Alexandru Ioan Cuza și Marea Principatelor Române - PDF

ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI MAREA PRINCIPALELOR ROMÂNE-82 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, țările române aflate în vecinătatea unor mari puteri (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus), care doreau să-și extindă teritoriile, au decis să susțină ideea unirii într-un singur...

ALEXANDRU IOAN CUZA ȘI MAREA PRINCIPALELOR ROMÂNE-82 În prima jumătate a secolului al XIX-lea, țările române aflate în vecinătatea unor mari puteri (Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus), care doreau să-și extindă teritoriile, au decis să susțină ideea unirii într-un singur stat, prin intermediul cărturarilor români stabiliți în străinătate, solicitând totodată sprijinul țărilor din vestul Europei Înfăptuirea unirii a fost pregătită din timp. În 1857 au avut loc consultări ale reprezentanților țăranilor, boierilor, orășenilor și intelectualilor din cele două țări române, reuniți în adunările ad-hoc. Printre cei care susțineau ideea unirii se aflau Mihail Kogălniceau (fig. 4), Vasile Alecsandri (fig. 6), Costache Negri și C.A. Rosetti (fig. 10). În ianuarie 1859, românii din Moldova (5 ianuarie) și Țara Românească (24 ianuarie) l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza (fig. 11), realizându-se astfel unirea într-un singur stat sub numele de Principatele Unite ale Țării Românești și Moldovei, cu capitala la București. Cine era Alexandru Ioan Cuza? Alexandru Ioan Cuza provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, a studiat la Iași și la Paris și a urmat o carieră militară. A participat la evenimente istorice importante precum Revoluția de la 1848, anterioare numirii sale ca domn. S-a remarcat prin calitățile sale morale, prin spiritul de dreptate și prin viziunea sa înnoitoare cu privire la un stat modern. Domnia lui Al I Cuza a fost marcată de eforturile de recunoaștere a noului stat de către puterile străine și de organizarea a acestuia. După recunoașterea unirii, Cuza a acordat o atenție deosebită modernizării statului prin adoptarea unor reforme. Între acestea, cele mai importante au fost Legea agrară și Legea învățământului. În timpul lui au fost înființate și primele universități de la Iași (1860) și București (1864). Politica lui Cuza a sporit nemulțumirea politicienilor conservatori care au pregătit îndepărtarea domnitorului de la conducerea țării. La 11 februarie 1866, Al.I. Cuza a fost silit să abdice și să ia calea exilului. Semnificația domniei.Domnia lui Al.I. Cuza a reprezentat o perioadă importantă sub aspectul modernizării și progresului țării.  După abdicarea lui Cuza, politicienii s-au gândit să atragă sprijinul marilor puteri prin numirea ca domnitor al României a unui principe străin, în persoana lui Carol I (10 mai 1866) – fig. 10. Prin această apropiere de principalele case dinastice europene, românii urmăreau obținerea independenței într-o perioadă de criză a Imperiului Otoman, pe teritoriul căruia izbucniseră revolte ale popoarelor subjugate, toate dorind același lucru – eliberarea de sub dominația otomană. Cine era Carol I? Carol I era un principe german din familia Hohenzollern-Sigmaringen, care se înrudea cu regele Prusiei, dar și cu împăratul Franței. A condus țara ca domnitor între 1866 și 1881 și ca rege între 1881 și 1914. În timpul domniei sale s-a adoptat prima Constituție românească (1866), iar țara a cunoscut o perioadă de stabilitate și de progres. S-a preocupat personal de pregătirea ofițerilor și de înzestrarea armatei cu armament nou și modern. În 1873 a început construirea Castelului Peleș din Sinaia (fig. 12). Participarea la Războiul de Independență (1877 – 1878) În anul 1877, Rusia s-a implicat în susținerea luptei popoarelor din Imperiul Otoman, iar România a încheiat o înțelegere cu aceasta prin care permitea trecerea trupelor rusești pe teritoriul românesc. La 9 mai 1877, România și-a proclamat independența. Eroismul ostașilor români la Plevna, Grivița, Rahova, Vidin și Smârdan i-au adus independența mult visată, recunoscută și de marile puteri în cadrul Congresului de la Berlin (iunie – iulie 1978). Astfel, România a devenit o țară suverană, cu drepturi depline în relațiile internaționale, obținând totodată un vechi teritoriu românesc, Dobrogea. Imperiul Otoman s-a destrămat, iar popoarele balcanice s-au constituit în state naționale. După 1878, România a cunoscut un important progres economic, social și cultural, devenind regat în 1881, sub conducerea regelui Carol I. Prin politica externă bazată pe alianțe cu marile puteri s- a prefigurat înfăptuirea unui alt obiectiv de veacuri al românilor – desăvârșirea unității naționale. Dorința marilor puteri de a-și spori teritoriile și influența a reprezentat principala cauză care a dus la declanșarea Primului Război Mondial (1914 – 1918). Alianțele Primului Război Mondial  Acesta avea să pună față în față două alianțe politico-militare: Antanta (alcătuită de Rusia, Anglia și Franța) și Puterile Centrale (formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia). Luptele s- au purtat pe mai multe fronturi, cum ar fi Frontul de Est și cel de Vest din Europa. Participarea României la Primul Război Mondial În perioada 1914 – 1916, România a rămas neutră față de acest conflict, însă în 1916, regele Ferdinand, urmașul lui Carol I, a decis intrarea țării în război de partea Antantei care susținea eliberarea Transilvaniei, Banatului și a Bucovinei de sub dominația austro-ungară. După un an 1916 în care România a înregistrat mai multe înfrângeri, în 1917, soldații români au oprit ofensiva germană în luptele de la Oituz, Mărășești și Mărăști. Deviza trupelor române a fost: „Pe aici nu se trece!