Marcarea Mărfurilor PDF

VI. MARCAREA MĂRFURILOR Marca şi-a câştigat un rol important în strategiile de acţiune ale întreprinderilor datorită contribuţiei sale la obţinerea unor rezultate economice superioare. Rolul mărcii este în prezent foarte bine definit întrucât serveşte identificării ofertei de un anumit fel a...

VI. MARCAREA MĂRFURILOR Marca şi-a câştigat un rol important în strategiile de acţiune ale întreprinderilor datorită contribuţiei sale la obţinerea unor rezultate economice superioare. Rolul mărcii este în prezent foarte bine definit întrucât serveşte identificării ofertei de un anumit fel a agenţilor economici, reperării lor în masa bunurilor şi serviciilor existente pe piaţă. Produsul, serviciul, gama de produse/servicii sau chiar întreprinderea patronate de o marcă se diferenţiază în mod clar în raport cu concurenţa, facilitându-se astfel recepţionarea şi memorizarea acestora de către diferitele categorii de consumatori. Deseori suprasolicitată şi exagerată, rareori ignorată, considerată adesea un adevărat capital, alteori ca bunul cel mai preţios al unei întreprinderi, marca este utilizată deopotrivă ca mijloc de identificare şi de comunicare, fiind atât în slujba producătorului, cât şi a consumatorului. 6.1 Elemente definitorii ale mărcilor În Legea nr. 84/1998, denumită “Lege privind mărcile şi indicaţiile geografice”, este definit conceptul de marcă.  Marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Semnele distinctive care pot fi înregistrate ca mărci sunt: cuvinte originale sau aparţinând vocabularului unei limbi (care nu trebuie să constituie denumirea generică a bunurilor sau serviciilor pentru care este creată marca respectivă); nume şi prenume; specimene de semnătură; litere şi cifre; desene, figuri şi pictograme; portrete umane; colecţii de cuvinte sau semne grafice şi semne complexe; forme tridimensionale (forma produsului sau a ambalajului acestuia); culori sau combinaţii de culori; 1  mesaje muzicale. Cu alte cuvinte, marca este alcătuită dintr-un ansamblu coerent de elemente, respectiv din componente verbale şi componente figurative. Componentele verbale ale mărcii sunt numele de marcă şi sigla, iar componentele figurative sunt logotipul, emblema şi design-ul. Numele de marcă poate fi compus dintr-un singur cuvânt, în acest caz pot fi folosite: substantive proprii (nume particulare sau pseudonime, nume din mitologie, nume istorice sau denumiri geografice). Exemple: “Hermes”, “Atlantic”, “Chanel”, “Ford”, “Tofan” etc. denumiri din vocabularul curent (substantiv comune, adjective, verbe, adverbe). Exemple: “Whirlpool”, “Arrow”, “Gateway”, “Trident”, “Shell” etc. cuvinte fără semnificaţie (cu condiţie să aibă o rezonanţă plăcută, pentru a fi uşor de recepţionat, memorat şi de pronunţat1). Exemple: “Texaco”, “Intel”, “Castrol”, “Rolex”, “Sony” etc. Numele de marcă poate fi compus şi din mai multe cuvinte, o frază foarte scurtă sau o deviză care să denumească un produs, un serviciu, o gamă de produse/servicii sau o firmă. Exemple: Alfa Romeo, Hewlett Packard etc. Alături de numele de marcă se pot folosi şi cifrele, care semnifică anumite variante ale modelului, anul apariţiei, o anumită caracteristică de calitate etc. Această situaţie este frecvent întâlnită în industria automobilelor. Exemple: Mercedes 600 SL, Porsche 911 etc. Sigla are la origine, cel mai adesea, un nume sau o denumire compusă din mai multe cuvinte. Ea este o prescurtare cu ajutorul iniţialelor, facilitând astfel citirea, pronunţarea şi memorarea. Exemple: FIAT (Fabrica Italiana Automobili Torino), IBM (International Bussines Machine), ICI (Imperial Chemical Industries), AMD (Advanced Micro Devices), ELF (Essences et Lubrifiants de France), BMW (Bayerische Motoren Werke), HP (Hewlett Packard) etc. Logotipul este reprezentarea vizuală a numelui de marcă şi se caracterizează prin: prezenţa unor elemente pur figurative: linii curbe, sublinieri, încadrări etc. Exemple: prezenţa unei culori sau asocierii mai multor culori. Exemple: culoarea galbenă a mărcii Kodak, culoarea verde a mărcii Perrier etc; prin caractere tipografice şi caligrafie specifică. Exemple de acest gen sunt logotipurile giganţilor produselor software (Microsoft), respectiv hardware (Intel): 1 Se spune adesea că marca trebuie să fie eufonică, tocmai pentru a fi uşor de recepţionat, memorat şi de pronunţat. 2  Emblema este un element cu ajutorul căreia firma poate face referiri la originea sa geografică, la filozofia pe care o promovează sau la obiectul său de activitate. În acest scop pot fi utilizate figuri geometrice, obiecte sau instrumente, personaje reale sau imaginare, reprezentări din lumea animală, vegetală sau minerală. Exemple: mărcile firmelor Puma, Alfa Romeo, Audi, Lacoste, Jaguar etc. Design-ul se referă la mărimea, forma, culorile şi materialele care definesc un produs sau ambalajul acestuia, precum şi la grafica logotipului şi emblemei. Exemple: recipientul de la Coca-Cola, Pepsi-Cola, etc. 6.2 Funcţiile mărcii Importanţa şi necesitatea utilizării mărcii sunt puse în evidenţă de funcţiile pe care aceasta le îndeplineşte în raport cu producătorul, consumatorul şi distribuitorul. Rolul mărcii pentru producător se exprimă prin intermediul următoarelor funcţii: semn de proprietate şi de diferenţiere, marca fiind un indiciu cu privire la proprietarul produsului respectiv, produs care capătă prin marcă şi un element de diferenţă faţă de produsele concurente; funcţia de autentificare permite firmei să revendice crearea unui produs, asumându-şi paternitatea acestuia şi garantând totodată pentru calitatea sa; funcţia de comunicaţie, prin semnele şi simbolurile care i se asociază, marca transmite o idee de valoare care asociază produsului un anumit nivel calitativ, iar atunci când se asociază cu diferite teme istorice, zone geografice sau anumite personaje, ea facilitează comunicarea cu diferite categorii de public; funcţia de publicitate, deoarece marca reprezintă o componentă importantă în acea “aureolă de marketing” ce învăluie produsul şi poate avea - uneori - influenţe mai puternice chiar decît caracteristicile intrinseci ale produselor. 3  Funcţiile esenţiale ale mărcii pentru consumator sunt următoarele: funcţia pragmatică, ea fiind cea care ajută consumatorul să identifice şi să recunoască instantaneu un produs; funcţia de garantare a calităţii, o marcă de prestigiu reprezintă garanţia celei mai bune calităţi a produsului sau serviciului; funcţia de identificare, prin intermediul numelor şi simbolurilor care îi sunt specifice, marca trimite consumatorul cu gândul la acea configuraţie unică a atributelor produselor (uneori identificându-se cu produsul generic), de exemplu: Adidas pentru pantofii sport, Ness pentru cafeaua solubilă etc; funcţia de personalizare, marca oferind consumatorului posibilitatea să-şi manifeste personalitatea (originalitatea atât în plan psihologic, cât şi în plan social); funcţia ludică, corespunde satisfacţiei şi plăcerii pe care un consumator o poate resimţi în procesul de cumpărare, alegând marca preferată, dintre altele similare; funcţia distinctivă, în cazul produselor care nu se deosebesc esenţial prin compoziţie, formă sau culoare (de exemplu: detergenţi, şampanie) marca reprezintă singurul element cu ajutorul căruia ele pot fi diferenţiate. În cadrul unei firme de distribuţie, marca poate juca un dublu rol, în funcţie de raportul de forţe între marca producătoare şi marca distribuitoare. Astfel, o marcă producătoare puternică pune în valoare marca distribuitorului, contribuind la sporirea fidelităţii consumatorilor. În acelaşi timp, o marcă distribuitoare puternică este în măsură să garanteze pentru produsele mărcii producătorului, de această dată marca producătorului beneficiind de clienţii fideli ai distribuitorului sau unităţii comerciale. Această atragere reciprocă de clienţi este foarte evidentă în cazul în care firma producătoare colaborează cu o mare reţea de distribuţie. Pentru a satisface deopotrivă obiectivele şi interesele întreprinderii şi consumatorilor, o marcă trebuie să îndeplinească o serie de condiţii: să fie clară, expresivă şi să se pronunţe uşor (eufonică); să aibă caracter distinctiv şi de noutate, pentru a se evita unele confuzii cu alte mărci similare; să nu inducă în eroare publicul asupra caracteristicilor intrinseci ale produselor la care se referă (să nu fie deceptivă); să fie uşor de memorat; să fie atrăgătoare din punct de vedere al modului de prezentare şi să transmită corect mesajul dorit; 4  să aibă, pe cât posibil, o semnificaţie legată de produsele în cauză, ori de activitatea întreprinderii în general, fără a avea un caracter descriptiv. 6.3 Tipologia mărcilor În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a mărcilor, corespunzătoare unor abordări diferite a domeniului în discuţie. Astfel, în abordarea marketingului, mărcile pot fi grupate în patru mari categorii: * marca-produs (se identifică, de obicei, cu produsul, având rolul de a asocia acestuia un nume şi o promisiune publicitară specifică. Este specifică produselor de întreţinere şi igienă, precum şi celor alimentare); * marca-gamă (se utilizează pentru a acoperi un ansamblu omogen de produse, aparţinând aceluiaşi producător şi este caracteristică produselor cosmetice şi celor alimentare); * marca-umbrelă (ea acoperă produse eterogene, din game diferite. Se mizează pe notorietatea puternică a numelui respectiv şi pe imaginea favorabilă deţinută pe un anumit segment de piaţă); * marca-garanţie (ea desemnează o marcă legată de mai multe game complexe de produse, care sunt acoperite, la rândul lor, de mai multe mărci-produs sau mărci-gamă. Garantarea unei mărci se poate realiza prin utilizarea prefixului mărcii-garanţie în numele de marcă specific produsului, sau prin semnalarea mărcii fabricantului pe produs). Abordarea proprie ştiinţei mărfurilor permite clasificarea mărcilor folosind şase criterii distincte: după destinaţie:  marca de fabrică (se aplică de către producător) - Coca Cola, Kodak, Unilever, Procter & Gamble, Mercedes Benz etc.;  marca de comerţ (se aplică de firma de comerţ) - Quelle, Trident, Carrefour, Metro, Mall etc.; Având în vedere criteriul destinaţiei, statisticile demonstrează că în momentul actual numărul mărcilor de fabrică este mult mai mare decât cel al mărcilor de comerţ, deşi importanţa acestora din urmă a sporit spectaculos în ultimii ani, datorită perfecţionării sistemului de distribuţie al produselor. după obiect:  mărci de produse: 5  -marcă