Structuri receptoare PDF

# STRUCTURI RECEPTOARE Condiţiile mediului extern sau intern sunt monitorizate de către celule specializate sau procese celulare numite receptori. Informaţiile preluate de către aceştia sunt transmise prin intermediul neuronilor senzitivi spre arii specifice din sistemul nervos central, unde se for...

# STRUCTURI RECEPTOARE Condiţiile mediului extern sau intern sunt monitorizate de către celule specializate sau procese celulare numite receptori. Informaţiile preluate de către aceştia sunt transmise prin intermediul neuronilor senzitivi spre arii specifice din sistemul nervos central, unde se formează senzațiile specifice. Receptorii pot avea o distribuție largă în cazul simţurilor generale (pentru temperatură, durere, atingere, presiune, vibraţie şi propriocepţie) sau, pentru simţurile speciale (miros, gust, văz, auz şi echilibru), sunt localizați concentrat în regiunea capului, la nivelul aşa numitor organe de simţ. Receptorii constituie componente periferice ale unor complexe funcţionale numite analizatori, care mai conţin şi părți intermediare (fibrele de regulă a trei neuroni - primul aparţinând unui nerv spinal sau cranian, iar ceilalţi doi sistemului nervos central) şi una centrală (o arie corticală specifică). Receptorii pot fi grupați în funcţie de: ## **Excitanul specific:** - **mecanoreceptori,** cei care detectează deformările mecanice produse de atingeri, presiuni, vibraţii (receptori tegumentari, chinestezici, acustici, vestibulari); - **termoreceptori,** detectează modificările de temperatură (terminații nervoase libere); - **fotoreceptori,** pentru lumină (retină); - **chemoreceptori,** sensibili la substanțe chimice specifice (muguri gustativi, epiteliu olfactiv, receptori din sânge pentru oxigen, dioxid de carbon, pH); - **nociceptori**, pentru durere, detectează distrugerile de țesut (terminaţii nervoase libere); ## **Localizare:** - **exteroceptori,** situaţi la suprafața corpului, pentru tact, presiune, durere, variații de temperatură, miros, gust, văz, auz; - **proprioceptori,** percep pozițiile şi mişcările corpului (receptorii mio-articulari, dar şi cei vestibulari); - **interoceptori,** localizați la nivelul organelor interne (viscere), pentru durere viscerală, senzații de foame, sete sau de plin. ## **1. Receptorii cutanaţi** Receptorii cutanați sunt localizați la nivelul tegumentului, mai cu seamă în piele, dar şi la nivelul producţiilor, precum firele de păr şi unghiile. Spre deosebire de alți receptori care au în structura lor celule specializate pentru detectarea unor stimuli, cei cutanați sunt reprezentaţi doar de terminații nervoase (dendritice). Acestea din urmă pot fi simple (neîncapsulate), sau încapsulate (închise în formațiuni conjunctive). ### **1.1. Terminațiile nervoase neîncapsulate** au un caracter de primitivitate, fiind legate, în general, de sensibilitatea grosieră. În această categorie intră: terminațiile nervoase libere, discurile Merkel, plexurile rădăcinilor firelor de păr (figura 1). #### **A. Terminațiile nervoase libere** au o largă răspândire în corp, nu numai în structurile tegumentare (epidermă, dermă, patul şi rădăcina unghiei), ci şi în ligamente, tendoane, capsule articulare, periost, cornee, mucoase, glande. Ele percep, în principal, durerea şi diferenţele de temperatură, posibil şi presiunea. Sunt greu adaptabile la excitanți, senzația indusă de ele fiind persistentă. #### **B. Discurile Merkel** sunt capete îngroşate de terminații dendritice situate la baza celulelor Merkel din stratul bazal al epidermei. Sunt sensibile la presiuni uşoare și par a fi greu adaptabile la stimuli. #### **C. Plexurile rădăcinilor firelor de păr** percep îndoirea firelor de păr prin atingeri slabe şi sunt uşor adaptabile (senzaţia dispare repede, chiar dacă stimulul se menţine). Plexul este format din terminații dendritice care înconjoară foliculul pilos, unele pătrunzând şi în interiorul acestuia, fiind în contact direct cu tija. **Figura 1. Terminaţii nervoase neîncapsulate:** a. terminații nervoase libere; b. disc