Rezumat Teoria Relatiilor Internationale PDF

CAPITOLUL 1 Introducere în teoria relațiilor internaționale. Concepte fundamentale. Trăsăturile sistemului internațional Dreptul intern se deosebește chiar foarte mult de cel internațional, prin urmare o analogie între acestea două este exclusă. Dreptul intern se caracterizează, după cum bine ști...

CAPITOLUL 1 Introducere în teoria relațiilor internaționale. Concepte fundamentale. Trăsăturile sistemului internațional Dreptul intern se deosebește chiar foarte mult de cel internațional, prin urmare o analogie între acestea două este exclusă. Dreptul intern se caracterizează, după cum bine știm, prin existența unei puteri executive existența unei puteri legislative existența unei puteri judecătorești Ei bine, spre deosebire de dreptul intern, în sfera dreptului internațional aceste elemente lipsesc, fiind eventual prezente doar ca urmare a manifestării exprese a subiecților de drept internațional, într-un mod necentralizat sau centralizat într-o manieră superficială. Societatea internațională este, prin urmare, o societate anarhică. Printre trăsăturile acestei societăți se numără: - lipsa instituțiilor superioare membrilor săi; după cum am menționat și anterior nu există un sistem de instituții centralizate care să controleze relațiile dintre actorii internaționali; - neîncrederea reciprocă dintre actori; - principiul autoajutorării (self help); în acest sens, actorul care se simte vizat de o posibilă agresiune trebuie să se ajute singur; - obiectivul principal al actorilor este securitatea. Dilema securității În contextul acestei societăți arhaice, a luat naștere în dreptul internațional fenomenul dilemei securității. acest fenomen se caracterizează prin faptul că fiecare actor, în încercarea de a-și crește securitatea, sfârșește prin a crește insecuritatea celorlalți actori, inclusiv a pe a sa; se ajunge, așadar, la următoarea concluzie: rezultatele acțiunilor nu depind de intențiile actorilor (consecințele acțiunilor nu coincid cu intențiile care au stat la baza lor); cauza dilemei securității (De ce actorii internaționali devin ”victime” ale acestui fenomen?) - deoarece aceștia valorizează cel mai mult securitatea lor, privită drept singura modalitate de a-și asigura perpetuitatea (supraviețuirea).  modalități de depășire a dilemei securității - depășirea dilemei securității înseamnă abandonarea stării de pasivitate a actorilor angrenați; prin urmare, aceștia vor avea de ales între două opțiuni, două modalități de interacționare: 1. confruntarea - aleasă în general de adepții curentului realist, curent care pune accent pe forța militară ca principală sursă de putere 2. cooperarea - preferată de adepții curentului liberal, care consideră că dilema securității poate fi depășită prin cooperare și mecanisme de securitate colectivă Puterea Am menționat anterior faptul că principalul obiectiv al statelor este securitatea, aceasta fiind, de altfel și motivul care determină intrarea statelor în dilema securității. Care este instrumentul, modalitatea prin care se poate obține securitatea? Ei bine, PUTEREA, care este definită drept capacitatea de a-i determina pe alții să facă ceva ce nu ar face în lipsa respectivei capacități. Pentru a produce acest efect, de constrângere, puterea se bazează pe anumite resurse (resursele puterii). Resursele puterii pot fi de mai multe tipuri: MILITARE - de ex: armata, armamentul POLITICE ECONOMICE - acestea iau uneori forma unor stimulente oferite statului de către alt stat. Astfel, influențarea comportamentului celuilalt nu se face prin amenințare (cum este cazul resurselor militare), ci prin răsplătire. În ultima vreme aceasta a crescut exponențial. SOCIALE Puterea poate fi, de asemenea, manifestată sub forma: puterii dure (hard power) - când se recurge la stimulente/ sancțiuni/ combinații între cele două; puterii gentile (soft power) - este exercitată neexplicit asupra cuiva, atunci când cineva care admiră pe altcineva îi copiază sau susține comportamentul celui din urmă.  Rolul regulilor în relațiile internaționale Anterior am menționat faptul că sistemul internațional este unul anarhic, lipsit de prezența unor instituții centralizate care să supravegheze relațiile dintre toți actorii internaționali și față de care să se supună aceștia. Acest lucru nu înseamnă însă că regulile lipsesc în totalitate din sistemul internațional. Ele sunt prezente (fiind de natură morală și, prin extensie juridice), dar problematica lor este încă dezbătută, fiind remarcate 3 perspective majore asupra rolului lor în relațiile internaționale. Perspectiva sceptică Perspectiva/tradiția Perspectiva universalistă/ internaționalistă sau grotiană cosmopolită provine din tradiția hobbesiană perspectivă intermediară provide din tradiția kantiană în absența unei autorități care să se deosebește de perspectiva viața unui om trebuie tratată exercite puterea în mod kantiană prin faptul că statele, întotdeauna ca pe un scop în centralizat, relațiile dintre nu indivizii umani, sunt sine, și nu ca pe un mijloc; oameni tind să fie o stare de membrii societății indivizii umani sunt în egală continuă dezordine și război internaționale măsură obiectul protecției (bellum omnium contra omnes) regulilor morale, cât și se deosebește de perspectiva subiecții săi în acest sens, fiecare actor este hobbesiană deoarece nu liber să își definească propriile privește statele ca aflându-se în acest sens, pretenția statelor interese și să le apere așa cum într-un continuu conflict într-o față de oameni de a ucide alți consideră de cuviință lume lipsită de reguli, ci oameni nu poate fi justificată concepe lumea internațională prin interesul de stat singurul „far moral” pentru un ca pe o societate, alcătuită din om politic nu poate fi state ale căror interese sunt, relațiile dintre indivizi, dincolo reprezentat decât de interesul uneori, conflictuale, dar pot fi de apartenența lor la state, statului său și comune reprezintă esența relațiilor internaționale CAPITOLUL 2 (Puțină) istorie și (puțină) teorie. Evenimente care au marcat evoluția relațiilor internaționale: Pacea din Westfalia (1648) Revoluția Franceză Congresul de la Viena (1815) Revoluțiile din 1848 (și evenimentele din a doua jumătate a sec. XIX) Primul Război Mondial Al Doilea Război Mondial Războiul Rece Atacurile teroriste de la începutul secolului XXI Pacea din Westfalia - urmări: consacră separația autorității politice de cea religioasă statul devine singurul actor internațional; sunt excluse, astfel, autoritățile infrastatale (ordinele cavalerești, nobilii, orașele libere), precum și cele suprastatale (Imperiul Romano-German, Biserica Catolică) se afirmă conceptul de suveranitate statală, adică „capacitatea și dreptul unui actor de a-și defini propriile interese, de a-și construi o politică internă și externă corespunzătoare intereselor preponderente și de a reprezenta singurul factor de decizie în ceea ce privește propriile căi și mijloace de a acționa în sistemul internațional”. este acceptat, datorită acestui concept de suveranitate, principiul egalității statelor se acceptă, drept instrument al relațiilor internaționale, balanța de putere, conform căreia obiectivul politicii externe a statelor este acela de a menține stabilitatea sistemului prin menținerea echilibrului între nucleele de putere. instrumentul necesar pentru această menținere a echilibrului de putere : războiul. este recunoscută existența dreptului internațional, înțeles ca un set de reguli acceptat în prealabil de state este consacrat conceptul de „interes de stat” (statele trebuie să își asigure securitatea; ele sunt cele care aleg mijloacele prin care realizează acest lucru) Pacea din Westfalia este considerată actul de naștere al sistemului internațional anarhic Revoluția Franceză - urmări: chiar și după Pacea din Westfalia, exista în continuare un element personal în definirea statului (conducerea acestuia era una bazată pe principii ereditare), acest element este înlăturat sursa de legitimitate a statului nu mai este suveranul și continuitatea dinastică, ci națiunea populația dobândește, deci, dreptul de a-și desemna conducătorii Congresul de la Viena - urmări: restaurează sistemul multipolar1 sunt recunoscute, în acest sens, 5 mari puteri2(Anglia, Rusia, Austria, Prusia și Franța) este recunoscut principiul balanței de putere obiectivul acestuia: niciuna dintre cele 5 mari puteri să nu își impună hegemonia asupra celorlalte aceste 5 mari puteri se întâlneau în mod regulat; în cadrul acestor congrese erau luate decizii cu privire la fiecare stat din Europa, luând naștere în acest mod CONCERTUL EUROPEAN scopul Concertului European: de a nu permite instalarea unor regimuri politice revizioniste în vreun stat european Revoluțiile din 1848 (și evenimentele din a doua jumătate a sec. XIX) - urmări: s-au produs trei mari schimbări esențiale: 1. Este acceptat pe scară generală principiul naționalității - națiunea este cea care stă la baza statului - a dus la unificarea unor state mai mari (Germania se unifică în jurul Prusiei, Italia) - în estul continentului apar noi state, chiar dacă de mici dimensiuni (Grecia, România, Serbia) 2. Colonialismul prinde anvergură - colonizarea devine politica națională a marilor puteri, care ajung să aibă granițe comune pe întreg teritoriul statului 3. Apar 2 noi mari puteri, exterioare Europei - Statele Unite ale Americii și Japonia, care vor adopta, la rândul lor, politica balanței de putere 1 Acesta fusese înlăturat odată cu victoriile lui Napoleon și cucerirea Europei de către acesta 2 Marile puteri erau acelea care aveau interese globale și dețineau capacitatea de a le susține Primul Război Mondial - urmări: este creată Liga/Societatea Națiunilor, ce are drept scop menținerea păcii internaționale și soluționarea conflictelor altfel decât prin război liderii politici ai lumii declară, pentru prima dată, că scopul relațiilor internaționale nu este menținerea balanței de putere, ci evitarea războiului și menținerea păcii are loc, prin crearea Societății Națiunilor, o primă încercare de a trece de la sistemul balanței de putere la acela al securității colective3 ○ securitatea colectivă presupune ca statele agresoare să fie sancționate de întreaga comunitate internațională, adică de toate celelalte state, presupuse ca fiind pașnice ○ securitatea colectivă presupune un grad de centralizare sporit al