pentru fiecare produs al întreprinderii (de exemplu, companiile producătoare de ţigarete au înregistrat mărci separate pentru fiecare din produsele lor - Colgate Palmolive are mărci individuale ca Axion, Ajax, Palmolive, Colgate etc.); -marcă pentru fiecare linie de produse a întreprinderii (situaţia aceasta este frecventă în lumea automobilelor, unde marii producători au păstrat mărcile iniţiale ale firmelor pe care le-au cumpărat - FIAT comercializează autoturisme cu mărcile FIAT, Ferrari, Maserati, Alfa Romeo, Lancia, având și o participare de 25% în grupul Chrysler etc., concernul Volkswagen are ca mărci proprii Volkswagen, Audi, Seat, Skoda, Lamborghini); -marcă pentru toate produsele întreprinderii (Sony, Philips); -marcă structurată pe mai multe niveluri (exemplele sunt numeroase în cazul produselor cosmetice şi de curăţat, a autoturismelor etc. Astfel, Colgate Palmolive produce pastă de dinţi Colgate Anti Tartru, Colgate Dual Floruri, Colgate Herbal, Colgate Baking Soda etc., gama Gillette Series conţine produsele Pacific Light, Cool Wave, Wild Rain etc.);  mărci de servicii: -mărci aplicate pe produse, indicând prestatorul (se aplică de prestatorii de servicii legate de anumite produse: spălătorii - Nufărul, servicii de protecţie prin alarmă - Viper etc.); -mărci nelegate de existenţa fizică a unui produs (servicii bancare - Citibank, Banca Naţională a României, etc, turistice - Marriot, Hilton, Sheraton, de telecomunicaţii - CNN, NBC, PRO TV etc., agenţii de presă - France Press, Ager Press etc., poştă şi mesagerie - DHL etc., transporturi - British Airways, Air France, Tarom etc. -mărci aplicate pe instrumentele folosite în prestarea serviciului (biletele de spectacol, bilete turistice, vesela din hoteluri şi restaurante, cartelele magnetice etc.); după titularul dreptului de marcă:  mărci individuale (aparţin unei singure persoane, juridică sau fizică, sunt cele mai comune tipuri de mărci);  mărci colective (aparţin unor organizaţii naţionale, regionale sau internaţionale de producători, comercianţi sau prestatori de servicii. Ele au rolul de a spori încrederea clienţilor în calitatea sau originea produselor sau serviciilor respective şi sunt supuse unui regim special2); după normele de reglementare:  mărci facultative (în majoritatea cazurilor, aplicarea mărcilor este facultativă, dreptul de decizie revenind producătorului, comerciantului sau prestatorului de servicii); 2 Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 51. 6   mărci obligatorii (există şi situaţii când interesul general al societăţii determină obligativitatea marcării produselor/serviciilor. Este cazul marcării substanţelor toxice, armelor de foc, muniţiei, metalelor preţioase etc.); după modul de comunicare a informaţiei:  mărci verbale (se referă la utilizarea unilaterală a unor combinaţii de litere, cuvinte sau combinaţii de cuvinte);  mărci figurative (în acest caz este vorba de folosirea unor elemente grafice, care pot fi însoţite şi de numele de marcă);  mărci sonore (pentru sporirea impactului asupra clienţilor-consumatori şi pentru personalizarea unei anumite activităţi se pot folosi combinaţii de note muzicale. Este cazul unor posturi de radio care transmit o anumită succesiune de note muzicale pentru a-şi marca începutul emisiunii); alte tipuri:  marca de certificare (este marca ce indică faptul că produsele/ serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici);  marca de conformitate cu anumite standarde;  marcă defensivă (are rolul de a împiedica înregistrarea de către terţe persoane fizice sau juridice a unei mărci asemănătoare, deci de a asigura o protecţie mărită. Pentru aceasta se efectuează nişte modificări de detaliu ale mărcii înregistrate);  marcă de rezervă (motivaţia utilizării sale este asemănătoare cu cea de la marca defensivă, nefiind creată cu intenţia declarată de a fi folosită, ci doar păstrată ca rezervă, în caz de necesitate. Se deosebeşte de marca defensivă prin faptul că nu are la bază o altă marcă, a cărei protecţie s-o întărească);  marca anterioară (este marca înregistrată, precum şi marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor, cu condiţia ca ulterior să fie înregistrată);  marcă notorie (atunci când marca respectivă are o largă recunoaştere, aparţine unei companii cu tradiţie şi renume, care şi-a obişnuit clienţii cu produse/servicii de calitate ridicată, constantă);  marca colectivă (aceasta este destinată a servi la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane);  contra-marca (din dorinţa de a-şi spori veniturile, unii producători sau distribuitori apelează la tehnici imitative, în sensul că folosesc pentru produsele lor nume de marcă, design sau culoare a ambalajului ce imită cât mai bine elementele specifice unui produs similar de pe 7  piaţă, dar posesor al unei mărci notorii. Exemple: PLIMA în loc de PUMA, Pawasonic în loc de Panasonic etc.). 6.4 Protecţia mărcilor la nivel internaţional şi european Dinamica ofertei de mărfuri şi dezvoltarea comerţului mondial au impus ca o necesitate protecţia proprietăţii industriale şi intelectuale, un segment important fiind rezervat domeniului mărcilor. Deşi majoritatea ţărilor au adoptat legi referitoare la protecţia proprietăţii industriale, există şi preocupări la nivel internaţional privind reglementarea acestui domeniu. O primă încercare de reglementare a fost o convenţie internaţională privind protecţia proprietăţii industriale, denumită şi Convenţia de Uniune de la Paris3. În articolul 2 al convenţiei se prezintă formele de proprietate industrială care fac obiectul reglementării: brevetele de invenţie, desenele şi modelele industriale, modelele de utilitate, mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine. Pe baza Convenţiei de la Paris s-au încheiat mai multe aranjamente speciale, dedicate diferitelor aspecte ale proprietăţii industriale şi intelectuale. Astfel, încă din 1892 a intrat în vigoare Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, care prevede posibilitatea obţinerii protecţiei unei mărci în mai multe ţări, printr-o înregistrare unică, denumită înregistrare internaţională. Avantajele utilizării acestui sistem sunt: − un formular unic de cerere pentru înregistrare; − utilizarea unei singure limbi de lucru (franceza); − plata taxelor într-o singură monedă (actual în euro, iniţial în franci elveţieni); − posibilitatea de a înscrie, prin intermediul unei singure cereri, orice modificare referitoare la înregistrarea internaţională; modificarea, odată înscrisă, având efect în toate ţările acoperite de înregistrarea internaţională; − posibilitatea de a efectua reînnoirea înregistrării internaţionale, prin simpla plată a taxelor cerute la Biroul Internaţional, reînnoirea având efect în toate ţările acoperite de înregistrarea internaţională. În ultimul timp au apărut şi unele preocupări vizând perfecţionarea sistemului. În acest context, în anul 1989 a fost adoptat Protocolul referitor la aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, care a introdus unele modificări, în sensul 3 În vigoare din 1884, România a aderat în 1920. 8 extinderii unor prevederi. Acest protocol a fost semnat de 27 de state, iar în 1998 Parlamentul României a aprobat Legea pentru ratificarea Protocolului menţionat. În ceea ce priveşte intervenţia comunitară în privinţa protecţiei mărcilor s-a concretizat prin următoarele trei măsuri: − o directivă care armonizează aspecte ale legislaţiilor naţionale privind mărcile (Directiva CEE 89/104 - 1988); − un regulament ce instituie marca comunitară (Regulamentul 40/94 al Consiliului CEE); − un regulament ce vizează interzicerea la frontieră a importului definitiv, în cadrul Comunităţii, de produse cu mărci contrafăcute (Regulamentul 3842/86 al Consiliului CEE). Arhitectura comunitară a dreptului mărcilor prevede coexistenţa regimurilor naţionale ale mărcilor cu cea a mărcii comunitare. Ţinând cont de interesul şi necesităţile lor, operatorii economici vor putea alege între mărcile naţionale, pentru fiecare teritoriu naţional, şi marca comunitară, pentru întreg ansamblul Comunităţii, marca care îndeplineşte trei funcţii majore: garantează originalitatea bunurilor şi/sau serviciilor pentru care a fost creată; garantează calitatea absolută a acestor bunuri şi/sau servicii; reprezintă un mijloc de comunicare bazat pe publicitate şi reclamă. Orice firmă poate solicita înregistrarea unei mărci în UE. Toate persoanele fizice şi juridice pot înregistra mărci, organismul abilitat în acest sens fiind OHIM - Oficiul de Armonizare pe Piaţa Internă. Sediul central al acestui organism se află în Spania, localitatea Alicante. OHIM deţine arhive publice ale înregistrărilor şi îşi asumă sarcina rezolvării cererilor de validare a titlurilor înregistrate, alături de Curţile de Justiţie din statele membre UE. Marca înregistrată în UE conferă proprietarului acesteia drepturi valabile pe întreg teritoriul comunitar, având la bază o procedură singulară, care simplifică politica generală a mărcilor înregistrate. 6.5 Reglementarea şi protecţia mărcilor în România Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, prin care România se aliniază la standardele internaţionale, întregeşte ansamblul reglementărilor din domeniul protecţiei intelectuale. Instituţia abilitată să administreze această lege este Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). 9  În capitolul al XIV-lea din Legea 84/19984 (art. 92 şi art. 93) sunt redate atribuţiile ce revin OSIM, acest organism fiind autoritatea unică ce asigură în România protecţia mărcilor şi indicaţiilor geografice. Marca, odată înregistrată valid, conferă titularului său un drept exclusiv, care susţine direct promovarea comercială sau asigură protecţia faţă de potenţialii concurenţi. Titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească în activitatea lor comercială: a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul respectiv; c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România şi dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu. Titularul mărcii poate cere să fie interzise terţilor următoarele acţiuni (dar numai după publicarea mărcii): aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje; oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn; importul sau exportul produselor sub acest semn; utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate. Titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială: * numele/denumirea sau adresa/sediul titularului; * indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi orice alte caracteristici ale acestora; * marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau serviciului, în special pentru accesorii sau piese detaşabile. 