Merkel; c. Plex nervos al rădăcinii firului de păr. ### **1.2. Terminaţiile nervoase încapsulate** sunt specializate pentru recepția unor stimuli fini. Capsula conjunctivă, prezentă în jurul terminației dendritice, amplifică stimulul specific sau filtrează înlăturându-i pe cei necorespunzători (figura 2). **Figura 2. Terminaţii nervoase încapsulate:** a. corpuscul Meissner; b. corpuscul Krause; c. corpuscul Pacini; d. corpuscul Ruffini. #### **A. Corpusculii Meissner** de formă ovală, sunt localizați în papilele dermice, mai cu seamă la nivelul regiunilor lipsite de păr, foarte sensibile, precum buzele, vârfurile degetelor. Sunt sensibili la atingerile fine, adaptându-se cu uşurinţă la stimul. Corpusculul prezintă, în interiorul capsulei conjunctive, o terminație dendritică spiralată, susținută de celule Schwann. #### **B. Corpusculii Krause** consideraţi până de curând a fi termoreceptori, sunt acum descrişi ca variantă a corpusculilor Meissner specifică mucoaselor (de exemplu, în conjunctiva oculară, mucoasa bucală etc.). #### **C. Corpusculii Pacini** sunt localizați profund, în ţesutul subcutanat, dar şi alte structuri ale corpului (periost, mezenter, tendoane, ligamente, capsule articulare). Percep presiunile, întinderile, vibrațiile de înaltă frecvenţă şi se adaptează rapid. Corpusculul Pacini are o singură dendrită, înconjurată de circa 60 de straturi lamelare considerate a fi celule Schwann aplatizate, la rândul lor acoperite de capsula conjunctivă. #### **D. Corpusculii Ruffini** descrişi şi ei până nu demult ca termoreceptori, astăzi sunt cunoscuți ca fiind sensibili la presiune şi atingere. Sunt greu adaptabili, putând monitoriza o presiune continuă aplicată pe tegument. Localizat în dermă, ţesut subcutanat, capsule articulare, corpusculul Ruffini conţine numeroase ramificații dendritice acoperite de o capsulă conjunctivă aplatizată. ## **2. Receptorii chinestezici** Receptorii chinestezici, numiţi şi proprioceptori, monitorizează întinderea în organele de locomoţie. Ei sunt reprezentaţi de fusurile musculare, corpusculii tendinoşi Golgi şi receptorii chinestezici articulari. ### **2.1. Fusurile musculare (neuromusculare)** Fusurile neuromusculare sunt sensibile la modificarea lungimii unui muşchi scheletic în timpul contracţiei şi apoi a relaxării (scurtarea şi apoi revenirea la lungimea iniţială). Un muşchi conţine circa 50-100 fusuri neuromusculare, situate la nivelul perimisiumului, adică între fasciculele de fibre musculare. Un fus neuromuscular este delimitat de o capsulă conjunctivă şi conţine în interior câteva fibre musculare scheletice modificate, numite intrafusale (au mai puţine striaţii decât fibrele obişnuite, numite în acest caz extrafusale). Fibrele musculare intrafusale prezintă o dublă inervație: aferentă şi eferentă (figura 3.a). Inervația aferentă asigură perceperea modificărilor de lungime a fibrelor musculare şi este asigurată de terminații dendritice, unele dispuse spiralat în jurul zonei mijlocii a fibrelor intrafusale, iar altele distribuite la capetele acestora. Inervaţia eferentă intervine în reglarea sensibilităţii fusului neuromuscular prin modificarea gradului de tensiune (întindere) a fibrelor musculare intrafusale, fiind reprezentată de terminaţii nervoase motorii gamma (fibrele musculare extrafusale primesc terminaţii motorii alfa, care determină contracţia lor). ### **2.2. Corpusculii tendinoși Golgi** Corpusculii tendinoşi Golgi sunt localizați la nivelul tendoanelor, în apropierea joncţiunii musculo-tendinoase (figura 3.b). Ei monitorizează tensiunea din tendon apărută în timpul contracției. Corpusculul tendinos Golgi este reprezentat de o grămadă de fibre conjunctive tendinoase încapsulate, printre care sunt distribuite terminații dendritice. **Figura 3. Receptori chinestezici:** a. fus muscular; b. corpuscul tendinos Golgi. ### **2.3. Receptori chinestezici articulari** Această categorie de receptori, pentru perceperea alungirii la nivelul articulațiilor sinoviale (diartroze), include: - corpusculii Pacini (rapid