28 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Modul de prezentare a informațiilor Lizibilitatea Regulamentul Etichetării introduce pentru prima oară conceptul de „lizibilitate”, definit ca „aspectul fizic al informațiilor care trebuie să fie accesibile vizual publicului larg, respectiv: dimensiunea fontului, distanța dintre litere, distanța dintre rânduri, grosimea liniilor, culoare, tipul caracterelor, raportul dintre lățimea și înălțimea caracterului, suprafața materialului, precum și de contrastul semnificativ dintre text și fundal.” Până la adoptarea acestui regulament nu a existat un fundament legal pentru a fi acordate amenzi producătorilor care nu aveau un contrast semnificativ între text și fundal sau foloseau dimensiuni prea mici ale fontului. a) Informațiile obligatorii referitoare la produsele alimentare vor fi amplasate „într-un loc evident, astfel încât să fie ușor vizibile, lizibile și, după caz, indelebile (care nu pot șterge ușor). Acestea nu trebuie să fie în niciun caz disimulate, ascunse, trunchiate sau separate prin orice alte reprezentări scrise sau imagini sau prin orice alt element intercalat.” Exemplu: nu este permis ca lista ingredientelor să înceapă într-un spațiu vizual și să se continue în alt loc. Aceeași restricție se aplică și tabelului nutrițional. În plus, nu este permis să se insereze imagini, tabele sau grafice în mod intercalat în lista de ingrediente. b) În premieră, se stabilește o dimensiune minimă a fontului pentru afișarea informațiilor pe etichetă, aceasta fiind de 1,2 mm pentru literele mici. Excepție de la această regulă fac ambalajele de foarte mici dimensiuni (la care cea mai mare față prezintă o suprafață mai mică de 80 cm2), pentru care dimensiunea fontului înălțimii literei mici este mai mare sau egală cu 0,9 mm. Astfel, citirea informațiilor va fi făcută cu ușurință chiar și de consumatorii vârstnici purtători de ochelari. Nu este specificat nimic în regulament în legătură cu dimensiunea maximă a literelor. Definirea înălțimii literei mici 1 - linia ascendenților; 2 - linia majusculelor; 3 - linie mediană; 4 - linie de bază; 5 - linia descendenților; 6 - înălțimea literei mici x; 7 - dimensiunile fontului Câmpul vizual Noțiunea de „câmp vizual” se referă la diverse suprafețe care sunt vizibile pentru consumatori dintr-un singur unghi. 29 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs „Câmpul vizual principal” reprezintă acea suprafață a alimentului expusă direct către cumpărător pe rafturile magazinului. Este considerat cel mai important „câmp vizual”, creând prima impresie vizuală, iar decizia de a alege un aliment depinde în mare măsură de informațiile furnizate de această suprafață. Unele alimente prezintă dificultăți în evidențierea „câmpului vizual principal”, cum ar fi în cazul ambalajelor rotunde, cubice, cilindrice etc. În astfel de circumstanțe, producătorul are libertatea de a alege care dintre aceste suprafețe este considerat „câmpul vizual principal”. Importanța acestui aspect derivă din faptul că anumite informații trebuie obligatoriu incluse în același „câmp vizual” (figura 2.2.). a) Câmp vizual b) Câmp vizual principal Câmp vizual (a) și Câmp vizual principal (b) Informațiile care se trec în același câmp vizual În același câmp vizual trebuie să fie afișate obligatoriu următoarele informații: denumirea alimentului, cantitatea netă și concentrația alcoolică. Cu toate acestea, legislația nu precizează dacă aceasta reprezintă „câmpul vizual principal”. Prin urmare, aceste informații pot fi incluse în oricare „câmp vizual”, dar nu în zone vizuale distincte (figura 2.3.). Informații obligatorii în același câmp vizual 30 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Această regulă are și excepții, referitoare la alimentele pentru care elementele enumerate anterior nu trebuie să fie prezentate în același câmp vizual. Exemple: buteliile de sticlă reutilizabile, fără etichetă și ambalajele a căror suprafață maximă este mai mică de 10 cm2. 31 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs ETICHETAREA VINURILOR Pentru vinul ambalat în butelii, eticheta şi contraeticheta (cea plasată diametral opus) sunt două elemente foarte importante. Dincolo de latura estetică şi de strategia de marketing, legea impune ca pe etichetă să figureze clar următoarele informaţii: numele şi adresa producătorului; numele şi adresa îmbuteliatorului; soiul din care s-a obţinut vinul; anul de producţie; categoria de calitate a vinului; conţinutul în alcool; volumul de vin din butelie; conţinutul de zahăr prin specificarea “sec”, “demisec’, “demidulce” sau “dulce”; sintagma “conţine sulfiţi”; numele oenologului (opţional); podgoria şi eventual anumite date despre vin sau despre istoria cramei de provenienţă. Contraeticheta poate conţine: brand-ul sub care se vinde acel vin; soiul; anul de producţie; categoria de calitate a vinului; conținutul în alcool; volumul recipientului. 