Politici Publice 2024 PDF

Un prim element fundamental pentru o politică publică de succesîlreprezintădefinirea corectăaproblemeişiidentificareacauzeloracesteia,deoarecetotparcursululterioral procesului politicii publice depinde invariabil de acest moment.Atuncicândnuavemo imagineclarăasupraproblemei, este bine să provocăm di...

Un prim element fundamental pentru o politică publică de succesîlreprezintădefinirea corectăaproblemeişiidentificareacauzeloracesteia,deoarecetotparcursululterioral procesului politicii publice depinde invariabil de acest moment.Atuncicândnuavemo imagineclarăasupraproblemei, este bine să provocăm discuţii cu toţi potenţialii actori (stakeholderi) implicaţi, să analizăm datele disponibile (cantitative şi calitative). O problemă slab structurată sau ale cărei cauze nu au fost corect depistate poate duce la uneşec al politicii publice. Formularea oficială a problemelor este activitatea prin care o problemă (sau mai multe probleme), odată intrată(e) pe agendă, devin(e) prioritate strategică pentru instituţiile guvernamentale. În urma acestei activităţi, o anumită problemă este recunoscută ca atare, este inclusă pe agenda unei instituţii guvernamentale, ca prioritate, şi primeşte o formulare oficială. Este recomandat ca aceasta să fie însoţită de alte informaţii utile cu privire la componentele, cauzele care au determinat-o şi consecinţele ei. Formularea oficială a problemelor este o activitate foarte importantă în procesul politicilor publice, deoarece de rezultatul ei depinde modul în care vor fi, ulterior, generate alternativele şi, respectiv, formulate opţiunile de politici publice corespunzătoare. Filtrarea problemelor constă în analiza efectuată asupra diferitelor probleme şi alegerea celor care urmează să fie înscrise pe agenda instituţiei guvernamentale. Filtrarea problemelor este efectuată în funcţie de priorităţile strategice şi politice ale unei instituţii guvernamentale, respectiv ale Guvernului, având un caracter politic. În completarea criteriilor politice, este recomandat ca filtrarea problemelor să fie realizată cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice care iau în considerare resursele (materiale, umane etc.) aflate la dispoziţia unei anumite instituţii guvernamentale. Problemele pot fi identificate din următoarele surse: - Agenda publică: probleme aflate la un moment dat în discuţie publică (mass media, grupuri de presiune, organizaţii ale societăţii civile etc.), care necesită intervenţia guvernamentală pentru rezolvarea lor; - Programul de guvernare: problemele care trebuie rezolvate de către o instituţie guvernamentală stabilite în conţinutul Programului de guvernare; - Priorităţi stabilite la nivel politic care apar pe parcursul guvernării. 2. Luarea deciziei Prin decizie se înţelege rezultatul procesului prin care se realizează o alegere între două sau mai multe posibilităţi de acţiune alternative care pot conduce la îndeplinirea aceluiaşi obiectiv. Întregul proces prin care se ajunge la această concluzie este cunoscut sub numele de „proces de luare a deciziei”. Etapele generale ale acestui proces sunt următoarele: 1.Definirea problemei; 2. Găsirea alternativelor posibile de acţiune; 3. Evaluarea alternativelor; 4. Selectarea alternativei. a)Formulareadesemnează activitatea prin care o cerere sau o problemă înscrisă pe agenda guvernamentală se transformă în alternative pentru acţiune, în soluţii. Această fază, numităşi fază de elaborare, include diverse activităţi care se diferenţiază între ele în teorie, dar care în fapt se pot suprapune sau chiar confunda. Formularea încorporează atât planificarea raţională, cât şi reacţii subiec-tive, marja de opţiuni reducându-se la ceea ce factorii de decizie pot accepta sau nu. În esenţă, procesul constă în a determina care acţiuni sunt posibile şi care nu. Formularea politicii publice este procesul prin care o problem identificat pe agenda guvernamental este transformat într-o serie de opiuni i soluii care pot fi implementate de autoritile publice. În acest proces, decidenii trebuie s analizeze ce msuri sunt posibile, ce soluii sunt fezabile i care pot fi implementate în mod eficient, având în vedere resursele disponibile i interesele politice.  