Marea Trancăneală - Ediția a IV-a PDF

BC UI AS I/C EN TR AL UN I „i VE RSI TY...

BC UI AS I/C EN TR AL UN I „i VE RSI TY i, LIB LC îs RA “7 RY BC UI AS I/C EN TR AL UN IV ER SI TY LIB RA RY  PUII, sua RY i 4 În memoria Îui Florin Mugur, RA editorul primei ediţii LIB TY Au fost singurele modificări față de prima ediție. Era o vreme a exhibării mutilărilor de altădată și deopotrivă una a - SI renovărilor de tot felul, inclusiv de fațade, iar autorul a con- ER siderat inutile atît reconstituirea fragmentelor cenzurate, cît și revizuirea eventuală a textului. Deși putea să pară o abatere IV de la această conduită, restaurarea titlului original avea o Jus- UN tificare documentară : înainte ca volumul să ajungă la cen- zură, autorul publicase prin reviste cîteva fragmente și anun- țase, nu chiar inocent, cum avea să se cheme cartea. AL Această a treia ediţie, care este în realitate a patra dacă nu- TR mărăm şi versiunea în limba maghiară, apărută la Tîrgu-Mureş în anul 2000 (A nagy 2sibvasar, Editura Mentor), este scoasă de Editura Compania în Anul Caragiale, cînd se împlinesc EN 150 de ani de la nașterea autorului Scrisorii pierdute şi 90 de I/C la moartea lui. Ocaziunea fiind oarecum specială și întrucîtva solemnă, AS autorul crede nimerit, ba chiar de datoria lui, să facă anume precizări. Nu însă despre propria-i scriere, ce s-a bucurat, la UI ediţiile anterioare, de ecouri critice şi foarte favorabile, dar şi violent nefavorabile (de curînd a fost calificată drept «un BC pamflet împotriva poporului român »), ci despre obsedanta, |  A , PD d wa d pr pa ) | "0, S.A.M.0 mamar a pi A 1 0% aa RY 40% MA > mt mape erei i. ASA... ai | e eXe- 5 e Dar ca AP +3 RA pr dA PEcopo, 3! tot LIB dă, ) TY pentru mulți, problemă a raportului dintre « lumea lui Cara- giale » și «lumea românească ». SI ER Neted spus, autorul ştie că tentația de a identifica lumea imaginară a unui scriitor cu lumea reală e mare ; că.e puter- IV nică şi, uneori, e chiar irezistibilă ; că e veche, de nu și eternă; cu toate acestea, el crede că nu e și mai puțin imbecilă, ori- UN cum ar fi luată. Jar imbecilitatea e în sine cu atât mai primejdioasă, cu cît AL nu doar există într-o infinit mai mare cantitate și răspîndire decât inteligența, ci pentru că, de regulă, se manifestă luînd TR înşelător formele acesteia. Un imbecil necontrafăcut este un înger, dar această specie EN a devenit din ce în ce mai rară. Dacă va fi existat vreodată și nu va fi fiind, ca şi «bunul sălbatic », un mit cultural. Ori- | I/C cum ar fi, nu e nimic mai detesțabil decît un imbecil « in- teligent » sau o imbecilitate consacrată, cultural ori social, ca AS inteligență. | | UI Nimic mai detestabil și, poate, nimic mai periculos. Într-o conferinţă despre prostie (Uber die Dummheit), ţinută la Viena BC în martie 1937, Robert Musil observa că trebuie făcută o dis- 2  RY RA LIB TY tincţie între «prostia ocazională sau funcțională și prostia SI constantă sau constituţională ». Condiţiile actuale de viaţă, ER continua el, « alcătuiesc un ansamblu atât de vast, atât de com- plex, atât de haotic, încît prostiile ocazionale ale indivizilor IV pot antrena cu ușurință o prostie constituțională a comu- UN nității », încât se poate concepe «o societate atinsă de anu- mite defecte mintale ». Este foarte probabil că tendința ocazională de a identifi- AL ca lumea unui scriitor cu lumea reală s-a întărit și s-a răspîn- TR dit, «a devenit constituțională », în termenii lui Musil, odată cu ușurarea comunicaţiilor și cu omogenizarea complexă a EN societăților. Nu e deloc o noutate, spre exemplu, că prin mij- locirea presei neroziile, imbecilitățile, stupiditatea se răspîn- I/C desc atât de mult şi se impun cu atâta repeziciune, încît alte- rează integritatea mintală a unor întregi comunități, nu doar AS a unor indivizi izolați sau a unor grupuri restrînse. Cretini- zarea societăților totalitare furnizează în acest sens exemple UI de neuitat. | Societăţile totalitare nu reprezintă însă decit faze explozive, BC intens acute, poate faze de metastază, nicidecum stări ale 3  RY RA LIB TY imbecilizării normale. Mult mai răspîndită și probabil fără leac SI este imbecilizarea « uşoară », în doze mici, suportabilă, chiar ER agreabilă, uneori indispensabilă, în orice caz, deseori insesi- zabilă şi întotdeauna cotidiană. E o imbecilizare « drăguță », IV simpatică, « dulce », vioaie, încântătoare, ataşantă, sociabilă. 'Te UN cucereşte, te laşi cucerit — și intri în rîndul lumii. Din acest punct de vedere, opera lui Caragiale poate fi considerată în mare parte o enciclopedie a imbecilității și a - AL imbecilizării. « Lumea lui Caragiale nu e departe de lumea comediilo gorilelor. Lumea r e lumea unor pri- lui Caragiale TR mitivi ce cred că au scăpat de primitivitate şi de viaţă vege- tativă pentru a trăi din viaţa oamenilor cugetători », a Scris EN cîndva E. Lovinescu. El credea însă că « materialul » acestei opere este perisabil, « puțin trainic », supus măcinării timpu- I/C lui. Nu s-a întîmplat însă așa, și nu s-a întîmplat fiindcă im- AS becilitatea şi imbecilizarea — « materialul » adevărat al acestei opere — sînt fără moarte. UI Legătura lor cu lumea reală românească, din vremea lui Caragiale sau de mai târziu, este de aceeași natură cu legă- BC cura dintre acel « drac şi jumătate » trimis pe pămînt cu o grea 4  a Ry PA RY RA LIB TY SI sarcină de Dardarot, « împăratul Iadului », și viața omenească. Dracul se « împelițează din cap pînă-n călcîie în chip de om ER muritor », cum îi poruncise Întunecimea Sa, și descinde în Bucureşti, ca negustor, sub numele de Kir Ianulea, cum se IV poate citi în povestea lui Caragiale cu același titlu. Povestea UN dracului împieliţat ca om nu era însă nouă. «De cînd lumea — își prevenise Caragiale cititorii — po- veştile sînt ale lumii, însă, firește, felul povestirii lor rămâne AL oricînd al povestitorului — precum Maica Precista este a tu- TR turor creștinilor, dar o icoană cu chipul ei e a meşterului care a zugravit-o, în felul lui. Îndură-te, tu, prea sfîntă și pururea EN curată Fecioară, de toți zugravii și ajută-i să nu prăpădească vreme şi văpsea degeaba !» I/C După ştiinţa autorului cărții de față, fatalmente mărginită, nu se întîmplă prea des ca prea sfintei și pururea curatei AS Fecioare să i se ceară îndurarea, adică-ajutorul pentru scrierea unei poveşti care începe în iad, se continuă la București și UI se încheie de unde pornise. El, autorul acestei cărți, îşi amin- BC __teşte însă că prin anii '80, la București, a avut fericitul prilej de a o întâlni pe Cella Delavrancea, nonagenară pe atunci, | 5 despre care: ştia că îl cunoscuse bine, chiar foarte bine, pe C aragia le.A întrebat-o cum era Caragiale, firește. | ' — -S :2 Bv E — a Y. = SE ră3 & £ Aa O n") O [e Pi cui E a,5 Vw 33 S a G D.— 2 cc GG ŞI am D ce a E SU a 0 ) LL £ >» R CI a = G 3 8 5 2 9 5 2 O vV) — Era un diavol! RA LIB I TY RS VE NI LU RA a a T N |. EN i I/C AS UI Precizare. Citatele din scrierile lui I.L. Caragiale s în t reproduse din A BC ediția critic ă Opere-IL.L. Caragiale, de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu “Călin, Editura pentru literatură, vol. I-IV, 1959-1965. 