Țările Române și Alianțele Creștine: Secolele XIV-XV - PDF

**[Țările Române în alianțele creștine (secolele XIV-XV)]{.smallcaps}** **[mircea cel b ă trân (1386-1418)]{.smallcaps}** **Situația politică europeană în secolul al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea** În a doua jumătate a secolului XIV au loc schimbări importante în ceea ce privește rap...

**[Țările Române în alianțele creștine (secolele XIV-XV)]{.smallcaps}** **[mircea cel b ă trân (1386-1418)]{.smallcaps}** **Situația politică europeană în secolul al XIV-lea și la începutul secolului al XV-lea** În a doua jumătate a secolului XIV au loc schimbări importante în ceea ce privește raportul de forțe din estul și SE Europei. **[U]{.smallcaps}ngaria** ajunge o mare putere în timpul **regelui Ludovic cel Mare** (1342-1382), când anexează Taratul de Vidin, iar din **1370** intră în uniune dinastică cu Polonia, Ludovic devenind și rege al acesteia. După moartea lui Ludovic cel Mare, Ungaria își menține influența în Balcani și în răsăritul Europei, în timpul regelui **Sigismund de Luxemburg** (1347-1437), statul maghiar devenind unul din factorii politici cei mai importanți ai luptei împotriva expansiunii otomane. **[S]{.smallcaps}tatul polon** se consolidează în timpul domniei **regelui Cazimir al IlI-lea** (1333-1370) și mai ales în timpul **regelui Vladislav Jagiello** (1386-1434), dar el nu va avea rol în lupta antiotomană, datorită războaielor pe care le susținea în fața expansiunii cavalerilor teutoni. Schimbările cele mai importante se produc în peninsula Balcanică, unde se ridică cu repeziciune o nouă forță politică și militară: **turcii otomani.** **Expansiunea otoman**ă venea într-un moment în care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul Bizantin nu mai avea forța militară necesară opririi ei. După ce ocupă **Gallipoli (1354)** și se instalează definitiv în Europa, turcii otomani încep **expansiunea rapid**ă **în Balcani.** Ajunși la Dunăre, otomanii nu vor găsi de cuviință că aceasta era un obstacol de netrecut pentru ei, timp de peste un secol făcând repetate încercări de a ajunge în Europa centrală. În alianțele statelor creștine, formate pentru a opri expansiunea otomană, Țările Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când în alianță, când pe cont propriu, susținând apărarea lumii creștine. Primul dintre aceștia a fost Mircea cel Bătrân. **Politica externă a lui Mircea cel Bătrân** Mircea cel Bătrân s-a orientat către o alianță cu Polonia mijlocită de domnul Moldovei, Petru Mușat (1376-1391) încheiată la **Radom (10 decembrie 1389)** și ratificată la **Lublin (20 ianuarie 1390).** Această alianță era menită să asigure Țara Românească în fața unei acțiuni a Ungariei, care revendica Banatul de Severin. Amenințarea otomană era însă resimțită și de regele Ungariei, **Sigismund ,** ceea ce a făcut ca Țara Românească și Ungaria să încheie **o alianță antiotomană, pe picior de egalitate (7 martie 1395, Brașov).** Prin acest tratat cei doi își făgăduiau sprijin reciproc împotriva turcilor și organizarea unei cruciade antiotomane la sud de Dunăre (este primul tratat de alianță privind organizarea unei cruciade antiotomane din SE Europei ! ). Primele confruntări ale lui Mircea cu otomanii au avut loc în 1388, când Dobrogea, în primejdie de a fi cucerită de turci, a fost alipită Țării Românești. În 1392, Mircea a atacat o bază otomană de la sud de Balcani, pentru a opri expedițiile pornite de la acea bază spre teritoriul Țării Românești. Sultanul otoman, Baiazid I, a ripostat, atacând (în toamna anului 1394 sau în primăvara anului următor) Țara Românească. Lupta decisivă a avut loc la **Rovine (10 octombrie 1394** sau **17 mai 1395)** și s-a încheiat cu victoria românilor. O parte a boierimii l-a sprijinit pe un pretendent, **Vlad Uzurpatorul,** care a ajuns la o înțelegere cu turcii, ce implica recunoașterea autonomiei interne a Țării Românești în schimbul unui tribut. În fața succeselor otomane a fost reînviat idealul cruciadelor, sub forma așa-numitelor cruciade târzii. La **Nicopole,** o armată creștină formată din cavaleri occidentali (burgunzi, germani, englezi etc.), oastea regelui Sigismund de Luxemburg și cea a lui Mircea cel Bătrân, a suferit un mare dezastru - **26 septembrie 1396.