Formularea poate să se împartă, la rândul său, în două sub-etape: cea a analizei şi cea a selecţiei. Analiza defineşte o activitate de investigare a problemei, de căutare a opţiunilor şi alternativelor. Consecinţele, avantajele şi inconvenientele, efectele induse şi efectele urmărite sunt anticipate şi explicate. Analiza sau diagnosticul situaţiei existente pot fi realizate pornind de la următoarele aspecte : − identificarea grupului-ţintă ce va fi afectat de această politică, analiza caracteristicilor principale ale determine exact cine va beneficia sau va fi acestui public şi a relaţiilor dintre acest grup şi agenţii publici şi partenerii privaţi; afectat de politica publica − inventarierea acţiunilor conduse de către autorităţile publice, analiza coerenţei şi a legăturilor dintre acestea, a conflictelor de logică şi de interese dintre actorii participanţi, studierea analizelor de evaluare anterioare; − identificarea efectelor mediului extern asupra fenomenelor observate la populaţia vizată; − punerea în evidenţă a interacţiunilor majore dintre cetăţeni, autorităţi publice şi mediul extern; − analiza pertinenţei acţiunii publice în jocul acestor mecanisme. Aceasta este etapa care defineşte, practic, întreg parcursul ulterior al politicii publice, care devine soluţia preferată la problema identificată anterior. Formularea alternativelor trebuie săţină cont de câteva condiţii minime: Fiecare variantă trebuie să explice clar modul în care va rezolva problema ce reclamă o politică publică; Fiecare variantă trebuie să fie însoţită de o estimare a necesarului de resurse (financiare, umane, de timp); Fiecare variantă trebuie să fie însoţită de o estimare a impactului aşteptat asupra grupului-ţintă  Există mai multe procese prin care se pot genera soluţii viabile la o problemă, atunci când decidentul îşi ia timpul necesar pentru această etapă, anume: − Brainstorming (de regulă, în interiorul echipei care este responsabilă cu soluţionarea problemei: în cazuri concrete, echipa poate fi formată din: consilieri, experţi, parteneri de coaliţie, colegi de partid etc.); este o tehnic de generare a ideilor care presupune o sesiune de discuie deschis, în care participanii sunt încurajai s exprime orice idee sau soluie care le vine în minte, fr a fi judecai sau critici. − Tehnica Delphi –constă în consultarea unui grup de experţi în domeniul de referinţă a problemei pe care am ales-o pe baza unui chestionar care măsoară opiniile acestora asupra problemei analizate; − Consultări cu persoane, organizaţii din afara instituţiei –de regulă, acestea sunt utile mai ales atunci când definirea problemei este făcută de factorul cu putere de decizie, care însă nu cu-noaşte toate soluţiile posibile pentru rezolvarea acesteia; − Studierea modului în care alţii au rezolvat pro-bleme similare (modelul best practice). Pot fi acceptate dezamăgiri pe termen scurt şi intermitente, însă menţinerea pe o perioadă mare a unor neconcordante între rezultate şi aşteptări poate să deterioreze sprijinul de bază pentru sistemul politic.  Selecţia reprezintă, în esenţă, procesul de reducere a opţiunilor la o singură alegere. Această fază este însoţită de tensiuni care ţin de divergenţe normative şi utilitariste.  Ea poate fi momentul în cursul căruia se exprimăşi se soluţionează conflicte, faptele sau analiza nefiind neutre în ochii actorilor implicaţi, în orice caz, nu mai neutre decât scopurile. Compromisuri, negocieri, coaliţii, înţelegeri, situaţii clar-ob- scure constituie tot atâtea activităţi generate în cursul acestui proces. Valorificarea opţiunilor alternative permite exprimarea unor tactici la fel de variate ca şi recurgerea la valori, permite propaganda, comuni-carea şi şantajul. Promovarea politică însoţeşte de aproape selectarea unei alternative.  