sistemului internațional Al Doilea Război Mondial - urmări: crearea ONU, menit a asigura securitatea colectivă. statele membre ONU nu mai sunt tratate egale în toate aspectele, ci se ia decizia constituirii unui Consiliu de Securitate; narilor puteri li se va recunoaște statutul de membru permanent al acestuia și li se va acorda dreptul de veto ONU este gândit să reflecte o lume multipolară al cărei scop este menținerea păcii Războiul Rece - urmări: perioada este marcată de conflictul ideologic dintre blocul de vest și cel de est. SUA și URSS se luptă pentru a-și impune hegemonia asupra celorlalte state; deși nu a existat o confruntare directă între acestea, conflictul s-a materializat prin susținerea părților adverse din confruntările ce s-au purtat în Asia și Orientul Mijlociu în această perioadă începe și procesul de decolonizare a statelor din Africa, statele europene retrăgându-se din această zonă adesea ca urmare a unor conflicte armate. pe plan european, se pun bazele a ceea ce va ajunge astăzi cunoscută sub numele de Uniunea Europeană Secolul XXI -urmări: după desființarea URSS și căderea blocului comunist, apare o nouă amenințare: cea a terorismului; sub acest pretext (ca urmare a atacurilor din 11 septembrie), SUA și aliații săi vor întreprinde o serie de acțiuni militare în Orientul Mijlociu și îi vor înlătura de la putere pe liderii acestor state; efectul nu a fost cel așteptat, sau, mai degrabă, cel promis, întrucât se vor crea premisele apariției unor noi grupări teroriste (ISIS, spre exemplu); Consiliul de Securitate al ONU a mai permis, în anii 90, o serie de incursiuni militare în contextul războaielor civile din fosta Iugoslavie, Rwanda, Somalia etc. în prezent se remarcă un monopol al SUA asupra politicilor internaționale, dar poziția acesteia nu este necontestată, deoarece atât Rusia, cât și China par nu doar a urmări o impunere a propriei influențe asupra status quo-ului internațional, ci chiar a reuși acest obiectiv. 3 Atât sistemul balanței de putere, cât și cel al securității colective sunt modalități prin care se urmărește depășirea dilemei securității, prezentată în capitolul I CAPITOLUL 3 Aparatul analitic al teoriei relațiilor internaționale. NIVELELE DE ANALIZĂ = cel mai important instrument din repertoriul analitic al teoriei relațiilor internaționale - permit ordonarea explicațiilor cauzale ale fenomenelor în funcție de gradul lor de generalitate (adică a numărului de elemente factuale ce se interpun între cauză și efect) - conceptul a fost introdus în teoria relațiilor internaționale de Kenneth Waltz, iar ulterior dezvoltat de Barry Buzan și Richard Little Nivelele de analiză cf. lui Kenneth Waltz Nivelul indivizilor implicați în luarea deciziilor de politică externă. Personalitatea și valorile acestora au o anumită greutate în luarea deciziilor. Nivelul societății interne / statului. Natura social politică a statului poate determina o atitudine mai războinică sau mai pacifistă. Al treilea nivel de analiză, care se referă la sistemul internațional însuși și la trăsăturile sale caracteristice. Nivelele de analiză cf. lui Barry Buzan și Richard Little - reia cele trei nivele introduse de Waltz, cărora le sunt adăugate încă două Nivelul sistemic (existent la Waltz Nivelul subsistemelor internaționale (cuprinde grupuri de state între care există interacțiuni sau interdependențe specifice determinate de regiunea geografică, organizarea social-politică și economică asemănătoare etc.) Nivelul unităților sistemului internațional (corespunde nivelului statal al lui Waltz) Nivelul subunităților (se referă la grupuri din interiorul statelor care pot influența sau încearcă să influențeze politica : grupuri de lobby, grupări religioase etc) Nivelul indivizilor (regăsit în modelul lui Waltz) SECTOARELE DE ANALIZĂ - spre deosebire de nivelele de analiză, sectoarele de analiză vizează împărțirea (sau diferențierea) domeniilor de interacțiune între state - Barry Buzan și Richard Little identifică cinci sectoare de analiză: Militar - se referă la relațiile coercitive, constând în folosirea forței - ex: războaiele, amenințările cu războiul, dezvoltarea capacității ofensive și defensive Politic - se referă la relațiile dintre actorii internaționali ca puteri politice - statele intră în diverse relații unul cu celălalt: de recunoaștere, de negociere, de încheiere a unor înțelegeri etc.  - se află în strânsă legătură cu sectorul militar, relațiile militare fiind considerate, în fapt, relații politice care presupun recurgerea la război Economic - se referă la relațiile de producție, comerț și finanțe - o atenție deosebită este acordată acestui sector de către adepții curentului liberal și, cu precădere, cel neoliberal Socio-cultural - se referă la relațiile sociale și culturale între actorii internaționali - a fost ignorat atât de curentele realiste, cât și de cele liberale, însă, odată cu apariția paradigmei constructiviste dobândește relevanță în relațiile internaționale - include idei precum cea a identității colective (culturală, națională) - În lipsa acesteia ar fi fost lipsit de sens un concept precum acela de soft power De mediu - se referă la relația dintre activitatea umană și