** Această gravă înfrângere a fost cauzată de tactica militară defectuoasă adoptată de cavalerii occidentali și punea în evidență superioritatea artei militare medievale românești în confruntările cu turcii. În anul **1402,** într-una din marile bătălii ale Evului Mediu, sultanul Baiazid era înfrânt și luat prizonier de cuceritorul Timur Lenk. Acest fapt a aruncat Imperiul Otoman într-o criză caracterizată de lupte pentru tron între fiii lui Baiazid. În aceste lupte a intervenit și Mircea, care a sprijinit pe doi dintre pretendenții la tron: Musa (1409-1413) și Mustafa, ca și răscoala condusă de un agitator social, Bedreddin, trimis de Mircea în posesiunile otomane din Balcani. Era o expresie a puterii și influenței de care se bucura domnul Țării Românești. Ambii pretendenți susținuți de Mircea au fost înfrânți de fratele lor, Mahomed I (1413-1421), iar Bedreddin a fost prins și ucis. În 1404-1406, **teritoriul Țării Românești atinge maxima sa întindere,** lucru care reiese explicit din titulatura pe care o avea Mircea cel Bătrân: *„* \[\...\] *domn a toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și spre părțile tătărești și herțeg,* \[duce\] *al al Amlașului și Făgărașului și domn al Banatului, Severinului și de amândouă părțile peste toată Podunavia* \[Dobrogea\] *încă până la Marea cea mare și singur stăpânitor al cetății Dârstor* \[Silistra\].*\"* Mircea duce o politică externă activă, menită să-i asigure alianțele necesare în cazul reluării războaielor cu otomanii. În **aprilie 1400,** în Moldova îl înlătură pe luga Vodă de la domnie și îl înscăunează pe Alexandru cel Bun. Cu noul domn, Mircea reglementează problemele de hotar printr-un **tratat de alianță și bună vecinătate,** relații care se vor menține în tot restul domniei sale. Prin intermediul acestuia domnul muntean **reia legăturile cu Vladislav Jagiello,** regele Poloniei, cu care semnează un nou tratat în **septembrie 1403.** De asemenea, **restabilește legături cu cneazul sârbilor,** Ștefan Lazarevici. Sigismund de Luxemburg inițiază și el tratative cu Mircea, privind organizarea unei cruciade împotriva turcilor, cei doi suverani întâlnindu-se la **Severin,** la **sfârșitul lunii noiembrie 1406.** La sfârșitul domniei lui Mircea sau în timpul domniei urmașului său, Mihail (1418-1420), otomanii au cucerit Dobrogea, cetățile Turnu și Giurgiu și au obligat Țara Românească să plătească tributul (sumă modică), respectând însă autonomia statului românesc. *Concluzii: Domnia lui Mircea cel Bătrân este cea mai lungă din istoria Țării Românești și a însemnat o perioadă de întărire a instituțiilor interne ale statului medieval românesc. În timpul domniei sale teritoriul Țării Românești atinge maxima sa expansiune teritorială, iar diplomația sa a făcut din Țara Românească un factor politic important în sud-estul Europei, vecinii căutându-i alianța împotriva dușmanului comun: otomanii. Luând în considerare contextul extern în care a domnit, Mircea a reușit să păstreze pentru țară cele două atribute ale suveranității: organizarea politică proprie și credința creștină.* **[iancu de hunedoara (1441-1456)]{.smallcaps}** **Situația politică europeană în prima jumătate a secolului XV** Prima jumătate a secolului al XV-lea se caracterizează prin *confruntarea politico-militară dintre lumea creștină* (susținută prin forțele Papei, republicilor italiene, Ungariei, Poloniei și Țărilor Române) *și cea musulmană* (reprezentată de statul otoman). Ungaria, slăbită de luptele interne dintre marii baroni după moartea regelui Sigismund de Luxemburg, suferă înfrângeri în Serbia (1438), după ce nu a putut împiedica incursiunile azapilor și akîngilor (din 1435-1436) în Transilvania, când Sibiul, Cetatea de Baltă, Brașovul sunt asediate, iar Mediașul și Sighișoara arse. Pierderile teritoriale suferite ca și a influenței politice în Balcani au determinat statul