6  Lumea aceasta se aseamână cu un vast bilei, În care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binele, nimic durabil. RY LL. Caragiale (1896) RA LIB TY SI ER IV UN AL TR EN I/C AS "o >.. UI BC Et  R Y —_ — De unde di ? ————— RA — Am fost pe la berării cu niște prietini. — Ce mai e nou ? LIB — Prost, monşer... I.L. Caragiale— Sitrațiunea I TY Ocupaţia cea mai răspîndită în tulde vorbă. Au, n= RS lumea lui Caragiale e sta- bă, acesti oameni abia așteaptă un VE prilej ori un pretext să-nceapă « o discuţiune », de obicei una « foarte animată » și mai întotdeauna mult prelungită. - NI "De fapt, treaba lor nici nu este alta. Vorbitul este chiar viața lor. LU Dar ei nu trăiesc pentru a vorbi ; nu sînt mistuiți de pa- RA tima oratoriei, deși le place să țină împleticite lungi dis- cursuri. Nu au nici pasiunea dezbaterii publice sau a disputei T amicale de idei şi de opinii, cu toate că îi stăpineşte o insaţia- EN bilă poftă de « conversație » ; dar nu suportă să fie ConNtrazIșI ;. altfel, sînt complet nu sînt naturi colocviale. În generdeal, I/C lipsiti de pasiuni: se-nfierbîntă ușor, însă renunță repede, din cînd în cînd de AS învinși-de o indgrea, ole ită zguduită zeuduită tresăriri epileptice. Uneori, totuși, înscenează și imită pasiuni, UI conducîndu-se după modele abstracte, aduse la înțelegerea lor ; suplinesc astfel absența caracterului printr-o aparență de BC temperament. Au, sub aspect social, numai deprinderi și ocu- 8 - paţii. Deprinderile sînt aproape instinctive, adînc înrădăci- nate, rezultatul unei istorii convertite în biologie ; rămîn ace- Jeași de la o generație Ja alta, constituind o moștenire pe care RY nimic nu o poate spulbera. Ocupațiile, în schimb, sînt efe- mere și derizorii, reflectând neîncetatele metamorfoze impuse RA de adaptarea la actualitate ; doar vorbitul e singura statornică și acaparantă. LIB Fiindcă ei vorbesc pentru a trăi ; mai exa TY iluziona E trăiesc. Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop : este o formă de viață. Ei vorbesc aşa cum peștii înoată SI şi păsările zboară. A vorbi înseamnă în această lume a exista, o activitate absorbantă, cu— DN ER iar vorBitul tine loc de orice. Este - functii complexe și întrepătrunse. Este şi un drog, narcoti TI ZO Zează, dar este şi un înlocuitor perfect de existență în real : IV F [i A.. A ————— O azil a ultiznul stadiu al mistificării trăitului, Și e, în UN mintuire : săi vorbească e tot ce_ - același timp, ŞI un surogat dedin. “. T + A Tr La le-a mai rărnas acestor oameni ; e tot ce mai pot face. AL Ei se exilează în limbuţie. TR Si vorbesc. 'Trăncănesc. Flecăresc, pălăvrăgesc, sporovă- iese. Bat câmpii. Delirează. Strigă, spumegă, țipă, scrisnesc, EN ă, se văicăresc, birfesc, amenință, apostrofează, ridiculizeaz ă, « tachin ează ». besc protestează, colportează, comenteaz I/C țuit, incoerent, dezart la nesfârşit, dezlănspună, iculat, aberant, ne-cu AS buneşte, fără să cel mai adesea , nimic, dar mereu O energie inepuizabilă. Parcă sînt disperaţi ; poate chiar sînt, UI ușor, fără s-o spună ; tot nu lezar folosi ; preferă să ia totul în bol- dar voioșia la care ajung are O anumită sinistritate. Sînt BC navi de cuforie. Ce s-ar întîmpla cu aceşti oameni dacă, 3 rămânînd așa cum sînt, ar fi constrânși la muţenie ? Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, iar în absenţa grosului fum de cuvinte, în absența norilor de vor- Y be, ilarianta ei imagine ar căpăta, limpezindu-se,| un atroce R aspect apocaliptic. Și-ar pierde, în orice caz, pînă și ultima RA aparenţă de viaţă. De viaţă, nu de umanitate — pentru că este, în fond, o sublume ; un conglomerat rezidual în continuă LIB fermentație logoreică. O formaţiune teratologică. TY Discontinuă la nivel individual, emisia lor verbală pro- colectivă. În lumea lui Caragiale i duce o permanentă zarvăarva COC I RS nu este niciodată liniște, dar zaomotul șii agitația nu înseam- CAE tii nă Viață trepidantă, ci consum deraiat de vitalitate. Este o VE lume-bazar, unde se forfoteşte fără contenire, iar gălăgia nu încetează vreodată. NI ZI şi noapte, pe străzile înecate în praf, noroioase ori tro- ienite, după anotimp, mișună o mulțime bezmetică în cău- LU tare de nu se știe ce. Un furnicar isterizat. | La orice oră crâșmele sînt pline și zumzăie ; se bea şi se mă- RA nîncă, dar mai ales se vorbeşte. Iată o scenă obișnuită : « Tîr- ziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă îîntr-o T berărie... » Pofta de vorbă apropie și organizează ; este un EN liant social ; nu durabil, dar omniprezent. Nu-i stă în cale nimic. Nici chiar vremea rea, « cîinească », nu-i poate opri pe I/C aceşti oameni, care se simt la largul lor doar împreună și cât AS mai mulți, să se strângă laolaltă și să pălăvrăgească despre te miri ce, să se vaite de una sau de alta, să facă teorii, locul UI obișnuit de adunare fiind crîșma: « La răspîntia unei maha- Jale mărginașe, strălucește de departe îîn fel de fel de fețe BC geamlicul unei cîrciume, razele lămpii din tavan trecând afară IO  prin clondire pline cu deosebite vopseli străvezii. Afară e o vreme cîinească ; plouă ca prin sită şi bate vînt rece. Începe iarna. A-nnoptat bine. Prin dîra de lumină, se vede o umbră RY înaintînd cu pași grăbiţi. Umbra urmează calea luminată, ferindu-se de băltoace, se apropie și intră în cârciumă. » Be- RA răriile, bodegile, birturile, cîrciumile, cafenelele sînt în această lume temple, locuri de comuniune, iar vorbăria are şi o sem- LIB nificaţie ritualică. | TY Și trebuie să-i înțelegem pe aceşti oameni : trăncăneala este spaţiul libertăţii lor. Scena pe care li se îngăduie să fie. SI Teritoriul în care există. Se îmbată cu vorbe, alunecînd în ER trăncăneală ca într-un vis provocat. Logoreea lor este som- nambulică, are aspect de transă ; par stăpîniți de o putere IV necunoscută. Vorbind, ei uită de tot și de toate. Uită de sine, uită de lumea în care trăiesc, inventîndu-se și inventindu-și UN un alt univers, compus exclusiv din cuvinte. Devin (încearcă, își închipuie că devin) alții. Își creează o lume fantasmatică, AL unde li se permite și își permit aproape orice, deși numai în * vorbe. Aceasta e, cel puţin, iluzia lor ; credința lor. TR Vorbitul reprezintă suprema voluptate îîn lumea lui Ca- EN rapiale, este visul de aur al fiecăruia și al tuturor, satisfăcut și I/C reînnoit cotidian. « Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic ; e vesel și are poftă de con- AS vezrsaţie » : în această lume nimic nu valorează cît o conver- sație, deşi orice conversație nu valorează nici doi bani. Im- UI portant, foarte important, cel mai important este să se stea BC de vorbă, indiferent cu cine, indiferent despre ce. Un om singur este în această lume un om în așteptare : un om care II aşteaptă să « pice », adus de hazard, cineva. « Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie, și fiindcă am poftă de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean iubitor ca mine R Y de aer curat, să respirăm împreună»: oricine jar «pica», el RA este binevenit. Umple un gol, populează vidul. Nu pentru multă vreme, nu cu adevărat ; dar spaima de singurătate fiind LIB pur fizică, împotriva ei se luptă prin elementara nevoie. de simplă prezență fizică a cuiva. Gradul zero al raporturilor cu “celălalt și cu ceilalți. | a TY Un antidot eficient al solitudin este cheful : « remii sin- ii gură și ambetată ; sunt foarte rău bolnavă : vino negreșit, am I RS poftă să-i tragem un chef» — îl convoacă Miţa Baston pe Nae Girimea la o întâlnirede amor din ale cărui promisiuni şi an- VE ticipări lipseşte însă orice sugestie erotică, termenii accen- tuați fiind singurătatea și antonimul său de serviciu, cheful. NI Reprezentând și o formă degenerată de comunicare, cheful LU satisface probabil şi în plan sexual : un efect totalizant foarte specific lumii lui Caragiale. | RA Compusă din amici foarte sociabili, veseli și comunicativi, care se amestecă și intră-n vorbă unii cu alții dintr-o dată, T EN ) fără tatonări prealabile, deseori și fără să se cunoască, lumea _aceasta e în fond roasă de plictiseală și de singurătate. Pofta