biosfera planetară ca sistem esențial de suport de care depind toate celelalte activități umane - Sectorul de mediu a fost ignorat până recent SURSELE DE EXPLICAȚIE - ,,variabilele care explică comportamentul actorilor” - trebuie raportate întotdeauna la nivelele de analiză. Nivelele de analiză indică locul unde se caută explicațiile, în vreme ce sursele de explicație furnizează explicațiile propriu-zise la nivelul respectiv - principalele surse de explicație sunt: - Capacitatea de interacțiune - Structura - Procesul Capacitatea de interacțiune - stă la baza celorlalte surse de explicație - se referă la transport, la comunicații și la capacitatea de a le organiza pe acestea - o capacitate de interacțiune scăzută poate bloca dezvoltarea unui sistem - se poate analiza din perspectiva sectoarelor de analiză: - sectorul socio-cultural: presupune cel puțin două transferuri de informație. Pot avea loc și atunci când un număr mic de indivizi aparținând unor culturi diferite se deplasează între teritoriile acestora și transmit dintr-o parte în alta informații cu privire la culturile respective - sectorul economic: presupune capacitatea de transport a bunurilor. Este, deci, nevoie de o capacitate de transport proporțională cu cantitatea bunurilor (cu cât aceasta este mai mare, cu atât capacitatea de transport va fi mai ridicată)  - sectorul politico-militar: se referă la posibilitatea de a deplasa forțe armate în vederea unor confruntări militare. Necesită și cea mai mare capacitate din partea unităților sistemului.4 - De-a lungul istoriei, capacitatea de interacțiune a depins de 3 factori: 1. Factorul geografic are cel mai mare impact în condițiile de dezvoltare tehnologică redusă deplasarea se realizează mai ușor în spații limitate, la distanțe mici și cu relief neaccidentat a prezentat importanță cu precădere în epocile premoderne capacitatea de interacțiune este restrânsă la respectivul spațiu geografic 2. Tehnologiile disponibile pentru transport și comunicații limitează impactul factorului geografic asupra capacității de interacțiune, pe care o extinde 3. Tehnologiile sociale disponibile pentru comunicații include acele forme de comunicare care nu depind de progresul tehnologic, ci de adoptarea de către actori a unor seturi de reguli care, odată acceptate, îmbunătățesc comunicarea. sunt incluse: limbajul (scris și adoptarea unei lingua franca5), răspândirea religiilor sau a altor idei, mondea sau titlurile de valoare bancare sau, cel mai recent, dezvoltarea unor instituții sau regimuri internaționale, care îmbunătățesc comunicarea între actori, (spre exemplu: ONU) Capacitatea de interacțiune a crescut, așadar, semnificativ în ultimele două secole, ducând nu doar la crearea sistemului bancar unic, ci și la integrarea mai avansată a statelor și actorilor internaționali în acest sistem. Structură - este principiul după care sunt aranjate unitățile într-un sistem; modul în care este distribuită puterea - Structura unui sistem se referă la faptul că acțiunile indivizilor pot avea efecte care nu au fost intenționate de către aceștia sau că actorii nu fac întotdeauna ceea ce își doresc să facă. - Limitarea opțiunilor actorilor este rezultatul structurii sistemului. - În mod similar, obținerea unui efect diferit de cel urmărit de un actor este tot rezultatul structurii - Ea a fost definită, în general, prin raportare la numărul de poli (nuclee) de putere din sistem. Există, deci, siteme: 4 Limitele capacității de interacțiune politico-militară sunt cele care trasează limitele sistemelor internaționale: apariția unui sistem internațional unic la nivelul întregii planete se datorează creșterii capacității de interacțiune a actorilor din ultimele sute de ani. 5 limbă adoptată la comun de mai multe state (de exemplu: engleza, spaniola, germana, franceza)  - Unipolare - există un hegemon, iar restul actorilor sunt într-o poziție de relativă subordonare față de acesta, nereprezentând, deci, un pericol (spre exemplu: lumea europeană și mediteraneană din vremea Imperiului Roman) - Bipolare - există două centre de putere, adesea aflate în conflict (spre exemplu: perioada Războiului Rece) - Multipolare - există mai multe centre de putere (Europa secolelor XVI-XIX) - Structura descrisă anterior este specifică unui sistem politico-militar, dar poate exista și o împărțire bazată pe criterii economice, precum: - structura monopolistă - structura de oligopol - structura de piață competitivă - Sistemele sunt mai mult decât suma părților lor. Există, deci, elemente intrinseci sistemului, dar extrinseci părților (unităților), care influențează comportamentul acestora din urmă.6 - Nu acționează doar la nivelul sistemului internațional, ci și la celelalte nivele de analiză, care pot fi privite și ele ca sisteme. Procesul - cuprinde modelele de interacțiune între unitățile componente sau tipurile și tiparele de acțiune și reacțiune între actorii internaționali. Spre exemplu, într-un sistem pot predomina comportamente mai degrabă agresive sau pașnice - nu reprezintă suma acțiunilor actorilor, ci detectarea acțiunilor sau reacțiilor repetitive în circumstanțe asemănătoare - este influențat de structură, dar și de contextul