maghiar să fie principalul factor în organizarea ultimelor cruciade antiotomane, desfășurate în prima jumătate a secolului al XV-lea. În susținerea acestor campanii au fost angajate și Țările Române, prin politica de coalizare a forțelor creștine de către voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara. În **toamna** anului **1441,** Iancu de Hunedoara începe campaniile pentru îndepărtarea și alungarea turcilor de la hotarele Țărilor Române. În octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia și pricinuiește o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul și înfrâng oastea transilvană la **Sântimbru (lângă Alba-lulia, 18 martie 1442).** În retragerea lor, otomanii sunt urmăriți de Iancu și înfrânți lângă Sibiu, unde sunt uciși comandantul trupelor turcești, beiul de Vidin, și fiul său (22 martie 1442). După alungarea otomanilor din Transilvania, **Iancu intervine în Țara Românească** și-l alungă de la domnie pe Mircea II, fiul lui Vlad Dracul (iulie-august 1442). În locul acestuia îl așază în scaun pe Basarab II, din familia Dăneștilor, cu care Iancu se înrudea. Schimbarea de domnie făcută de Iancu determină intervenția unui corp de oaste otoman condus de beilerbeiul Rumeliei. Acesta este înfrânt și ucis în lupta care are loc pe **Ialomița,** la **2 septembrie 1442.** Victoriile anterioare ale voievodului Transilvaniei determină Veneția și Papa să propună reluarea cruciadelor împotriva necredincioșilor, mai ales că Bizanțul se afla într-o situație foarte delicată și cerea insistent ajutor. **Apelul Papei Eugeniu IV** la cruciadă nu a fost primit cu prea mare încredere la Curțile europene, astfel că proiectata expediție apuseană în Balcani, însoțită de blocarea strâmtorilor de către flota venețiană, a fost amânată. În acest context, Iancu de Hunedoara și **regele Ungariei Vladislav I (1440-1444),** încep pregătirile cu forțe proprii pentru o nouă campanie antiotomană, în primăvara anului 1443. Oastea creștină se pune în mișcare în septembrie 1443, când trece Dunărea și în drum spre trecătorile Balcanilor îi înfrânge pe otomani pe malurile Moraviei, la **Niș** și **Sofia,** ocupând cetățile de aici. Murad II încheie în grabă pace cu emirul Caramaniei și blochează trecătorile munților Balcani, pentru a-i opri pe creștini să pătrundă spre Adrianopol. La **12 decembrie 1443,** în lupta de la **Zlatița** (la est de Sofia), oastea lui Iancu este oprită în fața unei trecători închisă de turci cu palisade, valuri de pământ și copaci răsturnați. Condițiile iernii determină întreruperea campaniei, pe drumul de întoarcere creștinii înfrâng forțele beilerbeiului Rumeliei **(ianuarie 1444).** În **februarie 1444** oastea maghiară și transilvană intră în Buda, unde era întâmpinată cu mare fast de populația orașului ieșită în stradă. *„Campania cea lungă\" se încheie după 6 luni, în care au fost susținute șase lupte și s-a pătruns în peninsula Balcanică pe o distanță de 300 de kilometri.* Confruntat în peninsula Balcanică cu lupta albanezilor condusă de Gheorghe Kastriotul (Skanderbeg), cu răscoala din Asia Mică a emiratului Caramaniei și cu pregătirile flotei venețiene de a veni în ajutorul Constantinopolului, **sultanul Murad ii începe tratativele de pace cu Ungaria.** Padișahul oferea **condiții foarte avantajoase:** încetarea conflictelor militare timp de 10 ani, retragerea otomanilor din Serbia și nordul Albaniei, înapoierea reciprocă a prizonierilor de război, plata unei despăgubiri de 100.000 de scuzi de aur și ajutor în caz de război. Regele Ungariei, neîncrezător în propunerile de cruciadă care erau avansate de apuseni, acceptă condițiile păcii, încheiată la **Seghedin** în **iulie 1444.