4 Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în MO nr. 161/1998. 10  Înregistrarea mărcii produce efecte din momentul depozitării naţionale reglementare a mărcii, pentru o perioadă de zece ani. La cererea titularului poate fi efectuată o reînnoire a înregistrării la expirarea fiecărui termen de zece ani, cu plata taxei prevăzute de lege. Neplata acestei taxe atrage decăderea titularului din dreptul la marcă. Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii trebuie să conţină: − solicitarea expresă a reînnoirii înregistrării mărcii; − datele de identificare a titularului, precum şi numele, domiciliul şi sediul mandatarului, dacă este cazul; − numărul de înregistrare a mărcii la Registrul Naţional al Mărcilor; − data depozitului reglementar al cererii de înregistrare a mărcii. Când titularul solicită reînnoirea numai pentru o parte din produsele şi serviciile înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor, el va indica şi numele produselor/serviciilor respective. Dacă OSIM constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru reînnoirea înregistrării mărcii, organismul menţionat va notifica acest lucru titularului, care poate prezenta un răspuns în termen de trei luni de la primirea notificării. Dacă acest răspuns nu este dat în termen, cererea de reînnoire a înregistrării mărcii se respinge. Pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita (cu plata unei taxe prevăzute de lege) din partea OSIM introducerea de modificări neesenţiale ale unor elemente ale mărcii, cu condiţia ca aceste modificări să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii. OSIM va înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor modificările introduse şi va publica marca, aşa cum a fost ea modificată. De asemenea, titularul mărcii poate solicita OSIM (tot cu plata unei taxe) şi înscrierea unor modificări referitoare la numele, denumirea, adresa sau sediul titularului. Aceste modificări se înscriu în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. 11  VII. ETICHETAREA MĂRFURILOR 7.1 Etichetarea produselor Ca mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi consum, etichetarea corectă şi cuprinzătoare a produselor reprezintă o bază utilă de date atât pentru consumator, cât şi pentru producător. Etichetarea produselor este urmarea firească a dezvoltării civilizaţiei umane, a creşterii nevoii pentru informare cât mai exactă şi mai specială, mai ales pentru produse cum sunt alimentele, textilele, încălţămintea, detergenţi şi produse de curăţat, precum şi aparatele electrocasnice. 7.1.1 Etichetarea produselor alimentare Alimentele au un rol fundamental în asigurarea şi menţinerea sănătăţii oamenilor datorită funcţiilor lor de autoreglare şi autorefacere a organismului. Actul de nutriţie, pentru majoritatea populaţiei, se bazează, însă, pe deprinderi empirice de alimentaţie, el fiind încă o obişnuinţă şi un automatism senzorial. Acest fapt impune cu necesitate protejarea şi educarea nutriţională a consumatorului modern, prin cele mai variate mijloace, dar în primul rând prin mesajul informaţional oferit de etichetarea produselor alimentare. Diversitatea gamei de materii prime agroalimentare utilizate în industria alimentară, numeroşi aditivi folosiţi, creşterea complexităţii reţetelor de fabricaţie, perfecţionarea şi modernizarea proceselor tehnologice, precum şi exigenţele mereu crescânde privind ambalarea, transportul, depozitarea şi păstrarea produselor alimentare, au impus o serie de recomandări şi reglementări cu referire la etichetarea acestor produse. Cele mai importante reglementări internaţionale privind etichetarea produselor alimentare, deşi au caracter de recomandare, sunt cele elaborate de Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei Codex Alimentarius, organism ce-şi desfăşoară activitatea sub egida FAO/OMS. Dintre aceste documente menţionăm Codul de etichetare a bunurilor alimentare (ALINORM 78/22) şi Normele generale internaţionale recomandate pentru etichetarea bunurilor alimentare preambalate (CCA/RS – 1 din 1969), revizuit ulterior de CODEX STAN – 1 din 1985. Potrivit acestora, eticheta pentru produsele alimentare trebuie să conţină următoarele menţiuni: 1  denumirea produsului; ţara de origine; numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului; lista ingredientelor (materii prime şi auxiliare, aditivi); conţinutul net; elemente de identificare a lotului şi data fabricaţiei; termenul limită de consum; valoarea nutritivă (în special pentru produsele dietetice, pentru alimentaţia copiilor de vârstă mică). Declararea valorii nutritive se referă la informaţiile de ordin nutriţional într-o anumită ordine: mai întâi valoare energetică (Kcal sau KJ) şi cantitatea de protide, glucide şi lipide (g/100g produs) şi apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral (raportat la 100 g produs). Declararea valorii nutritive a fost reglementată pentru prima dată în 1976, când apar standardele internaţionale recomandate pentru alimentele destinate sugarilor şi copiilor de vârstă mică (CCA/RS 72/74 - 1976), elaborate de Comisia Codex Alimentarius, care recomandă ca pe etichetele alimentelor să se declare valoarea nutritivă, în două direcţii: − valoarea energetică, raportată la 100g aliment, sau pentru o porţie sugerată; − cantitatea totală pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existente în 100g produs, sau o porţie sugerată. Modernizarea producţiei şi a comerţului cu produse alimentare a vizat necesitatea declarării valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse alimentare prelucrate. În prezent, tot mai multe firme din diverse ţări din lume, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai expresive şi mai convingătoare a valorii nutritive, nu numai pentru produsele destinate copiilor sau dietetice, ci şi pentru alimentele de consum curent şi generalizat. Cu mult mai detaliate, mai precise şi mai cuprinzătoare sunt reglementările privind etichetarea produselor alimentare la nivelul Uniunii Europene. Astfel, prin Directiva Consiliului CEE nr. 79/1112 – 1978 (care a fost completată prin mai multe reglementări) referitoare la etichetarea, prezentarea şi publicitatea produselor alimentare precizează două aspecte principale, şi anume: extinde înţelesul termenul etichetare la “ansamblul menţiunilor, indicaţiilor, mărcilor de fabrică sau comerciale, imaginilor ori simbolurilor referitoare la un produs alimentar şi care figurează pe orice ambalaj, document, afiş, etichetă, inel sau banderolă care însoţeşte produsul sau se referă la acesta”; 2  se precizează interdicţii sau limitări ale etichetării şi modalităţile respective de realizare, cum sunt: − evitarea inducerii în eroare a consumatorului cu privire la: natura identităţii, calitatea, cantitatea, conservarea, originea sau provenienţa produsului; − modul de fabricaţie sau de obţinere; − atribuirea unor proprietăţi pe care produsul nu le are; − atribuirea unor însuşiri terapeutice sau preventive pe care nu le posedă. Şi în România s-au creat condiţiile pentru alinierea la normele europene privind etichetarea produselor alimentare preambalate prin H.G. nr. 784/septembrie 1996 în care, pe lângă prevederi cum sunt cele referitoare la scopul etichetării, redactării în limba română, neinducere în eroare a consumatorilor, se precizează că etichetele produselor alimentare preambalate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu: denumirea produsului; termenul de valabilitate; conţinutul net; numele şi adresa fabricantului, a importatorului sau a distribuitorului, precum şi numele şi adresa celui care ambalează produsul; lotul de fabricaţie (seria, data fabricaţiei sau a culegerii recoltei); modul de folosire, când utilizarea necesită indicaţii speciale; locul de origine sau provenienţa a produsului, dacă omiterea acestuia ar fi de natură a crea confuzii în gândirea consumatorilor; concentraţia alcoolică (pentru băuturile la care aceasta este mai mare de 1,2%); lista ingredientelor folosite (în ordinea descrescătoare a importanţei lor calitative); valoarea nutritivă şi energetică globală pentru produse alimentare speciale destinate unei alimentaţii particulare, ca de exemplu produsele pentru sugari şi copii de vârstă mică etc. Această reglementare precizează în continuare că aceste menţiuni obligatorii vor fi completate cu alte menţiuni specifice fiecărei grupe de produse, iar în cazul produselor nepreambalate trebuie să se indice prin înscriere pe ele sau în imediata apropiere, fără risc de confuzie, pe un afiş, anunţ sau sub orice altă formă: denumirea, data fabricaţiei şi termenul de valabilitate. 3 7.1.2 Etichetarea produselor textile Operaţia de alegere a unui articol textil este tot mai dificilă datorită diversificării materiilor prime pe seama a numeroase fibre chimice, şi mai ales, prin realizarea de amestecuri de fibre şi fire extrem de variate, dar şi prin folosirea unor tehnologii noi şi prin aplicarea a numeroase tratamente de finisare, superioare, cu scopul de a se obţine articole cu însuşiri foarte diferite. De aici şi necesitatea unui “sistem informaţional” operativ, la îndemâna vânzătorului şi cumpărătorului, principalul suport de informaţie fiind eticheta. Informarea asupra produsului se realizează prin analizarea datelor înscrise pe eticheta de însoţire, care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea produsului; marca de fabrică a producătorului sau denumirea acestuia; denumirea importatorului, în cazul confecţiilor din import; mărimea confecţiei; model, culoare, desen – după caz; compoziţia fibroasă a ţesăturii pentru faţă şi pentru căptuşeli; tratamente speciale de finisare aplicate ţesăturilor din care este obţinută confecţia – după caz. Compoziţia fibroasă se va marca distinct în procente (%), în ordine descrescătoare, când sunt mai multe fibre componente. Mărimea confecţiei textile se va înscrie în conformitate cu standardele române de dimensiuni, inclusiv pentru cele din import. Ca tratamente speciale de finisare putem întâlni: Permanent – Press, pentru produse tip bumbac, care nu necesită operaţia de călcare după spălare; Sanforized, pentru produse din fibre celulozice naturale cu modificări dimensionale la spălat de maxim 1%; Scothgard, pentru produsele confecţionate care nu se pătează; Easy care, pentru confecţii uşor de întreţinut, de exemplu produse care graţie tratării cu teflon rezistă la pătare sau confecţiile “non-iron”, care sunt neşifonabile, deci nu necesită a fi călcate. Varietatea fibrelor, a materialelor şi a tratamentelor de finisare utilizate la producerea articolelor textile, precum şi evoluţia procedeelor de curăţire, fac dificilă alegerea tratamentelor de întreţinere. Iată de ce, pentru a-i ajuta pe consumatori, dar şi pe cei care spală şi curăţă chimic, a fost stabilit un cod de etichetare de întreţinere cu ajutorul unor simboluri grafice standardizate internaţional. Tratamentele de întreţinere la care sunt supuse produsele textile au următoarele simboluri grafice de bază (figura 7.1): 4  - posibilitatea spălării - posibilitatea folosirii agenţilor de albire (clorurarea) - posibilitatea călcării - posibilitatea curăţirii cu solvenţi (detaşarea petelor) - posibilitatea uscării în maşina cu tambur Figura 7.1 - Tratamentele de întreţinere la produsele textile Pentru fiecare operaţie menţionată mai sus, care se referă la temperatura de spălare şi călcare, modul de spălare (manual, cu maşină şi cu solvenţi), modul de curăţire, dar şi pentru interzicerea unei operaţii sunt anumite simboluri grafice. 