cultural internațional, sau de obiectivele pe care statele și le propun, alături de instrumentele utilizate în atingerea acestora. Cele trei surse de explicație analizate nu acționează separat, ci se influențează una pe cealaltă. *Capacitatea de interacțiune, stând la baza sistemului internațional, influențează structura și procesul. Astfel, nivelele mai mari ale capacității de interacțiune vor determina intrarea în joc a forțelor structurale. Dacă interacțiunea între 2 unități este dificilă, nu prea contează dacă una dintre acestea este mai puternică, iar cealaltă mai slabă, însă în momentul în care unitatea mai puternică va avea mijloacele necesare pentru a o putea amenința pe cea slabă, atunci structura dintre cele două va deveni relevantă.7 6 Abordarea aceasta este una de tip holist 7 Spre exemplu: poziția privilegiată insulară pe care a avut-o Anglia timp de câteva secole (până la apariția tehnologiilor secolului XX) care a diminuat posibilitatea unor invazii din partea celorlalte state europene.  În același timp, capacitatea de interacțiune influențează, în mod evident, și procesul. Sunt limitate tipurile de interacțiuni posibile. Dezvoltarea tehnologică modifică capacitatea de interacțiune și lărgește sfera comportamentelor posibile, permițând dezvoltarea procesului.8 *Spre deosebire de structură, procesul poate, la rândul său, influența capacitatea de interacțiune. Acest aspect este vizibil în componenta de tehnologii sociale care extind capacitatea de interacțiune, tehnologii sociale care pot să rezulte și din procese ale sistemului internațional9 *Structura și procesul se influențează, de asemenea, una pe cealaltă. Astfel, fiecare tip de structură încurajează anumite tipuri de comportamente care pot deveni apoi tipare (adică elemente de proces) în structurile respective: structurile bipolare încurajează conflictul, structurile multipolare încurajează „balanța de putere”. Barry Buzan și Richard Little menționează prezența anumitor „tipare durabile sau recurente în relațiile” dintre actori, pe care le numesc „formațiuni ale procesului”, precum războiul, balanța de putere, cursa înarmării, dilema securității, diplomația etc. Aceștia remarcă faptul că ele reflectă structura sistemului, luând în considerare trăsătura sa definitorie, aceea de sistem anarhic, lipsită de vreo autoritate care să încerce să controleze și să direcționeze funcționarea sistemului. În lipsa unei astfel de autorități, structura de putere a sistemului determină sau favorizează anumite tipuri de evoluții, care se constituie în formațiuni ale procesului (ex: dilema securității sau cursa înarmării). Chiar dacă structura are un caracter mai static, iar procesul unul mai dinamic, fapt ce ne-ar conduce la concluzia că există o influență unidirecțională din partea structurii asupra procesului, pe parcursul timpului s-a observat faptul că și procesul poate influența structura, chiar dacă mai rar.10 Pentru a înțelege mai bine aceste aspecte, Buzan și Little fac încă o serie de precizări, dintre care una privește natura sistemului internațional. Este amintită, în acest context, distincția dintre sistemele mecanice și cele sociale. 8 Spre exemplu: - Dezvoltarea transportului și a comunicațiilor în secolele XIX-XX, care au permis cooperarea economică între state, devenită, alături de confruntarea militară, un tipar de acțiune între acestea. - Interdependența (fenomen de proces detectat în anii 1970) este un rezultat al creșterii capacității de interacțiune între actorii internaționali 9 Spre exemplu: dezvoltarea cooperării internaționale dintre state în secolul al XX-lea a contribuit și la creșterea capacității de interacțiune între state. 10 Spre exemplu: procesul în Europa postbelică a fost caracterizat prin cooperare (în loc de conflict, cum era anterior). Acesta a contribuit la conturarea unui cvasi-actor european unic (Uniunea Europeană în prezent) care înlocuiește, cel puțin în parte, multitudinea de actori europeni în lumea internațională din perioada următoare, contribuind, în acest mod, la modificarea structurii de putere. Sistemele sociale au conștiință și intenționalitate. Nu sunt repetate la nesfârșit acțiunile pe care le prescrie sistemul, ca în cazul sistemelor mecanice. Acțiunile actorilor sunt determinate de propriile alegeri care se bazează pe propriile valori și preferințe, al rândul lor determinate de imaginea pe care actorii o au atât cu privire la ei, cât și cu privire la sistem. Sistemul nu predetermină absolut toate evenimentele viitoare, ci doar impune anumite constrângeri actorilor și limitează câmpul de consecințe viitoare. Rezultatul acțiunilor actorilor este determinat de alegerile acestora și de felul în care aceste alegeri interacționează, însă structura sistemului permite predicții cu grad de probabilitate relativ. Fenomenul poartă numele de PÂLNIE CU OPȚIUNI. Decidenții politici au întotdeauna un număr de opțiuni pentru a evita conflictul. Acest număr variază în funcție de circumstanțele relevante la nivel de sistem, de societate etc. Dacă numărul de opțiuni crește, atunci „pâlnia se lărgește”, dacă el scade (deci crește probabilitatea conflictului), „pâlnia se îngustează”. Structura sistemului are un