** Încheierea tratatului de pace a grăbit trecerea la acțiune a venețienilor, care își trimit flota spre Constantinopol. La insistențele legatului papal, regele Ungariei nu mai recunoaște tratatul și începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444 unitățile regale, oastea ardeleană condusă de Iancu, reunite cu oastea lui Vlad Dracul, domnul Țării Românești trec Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole și Varna. Murad II, în fruntea trupelor otomane (care nu fuseseră împiedicate de flota venețiană să treacă strâmtoarea Bosfor venind din Asia Mică) ajunge în urma unui marș rapid în apropierea taberei creștine de la Varna. Aici are loc **lupta din 10 noiembrie 1444,** în care un atac nechibzuit al regelui Ungariei și moartea sa produc panică și derută în tabăra aliaților și conduc către o inevitabilă victorie a otomanilor. În zadar încearcă Iancu de Hunedoara să-i întoarcă pe fugari *(„noi n-am venit aici pentru rege, ci pentru credință\"),* soarta luptei nu mai putea fi schimbată. Înfrângerea de la Varna dovedea că otomanii erau o putere în plină ascensiune, favorizată și de neînțelegerile dintre monarhii apuseni și cei balcanici, care nu sprijiniseră îndeajuns campania. Rezultatele cruciadei de la Varna l-au convins pe Iancu de necesitatea unei alianțe militare antiotomane cu participarea Ungariei, Țărilor Române și a despoților din Balcani. În 1445 reia ofensiva împotriva otomanilor la Dunăre, prin care cucerește Giurgiu, arde cetățile Turtucaia și Nicopole și asediază Silistra. Moartea regelui Vladislav I (1444) a fost urmată de o nouă criză politică internă. La **1 iunie 1446** a fost **convocată Dieta de la Pesta** care propunea alegerea lui Iancu de Hunedoara ca guvernator al Ungariei, pe timpul minoratului regelui **Ladislau V (Postumul).** Ca guvernator, Iancu a pus capăt luptelor interne, menținând stabilitatea internă, a continuat legăturile cu domnii Moldovei și Țării Românești și a încercat încheierea de alianțe cu sârbii și albanezii. Până în 1453, Iancu de Hunedoara s-a preocupat de apărarea hotarelor și de întărirea Belgradului ca punct principal al opririi ofensivei otomanilor în Europa centrală. În anul 1453, Iancu renunță la titlul de guvernator al Ungariei și-l aduce pe Ladislau V pe tronul Ungariei. Primește în schimb **titlul de căpitan general al Ungariei și Transilvaniei,** pe care îl va deține până la finalul vieții. Venirea lui **Mahomed II (1451-1481)** la conducerea Imperiului Otoman a schimbat politica militară a statului otoman, care trece la pregătiri susținute pentru a cuceri ultimul teritoriu bizantin - Constantinopolul. După ce a blocat orașul, la 6 aprilie 1453 Mahomed II începe asediul capitalei bizantine. Cererile ultimului împărat bizantin, Constantin XII Dragasses, către monarhii apuseni să-i trimită ajutoare a rămas fără răspuns. La **29 mai 1453,** turcii pătrund în oraș, pe care îl jefuiesc timp de 3 zile. Constantinopolul înceta să mai fie capitala Imperiului Bizantin, devenind capitală a Imperiului Otoman sub numele de Istanbul, pentru circa 500 de ani. La începutul lunii iulie Belgradul este înconjurat de oștile otomane, începând asediul orașului. Iancu trece Dunărea cu armata sa și începe luptele de hărțuială a turcilor, până la venirea ajutoarelor. În același timp a dat poruncă să fie adunate toate vasele de pe Dunăre care, împreună cu cele ale Belgradului, distrug flota flota turcească de pe fluviu, deschizând pe o latură încercuirea orașului. Mahomed II hotărăște atacul general pentru ziua de 21 iulie, acesta fiind deosebit de puternic și prelungindu-se până noaptea târziu. A doua zi, Iancu trece la atacul direct al taberei otomane, în timpul căreia sultanul este rănit, aga ienicerilor moare apărându-și stăpânul, iar creștinii capturează tunurile otomanilor. La **23 iulie 1456,** Mahomed II dă ordin de retragere și părăsește în grabă tabăra, mai ales că izbucnise și molima de ciumă. Victoria nu a putut fi fructificată însă de Iancu de Hunedoara, pentru că la **11 august 1456** moare de ciumă, în apropierea taberei de la **Zemun,** pe piatra sa funerară fiind scrise următoarele cuvinte: *„S-a stins lumina lumii\".