32 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Din punct de vedere comercial, lucrurile stau invers. Aşa se face că eticheta este reprezentată de contraetichetă şi invers. Mai exact, la raft va fi remarcată contraeticheta sticlei. Trebuie știut că brandul soiului de vin nu este în mod obligatoriu acelaşi cu numele cramei. Sunt câteva cazuri în care producătorul foloseşte ca marcă numele sub care firma e înregistrată la Registrul Comerţului, cum ar fi Cramele Hallewood sau crame mici care au o istorie în spate, și cu atât mai puțini sunt cei care folosesc ca brand numele podgoriei (Cramele Recaș, Jidvei, Murfatlar, Cotnari). Prin urmare, mulți producători au brand-uri proprii: Vincon, Vrancea – Beciul Domnesc, Agricola Stirbey – Prince Stirbey etc. Tot pe etichetă mai figurează nişte combinaţii de litere: DOC-CMD, DOC-CT, DOC- CIB, Vin cu Indicaţie Geografică şi Vin de Masă. Acestea sunt categoriile de vin, codificate aşa încât să le poată recunoaşte specialiştii sau cumpărătorii pasionaţi. Calitatea vinului vin de masă – este un vin de calitatea a III-a, cu o tărie alcoolică mai slabă, între 8,5 si 9,5 %, iar pe eticheta lui nu este obligatoriu să se regăsească soiul, anul de producție sau podgoria. Vânzarea lor este permis să fie efectuată sub orice formă de ambalare (PET, butelii din sticlă, bag-in-box); vin de calitate superioară (pe etichetă există mențiunea VS, IG sau VSIG) cu indicație de proveniență geografică – este un vin de calitatea a II-a, cu tăria alcoolică de minimum 9,5% vol. Pe etichetă este menționată zona geografică de producere, denumirea soiului sau a sortimentului; vin cu denumire de origine controlată (pe etichetă există mențiunea DOC) – este un vin de calitatea I, tăria alcoolică minimă este de 11% vol, strugurii din care este produs acest vin au un conținut minim în zaharuri de 190 grame la litru; vin cu denumire de origine controlată cu trepte de calitate (pe etichetă are notația DOCC) – un vin de calitatea I, tarie alcoolică de peste 11,5%. La rândul sau, vinul acesta se împarte în: cules la maturitate deplină – DOCC – CMD – strugurii au un conținut de zaharuri de minimum 196 g/l; cules târziu – DOCC – CT – strugurii au un conținut de zaharuri de minimum 220 g/l; cules la înnobilare – DOCC – CIB – strugurii au un conținut de zaharuri de minimum 240 g/l, strugurii au „mucegai nobil“ sau sunt culeși când boabele se stafidesc. Aceste indicatii se regăsesc pe etichetele vinurilor din aproape toată lumea, sub diverse forme. Exemple: 33 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Franța: vinurile de origine controlată au mențiunea AOC, iar cele inferioare au mențiunea VDQS – Vin delimite de qualite superieure; Italia: vinurile de origine controlată au mențiunea DOC, cele superioare au mențiunea DOCG – Denominazione di Origine Controllata e Garantita. Un vin de regiune cu o calitate inferioară celor DOC sunt IGT – Indicazione geografica tipica; Spania: vinurile de origine controlată au mențiunea DO – Denominacion de Origen, cele superioare au mențiunea – DOCa – Denominacion de Origen Calificada; Portugalia: vinurile de origine controlată au mențiunea DOC – Denominacao de Origem Controlada, iar mențiunea IPR – Indicacao de Proveniencia Regulamentada se face pe vinuri din alte locuri de origine, dar nu celor cu DOC; Germania: vinurile de calitate produse într-o regiune determinată au mențiunea QbA – Qualitatswein bestimmter Anbaugebiete, iar mențiunea QmP – Qualitatswein mit Pradicat (QmP) se aplică la vinuri de cea mai bună calitate. Indicația geografică (IG) Vinul cu indicație geografică (IG) este la origine un vin DOC care, după producere este vândut unei alte crame, care-l vinde sub marca proprie, dar specificând zona din care provin strugurii din care s-a obținut vinul respectiv. Indicația geografică trebuie să apară chiar și în situația în care producătorul și beneficiarul sunt din aceeași zonă. Vinurile IG se vând obligatoriu în butelii din sticlă de 0,75 l sau mai mari, fiind interzisă vânzarea în butelii PET. Nivelul de alcool și zahărul Pe etichetă mai este specificat şi conţinutul în alcool al vinului, care pentru vinurile din calitatea I şi calitatea a II-a trebuie să fie peste 11% vol. După conţinutul de zahăr nefermentat, vinurile se clasifică astfel: sec – cel mult 4 g/l de vin; demisec – între 4,1 şi 12 g/l; demidulce – de la 12,1 la 40 g/l; dulce – conţinut de peste 40 g/l. Zahărul din vin provine cel mai adesea din struguri şi rămâne nefermentat la capătul procesului de producţie. Există însă şi cazuri când zahărul este adăugat, sub formă de “must concentrat rectificat”. Singura condiţie pentru a realiza un asemenea adaos este ca mustul să fie produs de aceeaşi podgorie, să facă parte din acelaşi soi şi să fie recoltat în acelaşi an. Anul recoltei – apare întotdeauna pe etichetă. Majoritatea vinurilor de pe rafturile marilor magazine sunt produse pentru a fi consumate rapid și a savura aromele proaspete. Există și vinuri vechi, dar care, dacă sunt de calitate, este imposibil să fie și ieftine așa că, un vin vechi nu poate avea un preț de vin de consum. 34 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Soiul de strugure Această mențiune se referă la soiul de struguri din care a fost făcut vinul (exemple: Merlot, Sauvignon, Riesling, Fetească etc.), acest lucru dând certitudina că strugurii din care a fost produsă băutura aparțin acestui soi, fiecare dintre ele venind cu propria aromă. Pe etichetă poate fi găsită și mentiunea „cupaj“, care se referă la o îmbinare dintre două sau mai multe soiuri de struguri, fiecare într-un anumit procent. Exemple de cupaje sunt – Sauvignon Blanc cu Riesling, Fetească Neagră cu Merlot și Cabernet etc. În cazul în care sunt specificate mai multe soiuri, înseamnă că proporția fiecărui soi este de peste 15%. Din punct de vedere legislativ, în cazul cupajării a două vinuri, dacă proporția celui de-al doilea vin este mai mare de 15%, pe etichetă trebuie menționat și numele celui de- al doilea soi. În caz contrar, se specifică doar numele vinului dominant. În cazul cupajelor, vinurile trebuie să fie din același an de recoltă. 