rol important în conturarea „pâlniei”, adică în conturarea opțiunilor posibile și a combinațiilor dintre acestea. Sistemele sociale se diferențiază de cele mecanice prin faptul că, deși sunt instituite într-o oarecare măsură anumite reguli, acestea își găsesc fundamentul în dorința actorilor implicați de a le respecta. Acceptarea conceptului de suveranitate a statelor le-a permis actorilor să creeze aceste reguli și să își imprime propria identitate asupra lor. Regulile nu sunt date, sunt construite. Actorii le creează pentru ca ulterior să fie respectate general, fiind oferit și în sfera dreptului internațional un oarecare grad de predictibilitate. În funcție de impactul pe care regulile antemenționate îș au asupra comportamentului membrilor se remarcă 3 concepții11: concepția hobbesiană - numită ,,sistem internațional”; acțiunile unităților sunt determinate de structura sistemului (anarhic) concepția grotiană - numită „societate internațională”; pe lângă regulile structurii sistemului acționează și regulile stabilite de înșiși actorii sistemului concepția kantiană - numită „societate mondială”; indivizii și populația umană sunt în centrul preocupării pentru reglementare; poate fi asemănată unui stat democratic, în care instituțiile sunt create pentru și de către indivizi. 11 Aspectele referitoare la aceste concepții se regăsesc în rezumatul primului capitol (concepția hobbesiană, grotiană, kantiană) CAPITOLUL 4 Actorii în relațiile internaționale. Prin actorii relațiilor internaționale nu se face referire doar la state, ci și la alte entități care dobândesc relevanță în această sferă. Prin urmare, actorii sunt definiți drept acei agenți cu capacitate de acțiune relativ autonomă, adică agenți care își pot defini un interes propriu (și deci scopuri proprii) și dispun de mijloacele necesare pentru a-l urmări. Trăsături: grup/colectivitate organizată sunt în măsură să își definească un interes propriu, relevant pentru scena internațională identitate proprie12 dimensiunea grupului13 să dispună de resurse de putere14 STATELE statul este unitate de bază a sistemului internațional presupune existența: ○ unei puteri publice ○ unui teritoriu ○ unei populații Cele trei elemente constitutive ale statului se întrepătrund în realitatea socială, astfel că un stat presupune, de fapt, existența unui teritoriu și a unei populații asupra căreia se exercită puterea politică. Astfel că, dacă puterea politică a unui stat nu exercită efectiv acest control asupra teritoriului sau populației pot apărea probleme în calificarea entității respective ca actor plenar în relațiile internaționale, ajungându-se ca acesta să fie considerat chiar un stat eșuat15. 12 interesul și identitatea proprie se alimentează unul pe celălalt. Identitatea pre-existentă poate defini un interes propriu, la fel cum un interes împărtășit de membrii grupului poate crea o identitate, care ulterior să redefinească interesul 13 grupul trebuie să fie suficient de mare pentru a-i permite acestuia să se desfășoare pe plan internațional 14 mijloace de acțiune care să-i permită să-și atingă scopurile determinate de interesul grupului 15 Statul eșuat este cel în care guvernul nu mai reușește să dețină controlul asupra teritoriului său, iar autoritatea efectivă asupra acelei părți ajunge să aparțină de facto altor structuri de tip politic (mișcări separatiste, grupări infracționale, grupări teroriste sau fundamentaliste. Puterea publică nu este altceva decât controlul relativ centralizat al populației de pe un anumit teritoriu de către o singură structură identificabilă tocmai datorită acestui control. Nu se limitează doar la asigurarea ordinii, însă, ci și la furnizarea altor bunuri publice de bază: securitate, un nivel minim de subzistență etc. Datorită acesteia se exprimă, în relațiile internaționale, o singură „voce”. Pe plan internațional statul se prezintă ca un tot, o singură structură, chiar dacă pe plan intern este caracterizat de complexitate. Trăsătura comună a statelor pe plan internațional este SUVERANITATEA = capacitatea, dar și dreptul exclusiv sau legitimitatea exclusivă, a statului de a-și defini propriile interese și de a alege mijloacele pentru apărarea lor. Statul este, deci, singurul care își formulează politica externă. În acest sens, conceptul de suveranitate implică și o fațetă externă, anume INDEPENDENȚA sa (= statul nu recunoaște nicio autoritate superioară sieși). Suveranitatea, însă, nu este suficientă pentru ca un stat să devină actor pe scena dreptului internațional. Aceasta trebuie să fie recunoscută de celelalte state. Nu este necesară o recunoaștere unanimă, dar este necesară o minimă recunoaștere din partea altor state. Desigur că statele nu vor fi egale din toate punctele de vedere, nici chiar în ceea ce privește luarea deciziilor nu vor fi16. Aceste diferențe referitoare la resursele de putere ale statelor au dus la acceptarea în teoria relațiilor internaționale a calității de actor și entităților non-statale. ACTORII NON-STATALI Structurile sau organizațiile care reușesc să promoveze în arena internațională un interes propriu, cu mijloace proprii după interesele pe care le urmăresc, precum și după mijloacele utilizate aceștia pot fi actori supra-statali și actori infra-statali sau transnaționali. 