* În relațiile cu vecinii, domnia lui Vlad Țepeș a fost deosebit de agitată. Încă din primele luni de domnie a intrat în conflict cu fiul lui Iancu de Hunedoara, Ladislau, care ajunsese căpitan general al Ungariei și care îl sprijinea pe un pretendent, din familia Dăneștilor, la tronul Țării Românești. **Relațiile cu Corvineștii** s-au îmbunătățit în anii următori, dar Vlad Țepeș a trebuit să facă o serie de incursiuni împotriva orașelor săsești din Transilvania pentru alungarea pretendenților la tronul său, care erau susținuți de către patriciatul săsesc. Continuând tradiția în relațiile dintre domnitorii români, Țepeș a acordat **sprijin lui Ștefan cel Mare** la înscăunarea sa ca domn al Moldovei, în 1457. Dorea să aibă, astfel, un aliat sigur în lupta contra numeroșilor pretendenți la tron sau un loc de refugiu în caz de necesitate. În **aprilie 1462,** Mahomed II începe **marea campanie împotriva Țării Românești.** O uriașă armată otomană (cea mai mare de la cucerirea Constantinopolului) se pune în mișcare de la Adrianopol spre Dunăre. În fața pericolului otoman, Țepeș pustiește teritoriul de la nord de Dunăre și cheamă oastea mare a țării. Contemporanii apreciază că sub steagul domnului muntean s-a strâns circa 30.000 de oșteni, cifră mult inferioară efectivelor otomane angajate în luptă. În mai 1462 un corp de oaste otomană pătrunde în Țara Românească pe la Brăila, dar este zdrobit de români și aruncat peste Dunăre. Sultanul poruncește trecerea grosului armatei sale peste fluviu pe la Nicopole, Vlad încercând să-i oprească pe malul românesc (la Turnu), fără succes. În condițiile în care oastea otomană se îndreaptă spre Târgoviște, domnul muntean schimbă tactica de lupta și hărțuindu-i continuu, îi provoacă mari pierderi. În apropiere de Târgoviște, Vlad Țepeș săvârșește vestitul **atac de noapte asupra taberei sultanului,** din **16/17 iunie 1462,** provocând panică în rândul otomanilor. Neputând să-l înfrângă pe Țepeș într-o luptă decisivă, Mahomed II a dat ordin de retragere, îndreptându-și oastea spre Brăila, de unde urma să fie îmbarcată pe navele care îl așteptau acolo. O parte a oastei sultanului s-a întors la Adrianopol prin Dobrogea, care se afla atunci sub stăpânire otomană. Retragerea otomanilor s-a făcut „în grabă\", cum scriu cronicarii, iar sultanul a organizat serbări ca și cum ar fi obținut o mare victorie. Campania în sine a fost un eșec total, sultanul nereușind să-și atingă scopul propus: prinderea și uciderea lui Vlad Țepeș și transformarea țării în pașalâc. Cronicile vremii au reținut înfrângerea suferită de turci. Ceea ce nu a reușit sultanul au reușit boierii munteni, ostili lui Vlad Țepeș, care l-au sprijinit pe fratele său la tron, **Radu cel Frumos.** La aceasta se adaugă și faptul că Matei Corvin nu a trimis ajutorul solicitat de Țepeș, mulțumindu-se să apere cetatea Brașovului în fața unei eventuale invazii otomane. Vlad Țepeș este nevoit să se retragă în Transilvania, sperând în reluarea tronului cu ajutorul regelui Ungariei. Matei Corvin însă, nu-l ajută, mai mult, sub pretextul unor scrisori privind o înțelegere (inexistentă) între domnul muntean și sultan, îl pune sub arme și-l închide în apropiere de Buda, unde a stat timp de 13 ani. Creșterea pericolului reprezentat de turci, în anii următori, l-a îndemnat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Țepeș și să-l ajute să-și recapete tronul în Țara Românească, în 1475. Această a doua domnie a fost însă foarte scurtă, deoarece boierii nu uitaseră mijloacele folosite împotriva lor în timpul primei domnii. În urma unui complot al boierilor munteni, sprijiniți de turci, Vlad Țepeș este ucis într-o luptă în decembrie 1476 sau ianuarie 1477. *Concluzii: Vlad Țepeș rămâne o figură controversată în istoria românilor, prin faptele sale impresionând pe contemporani în hotărârea cu care își realiza programul politic: subordonarea boierilor față de puterea domnească și menținerea statutului politic al țării în raporturile cu turcii. Metodele sale de conducere (cu nimic mai crude decât cele ale lui Ludovic XI al Franței sau ale țarului Ivan cel Groaznic al Rusiei) trebuie înțelese în contextul epocii, în care tendințele centrifuge ale boierilor și existența pretendenților la domnie nu puteau fi înlăturate prin mijloace pașnice.