adaptabili), apreciază acceleraţia şi a mişcările rapide; - corpusculii Ruffini (greu adaptabili), pentru aprecierea poziției articulațiilor care nu se mişcă şi a alungirii celor care se modifică încet; - terminaţii nervoase libere, pot percepe durerea; - receptori asemănători corpusculilor tendinoşi Golgi, a căror funcţie nu este bine cunoscută. ## **3. Receptorii gustativi** Receptorii gustativi, reprezentaţi de mugurii gustativi, sunt distribuiți în mucoasa bucală şi cea faringiană. Majoritatea lor, ca număr circa 10.000, se găsesc la nivelul unor proeminenţe ale mucoasei linguale, numite papile. **Figura 4. Structuri cu rol gustativ:** a. fața dorsală a limbii; b. papilă gustativă circumvalată; c. mugure gustativ. ## **4. Receptorii olfactivi** Receptorii mirosului se găsesc la nivelul epiteliului mucoasei olfactive (figura 5), care căptuşeşte partea superioară a cavității nazale (mai exact, lama ciuruită a etmoidului, cornetele nazale superioare şi parte din septul internazal). Epiteliul mucoasei olfactive este înalt, pseudostratificat, conţinând trei tipuri de celule: receptoare (neuroni olfactivi bipolari), de susţinere şi bazale (celule nediferențiate care asigură înlocuirea celorlalte două tipuri). Situarea neuronilor olfactivi în contact direct cu mediul extern constituie o particularitate, considerată primitivă, întrucât toți ceilalți corpi neuronali sunt plasaţi spre interiorul organismului. Dendrita fiecărui neuron olfactiv se ramifică apical formând "peri" olfactivi, la suprafața cărora se găsesc proteinele receptoare pentru moleculele odorante. Suprafaţa apicală a epiteliului olfactiv este acoperită de un strat de mucus secretat de glandele situate în corionul mucoasei olfactive, dar şi de celulele de susţinere. Mucusul captează moleculele odorante din aerul inhalat şi le dizolvă pentru a le facilita contactul cu "perii" olfactivi. **Figura 5. Mucoasa olfactivă:** a. ansamblu; b. detaliu. ## **5. Receptorii vizuali** Receptorii vizuali sunt concentrați în ochi, la nivelul retinei. Ochiul este un organ fotosenzitiv complex şi înalt specializat, localizat în orbită. Globul ocular are peretele format din trei tunici suprapuse: externă diferențiată în sclerotică şi cornee; mijlocie numită strat vascular, pigmentar, formează coroida, corpul ciliar şi irisul; internă reprezentată prin retina oarbă şi retina vizuală, structura receptoare a globului ocular (figura 6). Interiorul globului ocular este compartimentat în camera anterioară, cuprinsă între cornee şi iris; camera posterioară cuprinsă între iris şi cristalin (lentilă biconvexă); camera vitroasă cuprinsă între cristalin şi retină. Camerele anterioară şi posterioară conţin umoarea apoasă, secretată de procesele ciliare, iar camera vitroasă este ocupată de umoarea sticloasă. ### **5.1. Învelişurile globului ocular** #### **A. Tunica externă sau fibroasă** are două porţiuni: partea care acoperă cele aproximativ două treimi posterioare ale globului ocular, care este opacă şi se numeşte sclerotică şi partea anterioară, redusă ca suprafaţă şi transparentă, numită cornee. ##### **Sclerotica** este o membrană alb-sidefie, rezistentă, groasă, formată din țesut conjunctiv dens, bogat în fibre colagene. Stratul extern al scleroticii se numeşte episclerotică și este conectată la capsula Tenon formată, de asemenea, din ţesut conjunctiv dens. Sclerotica este separată de capsula Tenon prin spaţiul Tenon care asigură mişcarea globului ocular în diferite direcţii. Lamina supracoroidală se interpune între sclerotică şi coroidă. În partea postero- mediană, sclerotica prezintă o zonă perforată, numită lama ciuruită, prin care trec fibrele nervului optic. Sclerotica este slab vascularizată. Joncţiunea între sclerotică şi cornee se numeşte limbus. ##### **Corneea** este o membrană transparentă, incoloră, nevascularizată, inervată de numeroase fibre nervoase amielinice. Este formată din cinci straturi: epiteliul extern cornean stratificat (5-6 straturi celulare), pavimentos, necheratinizat; membrana Bowman formată din fibre colagene şi substanţă