“ Războiul încheiat în 1918 cu victoria Antantei și a aliaților săi a marcat dispariția Imperiului Austro-Ungar și apariția pe harta Europei a unor noi state. Pentru România s-a deschis calea către înfăptuirea statului național unitar român. În timpul Primului Război Mondial s-au remarcat prin acțiunile lor și femei. Ecaterina Teodoroiu (fig. 10) a fost una dintre acestea. Născută într-un sat de lângă Târgu Jiu, într-o familie numeroasă, Ecaterina Teodoroiu a plecat la București pentru a deveni învățătoare, iar acolo a contribuit la înființarea primelor organizații de cercetași din țară. După intrarea României în Primul Război Mondial, a activat ca asistentă medicală pe frontul din regiunea natală. Aflând despre moartea fratelui său, căzut pe front, a hotărât să lupte alături de soldați, participând cu eroism la confruntările de pe Jiu, unde a fost rănită. În spital, a fost decorată cu medalia „Virtutea militară“ și avansată la gradul de sublocotenent. Din această postură a participat la Bătălia de la Mărășești, unde a murit comandând un pluton de infanterie. Anul 1918 a adus României împlinirea unui mai vechi ideal: formarea statului național unitar prin unirea tuturor românilor și a teritoriilor locuite de aceștia. La baza evenimentului a stat principiul autodeterminării popoarelor, afirmat pentru prima dată în Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii, potrivit căruia popoarele au dreptul să-și hotărască singure soarta. Etapele realizării statului național unitar român  În martie 1918, Basarabia a hotărât în Sfatul Țării unirea cu România, fiind urmată în toamna aceluiași an și de Bucovina care a proclamat unirea cu Regatul României în cadrul Congresului General al Bucovinei. Unirea României cu Transilvania s-a realizat într-un cadru solemn, la Alba Iulia, unde au participat delegați din toate provinciile și din toate categoriile sociale (fig. 1). Aici, la 1 decembrie 1918, printr-o rezoluție (fig. 5), s-a votat unirea. Astfel s-au pus bazele statului național unitar român. Marea Unire a fost recunoscută de marile puteri după o îndelungată activitate diplomatică desfășurată în perioada 1919 – 1920, purtată de personalități marcante precum Iuliu Maniu (fig. 10), Ion Inculeț (fig. 11), Iancu Flondor (fig. 12) și mulți alții. În 1922 a avut loc încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României Mari la Alba Iulia (fig. 6). Începând cu 1991, ziua de 1 Decembrie a devenit Ziua națională a României. Ca stat democrat de drept, România și-a afirmat, după 1990, dorința de a se integra în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și în Uniunea Europeană. Uniunea Europeană În 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, a propus Germaniei realizarea unei comunități economice. Această organizație, intitulată Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, se constituia la Paris în 1951. În 1993, Comunitatea Economică Europeană se transforma într-o uniune politică cunoscută sub numele de Uniunea Europeană, în baza Tratatului de la Maastricht (Olanda). Statele care doresc să devină membre trebuie să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi: respectarea drepturilor omului, protecția și respectarea drepturilor minorităților, existența unei economii de piață și asumarea obligațiilor ce decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene. Simbolurile Uniunii Europene Steagul Uniunii Europene (fig. 4) cuprinde 12 stele aurii, așezate în cerc, pe un fond albastru, și simbolizează unitatea și identitatea popoarelor Europei. Este folosit oficial ca simbol al Uniunii Europene din anul 1986.  Din 1985 s-a adoptat drept imn oficial ultima parte a Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, numită „Odă bucuriei“, subliniindu-se astfel dorința de pace și solidaritate a statelor membre. Tot atunci s-a hotărât ca data de 9 Mai să fie considerată Ziua Europei. Prin Tratatul de la Maastricht (fig. 11) s-a hotărât introducerea monedei unice euro care să circule pe piața statelor membre ale Uniunii Europene. România și Uniunea Europeană În 1995, România își depunea cererea de aderare la Uniunea Europeană. În anul 1997, în cadrul reuniunii de la Helsinki, s-a decis începerea negocierilor pentru admiterea în Uniunea Europeană a unor noi state, printre care și țara noastră. Anul 2007 a marcat integrarea României în Uniunea Europeană și obținerea statutului de membru al acestei organizații.