* **[ș tefan cel mare (1457-1504)]{.smallcaps}** - - Politica externă a lui Ștefan cel Mare s-a desfășurat într-o perioadă *în care se manifestau asupra Moldovei tendințele de suzeranitate ale vecinilor:* Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman. Perioada relațiilor internaționale desfășurate de Ștefan cel Mare poate fi urmărită de-a lungul a trei perioade: **1457-1471, 1471-1489, 1489-1504.** Fiecare din ele însumează evenimentele care au orientat relațiile cu statele vecine. Dacă în relațiile și conflictele cu Ungaria și Polonia, Ștefan a urmărit să aducă Moldovei un statut de independență și factor activ al relațiilor internaționale din această parte a Europei, în relațiile cu Imperiul Otoman Ștefan a activat ca apărător al credinței, stârnind admirația Europei. *PERIOADA 1457-1471i*n primii ani de domnie, Ștefan s-a orientat în primul rând pentru **normalizarea relațiilor cu Polonia.** Acest fapt era determinat de prezența lui Petru Aron la Camenița (în apropierea hotarelor țării acesta aștepta ajutorul regelui polon pentru a-și relua tronul), dar și de interesul pe care îl aveau polonii în restabilirea legăturilor comerciale, prin Moldova, cu cetățile porturi de la Marea Neagră și Dunăre: Chilia și Cetatea Albă. La data de **4 aprilie 1459,** în urma unor negocieri moldo-polone, se încheie **tratatul de la Overchelăuți** (pe Nistru), prin care regele polon îl recunoaște pe Ștefan ca domn și interzice lui Petru Aron apropierea de hotarele Moldovei. Tratatul înscria și obligația celor două părți la sprijin militar în caz de necesitate. Pentru a da mai multă autoritate actului, Ștefan recunoaște formal suzeranitatea polonă. Era o măsură de prevedere în măsura în care Petru Aron rămânea o primejdie pentru tron, iar în interior încă nu-și consolidase poziția față de boieri. În această perioadă, **relațiile cu Ungaria au fost încordate** din mai multe motive: pretențiile de suzeranitate ale lui Matei Corvin asupra Moldovei, prezența la curtea acestuia a lui Petru Aron (care se refugiase din Polonia ca urmare a înțelegerii dintre Ștefan cel Mare și Cazimir IV) și stăpânirea de către unguri a cetății Chilia, de la gurile Dunării. Relațiile s-au înrăutățit și mai mult în **1465** când Ștefan a ocupat și anexat **Chilia** la Moldova. Ca urmare a evenimentului din 1465, în anul **1467** are loc **expediția maghiară în Moldova.** Oastea regală, cu un efectiv de 40.000 de oameni, pătrunde în țară pe la pasul Oituz, după care incendiind Tg.Trotuș, Bacăul și orașul Roman, s-a îndreptat spre **Baia,** unde ajunge la 14 decembrie 1467. Ștefan atacă cu oastea sa în noaptea de **14-15 decembrie 1467.** Cronicarul polon Jan Dlugosz scrie că din oastea lui Matei Corvin au pierit „multe capete de dregători, căpitani și viteji\" al „căror număr nici să-l scriem nu putem\". Pierderile oastei regale s-au ridicat la 7.000 de oameni numai la Baia, la care se adaugă cei uciși de moldoveni pe drumul de întoarcere, prin trecătorile munților. Victoria de la Baia întărea poziția lui Ștefan în interior, față de boieri, și ridica prestigiul său în relațiile cu vecinii. În 1468 și în 1469, domnul Moldovei face două incursiuni în părțile răsăritene ale Transilvaniei, unde era informat că se găsea Petru Aron, în ultima reușind să-l prindă și să-l ucidă. Cu o poziție internă întărită și cu influență mare în relațiile cu statele vecine creștine, Ștefan cel Mare **refuză plata tributului către Poartă** în **1471**. Sultanul, Mahomed II, nu reacționează imediat, susținând în acea perioadă războaie grele cu Veneția în Marea Mediterană și cu hanul turcoman din Asia (Iran și Irak), Uzun-Hasan. **Ștefan intervine în Țara Românească,** în eventualitatea unui război cu turcii. Convins că într-un asemenea conflict nu va fi sprijinit de Radu cel Frumos, întreprinde campania pentru înlăturarea lui, În noiembrie 1473, oastea moldoveană intră în Țara Românească, îl înfrânge pe Radu cel Frumos la Vodnău și-l alungă de la tron. Înainte de a porni campania împotriva Moldovei, Mahomed II a trimis un sol la Suceava pentru a-i cere lui Ștefan să-i aducă personal tributul restant și să-i cedeze Chilia și Cetatea Albă. Refuzul categoric al domnitorului moldovean l-a determinat pe padișah să-și trimită oastea din Albania, condusă de **Suleiman pașa,** în Moldova, Oastea sultanului, cu un efectiv de 120.000 de oameni, cărora li s-au adăugat 12.000 de munteni, intră în țară și se îndreaptă spre Suceava. În fața puhoiului otoman, Ștefan cel Mare a ridicat o oaste de 40.000 de oameni (boieri, cuteni, răzeși), în ajutorul moldovenilor venind 5.000 de secui, aprox. 