fundamentală; stroma constituită din lamele suprapuse de fibre colagene paralele între ele dar şi cu suprafața corneei, fibroblaste cu expansiuni citoplasmatice, toate înglobate în substanţă fundamentală; membrana Descemet mai subțire decât membrana Bowman şi formată dintr-o reţea tridimensională şi omogenă de fibre colagenice; endoteliul cornean care este un epiteliu simplu pavimentos. În regiunea limbus-ului, mai multe canale care drenează umoare apoasă din camera anterioară a globului ocular se unesc la nivelul stromei corneene formând canalul Schlemm. Canalul Schlemm comunică cu venulele scleroticii, care captează astfel umoarea apoasă. Orice obstacol care împiedică drenarea umorii apoase din camera anterioară a globului ocular determină o creştere a tensiunii intraoculare, cauză a glaucomului. #### **B. Tunica mijlocie sau vasculară** cuprinde trei părţi: coroida, copul ciliar şi irisul. ##### **Coroida** este un înveliş puternic vascularizat, format din țesut conjunctiv lax bogat în melanocite care conferă culoarea neagră caracteristică acestui înveliş. Membrana Bruch separă coroida de retina vizuală, iar lamina supracoroidală, de asemenea bogată în melanocite, separă coroida de sclerotică. ##### **Corpul ciliar** este un inel, triunghiular pe secțiune transversală, situat la partea anterioară a coroidei, posterior față de iris. Corpul ciliar este format din țesut conjunctiv lax sustinut de muşchii ciliari, formați din ţesut muscular neted, cu celule musculare dispuse circular (muşchiul lui Rouget sau Müller) şi celule dispuse radiar (muşchiul lui Brücke). Suprafața corpului ciliar dinspre umoarea vitroasă este acoperită cu retina oarbă. Procesele ciliare reprezintă evaginații posterioare ale corpului ciliar (acoperite şi ele cu retină oarbă) și conțin țesut conjunctiv lax şi numeroase capilare fenestrate. Procesele ciliare au rol in formarea umorii apoase care se scurge de-a lungul feței anterioare a cristalinului și apoi între acesta și iris, ajungând în camera anterioară a globului ocular. De la procesele ciliare pornesc fibre care se inseră pe capsula cristaliniană, realizând ancorarea cristalinului. Aceste fibre formează zonula ciliară a lui Zinn. ##### **Irisul** este o expansiune anterioară a coroidei care acoperă parţial cristalinul. Irisul este centrat de un orificiu cu diametru variabil numit pupilă. Suprafața anterioară a irisului are aspect rugos, fiind brăzdată de creste și depresiuni, iar suprafața posterioară este netedă. De la exterior spre interior, irisul este format dintr-un strat discontinuu de celule pigmentare, un strat de ţesut conjunctiv slab vascularizat, care conţine numeroase fibroblaste şi melanocite, un strat de ţesut conjunctiv lax bine vascularizat la care se adaugă cele două straturi epiteliale ale retinei oarbe, dintre care unul, cel intern, este intens pigmentat. Puternica pigmentare a irisului asigură pătrunderea luminii în globul ocular exclusiv prin pupilă. Melanocitele din stroma irisului sunt responsabile de culoarea acestuia. Irisul conţine doi muschi (muşchiul dilatator al pupilei şi muşchiul circular al irisului), ambii formaţi din ţesut muscular neted, cu inervaţie simpatică şi, respectiv, parasimpatică. **Figura 6. Secțiune sagitală prin globul ocular.** #### **C. Tunica internă a globului ocular** este reprezentată de retina, cu cele doua zone ale sale: vizuala si oarbă. Limita dintre retina oarbă şi retina vizuală este marcată de ora serrata. ##### **Retina vizuală** cu rol senzitiv, este formată din două regiuni suprapuse care, de la exterior spre interior, sunt: epiteliul pigmentar şi partea fotoreceptoare (figura 7). ###### **Epiteliul pigmentar** este alcătuit din celule prismatice, cu nucleul dispus bazal. Regiunea bazală a celulelor pigmentare aderă la membrana Bruch, iar regiunea apicală prezintă numeroşi microvili. În citoplasma apicală şi la nivelul microvililor sunt cantonate numeroase granule de melanină, care absoarb lumina după ce aceasta a realizat stimularea celulelor fotoreceptoare. ###### **Partea