35 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs 4.2. PROMOVAREA PRODUSULUI ȘI A VÂNZĂRII Aceasta se referă la forma, culoarea și grafica ambalajului și a etichetei. Se recomandă ca un ambalaj să aibă formă cât mai individualizată, pentru fiecare tip de produs, dimensiunile alese pentru ambalaj să corespundă volumului sau cantității optime pentru achiziționare. În ceea ce privește forma etichetei, aceasta este influențată de particularitățile constructive și tehnologice ale ambalajului și de posibilitatea de utilizare a materialului din care sunt confecționate atât ambalajul, cât și ea însăși. Culoarea este un mijloc de atragere a atenției. Ea imprimă ambalajului o impresie de soliditate, pune în valoare calitățile produsului și subliniază caracterul său specific. Practic, culoarea trebuie să determine cumpărătorul să achiziționeze rapid produsul ambalat. Efectul culorilor: efect de cald: roșu, portocaliu, galben – sunt culori iritante, atrag atenția; efect de rece: verde, albastru, violet – produc stare de liniște. Puse alături, culorile calde și reci își sporesc reciproc efectele. Pentru realizarea unei armonii, este necesară folosirea a trei culori, deoarece întotdeauna două culori o solicită pe a treia, chiar dacă aceasta este numai culoare de fond, pe care se diferențiază celelalte două. Se folosesc două tehnici de armonizare a culorilor: - ton pe ton, folosind culori apropiate; - armonia policromă, care utilizează o culoare de bază și combinații de culori destul de independente. Culori și combinații ale acestora pe etichetele produselor alimentare Culoarea are un important rol psihologic, anumite aranjamente determinând reacții pozitive la cumpărători. 36 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs De exemplu, roșul și galbenul, în anumite nuanțări și păstrând un raport adecvat între culori favorizează desfacerea produselor alimentare. Aceste constatări sunt exploatate cu succces de mult timp de firme renumite: Nestlé, Parmalat, Barilla, Knor, Coca-Cola etc. Nu e necesar ca materialul pe care se aplică culoarea să fie neted, de multe ori un relief poate face o culoare mai vie, iar neregularitățile pot crea jocuri de lumină și umbră. Grafica are rolul estetic cel mai important la înlocuirea unei etichete, fiind elementul cu cel mai mare grad de inventivitate și fantezie. Grafica unui ambalaj trebuie să stimuleze, să dezvolte imaginația, să prezinte produsul într-o formă care să atragă și să fie ușor descifrabilă. Ilustrația unui ambalaj înfățișează produsul și îi sugerează utilizarea și proveniența. Ea poate fi un desen sau o fotografie, dar fotografia exprimă mai fidel realitatea. Precizia unei comunicări prin imagini este mai eficientă dacă este completată cu comunicarea verbală, de aceea, pe un ambalaj textul trebuie subordonat imaginii (imagine completată cu un text inspirat). Exemple de grafică Tipurile de grafică utilizate sunt: comercială, care prezintă produsul și modalitățile de folosire în forme atractive (cea mai folosită). intelectuală, cu o largă tendință spre dezvoltare, care este schematică, neîncărcată cromatic cu simboluri vizuale, foarte simplu de înțeles; umoristică, atractivă și puțin ironică, recomandată în special produselor destinate copiilor. Literele pot reprezenta un element de decor important, dar pot fi și purtătoare de mesaj optic, prin formă și culoare. Textul cuprins pe ambalaj trebuie diferențiat grafic, pentru evitarea monotoniei. Între formă și realizarea grafică trebuie să existe o armonie, desenele și textul să fie dispuse în spațiu, astfel încât să fie cuprinse dintr-o dată de cumpărător. 37 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Așadar, un ambalaj estetic, cu o grafică corespunzătoare, induce cumpărătorului un sentiment de încredere, de siguranță asupra produsului ambalat, ea constituind și un mijloc de reclamă eficient. Simboluri și coduri aplicate pe ambalaj sau etichetă În afara comunicărilor necesare pentru informarea, educarea și promovarea produsului și a vânzării, pe etichete, respectiv pe ambalajele imprimate, trebuie să existe diverse alte precizări, aplicate sub forma unor simboluri și coduri. Simboluri prezente: - Recuperarea ambalajului pentru prevenirea poluării mediului înconjurător prin aruncarea lui la întâmplare – presupune obligativitatea de a-l arunca în locuri special amenajate în vederea colectării: - Material reciclabil sau triunghiul reciclării (faptul că materialul din care e confecționat ambalajul poate fi reciclat): - Participarea ambalajului reciclabil într-un program organizat la nivel national sau international de reciclare cum este programul ”Der Grüne Punkt” din Germania: - Simbolul pentru masa netă: - Simbolul compatibilității materialului de ambalaj cu produsul: 38 