1. Organizațiile internaționale (interguvernamentale) asocieri de state în vederea promovării unor scopuri comune statelor membre organe proprii (deci capacitate de acțiune autonomă); personalitate juridică până relativ recent nu au fost considerate actori internaționali, ci eventual doar niște forumuri de discuție între state. Dacă o organizație nu urmărește un interes propriu, se considera că aceasta nu ar mai trebui considerată un actor internațional. apariția organizațiilor de integrare a schimbat această viziune. Ele pot promova interese distincte de cele ale membrilor lor, însă nu neapărat antagonice. Dispun de mijloace proprii de acțiune și pot fi considerate actori în relațiile internaționale. Au origine supra-națională, fiind create chiar de statele membre. Astfel, acestea din urmă pot limita prin diverse instrumente acțiunea organizațiilor de integrare. 16 Spre exemplu, marile puteri membre ale Consiliului de Securitate care dețin drept de veto  2. Organizații non-guvernamentale (cu activitate transnațională) asocieri de persoane private care vizează promovarea unor scopuri și interese comune ale membrilor lor actor legitim actori infra-statali doar acele ONG-uri cu activitate relevantă la nivel internațional intră în categoria actorilor internaționali 17 sunt persoane juridice de drept PRIVAT, înregistrate într-un stat (deci se supun legilor statului respectiv) și pot, eventual, avea filiale sau alte dezmembrăminte pe teritoriul altor state. membrii lor sunt persoane private activitatea transnațională le oferă calitatea de actor al di. 3. Corporațiile multinaționale (transnaționale) actor legitim asocieri de persoane private pj de drept privat scop lucrativ, fiind constituite pentru a produce profit. Nu sunt altceva decât societăți comerciale, care s-au extins pe teritoriul mai multor state 4. Rețelele teroriste grupări care folosesc forța sau amenințarea cu forța în mod nediscriminatoriu, în special asupra civililor pentru a crea panică în interiorul unei societăți au calitatea de actori ai di doar atunci când ajung să se răspândească la nivel transnațional, dacă se limitează la teritoriul unui singur stat, ele sunt o problemă de securitate internă a statului respectiv. au interese proprii, precum și instrumente proprii numărul relativ mic al membrilor este compensat prin modalitatea de operare, care creează probleme sociale semnificative în statele țintă dezvoltarea tehnologică a permis unor grupuri restrânse să genereze situații de criză în diferite state și societăți de pe glob. Acest fapt este facilitat și de evoluția practicilor teroriste, atât în ceea ce privește atentatele. cât și în ceea ce privește modalitatea de recrutare actor nelegitim 17 Spre exemplu: Amnesty International, Crucea Roșie, Greenpeace etc. 5. Grupările de criminalitate organizată (cu activitate transnațională) actor nelegitim la fel ca și grupările teroriste se includ în această categorie datorită anvergurii amenințării reprezentate de activitatea lor pentru societatea internațională centrul de localizare se poate afla într-un singur stat, însă operațiunile lor traversează barierele acestuia spre deosebire de ONG-uri și companii, care pot la rândul lor intra în competiție cu statul la nivel economic, grupările teroriste și cele de criminalitate organizată amenință suveranitatea și securitatea statelor. 6. Forțele armate care acționează independent de state acționează pe teritoriul unui anumit stat (putând uneori depăși frontierele acestuia), dar nu se află sub autoritatea statului respectiv. exprimă revendicări îndreptate direct împotriva statului respectiv: fie preluarea puterii politice asupra întregului teritoriu, fie doar asupra unei părți din acesta, scopul fiind unul secesionist. termenii utilizați pentru a le descrie („gherile”, „miliții”) sunt neutrii, neputând fi calificați obiectiv drept actori „legitimi” sau „nelegitimi”. când aceste forțe reușesc să preia puterea politică în statul respectiv, calitatea lor de actor internațional se confundă cu cea a statului. Dacă acțiunea lor persistă mult timp fără a prelua puterea politică înseamnă că aceștia controlează cel puțin o parte din resursele statului și au o activitate de tip cvasi-statal. CAPITOLUL 5 Principalele curente în teoria relațiilor internaționale. Liberalismul liberalismul clasic a fost afirmat în prima jumătate a secolului XX. mai este numit și viziunea „lockeană”, după numele filosofului John Locke (realismul mai este numit viziunea „hobbesiană”, după John Hobbes). dogma de bază presupune că organizarea politică a indivizilor se poate realiza prin respectarea voluntară de către aceștia a regulilor pe care ei le acceptă. autori liberali: Norman Angell, Leonard Woolf, Alfred Zimmern. fundamentele filosofice: ○ cooperarea este nu doar dezirabilă, dar și posibilă (datorită, în special, importanței sporite a relațiilor economice) ○ dialogul deschis în organizațiile internaționale poate rezolva problemele dintre state mai eficient decât confruntarea militară ○ adoptarea unor reguli și comportamente conforme moralei va crește securitatea internațională ○ credința