I/C de vorbă creşte dintr-un vid lăuntric, nu are nici o legătură cu persoana, cu individualitatea celuilalt sau a celorlalți ; aceș- AS tia sînt necesari numai ca obiecte însuflețite ; ca decor uman. Doar marile catastrofe colective anulează instantaneu dis- UI tanţele dintre indivizi, sub presiunea lor regresîndu-se tem- -porar în solidaritatea atavică a instinctului de hoardă; în BC lumea lui Caragiale starea aceasta este însă permanentă, con- 12  a și stituind regimul ei normal de existență, deși fraternizare acere solidaritatea nu mai exprimă aici decât o generală compl ii vin și într-o generală complicitate. În berării, necunoscuţ RY ast- se așază fără să ceară permisiunea la mesele transformate interpelat, apu- fel în ciorchini umani ; eşti bătut pe umeri, RA cat de guler, injuriat, apostrofat de inși pe care nu i-ai văzut niciodată ; o familiaritate lăbărțată îngăduie absolut orice. LIB Nu exis, tăla spaţ iu de viață inti mă în lumea lui Caranțegialso-e. Nu există fel, nici măcar bănuiala vreunei difere TY indivizi : AX10- ciale, intelectuale sau de orice altă natură între ează logia socială a fost abolită. « Am auzit, dragă » — se adres SI prin gara nevasta unui potentat local reginei aflate în trecere ER nuă în oraşului — « că ați fostără cam bolnăvioară !» Şi conti Se vede... Fie, același ton Și stil : « Dar acu te-ai făcut bine... IV » Cînd că frumoasă eşti ! să nu-ţi fie de deochi ! să trăieşti !... întâlnirea cu copilul primei doamne a orașului, prezent și e] la UN ză re- familia suverană, se scobeşte în nas, mama îl apostrofea laxat: «— Nu ţi-e ruşine să bagi mîna-n nas |... şezi frumos ! AL r, soția te vede madam Carol! », « madam Carol» fiind, desigu fiica prințu- lui CarolI de Hohenzollern, regina Elisabeta, TR a, lui de Wied, înrudită cu familiile domnitoare din Oland inţă Suedia şi Rusia. Lumea aceasta trăieşte în deplina conşti EN zi a lipsei de valoare a persoanei ; şi este alcătuită din indivi se atât de asemănători unul cu celălalt, încît aceştia nu doar I/C oricînd confundă între ei, dar îşi schimbă și își pot schimba AS rolurile, poziţiile, funcţiileși opiniile, atitudinile şi convin- confundă cu gerile. Lache se confundă cu Mache, Mitică se Sul UI Cheres- Costică, Nită se confundă cu Ghiţă — și viceversa. pe tegiul Dumitrache, mahalagiu.cu mintea boantă, se jură BC escu, « favuride » («să-mi tai mie favuridele ») ; prefectul Tipăt I3 Ă om subțire și cu carte, se jură pe mustăți («să-mi rază mie mustăţile ») ; această lume e foarte omogenizată. R Y Termenul însuși de conversație, deși frecvent este oare- RA cum impropriu, fiindcă în lumea lui Caragiale dialogului îi este mai întotdeauna preferat monologul, interlocutorul fiind LIB redus de obicei la condiţia pasivă și subalternă de ascultător, dacă se poate, admirativ fără rezerve. Partenerul ideal de con- versaţie în lumea aceasta este cel care încuviinţează grav și TY pătruns de respect tot ce zice vorbitorul (« Rezon !») ori se uimeşte de strălucirea și profunzimea spuselor lui (« Ei ! cum I RS le spui dumneata, să tot stai s-asculți ; ca dumneata, bobo- cule, mai rar cineva !»), exclamând cu încîntare « Bravos!». VE Pofta de a vorbi şi setea de aplauze sînt de nedespărțit în lumea lui Caragiale. NI Fiecare « amic » se află de aceea în perpetuă goană după LU « amici » dispuși să-l asculte, să-l asiste, să-l aprobe, să-l placă și, de ce nu, să-l ovaționeze. | | Cine trăncăneşte are nevoie de public în primul rînd, nu RA de teme ori de subiecte. Acestea sînt la-ndemiînă într-o abun- denţă generos oferită de însuşi mereu schimbătorul prezent, T EN singura dimensiune temporală care contează în lumea lui Caragiale : eternele și de fiecare dată altele « chestiuni Ja or= I/C dinea zilei », toate, de bună seamă, « arzătoare » și «vitale ». Se discută despre multe : despre alegeri, despre « noul impo- AS zit asupra ţuicii », despre apropiata vizită a familiei suverane, despre momentul « cînd vezi că bate falimentul la ușe și nu UI mai e nici un patriotism», despre « monopolul băuturilor BC spirtoase », despre « biată țara asta», despre « o criză, mă-nţe- ; legi, care poți pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă », I4  stăm » şi chiar despre « ce mai zice politica », despre « cum rsală, se pri- « despre cine ştie ce». Competența lor este unive « Lache cep la toate, au soluții pentru orice, pe loc exprimate. RY cîte nimic, așa şi Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate nimic : sunt adevărații enciclopediști » ; nu-i descurajează RA ţiile ce se ivesc « dînșii iau parte cu mult succes la toate discu , neajun- la cafeneaua lor obișnuită : poezie, viitorul industriei LIB ii, micro- surile sistemei constituţionale, progresele electricităț spiritism, fa- bii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, TY Sa | chirism, PExilte ş.c.l., ş.c.l.» siste ntă a Plutind în derivă pe suprafața subțire şi incon SI ar urma imediatului, lumea lui Caragiale se agită de parcă. « Ce mai e ER să vină, dintr-o clipă în alta, sfârșitul pămîntului zi de zi, pre- nou ?» și « Ce mai scriu gazetele ? » se întreabă, IV propriu, cu sufle- cipitat, gîfiind, această lume care trăiește, la căzut din cer tul la gură. Are mistica evenimentului decisiv UN și-l așteaptă trăncănind. Doarme legănată de vorbe. AL ? TR -* + x x EN — Haide ! luaţi-i ! la secţie ! I/C I.L. Caragiale — D'ale camavalului AS uneori deștep- Din somnul ei logoreic lumea aceasta este UI și statutul. tată prin semnale ce-i reamintesc oportun condiţia pe Pampon Câid, în D'ale carnavalului, Lpistatul îi arestează BC suspendă acestora este și pe Crăcănel, primul drept care Ji se I5  omul stăpînirii | dreptul de a vorbi. « Vorrrbă! » — scrișnește și atitudini bru- către cei doi. Însoţită de ritualicele gesturi Caragiale pe cei Y tale ce recomandă şi definesc în; lumea lui R (la început Ipis- prin care puterea se exprimă şi acționează devine « aspru RA tatul « bate din picior şi din mână, aspru », apoi »), interdicția rău de tot», sfârșind prin a fi « grozav de aspru i, existența LIB de a se vorbi face vizibilă, pentru o clipă numa alături de a două realităţi îngemănate : alături de carnaval, trăncăneală se între- măști, alături de mascaradă, alături de TY emenește. vede, fulgerător, secţia. « Vorrrbă !» — și totul încr ui, stă pe loc. Timpul, chiar și cel dereglat al carnavalul I RS Istoria, oricît de precară și de ridicolă, înghe aţă. Se trece ea fără deve- într-un alt registru de existență acum : e vrem VE pți ai ordinelor nire a sergenţilor, executorii muţi și prom !» date de Ipistat: «— Haide! luaţi-i ! la secţie NI vorbești, La berărie te duci, la secție ești dus; la berărie LU , și berăria. a secţie spui. Căci secția veghează și carnavalul e desfășurarea, Trăieşte în umbra lui, 3] instituie, îi urmăreșt erează, după 3 dirijează, îl întreţine, îl încetinește sau îl accel RA necesități. a ei: ce se T Carnavalul nu este dublul secției, este anex EN nează, ce se tole- vede. O vitrină veselă şi colorată. Ce se însce este luminată rează și ce se doreşte să fie văzut./ Cîrciuma I/C i pe «amici» bine, se zăreşte de departe, ca un far, atrăgîndu- a, în schimb, cu o forţă irezistibilă și îndrumându-le paşii secţi AS tune ric și aco- detestă transparența și preferă să lucreze pe-n te, cu toate că perit. Nici nu se ştie prea bine unde se găseș UI ei sînt peste tot nimeni nu-i ignoră existența. Dar oamenii BC la datorie », cum zice în lumea lui Caragiale, «zi şi noapte din pămînt, și haide! ». Pristanda, iar cînd e cazul, « răsar ca I6  Dai peste ei unde nici cu gîndul nu te-aștepți, de pildă, pe pe la mănăstiri, travestiți în preacucernici frați : « trecînd cea mai dinaintea unei chilii, auzim un glas cuvios citind cu RY nță sfa- adîncă evlavie şi cu glas de cea mai convinsă pocăi ușă turile lui sf. loan Gură-de-Aur. Ne oprim să ascultăm la RA m sfinta citanie, lăsîndu-ne penetraţi de cuviosul glas. Sunte citeşte - curioși să vedem figura venerabilă a monahului care-și LIB suntem așa de frumos rugăciunea de seară. Batem la ușă şi poftiţi să intrăm. Cine era evlaviosul bătrân ?