Atunci când avem de-a face cu mai multe soluţii pentru aceeaşi problemă, iar decidentul este pus în postura de a alege una dintre ele, aceste variante pot fi, la rândul lor, „cântărite” folosind diverse metode cantitative şi calitative: - Metodele calitative se folosesc mai ales atunci când problema este una focalizată, restrânsă, când sunt puţine date cantitative disponibile, iar credibilitatea lor ridică anumite semne de întrebare, respectiv când gradul de deschidere al instituţiilor implicate în soluţionarea problemei este relativ mare (ex.: interviuri, analiza SWOT, focus-grupuri, brainstorming, medierea şi negocierea etc.). - Metodele cantitative se utilizează atunci când problema pe care ne propunem să o rezolvăm este extinsă (afectează grupuri-ţintă largi), există date statistice disponibile, iar gradul de deschidere al instituţiilor implicate este redus (ex.: analiza multicriterială, analiza cost-beneficiu, analiza de risc, analiza senzitivităţii, analiza cost-eficacitate). Problema este extins i afecteaz un grup int larg: Exist date statistice disponibile Gradul de deschidere al instituiilor este redus Exist date statistice disponibile:  În ceea ce priveşte faza de legitimizare, aceasta pare mai scurtă şi mai uşor de identificat. În sensul strict al termenului, ea coincide cu momentul în care respon- sabilul formal, individul sau grupul căruia îi revin dreptul şi sarcina de a decide, ia decizia efectivă. El votează, semnează, hotărăşte.  Activitatea de legitimizare constă deci în alegerea unei soluţii în conformitate cu un criteriu de alegere, care face aceastăsoluţie acceptabilă pentru terţi. Legitimizarea este un element central într-un sistem politic, implică autoritate, aprobare, obligaţie, susţinere. Implementarea politicii pubice  Odată ce s-a obţinut acordul tuturor factorilor decizionali asupra variantei optime de soluţionare a problemei, aceasta trebuie făcută cunoscută tuturor celor implicaţi, pentru a se stimula crearea unei legitimităţi asupra soluţiei. În anumite cazuri, este nevoie ca în această etapă, decidentul săprocedeze la acumularea de noi resurse (negocieri, concretizarea unor parteneriate, angajarea de personal nou) şi/sau să modifice anumite structuri organizaţionale –să creeze organizaţii noi, să modifice/sporească responsabilităţile vechilor organizaţii. o data cu aprobarea solutiei, aceasta este comunicara celor implicati iar daca mai este necesar se obtin resurse suplimentare.  Atât formularea politicii, cât şi punerea ei în aplicare vor implica mai mulţi participanţi, cu moduri diferite de a înţelege problema pe care politica încearcă să o rezolve şi obiectivele politicii. Execuţia reprezintă faza procesului politicii prin care trebuie să se atingă obiectivele stabilite.  În cadrul acestei etape, deciziile adoptate devin executorii şi trebuie să fie puse în practică. Implementarea reprezintă acea fază a unei politici publice pe durata căreia sunt generate acte şi efecte pornind de la un cadru normativ de intenţii, texte sau discursuri politice  Tot în această etapă va alege instrumentele prin care politica este pusă în aplicare (de natură legislativă, instituţionalăetc.), respectiv agenţia implementatoare (Guvernul, alte autorităţi publice, organizaţii din mediul privat etc.). Cei care în practică sunt răspunzători de realizarea unei anumite politici, uneori au tendinţa de a supraevalua importanţa deciziei individuale (fie ea legislativă, administrativă sau economică) care precede realizarea politicii.  Exista deseori o lungă perioadă de timp între luarea deciziei şi punerea sa efectiva în practică, în cursul căreia pot interveni adesea complicaţii neprevăzute. Mai mult decât atât conceptul iniţial a ceea ce se doreşte se poate schimba şi cu acesta şi necesitatea anumitor politici. Atunci când avem în vedere implementarea unei anumite politici date, trebuie de asemenea să evaluăm care dintre modelele normative de politică publică ar putea fi utilizate pentru realizarea sa.  Nimeni nu poate ignora evaluarea fezabilităţii politicii, dacăeste momentul oportun pentru actualizarea unei anumite politici, care va fi posibilă reacţie publicăşi ce efect va avea abordarea aleasa asupra diferitelor interese şi asupra opiniei publice în general. Modele teoretice de implementare a politicilor publice (M. Potůček, L. Vass): 1. Modelul autoritar – care pune accentul pe instrumente precum instrucţiuni şi ordine ale conducerii,planificare,control, ierarhieşi responsabilitate; 2. Modelul participativ – se referă mai mult la instrumente indirecte de control, cum ar fi stabilireaobiectivelor, spontaneitate, training, adaptare, negociere, cooperare şi încredere, ca metode şi condiţii de urmat în cadrul implementării; 3. Modelul de coaliţie a actorilor – rezultă din presupunerea existenţei unei pluralităţi de actori care participălaactualizareauneianumitepoliticişicarecomunicăîntreei,negociază,fac compromisuri,şicare în acelaşi timp împărtăşesc acelaşi set comun de valori şi care se străduiesc să îndeplinească aceleaşi obiective. 