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs - Simbolul termenului de valabilitate din momentul deschiderii recipientului: Valabilitatea produsului din momentul deschiderii ambalajului: 3m = 3 luni (month) - Simboluri pentru produsele de tip Bio, Eco, Organic: Simboluri pentru produsele de tip Bio, Eco, Organic Pe lângă acestea, pe ambalajele din material plastic este precizat simbolul abreviat sau codificarea numerică atribuită denumirii materialului de ambalaj (conform Directivelor Parlamentului European și Consiliului CEE din 1994/12, privind ambalajele și deșeurile). Simbolul abreviat sau codificarea numerică sunt trecute în triunghiul reciclării sau sub acesta. Un alt tip de cod este cel folosit pentru cutiile de conserve confecționate din tablă cositorită lăcuită și carora li se vor atașa etichetele înaine de livrare; acest cod se aplică prin ștanțare pe capacul cutiei și permite identificarea produsului conținut și a datei de fabricație. Importanța acestui cod este deosebit de mare, deoarece cutiile de conserve, după aplicarea tratamentului termic (pasteurizare/sterilizare) sunt depozitate fără a fi etichetate. Etichetarea se execute după o spălare prealabilă a cutiilor, abia înainte de livrare, pentru a preveni deteriorarea etichetei în timpul depozitării datorită agenților de mediu (umezeală, condens). a) 39 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs b) Simboluri pentru materiale plastic (a, b): 1 / PET = polietilen tereftalat; 2 / HDPE = polietilenă de înaltă densitate; 3 / PVC = policlorură de vinil; 4 / LDPE = polietilenă de joasă densitate; 5 / PP = polipropilenă; 6 / PS = polistiren; 7 / Others = altele; 20 / 21 / 22 / PAP = celuloză 40 / Fe = fier; 41 / Al = aluminiu etc. Exemple de simboluri 40 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Coduri de identificare a mărfurilor Datorită creșterii productivității comerțului, a diversificării în mare măsură a produselor alimentare, precum și datorită exploziei informaționale din anii '60, a fost posibilă introducerea pe piață a unor sisteme de codificare a produselor și în același timp de identificare automată a codurilor. Acst lucru a dus la contracararea riscului scăderii producțivității vânzării cu amănuntul datorită diversivității și abundenței produselor de pe piață. În 1971, în Statele Unite ale Americii s-a creat ”Consiliul Universal pentru Codificarea Produselor ” (UPC – Universal Product Codes), care a recomandat adoptarea unui simbol de identificare a produselor, denumit simbol UPC și format din 12 semne. În prezent, peste 95% din produsele de piața SUA sunt marcate cu acest simbol, putând fi scanate automat la casă. În aceeași perioadă și în Europa au început cercetări similare, separate în Franța (sistemul GENCOD) și Germania (sistemul BAN-L). În final, a fost adoptat sistemul unitar de codificare EAN (European Article Numbering) compatibil cu UPC. În 1977, la Bruxelles a luat ființă Societatea Internațională pentru Codificare. În 1991, denumirea a fost schimbată (International Article Numbering Association), dar abrevierea EAN a fost păstrată. Codul de bare este cel mai simplu și mai ieftin sistem de identificare automată a unui produs. El se bazează pe reprezentarea printr-o asociere de bare (închise la culoare) și spații libere, codificarea folosind un număr de simboluri (cifre), caractere simbolizate împărțite în trei seturi A, B și C și grupuri de separatoare (caractere auxiliare), constituite din câte două linii subțiri, paralele și ceva mai lungi, având și un rol de centrare în momentul lecturii codului. Seturi de caractere A, B și C Cod EAN-13 Codurile EAN pot fi: EAN-13 și EAN-8. Codul EAN-13 conține 13 simboluri (cifre) și trei grupe de separatoare (caractere auxiliare). Cifrele trebuie să fie clare pentru a permite și identificarea vizuală, întrucât ele furnizează următoarele informații: codul țării, format din primele trei cifre, prin care se identifică organizația locală de codificare; codul producătorului, format din următoarele patru cifre, atribuit de organizația locală de codificare; codul produsului, alcătuit din următoarele cinci cifre, atribuit de producător; cifra de control (ulima) - se obține prin calcul utilizând un algoritm. Rolul cifrei de control este major – ea permite aprecierea corectitudinii codului de bare citit într-un supermarket, bancă sau într-un oricare alt sistem ce folosește codificarea de bare. Algoritmul definirii cifrei de control al oricarui șir de cifre în sistemul EAN/UPC, poartă denumirea de „Modulo 10” și constă din următorii pași: 41 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs - se scrie șirul de cifre situate sub codul de bare (cele 13 cifre); - se separă ultima cifră (cifra de control); - celorlalte 12 cifre, de la dreapta către stânga li se atribuie câte o pondere, astfel: cifrelor de pe poziție impară li se atribuie ponderea 3, iar celor de pe poziție pară, poderea 1; - se înmulțește fiecare cifră cu poderea atribuită, apoi se face suma tuturor produselor; - valoarea cu care se competează suma obținută până la primul multiplu de 10 reprezintă cifra de control. a) b) Cum se calculează cifra de control (a, b) Citind de la stânga la dreapta, codul EAN-13 trebuie compus astfel: 1 caracter nesimbolizat; un separator lateral; 6 caractere simbolizate în seturile A şi B; un separator central; 6 caractere simbolizate în setul C; un separator lateral. 