fotoreceptoare a retinei** are o structură foarte complexă, constituită din mai multe straturi: extern, intermediar şi intern. Stratul extern este format din celule fotosenzitive cu con și cu bastonaş. În retina umană există aproximativ 120 milioane celule cu bastonaş intercalate cu aproximativ 6 milioane de celule cu con. Celulele cu con şi bastonaş sunt neuroni modificaţi, cu un pol reprezentat de o singură dendrită fotosensibilă iar opusul de o terminaţie axonică, aflată în contact sinaptic cu neuronii bipolari. Celulele cu con și cu bastonașe străbat o membrană foarte fină numită membrana limitantă externă, descrisă ca o serie de complexe joncţionale între fotoreceptori și celulele gliale Müller ale retinei. Celulele cu bastonașe conţin purpura vizuală sau rodopsina, iar celulele cu conuri conţin iodopsina. Stratul intermediar este format din neuroni bipolari de două tipuri: celule bipolare difuze, care sinapsează cu cel puţin două celule fotoreceptoare și celule bipolare monosinaptice care sinapsează cu un singur axon al unei celule fotoreceptoare cu con și cu o singură celulă ganglionară multipolară. Stratul intern este format din celule ganglionare (neuroni multipolari) ale căror dendrite se găsesc în contact cu neuronii bipolari, iar axonii converg către papila optică, formând nervul optic. Această regiune, în care nu există celule fotoreceptoare, se numeşte pata oarbă, papila nervului optic sau capul nervului optic. Între stratul celulelor fotoreceptoare cu conuri şi cu bastonaşe şi stratul neuronilor bipolari se identifică stratul plexiform extern, reprezentat din sinapsele dintre cele două tipuri celulare principale. Regiunea care cuprinde sinapsele dintre neuronii bipolari şi celulele ganglionare se numeşte strat plexiform intern. Retina are o structură inversă, lumina străbătând mai întâi stratul celulelor ganglionare, apoi stratul neuronilor bipolari şi abia în final ajunge la nivelul celulelor receptoare cu conuri şi cu bastonaşe. **Figura 7. Structura retinei vizuale:** a. tipuri de celule; b. stratificare aparentă. Retina mai conţine ca neuroni celulele orizontale (stabilesc contacte între diferiți fotoreceptori) şi celulele amacrine (stabilesc legături între celulele ganglionare), iar ca celule gliale, cele numite Müller, cu ramificații asemănătoare astrocitelor şi microgliilor din sistemul nervos central. Zona de acuitate vizuală maximă a retinei este situată la polul posterior al globului ocular şi se numeşte macula lutea (pata galbenă) care are în centrul său o depresiune, fovea centralis. La nivelul petei galbene se găsesc, predominant, celule cu con; în fovea centralis se gasesc numai celule cu con; celulele cu con sinapsează fiecare cu câte un singur neuron bipolar şi acesta, la rândul său, sinapsează cu un singur neuron multipolar, explicând particularităţile funcţionale ale acestei zone. Retina oarbă este formată numai din două straturi celulare. Stratul care aderă la corpul ciliar şi la iris este format din celule prismatice bogate în melanină. Acest strat se continuă cu epiteliul pigmentar al retinei vizuale. Al doilea strat constă într-un epiteliu simplu prismatic nepigmentat şi corespunde stratului senzorial al retinei vizuale. ### **5.2. Mediile dioptrice** Mediile dioptrice ale globului ocular sunt reprezentate de umoarea apoasă, cristalin şi camera vitroasă. ##### **Umoarea apoasă** conţinută în camera anterioară şi cea posterioară a ochiului, este un lichid clar, similar plasmei sanguine. ##### **Cristalinul** are formă de lentilă biconvexă, prezintă o mare elasticitate care diminuează cu vârsta și are trei componente structurale care, de la exterior spre interior sunt: capsula cristaliniană, epiteliul subcapsular cristalinian şi fibrele cristaliniene. Capsula cristaliniană acoperă suprafața externă a cristalinului, este elastică, fiind formată dintr-un matrix de fibre de colagen şi glicoproteine. Epiteliul subcapsular cristalinian este simplu şi cubic, fiind prezent numai la nivelul feței anterioare a cristalinului. Fibrele cristaliniene sunt