4. Modelul de învăţare continuă – în care cei care legiferează politica, în încercarea de a atinge în mod gradual soluţia optimă, optimizează structura obiectivelor lorşitehnicile utilizate pentru atingerea acestora. Implementareauneipoliticipubliceesteunprocesîncadrulcăruia se întâmpină adesea dificultăţi. Cauze ale disfuncţionalităţilor de implementare pot fi: numărul mare de participanţi la proces, fiecare cu o perspectivădiferităasupra problemeişicuunniveldiferit de implicare în rezolvarea ei; diversificareascopurilor.Cucâtopoliticădepindemai mult de clarificări şi explicaţii, cu atât mai mult cresc şansele ca obiectivele iniţiale să nu fie atinse; ambiguitatea scopului iniţial; obiectivul nu a fost considerat ca fiind prioritar; nu au existat suficiente resurse pentru a-l îndeplini; a existat un conflict cu alţi participanţi importanţi; grupul vizat de politică a fost greu de implicat, contactat etc.; lucrurilefăcutenu au avutimpactulaşteptat; în timp, circumstanţele s-au schimbat şi atenţia a fost acaparată de alte probleme, aparent mai importante. Soluţia presupune examinarea condiţiilor de start care trebuie satisfăcute pentru ca disfuncţionalităţile să fie reduse laminim.Uneledintre aceste precondiţii necesare se situează în afara sferei de influenţă a executanţilor. Deexemplu,uncontextpolitic,dispoziţiilelegale,cadrulinstituţional sunt percepute de către executanţi drept nişte constrângeri. Alte condiţii, în schimb, intrând în sfera competenţei lor, pot fi modificate sau modelate de executanţi, într-o anumită măsură (Hogwood, Gunn, 1984) A stfel: orizontul de timp disponibil, durata şi calendarul avute în vedere; accesibilitatea resurselor în cantitate suficientă – nici preamulte,nicipreapuţine–şi disponibilitatearesurselor adecvate; justeţea teoriei schimbării sociale pe care se bazează concepereapoliticiipublice, faptulcăîntreconsecinţelesperate şi intervenţiile publice există, cu adevărat, o relaţie; existenţa unui circuit cât mai scurt posibil între factorii de decizie şi executanţi; faptul că, pentru o politică publică, nu există decât un executant, desemnat cu claritate şi liber pe gesturile sale; o bună înţelegere şi acordul personal al executanţilor cu privire la obiectivele care trebuiepromovate,condiţii pentru motivarea acestora; existenţa procedurilor, sarcinilor bine specificate şi organizate în conformitate cu o înşiruire corectă; o perfectă comunicare şi o coordonare între executanţi; supunerea perfectă, adică absenţa rezistenţei din partea executanţilor,cuprivirela autoritatea decizională. Gama de instrumente care pot fi utilizate în implementarea politicilorpublice esteextremdevariată.Atuncicândoautoritate publică decide să facă sau să nu facă ceva, ea trebuie să aleagă dintre mijloacele sau dispozitivele reale pe careleareladispoziţie.Diferiţicercetătoriauîncercatsăidentifice tipurile de instrumente administrative care pot fi utilizateşisăleclasificedupă diferitecriterii: - Instrumente voluntare - Instrumente obligatorii - Instrumente mixte O primă categorie de instrumente sunt cele voluntare, care presupunun gradcâtmaimicdeimplicareastatului,încareobiectivul dorit este îndeplinit de o manieră voluntară. Astfel, organele administrative pot decide să nu se implice în rezolvareauneiproblemedeinterespublic(non-decizie), considerând că aceasta poate fi soluţionată mai bine de cătrefamilie, comunitate,organizaţiivoluntare(ONG-uri)saude către piaţă. Utilizarea lor este avantajoasă din punctul de vederealcosturilorpecareleimplică,al conformităţii cu normele culturale şi libertatea individuală, dar şi al favorizării legăturilor cu familia sau comunitatea. Instrumentele obligatorii presupun