42 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Codul de bare EAN-13 Citind de la stânga la dreapta, codul EAN-8 trebuie compus astfel: un separator lateral; 4 caractere simbolizate în seturile A şi B; un separator central; 4 caractere simbolizate în setul C; un separator lateral. Codul de bare EAN-8 Codul de bare nu conține nicio informație referitoare la prețul produsului, întrucât acesta variază de la un vânzător la altul. Mecanismul este următorul: la fiecare citire de cod casa interoghează calculatorul la care este legată privind numele produsului și prețul (asociate codului citit), pe care le tipărește apoi pe bon și le folosește în calculul sumei de încasat. Principalele aplicații ale codurilor cu bare sunt: clasificarea şi identificarea automată a produselor ambalate; gestionarea şi urmărirea automată a producţiei; identificarea producătorilor, distribuitorilor; urmărirea stocurilor (odată cu citirea și facturarea unui produs, scade automat stocul cu o unitate); înregistrarea automată în casele de marcat; înregistrarea şi urmărirea automată a mărfurilor în depozite etc. Avantajele aplicării codurilor de bare: pt. producători:  rapiditate şi corectitudine în urmărirea vânzărilor, prin accesul la datele colectate la casele automate din magazine;  inventarierea şi organizarea uşoară a depozitelor. în comerţ:  înregistrarea rapidă şi precisă a produselor;  creşterea productivităţii în punctele de vânzare;  eliminarea erorilor de preț;  scăderea timpului pt. operaţiunile contabile;  control strict al livrărilor, prin comandarea doar a produselor care se vând. pt. cumpărători:  scăderea timpului pierdut la case; dispariţia erorilor de preţ. 43 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Folosirea codului de bare presupune folosirea unor dispositive adecvate: scannere fixe sau mobile, bazate pe fotocelule pentru citire; case de marcat speciale cu microprocesor incorporat, care preiau semnalul scanner- ului, îl decodifică și îl trimit la un calculator, care va returna numele produsului și prețul. Calculatorul preia datele de la toate casele de marcat, permițând centralizarea datelor legate de stocuri. Codul trebuie marcat corect (bare paralele, respectarea grosimii acestora), iar suprafața ambalajului pe care este înscris să fie perfect netedă, pentru o citire corectă și rapidă. Introducerea sistemelor de codificare a fost necesară și pentru a împiedica producerea neautorizată a produselor alimentare. Deoarece pe piață încă mai apar produse total diferite care au acelați cod de bare, apare necesitatea perfecționării sistemelor de codificare. Identificarea produselor prin codul cu bare (indici pe ţări) a) COD ŢARA COD ŢARA Panama, Guatemala, Costa Rica, 00-09 SUA şi Canada 740-745 Salvador, Honduras, Nicaragua 30-37 Franţa 750 Mexic 380 Bulgaria 759 Venezuela 383 Slovenia 76 Elveţia 385 Croaţia 770 Columbia 387 Bosnia şi Herţegovina 475 Lituania 40-44 Germania 477 Letonia 46 Rusia şi CSI 479 Sri Lanka 471 Taiwan 480 Filipine 474 Estonia 484 Moldova 690-691 China 489 Hong Kong 70 Norvegia 45, 49 Japonia 729 Israel 50 Marea Britanie 73 Suedia 520 Grecia b) COD ŢARA COD ŢARA Panama, Guatemala, Costa Rica, 740-745 780 Chile Salvador, Honduras, Nicaragua 750 Mexic 784 Paraguay 759 Venezuela 786 Ecuador 76 Elveţia 789 Brazilia 770 Columbia 80-83 Italia 475 Lituania 84 Spania 477 Letonia 850 Cuba 44 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs 479 Sri Lanka 859 Cehia, Slovacia 480 Filipine 869 Turcia 484 Moldova 87 Olanda 489 Hong Kong 880 Coreea de Sud 45, 49 Japonia 885 Thailanda 50 Marea Britanie 888 Singapore 520 Grecia 890 India 64 Finlanda 893 Vietnam 773 Uruguay 899 Indonezia 775 Peru 90-91 Austria 777 Bolivia 93 Australia 779 Argentina 94 Noua Zeelandă c) COD ŢARA ISSN (International Standard Serial Number for periodicals) - Standard 977 internaţional pentru periodice ISBN (International Standard Book Number) – Standard Internaţional pentru 978 cărţi ISMN (International Standard Music Number) – Standard Internaţional pentru 979 muzică 45 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Capitolul II. AMBALAJELE DIN STICLĂ 1. Generalități Sticla este un material plastic anorganic, amorf, transparent, insolubil în apă, rezistent la acțiunea acizilor și bazelor, dar fragil la șoc mecanic sau termic. Se obține prin topirea la temperatură ridicată (~1500oC) a materiilor prime bogate în siliciu (nisip, silex sau cuarț) împreună cu piatră de var, carbonat de sodiu sau potasiu și materiale auxiliare (oxizi ai metalelor, magneziu, aluminiu, plumb, zinc, bor, potasiu, nichel, fier, crom etc.), topire urmată de răcire până la starea rigidă, fără cristalizare. Deși este privită ca un material produs de om, sticla s-a format pe cale naturală, din elemente ale scoarței terestre, cu mult înainte ca globul terestru să fie populat. Este utilizată ca material de ambalaj datorită următoarelor avantaje: ❖ insolubilă în apă și rezistentă la acțiunea acizilor și bazelor; ❖ inertă chimic la contactul cu produsele alimentare, deci compatibilă cu acestea; ❖ nu are miros și nu reține mirosurile; ❖ este rigidă (își menține formele inițiale); ❖ este