7.1.3 Etichetarea încălţămintei Etichetarea încălţămintei se face, în mod obligatoriu, individual, pe unitatea de produs supusă comercializării, pereche, de către agenţii economici producători, iar în cazul importurilor, de către importatori sau comercianţi, aceştia fiind responsabili pentru informaţiile privind identificarea produsului şi a materialelor componente. În etichetarea încălţămintei (figura 7.2) se ţine seama de următoarele precizări: materialul înscris, ca fiind folosit în părţile componente ale încălţămintei, trebuie să se regăsească în proporţie de minim 80% din suprafaţa desfăşurată; dacă nici un material nu este în proporţie de minim 80%, se vor indica principalele două materiale; este obligatorie înscrierea materialelor pentru toate componentele încălţămintei: partea superioară exterioară (faţa), părţile interioare (căptuşeală, acoperiş de branţ) şi talpă: − părţile componente sunt indicate prin pictograme, astfel: 5  -partea superioară exterioară a încălţămintei -partea interioară a încălţămintei -talpa încălţămintei − şi natura materialelor din care se obţin părţile componente ale încălţămintei sunt marcate cu ajutorul pictogramelor, astfel: -piei cu faţa naturală -piei cu faţa corectată -materiale textile -alte materiale Figura 7.2 – Simbolurile și semnificația lor în cadrul etichetei pentru încălțăminte Mărimea încălţămintei din import se va marca în centimetri, marcaj specific pentru România. Eticheta trebuie să fie bine ataşată, accesibilă, înscrisul trebuie să fie vizibil fie că este făcut direct pe produs, fie pe eticheta ataşabilă produsului, iar dimensiunile pictogramelor trebuie să fie suficient de mari. Încălţămintea ce urmează a fi comercializată trebuie însoţită de instrucţiuni privind indicarea modului de purtare şi de întreţinere. 7.1.4 Etichetarea detergenţilor şi produselor de curăţat Normele metodologice privind etichetarea detergenţilor, a produselor de întreţinere şi a produselor de curăţat prevăd următoarele: 6  pe etichetă sau pe ambalaj se înscriu următoarele elemente de identificare-caracterizare şi informaţii pentru consumatori: - denumirea comercială a produsului; - denumirea şi adresa producătorului; - conţinutul net, indicat în unităţi de masă sau de volum; - compoziţia chimică (cu indicarea substanţelor componente şi a ingredientelor); - instrucţiuni de păstrare, utilizare şi de dozare pentru domeniul de folosire recomandat, redactate sau, după caz, traduse în limba română. Eticheta poate avea înscrise sau ataşate suplimentar sigle sau alte însemne ecologice, precum şi elemente de publicitate, cu respectarea prevederilor legale. 7.1.5 Etichetarea aparatelor electrocasnice Consumul și eficiența energiei electrice reprezintă un principiu destul de însemnat în zilele noastre, atât din punctul de vedere al firmelor de construcție, al producătorilor și distribuitorilor de aparaturi electronice și electrocasnice, cât și din perspectiva consumatorului. Astfel, consumul cât mai redus de energie electrică va fi printre principalele obiective ale consumatorului atunci când vorbim despre construirea unui imobil în regim propriu și de achiziționarea unui produs electronic și electrocasnic. Până la data de 1 Martie 2021, clasele energetice erau clasificate după cum urmează, în funcție de consumul de energie electrică: clasa energetică A (A+, A++, A+++), clasa energetică B, clasa energetică C, D, E, F și G. Cea mai eficientă clasă energetică era clasa A, având 3 subcategorii, A+, A++ și A+++, unde clasa A+++ avea cel mai bun raport de consum al energiei electrice. Astfel, un frigider din clasa energetică A+++ consuma cu 60% mai puțină energie decât un frigider din clasa energetică A, iar un frigider din clasa energetică A++ consuma cu 25% mai puțină energie electrică decât un frigider din clasa energetică A. Din cauza faptului că producătorii nu au respectat întocmai setul de legi privind etichetarea energetică, Comisia Europeană a stabilit o clasificare simplificată a etichetei energetice, începând cu data de 1 Martie 2021. Astfel, de la 1 martie 2021 clasele de energie A+, A++ și A+++ nu mai au aplicabilitate! Noua scară de măsurare a eficienței energetice este de la A la G, unde A reprezintă cea mai 7 eficientă clasă energetică, iar G reprezintă cea mai puțin eficientă clasă energetică, în funcție de energia electrică consumată de fiecare produs pentru care se aplică.1 Reclasificarea se aplică următoarelor 5 grupe de electrocasnice: mașini de spălat rufe, mașini de spălat și uscat rufe, mașini de spălat vase, frigidere (inclusiv aparate frigorifice pentru depozitarea vinului), lămpi, afișaje electronice (inclusiv televizoare), monitoare și afișaje digitale cu rol de semnalizare. Noile clase energetice sunt codificate cu litere de la A la G, însă în funcție de electrocasnicul respectiv, vechea clasă energetică A+++ poate corespunde acum cu A, cu B sau chiar cu C. În general, pe toate etichetele energetice se găsește un cod QR care, odată scanat, oferă date despre produs și despre eficiența sa energetică. Mai jos sunt prezentate – ca exemplu - doar noile etichete energetice pentru mașini de spălat rufe și pentru aparate frigorifice, celelalte catogorii menționate având etichete asemănătoare, adaptate tipului de aparat electrocasnic. a) Noua etichetă energetică pentru mașini de spălat rufe Clasele anterioare A+++, A++ și A+ nu se mai aplică pentru mașinile de spălat rufe. Acestea devin clase de la A la G. Pe etichetă sunt vizibile și indicații pentru cantitatea maximă de rufe uscate ce se poate spăla la un ciclu, iar consumul de apă și cel de electricitate au valori indicate atât pentru un singur ciclu de funcționare, dar și pe 100 de cicluri. De asemenea, se păstrează codificări pentru nivelul de zgomot (scară de la A la D), precum și pentru eficiența centrifugării (scară de la de la A la G). Figura 7.3 – Trecerea la noua etichetă energetică la mașini de spălat rufe 1 Inițiativa vine ca răspuns la constatarea faptului că tot mai multe electrocasnice primeau etichete de la A în sus, practic anulând rostul pentru care acestea au fost introduse pe piață: ajutarea cumpărătorului. Kadri Simson, Comisarul pentru energie al UE, a explicat că, până în februarie 2021, aproximativ 90% dintre produse erau clasate cu A, A+, A++ sau A+++. Drept urmare, reclasificarea din 2021 este o soluție pentru a diferenția mai eficient între produsele de calitate și cele mai puțin calitative, existând estimări că aceste modificări legislative vor duce la economii semnificative pentru consumatori și la electrocasnice performante și mai prietenoase cu mediul. 8  b) Noua etichetă energetică pentru aparate frigorifice Pe eticheta frigiderelor și congelatoarelor apare un cod QR care poate fi scanat pentru mai multe informații suplimentare legate de fișa tehnică a produsului și/sau de eticheta energetică a acestuia. Clasele energetice pentru frigidere și congelatoare variază de la A la G, A fiind cea mai economică clasă energetică, care poate să fie cu până la 60% mai economică față de clasa G. Consumul de energie electrică este raportat ca o cifră anuală. Noile clase de zgomot variază între A și D, fiind prezente și informații despre volumul total de congelare, respectiv de refrigerare. În figura 7.4 sunt prezentate, comparativ, vechea și noua etichetă pentru această categorie de electrocasnice. Figura 7.4 – Trecerea la noua etichetă energetică la frigidere și congelatoare 7.1.6 Etichetarea anvelopelor Eticheta pentru anvelope a fost introdusă în Uniunea Europeană în anul 2012, ceea ce a însemnat că aproape toate anvelopele produse după iunie 2012 și vândute din noiembrie 2012 în cadrul UE poartă sau sunt însoțite de eticheta conformă cu Reglementarea (CE) 1222/2009. Eticheta aceasta a devenit obligatorie pentru anvelopele pentru vehicule și vehicule sport utilitare, pentru anvelopele pentru transport ușor și pentru anvelopele pentru camioane. 9  Figura 7.5 – Exemplu de etichetare a anvelopelor După cum se poate observa în figura 7.5, eticheta pentru anvelope cuprinde trei seturi de informații: 1) eficiența din punctul de vedere al consumului de combustibil Eficiența din punctul de vedere al consumului de combustibil este notată de la A la G, pe o scară de culori, astfel: A (verde) = cea mai eficientă din punctul de vedere al consumului de combustibil; G (rosu) = cea mai puțin eficientă din punctul de vedere al consumului de combustibil; Clasa D nu este utilizată pentru autovehicule de pasageri. Diferența dintre clasa A și clasa G ar putea însemna o reducere de până la 7,5% a consumului de combustibil. 2) Aderenta pe carosabilul ud Aderența pe carosabilul ud este evaluată de la A (clasa cea mai mare) la G (clasa cea mai mica). Clasele D si G nu sunt utilizate pentru autovehicule de pasageri. Aderenta pe carosabilul ud este un factor important în momentul alegerii unor anvelope noi. Anvelopele cu grad mare de aderența pe carosabilul ud se vor opri mai repede pe carosabilul ud atunci când se aplica frâna.2 2 Într-o situatie de urgență, câțiva metri înseamnă foarte mult. De exemplu, în cazul unui autoturism care aplică frâna de urgență la 80 km/h, un set de anvelope de clasa A vor opri autovehicolul cu până la 18 m mai înainte decât un set de anvelope de clasă F. 10  3) Nivelul de zgomot Anvelopele contribuie la zgomotul produs de un autovehicul în trecere. Alegerea unei anvelope dintr-o clasă bună ca nivel de zgomot va reduce impactul conducerii unui autovehicul asupra mediului înconjurător. Clasamentul UE măsoară emisiile externe de zgomot ale anvelopei, în decibeli. Deoarece pentru multe persoane valorile exprimate în decibeli sunt necunoscute, clasa de zgomot este afișată astfel: O undă neagră: Silențios; Două unde negre: Moderat; Trei unde negre: Zgomotos. 