cel mai mare grad de coerciţie şi care constau în direcţionarea acţiunilor persoanelor fizice sau juridice în limitele constituţionale, şi care acordă o putere neînsemnată de decizieindivizilor, grupurilorsauorganizaţiilorimplicate.Acestea cuprind: reglementările, întreprinderile publice sau furnizarea directă a unor bunuri sau servicii de către organele administrative. Instrumentele mixte combinăcaracteristicileinstrumentelorvoluntareşicelor obligatorii. Între acestea se numără răspândirea de informaţii şiinfluenţarea persoanelor fizice sau juridice de către organele administrative, subvenţionareaunoractivităţi,stabilireaunui mecanism al preţurilor în sectoare în care acesta nuexistăînmodnormalprinlicitareadrepturilorde proprietate asupra unei anumite resurse, şi în final, instituirea unor impozite şi taxe,carepotmodificacomportamentulcontribuabilului,inducându-i un anumit tip de comportament sau potdescurajacomportamentelenedorite (consumuldealcool, tutun, poluarea etc). Implementarea politicilor trebuie abordată ca un proces dintr-o triplă perspectivă: politică,managerialăşiadministrativă.Punereaînaplicareauneipoliticipublicenuse poate face fără înţelegerea noţiunii de capacitate administrativă, fărădecarenu putem vorbidespre ofuncţionare eficientăainstituţiilorstatului. Implementarea politicii aduce împreună grupuri şi organizaţii diverse, care trebuie să atingă anumite obiective. În această multitudine de actori, nu există doar o singură entitate care să fie responsabilă de succesul implementării politicii în sensul tradiţional. Autoritatea şi responsabilitatea sunt combinate într-o anumită măsură, astfel încât managementul ierarhic al structurilor şi procedurilor să funcţioneze efectiv. Implementareapoliticilorîncareintervinmaimulţiactori presupune dezvoltarea unor viziuni împărtăşite de către aceştia, influenţarea şi persuadarea susţinătorilor şi oponenţilor, negocierea angajamentelor, rezolvarea conflictelor, cooperareacuogamălargădestakeholderi, stabilireaprogramelor de muncă pe căi participative ş.a.m.d. Monitorizarea şi evaluarea politicii publice Monitorizareaşievaluareasuntdouătipurideacţiunicesederulează simultan cu implementarea politicii publice. Practic, monitorizarea asigură corespondenţa obiectivelor stabilitecuacţiunilepropusespre implementare,iarevaluareacuantifică rezultatele obţinute în urma implementării şi furnizează bazele următorului ciclu de politici publice –o problemă poate fi repusă oricând pe agendă, într-o altă formă, în funcţie de evoluţia politicii publice iniţiale. Monitorizarea şi evaluarea privesc atât mijloacele folosite în procesul de implementare, cât şi rezultatele ca atare. În această etapă se măsoară atât eficienţa (maximizarea rezultatelor – outputs în raport cu resurseleinvestite–inputs),câtşieficacitateapoliticiipublice (raportul dintre obiectivul rezultatelor obţinute şi obiectivul ce trebuia atins). Evaluarea:  Care Care sunt sunt rezultatele (produsele) efectele şi impactul obţinute generate peînteren urmadeacţiunii guvernamentale? politicile publice?  Care este raportul dintre efectele obţinute şi mijloacele utilizate în acest sens?  Evaluarea este o analiză independentă a unei intervenţii publice, în funcţie de rezultatele, impactul şi nevoile pe care respectiva intervenţie intenţionează să le sati sfacă. Evaluareareprezintăuninstrumentindispensabilpentruautorităţile publice. În măsura în care actorii economiei primescsemnaleclareşiimediatedinpartea pieţei,eipotadapta oferta lor de bunuri şi servicii la cerinţele acesteia. Totodată, evaluarea constituie „oglinda” necesară care să permită organizaţiei publice să-şi modifice în mod periodic acţiuneasapentruarăspundemaibine nevoilorinteresuluigeneral. Această caracteristică de „feed-back” constituie unul din obiectivele evaluării acţiunilor publice la nivel „macro”. Evaluarea politicilor publice reprezintă şi un ajutor în luarea deciziei pentru programele de acţiune ulterioare. Evaluarea reprezintă, pe de o parte, o necesitate pentru optimizarea managementului fondurilor publice şi, pe de altă parte, un instrument performant nu numai pentru a măsura impactul concretalprogramelor,cişipentruaasiguracetăţeniişiîntreprinderile