transparentă (permite contactul vizual al conținutului); ❖ este igienică (se spală ușor); ❖ poate fi obținută în forme și culori variate; ❖ reutilizabilă; ❖ reciclabilă (economii de materii prime și reducerea costurilor); ❖ rezistentă la temperaturi ridicate (pasteurizare, sterilizare), cu condiția respectării șocului termic. Dezavantaje: ❖ fragilitate (crapă sub acțiunea șocurilor mecanice și termice); ❖ are o masă relativ mare (ambalajele din sticlă sunt grele comparativ cu altele); ❖ depozitare dificilă (ocupă același spațiu și goale); ❖ îmbătrânire sub acțiunea agenților atmosferici (formare de depuneri albicioase); ❖ transparență la lumină și UV – pune în pericol produsele cu conținut de lipide sau vitamine sensibile (lipidele sunt oxidate, vitaminele – denaturate). Originea sticlei se pierde în antichitate și legendă – primele vase din sticlă se pare că au fost sculptate din blocuri solide, cu cca. 3000 ani î.e.n. Descoperirea tehnologiei de fabricare a sticlei este atribuită civilizațiilor egiptene și siriene (contemporane și rivale), pe baza obiectelor ce datează din acele timpuri. Tehnicile de turnare a sticlei topite s-au dezvoltat cu cca. 1000 ani î.e.n., având ca rezultat obținerea unor obiecte folositoare din sticlă. Cu cca. 200 ani î.e.n. s-a introdus tubul metalic de suflare. Materialul topit fierbinte și vâscos aderă la acest tub și se umflă atunci când se suflă pe la celălalt capăt, permițând obținerea de obiecte goale din sticlă. În timpul evului mediu (500 e.n. – 1500 e.n.) centru artistic al sticlei a fost Veneția. Ulterior fabricarea s-a dezvoltat foarte mult și în Franța. La noi în țară, prima sticlărie a luat ființă în secolul al XV-lea, la poalele vârfului Negoiu (Munții Făgărașului). Prelucrarea sticlei s-a efectuat în întregime manual până la sfârșitul secolului al XIX- lea. Mecanizarea confecționării recipientelor din sticlă a fost introdusă pe scară largă în 1892. În timp s-a realizat perfecționarea continuă a recipientelor din sticlă (capacitate, dimensiuni, formă, culoare). Astăzi, ambalajele din sticlă sunt mai ușoare și mai rezistente și continuă să aibă un rol semnificativ în ambalarea produselor alimentare. 46 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs 2. Compoziția sticlei Sticla este un material transparent, a cărei formulă chimică este (SiO2)m(Na2O)n(CaO)n – în care principalul component este dioxidul de siliciu (68 – 73%), fiind elementul care conferă transparența sticlei. Deoarece dioxidul de siliciu este foarte refractar (rezistă la temperaturi înalte, fără a-și schimba structura, compoziția), iar sticla obținută doar din nisip este ușor alterabilă, putându- se chiar dizolva în apă, în amestecul supus topirii se mai adaugă: ❖ fondanți – care se topesc și favorizează trecerea dioxidului de siliciu în stare sticloasă; principalul fondant este oxidul de sodiu, provenit din carbonatul de sodiu (Na2CO3 – soda de rufe); ❖ stabilizatori – baze alcalino-pământoase, cei mai utilizați fiind carbonații de calciu și de magneziu (calcarul - CaCO3 și dolomitul - MgCO3) – care previn dizolvarea sticlei în apă; ❖ alumină – se introduce pentru creșterea rezistenței mecanice și îmbunătățirea rezistenței chimice la apă, agenți atmosferici și reactivi acizi, alcalini); ❖ afânători – produc eliminarea bulelor gazoase conținute în sticla în curs de topire – cei mai utilizați sunt anhidrida arsenică, nitratul de potasiu, nitratul de sodiu, sulfatul de sodiu (aceste substanțe se descompun și degajă un mare volum de gaz, contribuind la omogenizarea amestecului și la antrenarea și eliminarea tuturor gazelor); ❖ sticla rebut – provenită din fabricațiile anterioare, care ușurează topirea atunci când este adăugată (energia necesară pentru topirea rebutului este mult mai mică decât pentru topirea materiilor prime); ❖ decoloranți – se folosesc în cazul obținerii sticlei incolore, deoarece materialele utilizate nu sunt prea pure. Printre impurități se numără fierul (aflat în nisip și calcar), care transmite sticlei, în timpul topirii o tentă ce trebuie neapărat corectată, dacă se dorește obținerea sticlei incolore. Decoloranți: dioxid de mangan, anhidridă arsenică, oxizi de nichel, de cobalt, de seleniu; ❖ opacificatori și coloranți, care modifică aspectul și culoarea sticlei (oxid de fier – culoarea verde, oxid de plumb – claritate și strălucire, oxid de mangan – culoarea brună, oxid de cobalt – culoare albastră-violet). 3. Proprietățile sticlei Deși are multe dintre proprietățile unui solid, sticla este de fapt un lichid foarte vâscos. În timpul răcirii, ea suferă o modificare reversibilă a vâscozității, ceea ce face ca în final să fie rigidă. Cu toate că la temperatura mediului ambiant are caracteristicile unui solid, sticla este un lichid suprarăcit și curge extrem de încet, chiar și la această temperatură, în perioade mari de timp. A. Proprietăți mecanice Sticla este casantă – se sparge sub acțiuni interioare sau exterioare, datorită structurii amorfe. rezistența mecanică este o măsură a capacității de a răspunde la acțiunea forțelor aplicate. Sticla se deformează elastic până la spargere; fragilitatea este caracteristica de a crăpa sub acțiunea șocurilor mecanice sau termice și se exprimă prin: o rezistența la presiune internă – este foarte importantă