7.2 Marcarea şi etichetarea ecologică a produselor Evaluarea impactului pe care îl are utilizarea produselor şi serviciilor asupra mediului, precum şi integrarea în mediu a deşeurilor rezultate în urma consumului, reprezintă o preocupare constantă a forurilor legislative la nivel naţional, regional şi internaţional. Numeroase organisme guvernamentale, dar şi neguvernamentale, au atras atenţia asupra degradării continue a mediului înconjurător, ceea ce a contribuit la introducerea unor sisteme de marcare ecologică într-o serie de ţări, preocupări în acest sens fiind remarcate şi în ţara noastră, ca parte distinctă a efortului României de aliniere la reglementările existente pe plan european şi internaţional. Economia de piaţă determină pe producători şi comercianţi să folosească diverse argumente care să evidenţieze superioritatea produsului sau serviciului propriu, în comparaţie cu celelalte similare de pe piaţă. Acest aspect aduce în discuţie şi latura ecologică, mai precis modul concret în care eticheta reflectă preocupările producătorului legate de protecţia mediului Marcarea ecologică face obiectul unor standarde internaţionale, adoptate la recomandarea ISO. Respectiv familia de standarde ISO 14000. Standardul ISO 14021 “Declaraţii şi etichetare de mediu” este primul acord internaţional în probleme care tratează etichetarea la scară globală. El nu se referă doar la ambalaje, ci la toate declaraţiile de mediu, aplicate voluntar pe produse sau făcute publice prin reclame, pe Internet etc. Aceste declaraţii de mediu, în viziunea ISO 14021, trebuie să conducă la următoarele beneficii: 11  creşterea puterii consumatorilor, care să stimuleze îmbunătăţirile de mediu; declaraţiile să nu inducă în eroare, deci să fie clare şi verificabile; creşterea posibilităţii consumatorilor de a face alegeri pe baza unor informaţii precise. Standardul ISO 14021 cuprinde patru elemente “cheie”: − cerinţe de bază, care se aplică tuturor declaraţiilor de mediu. Ele trebuie să fie clare, să nu inducă în eroare sau să conducă la greşeli de interpretare şi să fie verificate; − utilizarea simbolurilor, deoarece multe declaraţii de mediu pentru produse nu se fac folosind cuvinte, ci simboluri. − cerinţe pentru evaluarea şi verificarea declaraţiilor de mediu, pentru că declaraţiile trebuie verificate înainte de a fi făcute publice. − cerinţe specifice pentru anumite declaraţii, întrucât se ştie că unele declaraţii de mediu sunt mai frecvent folosite decât altele. Preocupările tot mai intense de reducere a impactului negativ al proceselor şi rezultatelor acestora asupra mediului ambiant sunt evidenţiate, de-a lungul timpului, în multe ţări, prin existenţa unor mărci naţionale de etichetare ecologică. Prima iniţiativă de acest fel a fost Blue Angel, în Germania, care a început să funcţioneze din 1978, urmată de multe alte mărci aşa cum sunt cele prezentate în tabelul următor (tabel 7.1) Mărci naţionale de etichetare ecologică Tabel nr. 7. 1 Nr. Anul Ţara Nume de etichetă Marca crt. înfiinţării 1. Germania Blue Angel 1978 2. Canada Environmental Choice Program 1988 3. Finlanda, Islanda, Norvegia, Nordic Swan 1989 Suedia, Danemarca 4. SUA Green Seal 1989 12 5. Japonia Eco-Mark 1989 6. Franţa NF 1991 7. Austria Eticheta Ecologică Austriacă 1991 8. Suedia Good Environmental Choice 1992 9. Olanda Milieukeur 1992 10. Spania AENOR 1993 11. Ungaria Ecoeticheta Ungară 1993 12. Republica Cehă Produse prietenoase mediului 1998 Trăsăturile comune tuturor acestor scheme de etichetare ecologică naţională sunt: schemele sunt voluntare; determinarea criteriilor ecologice pe baza ciclului de viaţă a grupelor de produse; nivelurile criteriilor de acordare sunt astfel stabilite pentru a încuraja dezvoltarea produselor cu impact minim asupra mediului; sunt protejate legal de un simbol sau logo; sunt revizuite periodic, ţinând cont de dezvoltarea tehnologică şi poziţia pe piaţă. În condiţiile proliferării unor sisteme naţionale de etichetare ecologică a produselor, a devenit necesară elaborarea unui cadru legislativ armonizat în acest domeniu. 13  Un prim pas în acest sens s-a făcut prin Reglementarea CEE nr. 880/1992 a Consiliului UE care introduce un sistem unitar de etichetă ecologică la nivelul UE care are logo-ul „floare” (fig. 7.6) şi mai apoi prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1980/2000 privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice, Decizia (CEE) nr. 729/2000 privind contractul referitor la condiţiile de utilizare a etichetei ecologice şi Decizia (CEE) nr. 728/2000 referitoare la stabilirea tarifelor şi taxelor pentru etichetare ecologică. Fig. 7.6 Eticheta ecologică a Uniunii Europene Obiectivul general al etichetei ecologice este acela de a promova producţia şi vânzarea produselor care au un impact negativ redus asupra mediului, comparativ cu alte produse neetichetate ecologic din acelaşi grup de produse. Schema de etichetare ecologică europeană are două ţinte: de a oferi consumatorilor o evaluare de încredere a impactului asupra mediului a produselor; de a promova producţia şi utilizarea produselor care au un impact minim asupra mediului. Principalele trăsături ale schemei de ecoetichetare sunt: este voluntară – nu este stabilită pe baza unor standarde ecologice pe care producătorii să trebuiască să le respecte, oferind posibilitatea producătorului sau comerciantului să decidă dacă o aplică sau nu, astfel că, ea nu creează bariere comerciale; este selectivă – este acordată numai acelor produse cu un impact minim asupra mediului; este transparentă – criteriile au fost stabilite în concordanţă cu ghiduri tehnice şi ştiinţifice cu participarea largă din partea organismelor independente şi neutre; funcţionează printr-o abordare multicriterială – criteriile nu se bazează pe un singur parametru, ci se sprijină pe studii care analizează impactul produsului asupra mediului de-a lungul ciclului de viaţă; are o dimensiune europeană – un producător sau un comerciant care îndeplineşte criteriile pentru un grup de produse şi obţine ecoeticheta poate vinde pe piaţa Uniunii Europene. 14  Eticheta ecologică este în mod normal acordată unui grup de produse. Teoretic, toate grupele de produse sunt eligibile ecoetichetării, cu excepţia produselor alimentare, băuturilor şi medicamentelor. În practică însă, acordarea ecoetichetei este limitată la un număr redus de grupe de produse (tabel 7.2), şi anume: Grupele eligibile de produse ecoetichetate în Uniunea Europeană Tabel 7.2 1. Maşini de spălat vase 11. Becuri cu o singură terminaţie (un filament) 2. Aparate frigorifice 12. Becuri cu două terminaţii (două filamente) 3. Maşini de spălat rufe 13. Hârtie pentru copiere 4. Detergenţi pentru vase 14. Hârtie pentru şerveţele 5. Detergenţi pentru rufe 15. Amelioratori pentru sol 6. Lacuri şi vopsele pentru uz gospodăresc 16. Hârtie de toaletă 7. Vopsele de interior şi lacuri 17. Role de hârtie pentru bucătărie 8. Produse textile 18. Computere personale 9. Încălţăminte 19. Computere portabile 10. Lenjerie de pat şi cămăşi 20. Saltele de pat Criteriile de acordare a etichetei ecologice pentru un grup de produse sunt valabile o perioadă de 3-5 ani. Aceste criterii sunt revăzute înainte de expirare şi pot fi revizuite. În situaţia în care sunt revizuite trebuie reînnoite contractele, iar dacă criteriile sunt prelungite, automat şi contractul va fi reînnoit. Eticheta ecologică poate fi utilizată de la data acordării până la sfârşitul perioadei de valabilitate a criteriului. Saltele Altele 13 de pat 6 Detergenti pentru rufe 7 Produse textile 53 Încaltaminte 7 Detergenti pentru vase 8 Detergent pentru vase spalare manuala10 Vopsele de interior si Hârtie pentru lacuri 38 servetele 10 Produse de curatat pentru Amelioratori uz general 16 pentru sol 14 Fig. 7.7 Acordarea ecoetichetei UE pe grupe de produse În România, prin transpunerea Regulamentului nr. 1980/2000/EEC privind stabilirea unei proceduri de acordare a etichetei ecologice, a Deciziei nr.729/2000/EEC privind contractul-cadru referitor la condiţiile de utilizare a etichetei ecologice şi a Deciziei nr.728/2000/EEC referitoare 15 la stabilirea tarifelor pentru solicitare şi taxelor anuale pentru etichetare ecologică, a fost elaborată Hotărârea Guvernului nr. 189/28 februarie 2002, privind stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice, publicată în Monitorul Oficial nr. 166/08 martie 2002. Scopul introducerii ecoetichetei româneşti este de a promova produsele care au un impact redus asupra mediului, pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, în comparaţie cu alte produse aparţinând aceluiaşi grup de produse. Hotărârea nu se aplică: a) substanţelor sau preparatelor clasificate ca fiind foarte toxice, toxice, dăunătoare mediului, cancerigene, toxice pentru reproducere sau mutagene, precum şi bunurilor fabricate prin procedee dăunătoare pentru om sau pentru mediu şi care pot dăuna consumatorului în condiţii normale de utilizare; b) produselor alimentare, băuturilor, produselor farmaceutice; c) aparaturii medicale destinate utilizării în scopuri profesionale sau care este prescrisă ori utilizată de către personal medical calificat, în conformitate cu legislaţia în vigoare. Eticheta ecologică se acordă la cerere – pentru grupurile de produse care îndeplinesc următoarele condiţii: a) potenţial ridicat de protecţie a mediului, care să determine alegerea făcută de cumpărător; b) avantaje competitive pentru producătorii de bunuri şi/sau prestatorii de servicii; c) cerere mare de consum sau utilizare finală prin volumul de vânzări. Grupele de produse pentru care se stabilesc criterii de acordare a etichetei ecologice româneşti sunt similare celor europene. Eticheta ecologică românească se acordă produselor care respectă criteriile privind toate aspectele de mediu importante. Aceasta va cuprinde informaţii pentru consumatori, prezentate în schema următoare, care conţine două rubrici, aşa după cum urmează:    Numărul de înregistrare al contractului Rubrica 1 Rubrica 2 Rubrica 1 conţine logo-ul etichetei ecologice româneşti şi numărul de înregistrare al contractului, iar rubrica 2 conţine informaţii privind motivele acordării etichetei ecologice care trebuie să vizeze cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra mediului, aşa de exemplu: 16   poluare redusă a aerului  eficient din punct de vedere energetic  toxicitate redusă. Eticheta ecologică cuprinde informaţii simple, clare, exacte şi stabilite pe bază ştiinţifică în ceea ce priveşte aspectele de mediu care sunt luate în considerare la acordarea etichetei ecologice, cât si informaţii privind motivele pentru care s-a acordat eticheta ecologică. 