-Imposibil să bă- TY i, nuiţi măcar. Era d. Savu Georgescu, agent secret al poliție pus aici să supravegheze mișcările mitropolitului Ghenadie SI şi ale mulțimii vizitatorilor acestuia. D. Savu Georgescu, un ER i-n băiat voinic, era în cămașa de noapte țărănească, cu papuci picioare ; aşezat la o partea mesei citea tare, iar de partea IV cealaltă un coleg al d-sale, d. lonescu, în aceeaşi misie deli- cată la mănăstire, asculta foarte pătruns sfintele cuvinte ale UN Chrisostomului. » Delicată, « misia » este însă și grea (Pris- tanda : « Grea misie, misia de polițai... »), pretinzând eforturi AL încă mai chinuitoare decât viaţa într-o chilie, cu lecturi evla- vioase. Nu degeaba e d. Savu Georgescu «un băiat voinic», TR buna condiţie fizică fiind un sigur indiciu de competență profesională. Deşi Pristanda, spre exemplu, este om de o EN anumită vârstă, se-nțelege că nu prea tinăr din moment ce se cu nouă copii, plinge că are de întreţinut o « famelie mare », I/C ascensiuni el practică totuși, în interes de serviciu, riscante AS nocturne, suindu-se agil, « binișor ca o pisică », pe gardul lui » («ia să mai Caţavencu, pentru a-l spiona pe « onorabilul UI ciupim noi ceva de la onorabilul »). - Pe cît este cu putință, apoi, se intervine fără prea multă BC lul adă- zarvă, cu discreție, de preferință nu ziua, ci la natura 7  te de a se lumi- postal întunericului, seara; noaptea sau înain duc na bine. Comisarul Turtureanu și căpitanul Pandele se te « pe-nserate » să percheziționeze pe țigăncile chivuțe bănui Y ător a-şi fi însușit « biletele de lotărie » ale ghinionistului cîştig R (« de- Lefter Popescu. Caţavencu urmează să fie arestat seara RA altă seară d. Catavencu nu o să fie la întrunire, o să fie în garda parte — la păstrare »). Jupîn Dumitrache este căpitan în LIB , civică, iar Chiriac sergent ; militărosul cherestegiu elaborează pentru « umflarea » presupusului « bagabont», un plan tactic TY bazat pe avantajele lipsei de «poblic»:. « Ce. ziceam eu? iu „Haide, drace, haide ! să intri tu pe strada lui Marcu Aoler I RS ori Catilina și lasă !“. Aveam de gînd să intru cu cocoanele în casă, să trimit repede pe Chiriac pe poarta de din dos pe VE... să-l apu- maidan să-i iasă înainte, și eu să-l iau pe la spate, 2“ căm la mijloc pentru ca să-l întreb : „Ce poftești, mă musiu NI femei și să-l și umflu 1...» Macabra scenă a maltratării unei fără LU din dispoziția unui comisar probabil agresiv, la care asistă Victoria Ro- să vrea pasagerul insomniac din Grand Hotel « a fi lumină: mână » se petrece înspre zori, așadar, înainte de RA «— Sergent ! e beată... la arest ! Doi inși o înhaţă ; ea se smu- voinic o apucă ceşteși dă să se repeaziară ; dar un sergent T ! strigă el de braţ și o-nvirtește-n loc: — Nu zbiera și mergi EN Aud atunci scrâşnind și lovind-o greu cu palma peste gură. al birtului, văd silue- I/C o horcăială-necată și, în cadrul luminat pumnii în- ta albă a femeii ridicînd în sus braţele goale cu AS spate, ca și cumi cleștaţi și. dînd capul cu părul despletit pe s-ar fi frânt gâtul. Un moment se răsucește de mijloc, apoi UI în alte împre- cade ţeapănă pe spate în prag... » Şi acum, ca şi secţiei (sergent BC jurări similare, grija dintii a reprezentanților de recunoaștere) «voinic », strigăt « scrâșnit» etc.: semnele I8 este să se tacă: femeia e lovită «peste gură » şi « greu », ani- hilindu-i-se astfel, la propriu, posibilitatea de a vorbi. « Nu zbiera » și « Vorrrbă ! » sînt consemne ce traduc, de- RY sigur, o preocupare şi poate chiar o obsesie profesională; RA dar ele marchează și diferenţa dintre ordinea secției și ordi- nea carnavalului, planuri altminteri coexistente în lumea lui LIB Caragiale. | Tăcerea impusă este acoperită de hărmălaia organizată. TY Fiindcă tot secția se-ngrijeşte, mai subtil sau mai pe fâță, de mersul neabătut înainte al trăncănelii. Suspendate un mo- SI ment prin intervenția Ipistatului, timpul și mișcarea din D'ale ER camavalului se reiau tot datorită lui. Odată Pampon și Crăcănel scoși« în brânci » de către ser- IV genţi, subcomisarul « se întoarce repede înapoi » şi, acum « cu UN tonul foarte dulce », roagă pe Iordache să participe cu un franc la « lotăria 5 al cărei etern câștigător nu este altcineva decit el însuși. O mică mascaradă, care face să demareze din AL nou marea mascaradă ; și revenirea Ipistatului, și modificarea TR de ton (de la « grozav de aspru » la « foarte dulce ») anunţă re- intrarea în regim de carnaval. Secţia și-a făcut datoria, secția EN poate să redevină invizibilă ori să capete o față umană. Deși Ipistatul vine adus de Iordache, prezența lui arată că, de fapt, I/C tot ce se întîmplă are loc cu știrea și cu voia secţiei, Pampon și Crăcănel fiind « umflați » din mai multe motive, conver- AS gente. În primul rînd, fiindcă ei vor să se « deslușească », să se clarifice — o dorință absolut inacceptabilă în această lume UI de confuzii și de mistificări atît de bine puse la punct, încât BC par naturale ; a te « desluși » echivalează, în fond, cu a-ame- ninţa însăşi existența carnavalului, a labirintului minciunii ; / 13 4 ț / iar cei doi se află, cînd reușesc să ajungă acasă la Nae Girimea, foarte aproape de descoperirea adevărului pe care-l tot caută de la-nceputul piesei — un adevăr mic, este drept, un ade- Y văr chiar trivial, pe măsura lor; dar adevăr.:;Şi ei trebuie R neapărat opriți, fiindcă în această lume accesii la adevăr, la RA orice adevăr, oricît de mic, este interzis. Ambii se găsesc, apoi, pe culmile exasperării ; nu se mai controlează, nu mai LIB pot fi controlați ; au depășit limitele carnavalului și trebuie readuși în interiorul lor. Bănuiala că Sînt « traduși » a devenit pentru fiecare o certitudine și sînt stăpîniţi de dorința sum- TY bră a răzbunării ; de « Bibicu » nu au putut însă da, în ciuda I înverșunării crescînde cu care l-au căutat ; iar neîncetata schim- RS bare a măştilor i-a înșelat, dar i-a și umilit îingrozitor : ei sînt acum în stare de orice. În plus, nu acţionează individual, ci VE s-au asociat: constituie un grup. Reprezintă, deci, un peri- col pentru ordinea carnavalului și trebuie domoliți, aduși la NI numitorul comun al împăcării. LU Iată de ce sînt luați şi duşi la secţie, iată de ce acolo vor RA fi supuşi unui tratament special.