2.000 de transilvăneni și 2.000 de poloni. Inferioritatea numerică a fost suplinită printr-o **tactică abilă** ce a slăbit capacitatea de luptă a turcilor. A poruncit retragerea locuitorilor din drumul lor, lipsindu-i să se aprovizioneze pe seama lor, și i-a hărțuit continuu. La începutul lunii ianuarie 1475 Ștefan, prin hărțuieli permanente, îi atrage pe valea Bârladului, unde își crease un sistem defensiv, la sud de târgul **Vaslui.** Bătălia finală s-a dat la **10 ianuarie 1475,** când turcii au fost măcelăriți de armata lui Ștefan cel Mare. Campania din 1475 se încheiase cu un dezastru pentru sultan. Vestea victoriei de la Vaslui s-a răspândit în Europa cu repeziciune. Papa, principii și monarhii vremii s­au întrecut în laude la adresa domnitorului din Moldova, dar acesta nu dorea numai atât, ci dorea să obțină un ajutor concret. În scrisoarea trimisă monarhilor apuseni, la **25 ianuarie 1475,** Ștefan scria: *„De aceea ne rugăm de Domniile Voastre să ne trimiteți ajutor pe căpitanii Domniilor Voastre împotriva dușmanilor Creștinătății, până mai este vreme\".* Aceștia, însă, s-au mulțumit să-i trimită numai scrisori de încurajare și încredere în atotputernicia lui Dumnezeu. În aceste împrejurări grele pentru Moldova, Ștefan cel Mare începe negocierile pentru încheierea unui **act de alianță cu regele Ungariei,** Matei Corvin. La **12 iulie 1475,** la **lași,** domnul își pune pecetea pe tratatul de alianță, prin care cei doi monarhi își făgăduiau ajutor reciproc împotriva otomanilor, îndepărtarea oricărui pretendent de la tronul Ungariei/Moldovei, neînțelegerile dintre cele două părți să fie rezolvate prin tratative. Încheierea tratatului punea capăt vechilor dușmănii generate de războiul din 1467. La 13 mai 1476 o uriașă armată otomană, cu un efectiv de 150.000 de oameni se punea în mișcare (părăsind Adrianopolul) pe țărmul Mării Negre, ajunge la 19 mai la Varna. Totodată, flota padișahului primise poruncă să blocheze țărmul moldovean, între Nistru și gurile Dunării. Hanul tătarilor din Crimeea, acum vasal turcilor, își trimise și el cete să-i atace pe moldoveni dinspre răsărit. Ștefan, cu oastea sa de 16.000 de luptători, după ce-i aruncă peste Nistru pe tătari și încearcă zadarnic să-i oprească pe turci să treacă Dunărea, își fixează tabăra într-un punct întărit pe malul Pârâului Alb (afluent al râului Moldova), la NV de Roman. Datorită veștilor despre o nouă invazie a cetelor de tătari, domnul trimite pe răzeși să-și apere gospodăriile, astfel că în fața turcilor a rămas numai cu boierii și curtenii. Padișahul, în fruntea oștirii sale, după ce a trecut Dunărea, a înaintat pe valea Siretului, spre Suceava. Domnul Moldovei a adoptat aceeași tactică folosită în iarna anului 1475: retragerea locuitorilor și hărțuirea dușmanului prin lovituri rapide, ceea ce provoca mânia sultanului că nu putea angaja lupta decisivă. La 25 iulie 1476, avangarda otomană, comandată de Suleiman pașa, învinsul de la Vaslui, a avut o scurtă luptă cu cavaleria moldoveană, care se retrase în spatele fortificațiilor de la Pârâul Alb. A doua zi, vineri **26 iulie 1476,** turcii atacă cu toate forțele tabăra întărită a moldovenilor. Sunt aruncate asupra fortificațiilor trupele de elită ale padișahului: ienicerii. Artileria moldoveană mătură primele rânduri ale ienicerilor, iar celelalte s-au culcat cu fața la pământ, ceea ce n-au mai făcut până atunci. Intervenția lui Mahomed II hotărăște soarta luptei. Ștefan se retrage cu oastea sa în desimea codrului așteptând întoarcerea răzeșilor, plecați să-și apere gospodăriile de tătari, cu ajutorul lui Matei Corvin. Eșecul în fața cetăților