17  VIII. AMBALAREA, DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR 8.1 Ambalarea mărfurilor Din punct de vedere economic, ambalajul se poate considera un produs finit obişnuit, care încorporează materii prime, cheltuieli materiale şi efort uman, asemănător altor bunuri de consum de pe piaţă. În societatea contemporană ambalajul a evoluat spectaculos, datorită modificărilor survenite în comportamentul de consum, asupra căruia tehnologiile de vârf şi-au pus amprenta. Astfel, pentru anumite ramuri productive, comercializarea bunurilor respective în stare neambalată ar fi de neconceput. Se consideră, pe bună dreptate, că "ambalajul trebuie să protejeze ceea ce se vinde şi să vândă ceea ce se protejează" (J. H. Briston). În aceste condiţii, realizarea ambalajelor a devenit o activitate foarte importantă, cu producţii de serie mare pe linii tehnologice automatizate, folosind tehnica de vârf şi aplicând principii specifice marketingului şi merchandisingului. În acelaşi timp, prin cantităţile considerabile pe care le reprezintă, ambalajele figurează în politicile de gestiune a deşeurilor printre fluxurile prioritare, pentru ele fiind puse în funcţiune instrumente de regularizare. Păstrarea reprezintă un factor ce poate influenţa atât pozitiv calitatea mărfurilor, dar mai ales negativ, atunci când condiţiile de păstrare-depozitare sunt necorespunzătoare. În acest sens, preocupările vizând condiţiile de păstrare sunt legate de prevenirea alterării, degradării, contaminării chimice sau bacteriologice şi impurificării cu substanţe străine. 8.1.1. Terminologie, clasificare şi funcţii ale ambalajelor Ambalarea este un concept folosit exclusiv în legătură cu sfera bunurilor cu existenţă materială. Actual, la nivelul întregii planete, se consideră că aproximativ 99% din producţia de mărfuri se tranzacţionează în stare ambalată. Conceptul de ambalare, din punct de vedere etimologic, provine din sufixul "em" şi cuvântul "balla" (fr. emballage) şi are sensul de a strânge în balot. Cuvântul latinesc "condere", al cărui sens este de a stabiliza, de a prezenta în condiţii stabile a condus la apariţia unui alt termen utilizat în contextul ambalării: condiţionare (fr. conditionnement). Definiţiile date conceptului de ambalare sunt extrem de numeroase, uneori existând chiar deosebiri de nuanţă în ceea ce priveşte sensul dat în diferite limbi (de exemplu, englezescul "packaging" acoperă şi unele aspecte ce ţin de comunicare a informaţiei prin etichetă, marcă, dar 1 şi la facilitarea vânzării). Institutul de Ambalare din Marea Britanie consideră că ambalarea se referă la: un sistem coordonat ce facilitează transportul, distribuţia, depozitarea, vânzarea şi consumul bunurilor; cale optimă de distribuţie a bunurilor către consumatorul final; funcţie tehnico-economică ce urmăreşte minimizarea costurilor de livrare. În România, conceptul de ambalare este definit în standardul STAS 5845/1-86, precum şi în Ordonanţa Guvernului 39/1995 (ambalaj pentru produse alimentare). În spiritul acestor acte normative formulăm următoarea definiţie:  Ambalajul este un sistem fizico-chimic cu funcţii complexe, destinat să asigure protecţia temporară a produselor din punct de vedere fizic, chimic şi biologic în scopul menţinerii calităţii şi integrităţii acestuia în decursul manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii - până la consumator sau până la expirarea termenului de garanţie. În contextul ambalării se folosesc o serie de termeni, dintre care amintim materialul de ambalare, materialul de ambalaj, mediu de ambalare, produs de ambalat, preambalare, accesorii, materiale şi operaţii auxiliare ambalării etc. Literatura de specialitate menţionează mai multe criterii de clasificare a ambalajelor, din care reţinem: După materialul constituent: ambalaje din hârtie şi carton; ambalaje din sticlă; ambalaje din metal; ambalaje din materiale plastice; ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn şi împletituri; ambalaje din materiale textile; ambalaje din materiale complexe; în componente ale produsului (membrane naturale, vafe, amidon gelatinizat etc.). După sistemul de confecţionare: ambalaje fixe; ambalaje demontabile; ambalaje pliabile. După tip: plicuri, pungi, sacoşe, plase, coşuri; tăvi, lăzi, cutii, stelaje; alveole, flacoane, borcane, butelii, bidoane, damigene, butoaie, canistre, tuburi etc. După destinaţie: ambalaje de transport; ambalaje de desfacere şi prezentare. După specificul produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare; ambalaje pentru produse nealimentare; ambalaje pentru produse periculoase; ambalaje individuale; ambalaje colective. După gradul de rigiditate: ambalaje rigide; ambalaje semirigide; ambalaje suple. După durata de utilizare şi tipul circulaţiei: ambalaje recuperabile (ambalaje reciclabile, ambalaje refolosibile); ambalaje nerecuperabile. 2  Semnificaţia şi corelaţiile terminologiei privind ambalarea mărfurilor, precum şi succesiunea fazelor premergătoare ambalării unui produs, sunt redate schematic în figura 8.1. Material de ambalaj Material de ambalare (destinat confecţionării (înveleşte temporar produsul) ambalajelor) Ambalaj Mediu de Accesorii de preconfecţionat ambalare ambalaj Produsul (cu dimensiuni şi (aer, gaze inerte, (închid, etanşeizează, ce trebuie caracteristici adecvate vacuum, sub imobilizează conţiutul, ambalat produsului ambalat) presiune, atmosferă amortizează şocurile modificată, aseptic) etc.) Preambalare Operaţii auxiliare ambalării Ambalare (pliere, căptuşire, impregnare, marcare, (dozare, umplere, împachetare, etichetare, sigilare etc.) fixare, închidere etc.) PRODUS AMBALAT Fig. 8.1 Fazele ambalării şi terminologia folosită Importanţa ambalajului este evidenţiată de principalele funcţii pe care acesta trebuie să le îndeplinească pe parcursul circuitului străbătut de produs între furnizor (producător) - distribuitor - reţeaua comercială en detail - consumator final. Aceste funcţii sunt: conservarea şi protecţia proprietăţilor produselor; facilitarea manipulării, depozitării şi transportului produselor; promovarea produselor şi informarea consumatorului.  Conservarea şi protecţia proprietăţilor produselor este considerată funcţia de bază a unui ambalaj şi se referă la menţinerea în parametrii iniţiali a produsului ambalat, care trebuie protejat de influenţele mediului exterior ambalajului. Factorii de influenţă sunt în acest caz: - de natură fizică (şocuri mecanice, nisip, praf, pulberi metalice, lumina şi alte radiaţii, temperatura, presiunea etc.); - de natură chimică şi fizico-chimică (apă, vapori, O2, O3, N, SO2, CO2 etc.); - de natură biologică (microorganisme, insecte, rozătoare etc.). 3  Astfel se aduc în discuţie conceptele de protecţie mecanică, chimică, climatică, biologică etc., asigurarea acestor tipuri de protecţie fiind indisolubil legată de metodele de conservare a produselor (uscare, sărare, afumare, congelare, pasteurizare, sterilizare etc.).  Facilitarea manipulării, depozitării şi transportului produselor. Manipularea poate fi înlesnită prin intermediul ambalajului dacă acesta are o formă, un volum şi nişte accesorii care să permită apucarea cu mâna sau cu un utilaj specializat. De asemenea, ambalajul trebuie proiectat în aşa fel încât să se asigure securitatea maximă operatorilor şi stabilitatea optimă pe timpul manipulării. Se folosesc în acest scop materiale auxiliare de amortizare şi de calare (ancorare, fixare).  Promovarea produselor şi informarea consumatorului. Întrucât majoritatea produselor se vând ambalate este evident că ambalajul are şi un dublu rol de promotor al vânzării şi de purtător al informaţiei către consumator. Ambalajul reprezintă o interfaţă cu care consumatorul vine în contact direct, de aceea ambalajul trebuie gândit pentru a atrage cumpărătorii şi pentru a declanşa actul de cumpărare. De altfel, ambalajul a fost denumit şi "vânzător mut" al produsului, pornind de la următoarele considerente: identifică şi prezintă produsul şi producătorul/distribuitorul; stimulează şi atrage atenţia cumpărătorului; informează consumatorul asupra nivelului caracteristicilor de bază ale produsului; comunică date legate de modul de utilizare al produsului şi a naturii ambalajului etc. Elementele care contribuie la realizarea funcţiei ambalajului de promovare a vânzărilor şi informare a consumatorului sunt modul de confecţionare, sistemul de marcare şi etichetare, dar mai ales estetica ambalajului, adică aspectele referitoare la forma, culoarea şi armonia cromatică, grafica ambalajului. Aceste elemente trebuie armonizate pentru a capta atenţia cumpărătorului, trebuie să sugereze destinaţia produsului şi să scoată în evidenţă denumirea produsului, marca, recomandările privind utilizarea etc. 8.1.2 Cerinţe referitoare la calitatea ambalajelor Ambalajul este o componentă esenţială a activităţii comerciale, fiind subordonat mărfii şi deservind consumatorul. Sortimentele de produse nou apărute pe piaţă, modernizarea concepţiei şi a tehnicilor comerciale aduc în discuţie diversificarea ambalajelor, în paralel cu creşterea exigenţelor faţă de acestea. Fiecare agent economic implicat în activitatea comercială (producător, comerciant şi consumator) are cerinţe specifice în ceea ce priveşte ambalajele şi calitatea lor. 4  Cerinţele de ordin general referitoare la calitatea ambalajelor sunt: să aibă compatibilitate maximă cu produsul ambalat; să nu imprime mirosuri şi gusturi străine produselor; să asigure impermeabilitatea faţă de gaze, apă, vapori, praf, grăsimi; să permită sau nu (conform necesităţilor) pătrunderea radiaţiilor luminoase în interiorul ambalajului; să asigure o protecţie eficientă produsului pe tot parcursul circuitului tehnico-economic; forma şi grafica folosită să permită o informare cât mai completă a consumatorului; pentru ambalarea produselor