asupra schimbărilor care vor afecta mediul lor economic şi social. Functiile evaluarii:  un instrument de gestiune economică  un instrument de management  un mijloc de comunicare şi de legitimare a acţiunii publice  un mijloc de formare, de schimbare a politicilor Tipuri de evaluare: -Evaluarea administrativa - Evaluarea judiciara - Evaluarea politica a) evaluarea administrativă – reprezintă tipul de evaluare realizată de către organele administrative, eventual de către agenţii specializate în evaluarea politicilor publice, dar de cele mai multe ori este realizată de către inspectori financiari, juridici sau politici ataşaţi ministerelor, de către structuri administrative specializate, organe legislative sau judecătoreşti. Pot fi însă angajaţi şi consultanţi privati caresărealizezeevaluareala cerereaorganeloradministrative. Acest tip de evaluare îşi propune în general să verifice eficienţa utilizării banului public, în condiţiile respectării principiilor justiţiei şi democraţiei. b) evaluarea judiciară – reprezintă tipul de evaluare care se concentrează pe aspectele legale ale implementării programelor,şinupebugete,eficienţă,priorităţisaucheltuieli. Ea se realizează de către instanţele judecătoreşti şianalizeazăposibileleconflictedintre programeleuneiguvernărişiprevederileconstituţionalesau între standardele de comportament administrativ şidrepturileindividuale.Aceastăevaluareserealizeazăfie din propria iniţiativă a organelor judecătoreşti, fielasolicitareaunorpersoanesauorganizaţii implicateînproceseleintentateunuiorganadministrativşi analizează, în general, dacă o instanţă judecătorească inferioară sau un organ administrativ a acţionat în limitele jurisdicţiei sale, dacă a respectat principiile dreptului natural şi dacă nu a acţionat arbitrar sau i nconsecv ent; c)evaluareapolitică–esteaceltipdeevaluarecareîncearcă să analizeze succesul sau eşecul unei politici,utilitateaei,învedereamenţineriisau modificăriiacesteia. Ea are un caracter unilateral, nesistematic şi poate fi întreprinsă de oricine este interesat de fenomenul politic: cetăţeni, organizaţii ale societăţii civile,membriaisubsistemeloradministrativerelevante. O formă de evaluare politică poate fi considerată şireferendumulsaualegerile,sub rezervaînsă de a ţine cont că în cadrul acestora, rezultatul poate fi influenţat de percepţia negativă sau pozitivă a populaţiei asupra efectelor guvernării, care le poate afecta comportamentul de vot, dar care poate să nu aibă legătură cu realitatea concretă de pe teren. O altă clasificare a evaluărilor de politici publice poate avea la bază drept criteriu perspectiva din care se realizează:unaaposteriorisauex-post,altaa priorisauex-anteşi una intermediară sau pe parcurs. a) Evaluarea „a posteriori” sau „ex-post” este retrospectivă. Dupăgenerarea impactuluiuneipoliticipublice,analistul încearcă să înţeleagă ce s-a întâmplat şi să elaborezejudecăţidevaloareprivindrealitatea.Eapoate aveaînvedereatâtmăsurarearezultatelor(aproduselor), cât şi studierea procesului prin care s-a ajunslaobţinereaacestorrezultate.Apariţiaunor efecte imprevizibile este evidentă în cazul a numeroase politici publice. Acestea pot avea o asemenea amploare, încât a posteriori pare surprinzător faptul căelenuaupututfianticipate. b) Evaluarea „ex-ante” sau „a priori”, care este prospectivă, este utilizată ca instrument care să sprijine luarea de decizii atunci când există mai multe alternative. Într-un moment t, evaluarea ex-ante simulează efectele secundarepecarelepotdeterminaconţinuturile decizionale într-un moment t+n, în special în vederea comparării acestor efecte între ele, comparaţie care să permită alegerea alternativei celei mai bune pentru factorul de decizie. O diferenţă esenţială de principiu între evaluarea a posteriori şi cea a priori constă înfaptul că tipurile de efecte sunt enunţate în prealabil şi căevaluatorulselimiteazălaa lua în considerare numai efectele comparabile reţinute, acceptând să nu analizeze alte dimensiunisaualteefectedecâtcelecare pot interveni pe parcurs. Înpractică,evaluareaaprioriacordăprioritatecriteriilor,precum şi efectelor de tip economic-financiar, lăsând la o