(Ipistatul : «laspe mine, îl regulez eu.:::»), probabil, de îmblinzire. Cînd se întorc de T acolo sînt, firește, bine dispuși, joviali, primesc fără cricnire EN explicația confecționată între timp de Nae Girimea, ba chiar îi rămîn profund recunoscători și-l asigură, solemn, de stima I/C și de gratitudinea lor (Crăcănel : « Mersi, neică ; ești un băr- bat, drept să-ți spui, nu că ești frizer, dar eşti galant» ; Pam- AS pon : « Da, foarte galant» ; Crăcănel : « Ne-ai făcut, și mie și prietinului meu mare bunătate : amîndoi o să-ţi rămînem UI foarte recunoscători de cîte ai făcut pentru noi»). La obți- BC nerea acestui rezultat, prin care furia oarbă se transformă ca 20 prin farmec în veselie năucă, Ipistatul (așadar, secţia) a con- tribuit hotăritor ; se-nțelege de ce va fi și el prezent la che- ful ce consfințește împăcarea părților în conflict. Tot aşa, în RY O scrisoare pierdută, cel care dă semnalul finalei veselii ameţi- toare este polițaiul Pristanda, el ordonînd-o cu aplomb de RA veritabil dirijor (« Muzica ! Muzica !»). Ipingescu, la rîndul lui, are un rol de asemenea decisiv pentru desfășurarea ac- LIB funii din O noapte furtunoasă. EL i-a încheiat lui Ghiţă Ţircă- dău, fostul bărbat al Ziţei, « procesul-verbal » în noaptea cînd TY acesta «a tratat-o cu insulte şi bătaie » : a ajutat-o astfel, con- semnînd că «traiul cu pastramagiul » a intrat în impas, să SI divorțeze și să devină « independentă », de fapt, disponibilă ER pentru avansurile amoroase și ocheadele lui Rică Venturiano, punct de pornire al « nopții furtunoase ». El îl identifică apoi IV pe admiratul autor al articolului din Pocea Patriotului Naţionale în persoana « bagabontului » înspăimântat pe care Jupîn Du- UN mitrache şi Chiriac, părtași la toate cum sînt, vor împreună să-l bată măr, salvîndu-l de furia lor combinată ; și tot el, în AL fine, este la curent cu modul în care Chiriac apără « onoarea de familist» a lui Jupîn Dumitrache, dar se preface că nu vede TR și nu înțelege nimic, pentru a nu strica echilibrul minciunii. Secția este vital interesată în perpetuarea carnavalului și EN în protecția mecanismelor de mistificare. I/C AS UI BC ZI  x - x Y „„ „unde mu e moral, acolo e corupţie, și o soțietate R fără prinţipuri, va să zică că nu le are! RA I.L. Caragiale — O scrisoare pierdută | LIB Prin însăşi condiția lor de participanți la cele două realități comunicante ale lumii lui Caragiale, secția și carnavalul, dar și pentru că sînt apărători ai ordinii existente, reprezentanții TY cei mai devotați ai sistemului, toți aceşti comisari, subcomi- I sari, ipistați, agenți, sergenți, polițai, vardiști etc., etc. dau și RS o primă impresie despre un anumit specific uman. „7 Ipistatul din D'ale camavalului, ca de altfel și Pristanda, VE nu este doar instrumentul autoritar al puterii, nu este doar brațul înarmat și nemilos al secţiei ; nu este doar un zbir; NI este și el, nu-i așa, om ; un biet om, acolo, ca toți ceilalţi, un LU amărit, un nenorocit care umblă cu pungășii stupide, un escroc mărunt și imbecil, cu atît mai eficient însă : în lumea RA lui Caragiale prostia vicleană este o forță căreia nimic nu-i rezistă. Face ravagii, deși nu înfricoşează : ţine de ordinea T acestei lumi. EN / «Lotăna » pe care Ipistatul o pune sistematic la cale și la care tot el iese câștigător de fiecare dată — un tertip idiot şi ca- I/C raghios prin care își rotunjeşte veniturile — este de aceea mai puţin un abuz de funcție și de putere (cu toate că pînă și cei AS doi arestați, Pampon și Crăcănel, sînt solicitați să ia parte la ea — și o fac bucuroși), cît o mică înviîrteală îngăduită, accep- UI tată de toată lumea ca o fatalitate și privită chiar cu oarecare BC glumeață simpatie ; ca și afacerea lui Pristanda cu steagurile. 22  Nu se miră nimeni (de indignare nici nu poate fi vorba!) în această lume că-reprezentanții ordinii publice-sîat, de fapt, nişte șarlatani în uniformă ; pare de la sine înțeles că așa e nor- RY mal, că aşa trebuie să fie. Toleranță ? Se poate, la nevoie, spune și așa ; dar este, atunci, o toleranță născută din prudență şi din RA interes, dacă nu cumva de-a dreptul din frică și dintr-o com- plicitate în același timp obligatorie și răsplătită. Ipistatul nu LIB impune nimănui să cotizeze pentru jalnica Jui « lotărie », însă toți-cei cărora li se adresează știu bine, prea bine, cesă-înţe- TY leagă din tonul lui_« foarte dulce », uman, atât de deosebitde ţonul-de.serviciu, «aspru » — și se conformează acestei înțe- SI legeri tacite, pentru care nici nu sînt necesare cuvintele. - ER În lumea lui Caragiale este întotdeauna preferabil să-nchizi IV ochii la găinăriile Ipistaţilor, oricât de străvezii sau de gro- solane ar fi ele, doamne-ferește de ce pot face ei dacă sînt UN scoși din sărite ; de aceea, probabil, ei nici nu dau vreodată semne de iritare — nu-i supără nimeni, nu li se opune ni- AL meni. Îpistatul, Pristanda și Ipingescn sînt atît de siguri pe ei înșiși, încât rămîn constant netulburaţi, orice s-ar întîm- TR pla. Sînţ, cu excepţia lui Zaharia Trahanache, singurele per- sonaje-din comedii care-nu-și pierd nici unmoment cum- EN pătul, singurele personaje care nu intră vreodată în panică. I/C Ei ştiu ceva, ei posedă un secret în virtutea căruia nu se lasă duși de valul agitației ; iar acest secret nu este niciodată dezvă- AS luit. Dacă liniștea lui Trahanache se bazează pe încrederea lui în « diplomaţie », pe ce anume se bazează ei rămîne veșnic UI sub pecetea tainei. Este adevărat că într-o anumită măsură Ipistatul este « omul » BC lui Nae Girimea, așa cum Pristanda este « omul » coanii Joiţi- 23 chii, al lui Tipătescu și al lui Trahanache, aşa cum Ipingescu este « omul » lui Jupîn Dumitrache ; dar numai într-o anumită măsură. Toţi trei le acordă asistenţă celor ai căror « oameni» Y sînt, îi servesc uzînd şi abuzînd de prerogativele funcției și R ale profesiei (« misiei ») lor, dar nu se implică vreodată pe RA de-a-ntregul în ce fac, nu se livrează integral. Sînt odrecum detaşaţi, au încă un punct de sprijin, situat.nu se știe unde. LIB Ei, de fapt, nu se tem de nimeni și de nimic ; sînt invul- nerabili : şi nu respectă nimic, în primul rînd legile pe care ar trebui să le apere. O știu şi ei, o ştiu și ceilalți. I TY Cumsecădenia li. se cumpără prin cumsecădenie, dar în RS această lume a fi cumsecade înseamnă a fi maleabil, disponi- bil pentru orice înseamnă a te metamorfoza în fel și chip, VE după nevoie și interese, înseamnă, în fond,a te complace în năclăiala generală. Eşti constrâns, trăind aici, să intri în joc și NI să-i accepţi regulile nescrise. | | LU Aşa e obiceiul, asta e situația. Să le încalci e primejdios. Așa, spre exemplu, în O scrisoare pierdută, 'Tipătescu, deși este RA prefectul județului, primeşte o usturătoare lecție de șirete- nie joasă de la Pristanda, subalternul său. Provocat de văică-. T reala polițaiului (« famelie mare, renumeraţie mică »), fiindcă EN în această lume bîntuie contagioasa maladie a lamentaţiei, Ti- pătescu îi aduce aminte de existența izvorului nesecat al ciu- I/C pelilorși al învirtelilor (« tu nu ești băiat prost; o mai cîrpești, de ici, de colo; dacă nu curge, pică... Las” că știm noi!») AS și-l ia subțire peste picior în legătură cu steagurile (« cu stea- gurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine ; ai tras frumușel conde- UI iul »). Cînd Pristanda, ofensat, neagă, Tipătescu încearcă să-l BC convingă printr-un argument de autoritate : combinația a mai 24 fost observată, spune el, şi de alții, și nu chiar de oricine, ci de însăşi coana Joiţica, centrul vital al conducerii județului. «Nu umbla cu mofturi, Ghiţă », i-o retează, de sus, prefec- RY tul, « Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe și nenea Zaharia în tot oraşul ? Tocmai ea, cum e glumeaţă, RA zice : „la să-i numărăm steagurile lui Ghiţă“... ». Cu o abi- litate ce trădează un lung exerciţiu al insinuării și al aluziei, LIB Pristanda răspunde ţintind foarte precis ; nu se mai referă la steaguri, chestiune în fond minoră, o_escrocherie oarecare, TY una între altele, ci îl amenință pur și simplu peTipătescu, reamintindu-i prompt de_secretul legăturii ilicite cu Zoe. SI Nefiind cîtuşi de puţin « băiat prost», Pristanda nu o face ER insolent și agresiv, ci cu o falsă umilinţă, cu o ipocrită nal- vitate slugarnică. Are, așadar, și el « diplomaţia » lui: « Îmi IV pare rău ! tocmai coana Joiţica, tocmai dumneei, care de]... să ne așteptăm de la dumneei la o protecție... » UN “Trăncăneala, rareori inofensivă, poate avea cute