în cazul buteliilor destinate ambalării băuturilor cu conținut de gaze dizolvate (bere, băuturi 47 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs răcoritoare, șampanie etc.) sau în cazul borcanelor supuse tratamentului termic. Sticla este un material satisfăcător pentru astfel de ambalaje. Cele care se sparg în timpul umplerii, închiderii, tratamentului termic, cedează datorită unui defect microscopic al recipientului, nedetectabil prin mijloace obișnuite. Forma buteliei care rezistă cel mai bine la presiune internă este sfera, dar pentru că aceasta nu e practică, cea mai răspândită e forma cilindrică. o rezistența la solicitare verticală – sticla nu rezistă la comprimare puternică, de aceea proiectarea umărului ambalajului de sticlă e importantă pentru reducerea spargerilor în timpul operațiilor de umplere și închidere; o rezistența la impact (lovire) este importantă mai ales pe linia de îmbuteliere – suprafețele care vin în contact cu recipientele din sticlă (transportoare, căi de ghidare) trebuie să fie prevăzute cu sisteme de reducere a șocurilor (exp. perne de cauciuc). Un risc mai deosebit îl reprezintă ciobirea sau fisurarea datorită unui număr mare de lovituri, dar nu îndeajuns de puternice pentru a produce spargerea. Sunt periculoase mai ale cele din interior, care sunt greu de detectat și pot produce cioburi în produsul alimentar. B. Proprietăți termice rezistența termică a unei butelii este o măsură a capacității de a suporta o modificare lentă a temperaturii. Deoarece sticla rezistă la temperaturi de până la 500-600oC, rezistența sa la temperaturi ridicate este adecvată oricărei utilizări în ambalarea produselor alimentare. rezistența la șoc termic – este cea mai mică în comparație cu alte ambalaje pentru produsele alimentare. Rezistența maximă la șoc termic (variații de temperatură bruște) este de aproximativ 35oC și depinde de tipul de sticlă folosit, forma recipientului și grosimea peretelui (sticla are conductivitate termică redusă, de aceea are rezistența la șoc termic mică). Principalele situații în care rezistența termică a recipientelor din sticlă prezintă importanță sunt: ❖ spălarea recipientelor de sticlă, înainte de utilizare; ❖ umplerea fierbinte cu produs, e necesară atunci când produsul este vâscos la temperatură normală (exp. unt de arahide), sau când se urmărește realizarea unei ambalări aseptice (gemuri turnate fierbinți). De obicei, temperaturile nu sunt mai mari de 100oC. Sticla e un material bun pentru umplere fierbinte; ❖ tratamentul termic al produselor ambalate, specific conservării legumelor și fructelor în borcane de sticlă (pasteurizare sau sterilizare) și pasteurizării berii în butelii de sticlă. ❖ sterilizarea ambalajelor de sticlă, care se poate face cu abur, apă fierbinte sau căldură uscată (aer fierbinte), în cazul ambalării aseptice. Efectul unei modificări bruște de temperatură este neînsemnat dacă ambele suprafețe ale recipientelor de sticlă (interioară și exterioară) sunt încălzite sau răcite simultan. S-a constatat că recipientele de sticlă se sparg mai ușor în cazul unei răciri bruște, comparativ cu o încălzire bruscă (tensiunile apărute sunt de două ori mai mari decât la încălzirea bruscă, dacă se consideră aceeași schimbare de temperatură în ambele cazuri). Cu cât pereții sunt mai groși, cu atât tensiunile apărute sunt mai mari, deoarece timpul necesar căldurii să-i traverseze este mai lung și diferența de temperatură între suprafața interioară și cea exterioară este mai mare. 48 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Forma ambalajului are un efect important asupra rezistenței la șoc termic, tensiunile fiind mai mari în apropierea îmbinării dintre bază și peretele lateral. Rezistența la șoc termic se îmbunătățește prin existența unor curburi blânde la îmbinări și la modificările de secțiune. 4. Tipuri de sticlă – utilizare În funcție de compoziția chimică, există numeroase tipuri de sticlă, cele mai răspândite fiind: ❖ sticla silicică - cu un conținut ridicat de dioxid de siliciu, are un punct de topire foarte ridicat (obținută prin topire la 1723oC), este rezistentă la acizi, fiind folosită pentru sticlăria de laborator; ❖ sticla calco-sodică - reprezintă aproximativ 90% din întreaga producție globală, fiind folosită pentru confecționarea recipientelor care nu necesită rezistență termică și durabilitate chimică excepționale. Se folosește pentru confecționarea buteliilor (are un conținut ridicat de calcar, elasticitate mărită și este mai puțin fragilă). ❖ sticla boro-silicică (aprox. 6% bor) - se folosește pentru confecționarea recipientelor termorezistente; ❖ sticla silico-calco-sodică – are rezistența chimică mai mică și este folosită pentru confecționarea obiectelor de menaj (pahare, farfurii, vaze etc.). 5. Ambalaje din sticlă Ambalajele din sticlă continuă să aibă un rol semnificativ în ambalarea produselor alimentare, în ultima perioadă fiind din nou privite cu un intres crescut. Se confecționează diverse ambalaje: baloane, borcane, butelii, flacoane, damigene, însă cele mai importante din punct de vedere al ambalării sunt borcanele și buteliile din sticlă. 