partecriteriiledeordinsocialşipolitic.Easebazeazăpe metodedecalculeconomic,cumarfiabordareadetipcosturi-beneficii, de exemplu. c)Unalttipdeevaluarefolosităînpracticăesteevaluarea pe parcurs, intermediară care are drept obiectdeterminareaprimelorrezultatealepoliticiisauprogramului. Aceste studii furnizează informaţii care pot fi utilizate pentru îmbunătăţirea programului aflat în derulare. Ele pot fi folositoare, în particular, în cadrul programelor ale căror costuri variabile deţin o pondereridicatăîntotalulcosturilor–deexemplu,programele care furnizează servicii populaţiei – şi astfelresurselepotfirealocateunorutilizări alternative. În aceste cazuri, evaluarea poate fi utilizată pentru a determina dacă un programaflatînderularear trebui să continue. Moni torizarea Evaluarea Modificări instituţionale survenite în urma implementării politicii; Măsura în care rezultatele implementării corespund cu cele Modificări ale situaţiei grupurilor-ţintă stabilite iniţial; vizate; Situaţia costurilor implementării la un Raportul dintre costuri şi rezultate; moment dat; Impactul asupra grupurilor-ţintă. Respectarea termenelor şi a conţinutului activităţilorprevăzute în planul de acţiune; Întârzieri/dificultăţi în realizarea activităţilor şi motivaţia acestora. regulă, În procesul de evaluare, agentul care realizează evaluarea(de acesta trebuie să fie diferit de agenţia implementatoare) foloseşte indicatori deperformanţă.Aceştiindicatorise află în strânsă relaţie cu obiectivele politicii şi contribuielamăsurarearealizăriiacestoraşipotficlasificaţiîn mai multe categorii: indicatori de rezultate şi de impact indicatori de eficacitate indicatori de activitate, de proces indicatori de eficienţă  indicatori de rezultate şi de impact: sunt cei care pun în evidenţă volumul produselor şi serviciilor furnizate de către autorităţile publice şi efectele obţinute în urma acestora. Spre exemplu, într-un program de construireauneiautostrăzi,indicatorulderezultatepoate fi numărul de kilometri daţi în folosinţă, în timp ce indicatorii de impact se referă la reducerea numărului de accidente cu un anumit procent pe acea rută. indicatori de eficacitate: reprezintă acea categorie de indicatoricareconţininformaţii asupragraduluiîncare obiectivele politicii sau ale programului guvernamental aufost realizate.Spreexemplu,într-unprogramdetratareapersoanelorconsumatoarededroguri, pot fi fixate drept obiective: numărul persoanelor dependente de droguri care au fost tratate, reducereanumăruluideacţiunideviolenţă,număruldezileîncareaceste persoaneaufostsupusetratamentului. În mod normal, indicatorii de eficacitate depind de obiectivele care se consideră relevante în aceasta” intervenţie şi caută să analizeze gradul de atingereaacestorobiective.Deasemenea,indicatoriideeficacitateartrebuisă conţinăinformaţiidespregradul în care se produc efecte neaşteptate asupra populaţiei, efecte pozitive sau negative, respective despre calitatea serviciilor prestate în acord cu necesităţile şi aşteptările populaţiei destinatare  indicatori de activitate, de proces: se utilizează pentru substituirea indicatorilor de eficacitate deoarece sunt mai uşor de calculat. Astfel de indicatori pot fi: numărul de ore de muncă lucrate, numărul de dosare înregistrate, numărul de cereri la care s-a dat răspuns, numărul de întâlniri şi vizite realizate în vederea realizării obiectivului vizat de acea politică sau program; indicatorideeficienţă:suntnecesaripentruapuneîncorelaţie rezultatele obţinute (output-urile) cu volumul de resurse consumate în acest scop. Măsurarea/evaluarea politicilor publice are şi o serie de limitări, prin aceea că: oferă informaţii doar despre rezultate şi impact, dar nu oferă indicii despre ce trebuie făcut mai departe (inclusivperspectivadeafiapărutonouăproblemă conexă în legătură cu politica publică propusă spre implementare); nu oferă informaţii despre modul în care s-a desfăşurat implementarea (despre procesul în sine); nu oferă informaţii despre poziţiile divergente ale stakeholderilor; suntasociatederegulăcuoabordaredualistă(pedepsire vs. premiere, nu surprinde eventualii factoriexternicareaupotenţat/împiedicatrealizareaunor măsuri pe parcursul implementării).