şi ascun- zișuri ininteligibile pentru un neiniţiat în felul viscos de a AL vorbi al acestei lumi, de obicei prefăcut, mustind de subin- țelesuri și de trimiteri obscure. Nerostit, indirect, receptat însă TR fără echivoc de cine este la curent cu afacerile coanii Joiţichii, cu mult mai compromițătoare decît pungășiile lui Pristanda, EN iar Tipătescu, desigur, este un avizat cunoscător al afacerilor ei ascunse, avertismentul eliptic al polițaiului, fiindcă un aver- I/C tisment e (« tocmai dumneei, care de !»), are un efect instan- AS taneu. Tipătescu se grăbeşte, în consecinţă, să retracteze, asi- gurîndu-l pe Pristanda că nu s-a schimbat nimic, dar absolut UI nimic, în sistemul atît de complicat de relaţii dintre polițaiul orașului și conducătorii județului : « Apoi, ea n-a zis-o cu BC Tăutate, a zis-o de glumă. Nu ştie și nenea Zaharia și ea că 25 eşti omul nostru... » Vanitatea imprudentă a prefectului este biruită de viclenia onctuoasă a polițaiului ; şi, de altfel, Pris- tanda l-ar preferape Catavencu înpostul de prefect al ju- Y dețului, tocmai pentru că, spre deosebire de Tipătescu, aro-. : R.. !. | gant și coleric, onorabilul domn Nae £.« mare pişicher » (« Mare + RA pișicher ! Strajnic prefect ar fi ăsta ! » — își spune, cu înicîntare sinceră, Pristanda). Secţia admiră pe pișicheri. LIB Și are și de ce. Prin comportamentul și prin acțiunile lor, toți acești stilpi TY de rezistență ai societății care sînt în lumea lui Caragiale oa= I menii ordinii şi al legii parafează un mod de viață structural RS necinstit. Ei participă ori măcar sînt de față la tot ce seîntîm- plă ilegal, incorect, imoral ; prezența lor, deşi.nu totdeauna VE foarte activă, catalizează și validează abuzurile, escrocheriile, corupția, arbitrariul, înșelăciunea. În lumea lui Caragiale fal- NI sul şi ilicitul capătă autoritate și sînt autorizate de autorităţile LU înseși, conviețuirea în ilegitim și fraudulos constituind un pu- ternic factor de unitate colectivă și de armonie socială. RA Nici chiar în nuvelele tragice personajele învestite cu T funcţii oficiale nu-și pierd calitatea de agenți și de misionari EN ai corupţiei — în lumea lui Caragiale, o religie în expansiune a descompunerii individuale și colective. Me I/C În O făclie de Paște, Leiba Zibal încearcă mai întii să se apere de amenințările tenebrosului Gheorghe cerînd autorităţilor AS să fie protejat. Deși acțiunea lui este perfect îndreptățită, el procedează ca și cum ar solicita un lucru neîngăduit, o fa- UI voare : « Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să BC denunțe pe amenințător. Subprefectul, :un tînăr foarte vesel, 26 a primit întâi peșcheșul „modest“ adus de Leiba, pe urmă a început să rîză de jidanul fricos şi să-l batjocorească. » Nu este deloc exagerat să se spună că imprevizibil, tragica trans- RY formare interioară din Podeni începe chiar din acest mo- ment, cînd el înțelege că este cu desăvârșire singur în fața RA primejdiei. « Peșcheșul » i-a fost primit, dar temerile îi sînt bagatelizate și el însuși este supus deriziunii, minimalizat cate- LIB gorial («a început să rîză de jidanul fricos»): pentru a-și restaura condiţia de om normal, el trebuie să înnebunească. TY E singura cale de a reintra în rîndul lumii. În Păcat..., popa Niţă vede, cînd vine adus de treburi la SI Oraș, un copil deşucheat şi deduce că micul măscărici nu este altul decît fiul său, fructul unei tulburi iubiri de tinerețe. ER Pentru a-l sustrage depravării, îl ia în sat. După un timp, lip- sindu-le obiectul de distracție, « amatorii de giumbușlucuri » IV din oraș află că băiatul fusese luat de un popă de țară. Un UN tînăr procuror, « însoțit de forța publică », merge în sat pen- tru a cerceta cauza și a-l recupera pe dispărut. Cum nu-și AL poate dezvălui paternitatea, preotul încearcă să-l convingă pe magistrat să-i lase în grijă copilul din motive umanitare (« Un TR copil bîntuit de foame ; în prada unor porniri rușinoase și omorîtoare chiar pentru un om copt; desfrânat prin îndem- EN nul lumii batjocoritoare, nesăţioasă de petreceri... Scăpat de aşa vitregă soartă, întors de la o atît de rătăcită cale — de la I/C moarte la viaţă... Dormea pe pământul gol, bolnav și îmbă- tat, cu trupul fript din creştet pînă în tălpi de pecingine mur- AS dară, cu inima smintită de ticăloșie... Ce-ar fi făcut copilul ăsta UI fără adăpost nici milă, cînd ar fi început zloata şi gerul? Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un cîine hărbar fără stă- BC pîn. »). Inutil însă. Neînduplecat, procurorul face, pe ton 27 « magistral şi sever», un rechizitoriu scurt, încheiat cu prin- cipiul de drept roman Dura lex, sed lex («— Popo, nu poți secuestra minorul! minorul trebuie restituit cui de drept; Y Jegea e cu el, legea protege pe minor !... Dura lex, sed lex Î ; R şi începe să-i dicteze notarului procesul-verbal de luare din RA sat a copilului. Preotul, disperat că-și pierde fiul regăsit, pune. mâna pe pușcă. Va fi însă oprit de la un gest necugetat de pri- LIB mar, Cuţiteiu, « om văzut și umblat prin multe », care îl sfă- tuiește'să aleagă altă cale. o TY Ce urmează trebuie citat în întregime ; este o rafinată descriere a unei acţiuni de corupere: « Și popa înțelese că I niciodată, în clipe aşa de înalte, inspirația nu trebuie căutată. RS la un kilometru ; ea ne stă sub.nas — cine se uită departe fiteşte n-o s-o vază... Popa puse pușca-n cui — descuie lada, VE scotoci în fund și lăsă cu multă discreţie capacul, așezînd la NI loc velinţa.pe deasupra. | Primarul trecu iarăşi unde se scria procesul-verbal... Omul LU legii dicta: „Dispunem dar...“. | RA Cuţiteiu întrerupse, cerînd foarte respectuos iertăciune magistratului să-i spuie ceva... ȘI ieşiră amândoiîn tindă. T — Domnule procuror — şopti primarul cu o anume pri- EN vire — popa este un om foarte de treabă... Nu-l cunoaşteţi... Poftiţi, poftți ! I/C Şi deschizînd ușa, introduse foarte politicos pe junele li- cențiat în odaia unde-l aştepta nerăbdător părintele... Și așa... AS se făcură toate bune... Procesul-verbal nici nu trebuia schim- bat: totul sta în încheiere. Procurorul îl întrebă pe notar: UI — Unde am ajuns? | | | BC — „Dispunem dar...“ răspunse notarul cu toată gravitatea. "28  — Nu așa, zise procurorul : „dispunem însă“. Și spre mulțumirea tutulor, reprezentantul ministerului public dictă: RY „Dispunem însă — considerînd informaţiile cele mai amă- nunţite, care unanim arată pe sfinția-sa părintele Niţă din RA Dobrenii-de-plai ca pe un om cu cele mai frumoase calități ; considerind pe de altă parte progresele fizice și morale reali- LIB zate, sub îngrijirea sfinției-sale, de către minorul Mitu, su- pranumit « Boierul » — dispunem a rămînea sus-menţionatul TY minor, în completă lipsă de ascendenți, sub paza şi răspun- derea acestui meritos și caritabil preot.