5.1. BORCANELE DIN STICĂ - sunt confecționate din sticlă calco-sodică, având capacități nominale cuprinse între 125-15000 ml. Acestea au diferite forme și capacități (obișnuite, triunghiulare, înalte, hexagonale etc.) și sunt clasificate în special după sistemul de închidere: a) Borcane cu închidere Omnia (foarte puțin prezente pe piața ambalajelor în prezent, raspândite în trecut – au pe gât o denivelare circulară). Notarea acestora se face indicând: categoria, tipul, diametrul nominal al gurii și capacitatea nominală. Astfel, un borcan obișnuit, tip A, cu diametrul gurii de 83 mm și capacitate nominală de 820 ml se va nota: Borcan obișnuit tip A - OMNIA – 83 – 820 – STAS 12498-86 În sistemul de închidere Omnia se folosesc capace din tablă de aluminiu. Operația de închidere constă în atașarea capacului la gâtul borcanului prin presarea acestuia la anumite intervale pe periferie și ermeticizarea închiderii datorită depresiunii create în interiorul recipientului. O garnitură de cauciuc asigură etanșarea închiderii. b) Borcanele cu închidere Twist-off – cele mai răspândite - create inițial pentru conservarea produselor care nu se consumă integral la deschiderea recipientului, dar care apoi au devenit borcanele cu cel mai răspândit sistem de închidere. Gâtul borcanului este prevăzut cu patru începuturi de filet sau cu șase începuturi de filet, care permit ca fixarea capacului să se facă printr-o rotire cu 74o, respectiv 48o. Capacele Twist-off sunt confecționate din tablă cositorită și au pe margine 4 sau 6 proeminențe pentru fixarea pe filet, etanșarea fiind asigurată de o garnitură de cauciuc interioară. 49 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Derivate și asemănătoare cu acestea sunt cele cu închidere Press Twist-off sau Twist- off Baby Food, destinate ambalării în special a hranei pentru bebeluși. Închidere Omnia Închidere Twist-off c) Borcane cu închidere Kilner – sunt caracterizate de un profil al gurii cu filet cu început și sfârșit. Capacele sunt din tablă de aluminiu și prevăzute la interior cu o garnitură inelară, în vederea etanșării. Crearea depresiunii în interiorul recipientului se realizează în funcție de temperatura de umplere: ❖ Pentru produsele care nu se sterilizează: În cazul umplerii la rece: ▪ introducerea de abur în spațiul dintre produs și capac, eliminându-se astfel aerul existent, iar prin condensarea aburului se creează depresiunea necesară fixării capacului la borcan; ▪ trecerea borcanelor închise printr-o cameră în care se creează depresiune. În cazul umplerii la cald, depresiunea se creează prin încălzirea aerului existent între produs și capac, dilatarea și, deci, eliminarea parțială a lui, iar după răcire se creează depresiune interioară suficientă pentru a asigura fixarea capacului la borcan. Depresiunea realizată este în funcție de temperatura conținutului în momentul închiderii și de mărimea spațiului din recipient (se recomandă ca pentru fiecare 10oC diferență între temperatura produsului și cea de sterilizare, să se lase cel puțin 0,6% din volumul recipientului ca spațiu liber. În cazul umplerii la rece, se lasă un spațiu liber de 6% din volumul recipientului). ❖ Pentru produsele care se sterilizează – depresiunea se creează chiar în momentul operației de sterilizare, când, datorită presiunii ridicate din interiorul recipientului, capacul cedează și gazele ies afară. După răcire, datorită de presiunii care se creează, capacul este lipit de borcan, fiind destul de dificil de deschis. Rezultă că elementul esențial pentru o bună închidere este planeitatea părții superioare a gâtului cu care vine în contact inelul de cauciuc. 5.2. BUTELIILE DIN STICLĂ – sunt recipiente cu secțiune transversală a corpului de obicei cilindrică (mai rar de altă formă), cu capacitatea de 25-2000 ml, prevăzute cu accesorii de închidere, marcare, sigilare. Buteliile destinate industriei alimentare sunt de mai multe tipuri: butelii de uz general (au în prezent o mică răspândire):  butelii obişnuite (1 000 ml);  butelii tip Euro (500 ml). 50 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs Acestea sunt destinate ambalării vinului, oțetului, apei minerale și se închid cu capsulă coroană, dop de plută sau material plastic, capac cu filet. Butelie obișnuită Butelie tip Euro butelii pentru vin:  butelii obişnuite;  butelii spec. tip Rhein (750 ml);  butelii speciale tip Bordeaux (750 ml). Pentru ambalarea vinurilor obișnuite se utilizează buteliile obișnuite de 1000 ml, iar pentru cele superioare, buteliile speciale tip Rhein, Bordeaux sau alte tipuri. Butelie tip Rhein Butelie tip Bordeaux butelii pentru bere: butelii tip Euro, care sunt de uz general (500 ml); butelii tip NRW (Nord Rhein Westfalia) – butelii germane cu o răspândire largă. butelii speciale – exemple: Tuborg, Stella Artois, Heineken, Fischer etc. Butelie bere Heineken Butelie bere Fischer 51 Ambalarea, etichetarea și designul în industria alimentară – Note de curs alte tipuri de butelii – cu forme și capacități diferite, atât în funcție de produsele cărora le sunt destinate, cât și în funcție de dorințele producătorului de alimente. Marii producători folosesc ambalaje din sticlă cu design specific, pentru ca produsele lor să se diferențieze de cele ale concurenței. În această situație, ambalajele din sticlă devin de unică folosință, deoarece circuitul invers spre producător este anevoios și foarte costisitor. Proprietățile s