structuri transparente, alungite şi aplatizate care derivă din celulele stratului epitelial subcapsular al cristalinului. Noi fibre se adaugă în timpul vieţii, încât cristalinul devine odată cu înaintarea în vârstă tot mai convex, mai dens, dar mai puţin elastic, pierzându-şi abilitatea de adaptare la distanţă. ##### **Camera vitroasă** este localizată posterior față de cristalin. Este delimitată de o capsulă şi conţine un gel transparent (umoarea vitroasă) alcătuit din aproximativ 99 % apă, colagen şi glicozaminoglicani. ### **5.3. Anexele globului ocular** Anexele globului ocular (figura 8) îi asigură protecţia (sprâncene, gene, ploape, conjuctivă, glanda lacrimală) sau mişcarea (musculatura extrinsecă). ##### **Conjunctiva** este o membrană mucoasă transparentă şi subţire care acoperă corneea și căptuşeşte suprafața internă a pleoapelor. Este formată dintr-un epiteliu stratificat pavimentos necheratinizat, bogat în celule caliciforme şi un corion format din țesut conjunctiv lax. **Figura 8. Anexe ale globului ocular.** ##### **Pleoapele** sunt pliuri musculo-tegumentare elastice care protejează globul ocular. Prin marginile lor libere limitează fanta palpebrală. Pleoapele sunt ataşate de orbită prin ligamentele (tendoanele) medial şi lateral palpebral. Septul orbital este fascia care căptușește posterior muşchil orbicularul pleoapelor și care reprezintă bariera între pleoapă şi orbită. Extremitățile celor două pleoape se unesc și formează comisura palpebrală medială şi, respectiv, laterală. Marginile libere ale pleoapelor au un sector anterior, la nivelul căruia sunt aranjate genele şi un sector posterior, la nivelul căruia se deschid 20-30 de orificii ale glandelor Meibomius. Marginea pleoapei împreună cu corneea delimitează şanţul lacrimal. În partea medială a marginii libere se află papila lacrimală în vârful căreia se deschide punctul lacrimal. Partea pleoapei cuprinsă între papila lacrimală şi comisura medială este lipsită de gene. Această porţiune împreună cu simetrica sa de pe partea opusă delimitează lacul lacrimal. Fundul lacului lacrimal prezintă caruncula lacrimală şi plica semilunară a conjunctivei. Pleoapa este formată, de la fața externă spre cea internă, din: tegument subțire; strat subcutanat subțire, format din ţesut conjunctiv; strat muscular constituit din muşchiul orbicularul pleoapelor (închide pleoapele), muşchiul ridicătorul pleoapei (ridica pleoapa) şi muşchii tarsali (muşchi netezi, cu inervație simpatică); strat fibro-elastic format din două lame de ţesut conjunctiv fibros; glandele palpebrale tarsale (Meibomius), ciliare (Moll) şi sebacee (Zeiss); strat conjunctiv pe fața posterioară a pleoapelor. Glandele Meibomius sunt glande sebacee mult alungite, cuprinse în grosimea tarsului pleoapei. Ele nu comunică cu foliculii piloşi. Pleoapa superioară conține aproximativ 25 de glande Meibomius, faţă de pleoapa inferioară, în care numărul lor este mai redus. Aceste glande produc o substanță grasă care formează un strat uleios, protector, pe suprafața anterioară a globului ocular, împiedicând uscarea acesteia. Glandele Zeiss sunt glande sebacee modificate mici, conectate cu foliculii piloși ai genelor. Glandele Moll sunt glande sudoripare neramificate, cu adenomer uşor spiralat. Secreția lor este eliberată în foliculii piloși ai genelor. Aparatul lacrimal este format din glandele lacrimale, canaliculi, sacul lacrimal şi ductul nazo-lacrimal. Glandele lacrimale sunt glande tubulo-acinoase localizate în poțiunea antero-superioară, temporală, a orbitei. Sunt formate din lobuli continuați cu 6-12 canale secretorii care se deschid la nivel conjunctival, între marginea superioară a pleoapei și ochi. Secreția apoasă a glandelor lacrimale se scurge pe suprafața palpebrală a conjunctivei și apoi este drenată, prin punctul lacrimal, superior și inferior, în canaliculul lacrimal superior și inferior. Cele două canalicule lacrimale se unesc formând un canal unic care se deschide în sacul lacrimal. Sacul lacrimal se continuă inferior cu canalul nazo-lacrimal care se deschide