“. SI Seara a fost masă mare la popa Niţă. Domnul procuror a ER trebuit să cedeze rugăciunilor și să-și amine plecarea pe a doua zi. El „s-a crezut dator“ să facă la prînz cele mai sin- IV cere și mai călduroase laude sentimentelor umane ale părin- telui, „al cărui exemplu nu s-ar putea îndeajuns recomanda“. UN Domnul procuror vorbea mult şi frumos — era foarte vesel; diplomatul Cuţiteiu zimbea cu mult înțeles făcînd preotu- AL lui cu ochiul, pe cînd acesta ținea între genunchi pe Mitu. » Legea este într-adevăr aspră în lumea lui Caragiale, dar TR se-nmoaie repede. EN Și tot în Păcat..., douăzeci de ani după acest episod, seve- rul procuror va fi prefect, « fost deputat, om bogat acuma, I/C cu putere și influență nemăsurată ». Popa Niţă are, iarăși, nevoie de o protecţie. Porneşte spre oraș, către prefect, pur- AS tînd ascuns la sîn « un pachet» în care este învelit ceva extras din aceeași ladă în care preotul scotocise și pentru a obține UI atît de favorabila încheiere a procesului-verbal. Este primit BC la prefect acasă, dar cînd să spună ce « pricină » îl adusese, i 23 se făcu rău : « Bătrînul alunecă de pe scaun și căzu mototol pe covorul moale... Polițaiul, care aştepta afară ordine, era din norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe RY omul bolnav : l-a descheiat la gât, la sîn, la briu... l-a frecat cu oțet la tîmple și la inimă... Cînd își veni în fire, preotul RA era întinsîn birou pe canapea... Se încheie degrabă, își ceru iertăciune — era bolnav, bătăi de inimă și amețeli — simțise LIB cum îl ia ca p-o apă, cum i se întunecă tot împrejur și cum adoarme... Se ridică, salută și porni să plece. — Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcînd semn TY polițaiului să iasă. SI Polițaiul ieși foarte multumit de serviciul umanitar ce reali- zase... Popa se căuta mereu în sîn, la briu, prin buzunare, ER fără să spuie o vorbă... Prefectul, obosit, zise: | — Ei! spune-mi odată... IV — Am pierdut-o ! răspunse popa naiv, salută și ieși grăbit. UN Prefectul dete din umeri... Chemă pe polițai... Polițaiul lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment : plecase în fuga AL mare — „uitase raportul de noapte la canțilerie !“ » Subprefectul din O făclie de Paște, magistratul sever, ajuns TR apoi prefect, din Păcat... şi, din aceeaşi nuvelă, polițaiul care subtilizează cu atâta pricepută iuţeală « pachetul » de la sînul EN preotului — probabil, o pungă burdușită cu monede de aur — nu sînt deloc altfel decît oamenii ordinii și ai legii din come- I/C dii, din « momente » și din schițele comice, deși apar în con- texte fundamental diferite estetic ; iar primarul Cuţiteiu se AS înrudeşte cu venerabilul prezident Zaharia Trahanache — pe filiera « diplomaţiei ». UI Ei toți sînt cei care modelează materia socială și umană a BC lumii lui Caragiale, dîndu-i forma și totodată constituindu-se 30 în exemple de urmat. Aparţin acestei lumi, dar îi și prefâi- gurează viitorul. | De la ei, în orice caz, trebuie pornit pentru a o înțelege. RY RA “S-a observat demult, desigur, că în această lume cine nu minte, nu înşală, nufură, nu-dă și nu primeşte mită, moare. LIB Prefăcătoria se generalizează. Nu mai este doar o tehnică in- dividuală_ de supravieţuire sau de ascensiune socială, este un mod.de viaţă. Are grade, trepte, există o_ierarhie a_prefăcă- ITY toriei, în vîrful căreia se află pișicherul : el transformă pre- făcătoria într-o artă, îmbinînd perfect simularea cu disimu- RS larea, legînd indestructibil tîmpenia de șiretenie şi malfor- mînd limbajul pentru a-și asigura supremația. VE Pişicherul este-produsul cel mai reprezentativ al lumii lui Caragiale, dar este și modelul ei total, modelul ei complet, I UN punctul terminus al unei evoluții ireversibile. Această lume tinde să devină în întregime o lume de pișicheri, o societate AL organizată pe baza mistificării și automistificării. Mlaştina vorbăriei permanente este de aceea străbătută de TR curenții unor subînțelesuri și mesaje criptice, opace, al căror cod real ţine în egală măsură de etică și de lingvistică. Sem- EN nificațiile lor, structural duale, în acelaşi ţimp şi adevărate și false, iau forma stereotipiilor multifuncţionale, circulă pe I/C dedesubtul cuvintelor, le dizolvă sensurile proprii, îmbol- năvindu-le și devalorizîndu-le. Retorica lumii lui Caragiale AS este una « pișicheră », șmecheră, așa cum modul său de viață UI este unul pișicher: două planuri de nedespărțit. Marasmul limbajului și metastaza socio-morală sînt în această lume rea- BC lități interdependente. | N 3I  Modalitatea specifică de funcţionare a lumii lui: Caragiale este talmeș-balmeşul. Amestecul imens, pustiitor, obținut prin comasare, prin uniformizare și prin nivelare în indistinct, RY îngăduie orice ; face posibil orice ; va fi, în consecință, pro- vocat, stimulat, extins. Talmeș-balmeșul se|realizează printr-o RA continuă acțiune de destructurare și de trivializare, mânifes- | „tată deopotrivă îîn planul limbajului şi al existenţei. Efectele LIB sale cele mai frecvent întilnite sînt ambiguitatea promiscuă de sensuri și de atitudini ireconciliabile și totuși constriînse la coabitare, căderea în elementar și chiar în patologic, rui- TY narea programatică a memoriei sub presiunea unui prezent SI redus la imediatul strict (« Azi e azi, ieri a trecut»), abolirea contrariilor prin omogenizare și transformarea limbiiîînti-un ER instrument de falsificare permanentă a realității. Fiindcă limba devine un spatiu al minciunii neîntrerupte, IV un spațiu al mistificării şi automistificării fără sfârşit. Este UN opacă, dinadins imprecisă, alunecoasă, aflată parcă pe punc- tul de a se dezagrega dar și putînd să se recompună instan- AL taneu — cu alte cuvinte, marcată de un provizorat etern ; și este infinit mai mult implicită decît explicită, mizînd „pe aluzii, TR subîntelesuri, deformări grave de sens. EN În vorbe, ca și în fapte, oamenii din lumea lui Caragiale posedă o ştiinţă extraordinară : știința de a o întoarce, știința I/C de a schimba iute macazul, iar această știință nu se poate exercita cu succes decît în condițiile talmeş-balmeșului. Este AS o lume care, pentru a supraviețui, generează haos : disoluția îi prieşte. Q lume a ficțiunilor verbale, clădite.prin demo- UI Jarea și înăbușirea_adevărului și realității. Limba. însăși este BC supusă unui proces de îndepărtare crescîndă și sistematică de 32 realitate: se refugiază în abstractizări, recurge la numeroase. eufemisme, se împodobește cu_termeni-pompoși. RY Prostirea celuilalt și a celorlalți, dar și autoprostirea repre- zintă în lumea lui Caragiale o activitate curentă. Se_trișează RA fără nici un 'scrupul, €cu_leplină seninătate, cum_trișează Pampon Ja jocul. de căi, ; şi chiar el, fostul tist de vardişti, LIB vorbește despre o « știință » a escrocheriei (« Aș! la mine nu e noroc, e ştiinţă : îi iau la sigur... poate să am o goană ne- ITY bună, să pierz. Eu joc conţină oarbă cu fantele, şi am eu merchezul meu. Bunioară, cărţile le ţiu în stînga și joc cu dreapta ; am bătut cu fantele, pui cărţile bătute jos, şi fantele RS Ja loc în mâna stîngă, pentru altă ocazie... »). Veniturile unei VE neveste care se prostituează sînt denumite de bărbatul ei «mici economii ». O alta, care își întrebuințează farmecele I pentru a obține certe avantaje materiale, « are o diplomație, UN domnule, e ceva de speriat», cum spune, sincer fericit, chiar soțul ei, de altfel, profitor al talentului consoartei (« este un AL secret, care nu “poate să-l aibă orşicare... »). În această lume se ajunge, datorită pulverizantei retorici pișichere, la perfor- TR manța ca « știința » să fie legată inseparabil de hoție, ca « di- plomaţia » să însemne turpitudine, ca inteligența să se con- EN funde cu şiretenia și să fie ratificată exclusiv prin ea. Demagogia poate reprezenta — nu este un lucru nou — 0 I/C forță eficientă de ascensiune socială, și politică ; și este, de obi- AS cei, temporară şi individualizată. În lumea lui Caragiale se petrece un fenomen întrucâtva asemănător cu demagogia, dar UI în esență mult deosebit. Majoritatea personajelor există, pur şi simplu există, se întrmupează doar prin panglicărie, prin pres- BC tidigitație și scamatorie_ verbală, Nu mai este vorba de un 33 i ă mijloc, e drept că detestabil, de a face carieră, utilizat con- știent și pe o anumită durată de un individ sau altul: este o stare permanentă, este o condiție de existenţă. RY Se minte, dar se minte sincer, se