Moldovei, foametea și ciuma care bântuiau printre turci, atacurile oastei lui Ștefan, care se refăcuse și vestea apropierii ajutoarelor trimise de Matei Corvin, l-au silit pe padișah să părăsească țara și să se retragă peste Dunăre. Campania otomană din 1476 s-a încheiat cu un eșec total, Ștefan rămânând domn iar Moldova nepierzând niciun teritoriu. În Europa s-a răspândit vestea înfrângerii sultanului și că o bună parte din oastea sa se înecase în Dunăre, pe care o trecuse „în grabă\". În **1484 are loc campania otomană,** condusă de noul sultan, **Baiazid II (1481-1512),** în urma căreia sunt cucerite **Chilia (14 iulie 1484)** și **Cetatea Albă (5 august 1484).** Cucerirea celor două cetăți și instalarea unor garnizoane otomane a însemnat o grea lovitură pentru Ștefan, care se vedea astfel supravegheat și amenințat permanent. Totodată, turcii controlau comerțul pe Marea Neagră, care devenea „lac turcesc\". Pierderea Chiliei și Cetății Albe însemna o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei, singurul în care Ștefan își mai pusese nădejdea. De la regele Ungariei nu mai putea spera ajutor, iar regele Poloniei condiționase sprijinul împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate. În 1485, Cazimir IV convocase Dieta de la Torun, cu scopul de a cere sfatul nobililor în privința ajutorului către Moldova. Dieta a respins acest ajutor și a pretins încheierea tratatului de vasalitate. Ștefan cel Mare nu a avut încotro și la **15 septembrie 1485,** la **Colomeea** (în Pocuția), în prezența nobilimii polone și a boierilor săi a depus **jurământul de vasalitate regelui polon,** Cazimir IV. Tratatul încheiat nu s-a dovedit prea folositor, pentru că în 1485, Ștefan cel Mare a respins cu forțe proprii incursiunile turcilor în țară - **Cătlăbuga (16 noiembrie 1485)** și **Șcheia (6 martie 1486).** Descurajat și dezamăgit de politica vecinilor săi creștini, Ungaria și Polonia, domnul Moldovei își reorientează politica externă și începe tratativele cu Baiazid II, pentru **încheierea păcii.** Aceasta are loc în **1489,** prin care Ștefan se obligă să plătească tributul anual de 3.000 de florini venețieni, în schimbul recunoașterii suzeranității sultanului. Relațiile Moldovei cu Polonia s-au înrăutățit mai mult după moartea lui Cazimir IV, căruia îi succede la tron fiul său mai mare, **Ioan Albert** (1492-1501). Conflictul dintre Ștefan cel Mare și noul rege al Poloniei avea motive mai vechi. Ioan Albert, încă din 1496, începe pregătirile pentru o campanie prin Moldova, spunea el, pentru a elibera cetățile Chilia și Cetatea Albă de ocupația turcă. În realitate el urmărea îndepărtarea lui Ștefan de la tron și readucerea Moldovei sub suzeranitate polonă. Ștefan a acceptat campania, dar a cerut regelui polon să-și deplaseze oastea pe malul lituanian al Nistrului, promițându-i aprovizionare cu hrană. În septembrie 1497, Ioan Albert asediază Suceava timp de 3 săptămâni, fără a o putea cuceri. Domnul Moldovei a cerut ca oastea polonă să se retragă pe același drum pe care venise, pentru a se evita alte distrugeri. Ioan Albert se abate din drum la Târgu Siret, mergând spre cetatea Hotin. Ștefan cel Mare i-a atacat pe poloni în **Codrii Cosminului** (26 octombrie 1497), provocându-le o mare înfrângere comandantul gărzii regale, trimis în ajutor, fiind luat prizonier. La 30 octombrie 1497, Ioan Albert se afla la Liov. După alungarea polonilor din Moldova conflictul a continuat până în 1499, prin atacuri ale lui Ștefan în Polonia. La **12 iulie 1499** se încheie, între Ștefan și Ioan Albert, **tratatul de pace de la Hârlău,** prin care cei doi își făgăduiau sprijin reciproc în caz de război și „liniște și pace veșnică\" între cele două țări. Problema Pocuției nu a fost rezolvată datorită refuzului regelui polon de a recunoaște drepturile lui Ștefan asupra ei. Ștefan cel Mare s-a stins din viață în ziua de marți, 2 iulie 1504, „la o oră după răsăritul soarelui\", după cum scrie cronica. Cu câtva timp înainte își stabilise succesorul la tron, în persoana fiului său, Bogdan, care va domni între 1504-151