în cavitatea nazală, în meatul inferior, lateral de cornetul nazal inferior. ## **Musculatura extrinsecă a globului ocular** Mişcările globului ocular în orbită sunt asigare de cei şase muşchi extrinseci, prezentaţi în capitolul 5 (sistemul muscular). ## **6. Receptorii acustico-vestibulari** Receptorii acustico-vestibulari sunt localizați la nivelul urechii interne, componentă a organului acustico-vestibular alături de urechea externă şi cea internă (figura 9). ### **7.6.1. Urechea externă** Urechea externă este formată din pavilion și conduct auditiv extern, fiind separată de urechea medie prin membrana timpanică. #### **A. Pavilionul urechii** este un repliu tegumentar susținut de un cartilaj elastic. Relieful cartilajului auricular este format din ridicături (helix, antehelix, tragus, antitragus, arcuate și tuberculare) şi trei depresiuni (scafa, fosa triangulară şi conca). #### **B. Conductul auditiv extern** cu o lungime de 2,2-2,6 cm, are peretele format din ţesut cartilaginos elastic în treimea externă şi ţesutul osos al osului temporal, în cele două treimi interne ale sale. Conductul este căptușit cu tegument ce are anexe la acest nivel: fire de păr, glande sebacee şi glande sudoripare apocrine modificate numite ceruminoase (secretă cerumenul). #### **C. Membrana timpanică** este subţire, rezistentă, de forma unui con turtit cu vârful spre interior. Este formată din două lame epiteliale, epidermă subţire, pe faţa externă, şi un epiteliu simplu cubic, continuat cu epiteliul care căptușește urechea medie, pe fața internă. Între cele două foițe epiteliale se găseşte o lamă subțire de țesut conjunctiv bogat în fibre colagene şi elastice. Partea superioară a membranei timpanice este mai puțin întinsă, mai transparentă şi conţine o cantitate mai redusă de ţesut conjunctiv. Această regiune se numeşte membrana lui Schrapnell. **Figura 9. Alcătuirea urechii.** ### **6.2. Urechea medie** Urechea medie sau cavitatea timpanică este săpată în stânca osului temporal şi se întinde de la membrana timpanică la fereastra ovală şi fereastra rotundă. Comunică anterior prin trompa lui Eustachio (căptușită cu un epiteliu pseudostratificat ciliat) cu faringele, iar posterior cu cavităţile procesului mastoid al osului temporal. Cavitatea timpanică este căptușită cu un epiteliu simplu cubic. Acest tip de epiteliu acoperă toate structurile din urechea medie. Legătura între membrana timpanică şi membrana ferestrei ovale se face printr-un lanţ de osişoare legate prin articulații de tip sinovial: ciocanul (malleus), nicovala (incus) şi scăriţa (stapes). Articulația între ciocan şi nicovală este relativ imobilă. Ciocanul este format din cap, gât şi mâner şi două procese, unul lung, anterior şi unul scurt, lateral. Scărița are un cap articulat cu nicovala, o bază plată aplicată pe membrana ferestrei ovale şi două brațe, care unesc capul cu baza. Conexiunile între osişoare şi pereţii cavității timpanice se fac prin ligamente (figura 10). În cavitatea timpanică există doi muşchi mici, muşchiul ciocanului şi muşchiul scăriţei. **Figura 10. Urechea medie.** ### **6.3. Urechea internă** Urechea internă sau regiunea labirintică a urechii cuprinde labirintul osos săpat în stânca temporalului şi labirintul membranos (figura 11). **Figura 11. Urechea internă:** a. ansamblu; b. secţiune prin canal spiral. #### **A. Labirintul osos** este format din vestibul, melc sau cohlee şi trei canale semicirculare (anterior, posterior şi lateral). Melcul osos are aproximativ 3,5 cm lungime şi este format dintr-un canal spiral răsucit de două ori şi jumătate în jurul columelei. Lama spirală se desprinde din columelă şi se răsuceşte în jurul acesteia pe toată lungimea canalului spiral. Lama împarte canalul spiral într-o rampă superioară, vestibulară şi una inferioară, timpanică, care comunică cu urechea medie prin fereastra rotundă şi cu spațiul subarahnoidian cranian prin canalul perilimfatic. Rampele comunică între ele, apical, prin orificiul numit helicotremă. Labirintul osos conţine perilimfă. #### **B. Labirintul