înşală, dar se înşală dintr-un reflex instinctiv“, gîndirea, limbajul și faptele fiind RA constant duble, în imposibilitate de a mai diferenţia falsul de autentic, minciuna de adevăr, ticăloşia de onestitate. LIB După ce, recunoscut de Ipingescu, Rică Venturiano scapă ca prin minune de ghionturile și îmbrâncelile lui Jupîn TY Dumitrache și Chiriac, el își revine la normal « prinzînd limbă » — adică vorbind, și nu oricum, ti redevenind stăpîn SI pe limbajul care l-a consacrat și îi conferă identitate și pres- tigiu. Este o resurecție și ea se produce în spațiul atît de ER caracteristic al trăncănelii : Rică Venturiano ţine un ful- minant discurs despre... « suveranitatea poporului », altmin- IV teri complet nepotrivit cu situația în care se găseşte, cu îm- UN prejurările penibile prin care a trecut şi chiar cu ţinuta lui, destul de feştelită (« este prăfuit de var, ciment și cărămidă ; AL părul îi este în neorînduială ; pălăria ruptă »). Acest discurs, un fel de anacolut la nivelul acţiunii dramatice (dar nu este TR anacolutul un veritabil «trop» al vorbirii în lumea lui Caragiale ?), are menirea de a-l confirma în faţa foştilor lui EN îndirjiţi urmăritori de pînă atunci şi, mai mult, de a-i crea totodată un ascendent asupra lor. Asistăm la un miracol: I/C renașterea prin şi din cuvinte, întemeierea unei ființe prin AS * «Numeroase personaje simt nevoia imperioasă de a înșela, indife- UI rent pe cine, făcîndu-și un merit din faptul că posedă știința „traducerii“ » (Valentin Silvestru — Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu, 1979, BC p. 26; în continuare, autorul exemplifică pe larg observația). | 34 verbalitate. Rică Venturiano, așadar, un om de vorbe: « Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box dei! Noi n-avem altă politică decit suveranitatea RY poporului ; de aceea în lupta noastră politică, am spus-o şi O mai spunem și O repetăm necontenit tuturor cetăţe- RA nilor : „Ori toți să muriţi, ori toți să scăpăm!“ » Este un discurs pișicher tipic, unul dintre multele exis- LIB tente la Caragiale. Schimbă dintr-o dată planul de discutie printr-un derapaj controlat din concret în abstracții ce abo- ITY lesc realitatea. Tendinţa spre ornamentare pretențioasă se ma- terializează în citatul latinesc, e drept că reprodus într-o for- mă schiloadă. Alternativa propusă sub formă de lozincă este RS de fapt falsă, disimetrică prin diferenţa de persoană gramati- cală dintre cei doi termeni ai opoziţiei (« Ori toți să muriți, VE ori toți să scâpâm 1» —s.n.), diferență ce provine dintr-o atitu- I dine morală : dezimplicarea în eventualitatea eșecului și impli- UN carea în eventualitatea succesului. “Un vicleșug, întîlnit de altfel în aproape toate discursu- AL rile politice din lumea lui Caragiale, constă în excluderea adversarilor politici ai vorbitorului sau_ai formaţiei pe_care TR el o_reprezintă din rîndul « tuturor cetățenilar » și al « po- porului » — o tehnică a excomunicării folosită de fiecare EN dată cu succes, Efectul discursului ținut de aprigul jurnalist de la Wocea I/C Patriotului Naţionale este fulgerător. Jupîn Dumitrache îl aplau- dă pe orator, a cărui prăpădită înfăţişare nici nu o mai vede, AS orbit cum este de cuvintele pe care acesta le debitează ameți- tor. Cherestegiul se lasă transportat, îmbătat, la propriu, de UI vorbe, și-i șopteşte, topit de admirație, lui Ipingescu : « Vor- BC beşte abitir, domnule. Ăsta e bun de dipotat», apreciere întă- 35 rită şi supralicitată de polițai, care, probabil, știe el ce ştie despre forța magică a retoricii pişichere (« Hei! lasă-l că: ajunge el și ministru curînd-curînd... »). SE RY | | | e | i „ Fiindcă în lumea lui Caragiale_oamenii ordinii și ai legii RA sînt experț i a și conduita de tip pişicher, practicîn- în retoric du-le ei întîi cu o neîntrecută virtuozitate.. LIB Pristanda descoperă astfel în Caţavencu « un mare piși- | cher » când avocatul, contrar tuturor așteptărilor, caută să-l convingăcă nu-i păstrează ranchiună pentru “brutalul trata- TY ment la care fusese supus. Motive să fie măcar indignat de SI purtarea polițaiului avea însă Caţavencu din belșug. Chiar Pristanda relatează mai înainte ce anume se petrecuse : « Am ER pus mîna pe d. Caţavencu... Cînd am asmuţit băieţiide l-a umflat, striga cât putea : „Protestez în numele Constituţiei ! IV Asta e violare de domiciliu !** — Zic : „Curat violare de domi- UN ciliu ! da” umflaţi-l!“ Și l-au umflat. L-am turnat la hîrdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin AL toate colţişoarele, am ridicat dușamelele, am destupat urloa- iele sobii, am scobit crăpăturile zidului : peste putință să dau TR de scrisoare. M-am întors la poliţie, l-am scotocit prin bu- zunare, peste tot: nu e şi nu e. L-am amenințat că am EN poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoţii de cai,... degeaba. » - I/C Oarestare abuzivă, așadar, o percheziție devastatoare, pre- ri ; şi este de presu- cu. tortura siuni psihologice și amenință AS pus că Pristanda nu spune chiar tot, că estompează anumite către detalii, prea crude, ale « umflării » lui Caţavencu de UI « băieţii » pe care îi « asmuţise » asupra lui. Mai apoi, cândîl BC aduce pe avocat la întilnirea_secretă_cu_Zoe, Pristanda în- 36 trezăreşte_ însă o posibilă modificare.a raporturilor dintre Caţavencu și mai_marii județului, în favoarea acestuia ; cum polițaiul, lucru dovedit, nu este « băiat prost», el încearcă să-i RY cîştige bunăvoința. Începe prin a-i.cere, cu prefăcută _umi- linţă, iertare : în lumea lui Caragiale slugărnicia și viclenia RA fac una şi constituie monedă forte. Într ucât se adresează unui avocat și gazetar, Pristanda Îşi colorează cameleonic_limba- LIB jul cu_neologisme. și rudiment formulee_de _v- administrati juridice— şi unele, și altele aduse la nivelul său de pronunție şi de înțelegere : « Pofiiţi, cocoane Nicule, poftiți... (umilit) ITY şi zău,să pardonaţi, în considerația misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloși la datorie. D-voastră știți mai bine RS ca mine... aşa e polițaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici? îl ridici ! n-ai ce-i face : e misie. De aia (foarte mgător) mă rog VE să pardonați... » Strașnicul polițai care strigase cinic și. &ro- umflați-l!», 9 acel I solan « Curat violare de domiciliu! da' UN inițiativă, din propriencu Pristanda care-l spionase peCaţave «.lucreze.»_pe Tipătescu-să-lnă_cu cel carehotărise_împreu AL avocat, toți aceştia. au dispărut ca.prin farmec, făcînd loc unui. spăsit funcţionar fricos, unui amploiat_amărit, speriat, chi- TR purile, de_consecințel lui, deşi el, nu-i așa, nu şi=a actelor e- făcut decât datoria, o_datorie mizerabilă, dardatorie : « misia », EN doar « misia » e de vină. Și el aparținînd acestei lumi, în care rii există ideea de răspundere individuală, Caţavencu îl ab- I/C solvă însă pe Pristanda de orice responsabilitate, folosind veri- ficatul procedeu pișicher al abstractizării ; singurul element AS concret al răspunsului său este un foarte familiar « Ghiţă », sugestie fină a unei posibile viitoare excelente colaborări UI cu poliţaiul : « Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scu- BC zele tale... Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) 37 Într-un stat constituţional, 'un polițai nu e nici mai mult nici mai puţin decît un instrument ! » Se-nţelege ușor că, în cazul unei schimbări de roluri în distribuția puterii din județ, RY « Ghiţă » va fi în mîna lui Caţavencu un « instrument » la fel de docil cum fusese în mâna lui Tipătescu. Dar numai un RA « instrument » ? Nicidecum. Pudică (dar este, de fapt, o pseudopudoare, unul din efec- L