alimentare se interzice folosirea hârtiei provenite din deşeuri; să fie neutru din punct de vedere chimic; să fie uşor. Cerinţele producătorilor de ambalaje (inclusiv industria beneficiară a acestor ambalaje) se referă la: posibilitatea fabricării ambalajelor atât din materii prime aflate la primul ciclu productiv, cât şi din materii prime recuperate; mecanizarea şi automatizarea procesului de producţie al ambalajelor şi al ambalării propriu-zise în condiţii de maximă eficienţă; posibilitatea utilizării unor metode cât mai variate de conservare a produselor; accesibilitatea din punct de vedere al manipulării şi transportului. Cerinţele distribuitorilor şi comercianţilor vizează următoarele aspecte: dimensiunile de gabarit să fie minime, facilitând astfel manipularea şi depozitarea; corelarea acestor dimensiuni cu paletele şi conteinerele de transport; ambalajele de transport trebuie să aibă o soluţie constructivă care să permită plierea şi adunarea în module; rezistenţa mecanică trebuie să fie adecvată solicitărilor la care sunt supuse mărfurile; elementele grafice trebuie să permită localizarea rapidă a produsului, cu toate informaţiile necesare. Cerinţele cumpărătorilor privesc mai ales: accesul la produs trebuie să fie uşor, fără a fi nevoie de accesorii greoaie; uşurinţă în manipulare, stabilitate; să permită dozarea în cazul anumitor produse; să aibă o formă atractivă, sugestivă pentru produsul ambalat; să conţină indicaţii referitoare la modul de utilizare şi păstrare, compoziţie, valoare nutritivă etc; 5  să permită îndepărtarea cu uşurinţă în faza post-consum, fără a pune probleme majore de ordin ecologic. 8.1.3 Materiale folosite pentru confecţionarea ambalajelor Materialele constituiente (de bază) folosite pentru confecţionarea ambalajelor cuprind câteva categorii importante:  materialele celulozice (hârtie şi carton);  materiale textile;  materiale lemnoase;  materiale metalice;  sticlă;  materiale plastice;  materiale complexe etc. Materialele celulozice folosite pentru confecţionarea de ambalaje sunt hârtia şi cartonul, distingându-se trei categorii de materiale pe bază de hârtie-carton: hârtie de ambalaj (tip pergament, tip mătase, înnobilată etc.), carton plat (mucava, duplex, triplex), carton ondulat (combinaţii de straturi netede şi straturi ondulate). Hârtia se obţine de obicei prin împâslirea fibrelor celulozice cu sau fără adaos de fibre minerale sau din polimeri sintetici, la care se pot adăuga alte materiale auxiliare. Avantajele utilizării hârtiei la confecţionarea ambalajelor sunt: − masa specifică redusă; − flexibilitate mare; − permite imprimarea, colorarea şi tipărirea cu uşurinţă; − acceptă tratamente de amelioare a unor proprietăţi (rezistenţă la ulei, gaze, hidrocarburi, alcooli, eteri, esteri, acizi etc., barieră împotriva radiaţiilor ultraviolete, gazelor, vaporilor, mirosurilor); − este inodoră şi insipidă (ca şi cartonul, de altfel). Cartonul are proprietăţi asemănătoare hârtiei, dar cu structură mai compactă şi flexibilitate mai redusă. La obţinerea cartonului se folosesc mai multe paste semichimice sau mecanice din lemn, stuf, paie, deşeuri etc. Cartonul ondulat este frecvent utilizat pentru confecţionarea ambalajelor individuale şi colective, înlocuind cu succes lemnul. Materialele textile deţin o pondere mai redusă pe totalul materialelor constituiente pentru ambalaje, fiind utilizate pentru realizarea de saci textili, dar şi pentru căptuşirea ambalajelor din lemn şi carton. Deşi prezintă unele dezavantaje (constituie un mediu prielnic 6 pentru dezvoltarea micro-organismelor, nu rezistă la flacără etc.), utilizarea acestui tip de material presupune şi avantaje: − rezistenţa la rupere mai mare decât în cazul hârtiei şi cartonului; − permeabilitate la aer, apă, vapori, aspect favorabil păstrării unor produse alimentare ce păstrează o anumită capacitate metabolică (cereale, legume, fructe etc.). Materialele lemnoase şi-au diminuat în ultimul timp importanţa ca material de confecţionare a ambalajelor, fiind puternic concurate de cartonul ondulat şi de materialele plastice. Compoziţia chimică a lemnului nu permite contactul direct cu produsele, deoarece eventualele răşini, substanţe tanante şi uleiuri eterice pot afecta proprietăţile mărfurilor. De asemenea, lemnul are o masă specifică mare faţă de alte materiale (hârtie, carton, textile, materiale plastice etc.) şi constituie un mediu propice dezvoltării microorganismelor şi pătrunderii insectelor; în plus, lemnul este o materie primă valoroasă, care trebuie valorificată superior pe alte căi. Dintre avantajele utilizării lemnului ca material de confecţie a ambalajelor (în special cele de transport) reţinem: − bună rezistenţă mecanică; − bună rezistenţă la uzură; − izolator electric şi termic; Materialele metalice folosite cu precădere la obţinerea de ambalaje sunt tabla din oţel cromată, tabla din oţel acoperită cu aluminiu, tabla din oţel cositorită, foliile şi tablele din aluminiu, staniu, plumb etc. Grosimea acestor materiale variază între 0,1-0,5 mm pentru table şi coboară chiar sub 10 m (micrometri sau microni) în cazul foliilor din aluminiu utilizate la confecţionarea de ambalaje din materiale complexe. Materialele metalice permit confecţionarea de ambalaje sub formă de cutii şi diverşi recipienţi (bidoane, tuburi pentru aerosoli) destinate produselor alimentare perisabile, dar şi unor produse chimice (vopseluri şi alte substanţe peliculogene etc.). De asemenea, foliile metalice se pot folosi în combinaţie cu alte materiale, realizându-se pungi, saci, eventual căptuşeli pentru cutiile din carton, sporind rezistenţa acestora la deformare, constituind şi o barieră împotriva factorilor de mediu, insectelor şi rozătoarelor. Aluminiul este un metal netoxic şi uşor, prezintă următoarele avantaje: poate fi laminat în foi foarte subţiri, este bacteriofug (împiedică dezvoltarea bacteriilor) şi considerat rezistent la coroziune. El se poate colora şi imprima uşor. Totuşi, aluminiul are şi unele dezavantaje, 7 rezultate din modalităţile de obţinere: este energofag şi necesită o tehnologie specială, neaplicabilă altor materiale. Aluminiul pur se foloseşte doar pentru producerea de foi şi conteinere extrudate, în multe alte cazuri realizându-se un aliaj între Al şi un alt metal (Cu, Mn, Mg, Si, Zi etc) din care se produc folii ce intră în componenţa unor materiale complexe de confecţionare a ambalajelor. Cutiile metalice folosite ca ambalaje se pot lăcui în scopul prevenirii modificării proprietăţilor organoleptice ale produsului (gustul, aroma, culoarea), dar şi pentru a împiedica reacţiile chimice dintre unele componente agresive ale produsului ambalat (soluţii acide sau alcaline etc.). Avantajele utilizării materialelor metalice sunt: − previn contaminarea microbiologică şi chimică a produselor prin posibilitatea închiderii ermetice a ambalajului; − conservă proprietăţile iniţiale ale produsului, inclusiv valoarea nutritivă; − permit încălzirea la temperaturi ce depăşesc 100o C (cutiile metalice); − sunt relativ ieftine. Sticla are utilizări variate ca material de confecţie a ambalajelor, fiind întâlnită atât la produsele alimentare, dar şi la cele chimice, farmaceutice etc. Este un material cu structură amorfă, casant, dar are o stabilitate chimică şi termică deosebite, iar proprietăţile sale optice pot fi controlate în faza producerii ei. Accesibilitatea la materiile prime, procesul tehnologic şi randamentul în fabricare menţin o pondere ridicată acestui material în ansamblul materialelor de confecţie a ambalajelor, deşi este puternic concurată de materialele plastice şi cele complexe. Deoarece între sticlă şi produsele ambalate astfel există un contact direct, la nivel internaţional au fost reglementate cantităţile de plumb şi cadmiu extractibile. Dintre avantajele prezentate de sticlă ca material de confecţie a ambalajelor menţionăm: − impermeabilă la gaze, vapori şi lichide; − neutră din punct de vedere chimic faţă de produsele ambalate, nu ridică probleme de compatibilitate; − igienică şi uşor de întreţinut, se spală şi se sterilizează uşor; − se pot obţine variante de sticlă transparentă, translucidă sau opacă, conform necesităţilor; − se poate modela în forme complexe şi permite aplicarea unor marcaje foarte rezistente (prin presare în faza de sticlă topită); − ambalajul este recuperabil şi reciclabil; − costul de obţinere este redus, iar tehnologia se perfecţionează continuu. 8  Desigur, există şi câteva dezavantaje, legate mai ales de slaba sa rezistenţă la şoc mecanic şi termic, precum şi masa specifică mare în raport cu produsul ambalat. Materialele plastice au revoluţionat practic producţia de ambalaje, atât ca ambalaje individuale, cât şi prin integrarea lor în materiale complexe pentru producerea de ambalaje. Materialele plastice constituie ansambluri de compuşi macromoleculari realizaţi fie prin polimerizarea, policondensarea (sau alte procedee similare) a unor molecule cu greutăţi moleculare mici, fie prin modificarea chimică a unor macromolecule naturale. Din aceste motive, familia materialelor plastice este foarte mare, în domeniul ambalajelor o importanţă mai mare având polietilena (PE), polietilena de înaltă densitate (HDPE), polietilena de joasă densitate (LDPE), polietilena tereftalat (PET), polipropilena (PP), policlorura de vinil (PVC), poliamida (PA), polistirenul expandat (PS), poliuretanul (PU) etc. Principalele produse obţinute din materiale plastice destinate sectorului de ambalare sunt filmele şi foliile, la care se adaugă produsele mixte (mai multe tipuri de folii sau filme). Filmele au o grosime de maxim 120 m şi sunt realizate din diferite categorii de materiale plastice. Ele sunt livrate în bobine şi sunt destinate obţinerii de saci şi pungi în care se introduc produsele de ambalat. Filmele de acest gen sunt flexibile şi au menirea de a constitui un strat- barieră în calea agenţilor de mediu, microorganismelor etc., sau pot servi ca lianţi în materialele complexe de ambalare. Astfel, filmele folosite pentru ambalarea mărfurilor pot avea proprietăţi variate, în funcţie materialul de bază folosit: − conferă impermeabilitate în conservarea produsului (PE, PP, PVC faţă de umiditate, iar PET, PVC rigid şi PA faţă de gaze); − sunt retractabile (LDPE); − au stabilitate dimensională (PET şi PP). Foliile pot avea grosimi variabile (între 0,5-2,5 mm), se livrează fie în bobine, fie sub formă plată. Proprietăţile de bază sunt în acest caz rigiditatea şi capacitatea de formare la cald (mai ales PS, PP, PET, PVC). Foliile, ca şi filmele, sunt transparente pentru produsele ce necesită vizualizare, pot avea rezistenţă la radiaţii ultraviolete (UV) şi infraroşii (IR), se pot lipi sau termosuda şi imprima cu uşurinţă. Materialele complexe sunt alcătuite din mai multe straturi (cel puţin două) provenite din materiale aderente între ele, asociindu-se materiale uşoare în scopul obţinerii unui complex de caracteristici superioare fiecărui material component, luat individual. Materialele complexe pot fi după caz folii sau filme, carton acoperit cu ceruri, cu materiale plastice, carton caşurat cu polietilenă asociat cu folie de aluminiu etc. 9  Foliile complexe se clasifică pornind de la natura materialului de bază (stratul aflat la mijloc) folosit ca suport astfel: − foliile pe bază de aluminiu au ca strat interior LDPE sau LDPE şi PP, iar la exterior se găseşte un strat din celofan (pentru produsele sensibile la umiditate) sau folie de poliester (PES) - pentru diferite lichide şi produse vâscoase. Pentru ambalajele etanşe la gaz se foloseşte o stratificare de tip celofan, PES şi PP (stratul exterior), aluminiu (stratul din mijloc) şi PE sau PP (stratul interior). − foliile pe bază de hârtie şi carton se utilizează când se doreşte ca ambalajul să aibă o permeabilitate redusă la gaze şi vapori de apă (combinaţia celofan-polietilenă, complexul hârtie-PVC etc.). − foliile pe bază de pelicule celulozice sunt impermeabile la grăsimi şi se pot suda la cald (termosudură). Exemple de acest fel sunt combinaţiile: film celulozic-PE (pentru produse higroscopice, pentru ambalare în vid sau în atmosferă modificată), film celulozic-PA-PE (are bună rezistenţă mecanică, utilizată pentru produse farmaceutice). Foliile pe bază de materiale plastice cuprind câteva tipuri mai importante, cum ar fi PE- PA (pentru produse lichide, mezeluri şi produse congelate), PES-PE (ambalare în vid, produse sensibile la contactul cu aerul), PE-PA (tot pentru ambalarea produselor alimentare în vid). Cartonul acoperit cu ceruri şi cartonul acoperit cu materiale plastice prezintă impermeabilitate faţă de vaporii de apă şi faţă de grăsimi, rezistenţă la frecare şi o bună capacitate de termosudare. Complexul carton-PE se utilizează pe scară largă la ambalarea produselor alimentare. Ambalajul de tip Tetra-Pak (figura 8.2) reprezintă un carton caşurat, asociat cu folie de aluminiu şi se foloseşte pentru ambalarea lichidelor alimentare sterilizate UHT. Structura ambalajului Tetra-Pak este carton-PE-Al-PE. Alte ambalaje produse de firma Tetra-Pak sunt Tetra Brik, Tetra Aseptic, Tetra Brik Aseptic, Tetra Standard etc. De altfel, în 1989 sistemul Tetra Pak a fost nominalizat de către IFI (International Food Institute) drept cea mai semnificativă invenţie în domeniul alimentar pe ultimii cincizeci de ani. 10  Fig. 8.2 Ambalaje de tip Tetra Pak (stânga) şi Tetra Brik Aseptic (dreapta) Rezumând, avantajele materialelor complexe sunt: − permit termosudarea, deci închiderea etanşă a ambalajului; − constituie o barieră excelentă faţă de oxigen; − pot permeabile sau impermeabile faţă de vaporii de apă, în funcţie de prezenţa aluminiului; − impermeabilitate la grăsimi; − sunt transparente sau translucide, după necesităţi; − nu afectează proprietăţile organoleptice ale produselor. 8.1.4 Metode de ambalare a mărfurilor Ambalajul şi produsul formează un sistem, de aceea metodele de ambalare trebuie să ţină seama de relaţiile de interdependenţă ce se stabilesc între elementele componente ale sistemului. Tendinţele actuale remarcate în concepţia ambalajelor şi a metodelor de ambalare sunt: − reducerea consumului de materii prime şi materiale; − creşterea duratei de conservare a produselor; − sporirea performanţelor ambalajelor prin combinarea materialelor de confecţionare; − facilitarea reintegrării în mediu a ambalajelor în etapa post-consum. Cele mai importante procedee de ambalare sunt: dozarea volumetrică a cantităţii de produs (ambalarea are la bază volumul produsului ce va fi introdus în ambalaj); dozarea gravimetrică a cantităţii de produs (ambalarea are la bază masa produsului de ambalat). Din aceste procedee de ambalare derivă mai multe metode de ambalare:  ambalare colectivă; 11   ambalare porţionată;  ambalare în folii contractibile;  ambalare în vid;  ambalare în atmosferă modificată;  ambalare sub presiune;  ambalare aseptică. Ambalarea colectivă permite gruparea mai multor produse identice într-o singură unitate de vânzare. Se pot utiliza în acest scop hârtia, celofanul, cartonul şi foliile contractibile, multe din produsele alimentare de uz curent fiind ambalate în acest fel. În ambalarea porţionată, cantitatea de produs conţinută de ambalaj este calculată pentru a fi consumată într-o singură folosire. Se utilizează pentru acesta folii contractibile, folii termosudabile, hârtie metalizată, butelii, alveole etc. Produsele ambalate astfel sunt fie puternic perisabile (cum sunt produsele lactate), fie mai puţin neperisabile (biscuiţi, napolitane, cafea etc.). Ambalarea în folii contractibile se foloseşte pe scară largă atât pentru produse alimentare, cât şi nealimentare (cosmetice, medicamente, jucării etc.). Produsele ambalate în acest fel fie au dimensiuni mici, precis determinate, fie permit o porţionare prealabilă în bucăţi uniforme, care se aşează pe o placă suport, având nişte alveole termoformate, după care se închide ambalajul prin aplicarea unei folii contractibile. Se folosesc în acest scop materiale plastice - polietilenă termoconductibilă, policlorură de vinil sau de viniliden, polipropilenă etc. Se cunosc mai multe variante ale ambalării în folie contractibilă: -ambalarea tip "skin1" (în domeniul alimentar folia este transparentă şi adesea permeabilă la oxigen, fiind utilizată şi pentru preparatele şi semipreparatele pe bază de carne); -ambalarea tip "blister" (suportul este plan, iar folia contractibilă este transparentă, impermeabilă şi are alveole termoformate, închiderea realizându-se prin termosudare, lipire sau capsare - de exemplu la medicamente, dulciuri etc. – figura 8.3); Fig. 8.3 Ambalaj de tip “blister” 1 Skin (în limba engleză) = piele 12  -ambalarea alveolară (suportul are alveole termoformate, închiderea realizându-se prin aplicarea unei folii contractibile termosudabile). Ambalarea în vid (sub vacuum) se aplică în cazul produselor sensibile la acţiunea oxigenului, în sensul că îşi pierd proprietăţile organoleptice (culoare, gust, miros, aromă) sau sunt afectate proprietăţile fizico-chimice prin reacţii de oxidare. Folia este complexă (multistrat), putând fi rezistentă şi la acţiunea luminii (folii translucide sau chiar opace, dacă se foloseşte un strat de aluminiu). De asemenea, foliile utilizate pot rezista şi la temperaturi înalte (conservare prin sterilizare), dar şi la temperaturi coborâte (conservare prin congelare). Ambalarea în vid permite păstrarea uniformităţii dimensionale a produsului, deoarece ambalajul capătă - prin scoaterea aerului din interior - o rigiditate caracteristică, care reprezintă şi un "martor" al impermeabilităţii ambalajului. Menţionăm că nu orice produs sensibil la acţiunea O2 poate fi ambalat în aceste condiţii, existând riscul de distrugere (datorită presiunii exercitate) a produselor cu coeziune internă redusă, sau degradarea aspectului la produsele ce conţin grăsimi. Cea mai cunoscută formă de ambalaj în vid cu folie complexă este punga cu margini sudabile (o parte este transparentă, iar cealaltă conţine un strat de aluminiu). Un alt exemplu este punga de tip Cryovac, folosită la ambalarea brânzeturilor, preparatelor din carne etc, procedeu care presupune şi menţinerea, timp de o secundă, a produsului ambalat într-o baie de apă la temperaturi cuprinse între 92o - 97o C. Principiul de bază al ambalării în atmosferă modificată constă în modificarea conţinutului atmosferei naturale, folosind în acest scop N2, CO2, O2, eventual vapori de apă. Gazul sau amestecul gazos folosit se alege în funcţie de natura produsului, având în vedere şi natura materialului de confecţie al ambalajului. Acest tip de ambalare permite controlul reacţiilor de orice natură ce se petrec în interiorul ambalajului, reducându-se astfel riscurile degradării produselor. Azotul este folosit pentru că reduce oxidarea grăsimilor, fiind inert, inodor şi foarte puţin solubil. Dioxidul de carbon are proprietatea de a încetini dezvoltarea bacteriilor şi ciupercilor microscopice, este solubil în apă, deci va fi absorbit de produsele ce conţin apă. Deşi oxigenul este în general evitat (datorită proceselor oxidative), el apare în compoziţia amestecului gazos destinat ambalării produselor din carne deoarece menţine culoarea roşie specifică şi împiedică dezvoltarea unor agenţi patogeni. O variantă a metodei anterioare este ambalarea în atmosferă controlată, care presupune închiderea produsului într-un ambalaj impermeabil la gaze, atmosfera din interior fiind alcătuită 13 din CO2, O2 sau N2, eventual vapori de apă, aceste elemente fiind modificate şi controlate selectiv. Ambalarea sub presiune poartă şi denumirea de "ambalare tip aerosol2". Ambalajul folosit în acest caz este un recipient rezistent la o anumită presiune (cea la care se va face umplerea recipientului respectiv), confecţionat din metal, sticlă sau material plastic şi având montat suplimentar o supapă (valvă) care are rolul de a elibera, prin simpla apăsare, conţinutul recipientului. Dispersia aflată în interiorul ambalajului poate fi eliberată sub formă lichidă, pastă, spumă sau pudră, de aceea domeniile de utilizare ale ambalării sub presiune sunt extrem de variate - produse alimentare, cosmetice, farmaceutice, vopseluri etc. Se folosesc mai multe sisteme de umplere: la temperatură scăzută; la temperatură şi presiune normală. Agentul propulsor poate fi un gaz lichefiat sau unul comprimat. Printre cele mai folosite gaze comprimate se numără azotul şi dioxidul de carbon, la care se adaugă butanul şi propanul (au avantajul că se combină uşor cu hidrocarburile lichefiate, dar sunt inflamabile şi pot deveni toxice). Ambalarea sub presiune oferă şi posibilitatea sterilizării accesoriilor de ambalare, pentru a se elimina riscul recontaminării în timpul operaţiei de ambalare. Această sterilizare se poate face prin aport de căldură sau prin expunerea la radiaţii gamma (procedeu mai scump, dar care menţine etanşeitatea şi integritatea deplină a recipientului). Ambalarea aseptică presupune introducerea unui produs sterilizat într-un vas sterilizat, u