în progres susține faptul că economia este un factor sine qua non în armonizarea relațiilor dintre state. teza fundamentală este aceea că se poate construi o lume bazată pe cooperare și, până la urmă, pe reguli morale. Realismul autori realiști: E.H. Carr, Hans J. Morgenthau a apărut ca reacție la liberalismul interbelic consideră că războiul nu este generat doar de faptul că statele nu reușesc să se înțeleagă între ele (conform viziunii liberaliste), ci este rezultatul faptului că interesele și dorințele lor sunt inerent incompatibile esența realismului este aceea că acțiunile actorilor în relațiile dintre ei sunt constrânse de elemente obiective care rezultă din relațiile de putere; de aceea, eventualele acțiuni ghidate doar (sau în principal) de considerente morale (așa cum li se imputa liberalilor) sunt sortite eșecului, deoarece ignoră aceste constrângeri. teza fundamentală este aceea că statele sunt constrânse să acționeze conform politicii de putere CAPITOLUL 6 Principalele curente în teoria relațiilor internaționale. Neorealismul, neoliberalismul și celelalte curente contemporane. Neorealismul se impune a fi reținută o distincție dintre sistemul internațional, care are o structură anarhică, și sistemul politic intern (statal), care are o structură ierarhică; structura anarhică, asemănător pieței în economie, reclamă ca fiecare stat să se ajute singur; se consideră că un tip de cooperare le lasă vulnerabile în cazul unui conflict. acțiunile statelor determină balanțe ale puterii, însă un asemenea deznodământ apare independent de dorința sau acțiunea conștientă a unui stat sau altul - structura va influența comportamentele în această direcție. realismul ofensiv susține că marile puteri, pentru a-și asigura securitatea, trebuie să își maximizeze puterea în raport cu potențialii rivali. realismul defensiv presupune că asigurarea securității statului, fără a introduce celelalte state într-o dilemă de securitate (ce poate declanșa conflictul), se realizează prin dezvoltarea capabilităților defensive. actorii relațiilor internaționale (statele) sunt actori raționali, care urmăresc exact scopul supraviețuirii. valoarea principală este securitatea, deoarece asigură supraviețuirea. mijlocul pentru asigurarea securității este puterea ( prevalează puterea militară). cu privire la latura economică, se consideră că în relațiile economice, chiar dacă ambele state câștigă printr-o cooperare economică, unul dintre state va beneficia mai mult decât celălalt, ceea ce va duce la un rezultat nesatisfăcător pentru cel ce a câștigat mai puțin. Neoliberalismul neoliberalismul economic pune accent pe importanța relațiilor economice în lumea contemporană. Presupune că sistemul internațional are o componentă economică ce, în raport cu componenta politico-militară, devine tot mai pregnantă; nu neagă importanța componentei politico-militare, dar susține că obținerea puterii se realizează cu precădere printr-o concentrare asupra dezvoltării economice. (ex: Japonia în WW2 și Japonia în ziua de astăzi). neoliberalismul social indică faptul că statele sunt construcții sociale, iar raportul de competiție dintre state nu descrie neapărat ceea ce este perceput de indivizii din fiecare dintre aceste state; astfel, contactele dintre persoane pot depăși pozițiile teoretic opuse ale statelor; contactele dintre persoane se pot referi la contactele dintre membrii elitelor politice ale statelor, dar și la oamenii de rând, ceea ce va conduce la o scădere a neîncrederii generale.  neoliberalismul instituțional subliniază importanța rolului instituțiilor internaționale (incluzând organizațiile internaționale și alte forme de cooperare bazate pe reguli); avantajele acestui curent sunt: continuitatea relațiilor internaționale, asigurarea reciprocității concesiilor, asigurarea unui flux de comunicare și schimb de informații, oferirea unor mijloace de soluționare a conflictelor. deși, în principiu, sistemul internațional este un sistem anarhic, există posibilitatea creării unui sistem centralizat și ierarhic (Europa Occidentală) securitatea este importantă, dar actorii internaționali urmăresc și alte valori, precum bunăstarea, prestigiul cultural, etc. (atingerea lor prin politica de putere este un instrument neadecvat). Constructivismul înțelege că lumea este un construct social și se preocupă să-i înțeleagă originile mai degrabă decât să-i identifice problemele. de exemplu, SUA este mult mai preocupată de înarmarea nucleară din Coreea de Nord decât de cea din Marea Britanie; constructivistii consideră că acest lucru se datorează istoriei comune de cooperare și a afinităților culturale dintre SUA și Marea Britanie. diferența dintre realism/liberalism și constructivism este asemănătoare cu diferența dintre macroeconomie și microeconomie; macroeconomia (asemănător realismului/liberalismului), se preocupă cu legile generale ale evoluției economiei, fără a acorda interes motivațiilor concrete actorilor individuali; microeconomia (constructivismul) urmărește comportamentul firmelor, observă diferențele dintre tipuri de firme, tipuri de motivații; constructivismul permite o analiză mai precisă a evenimentelor din relațiile internaționale. (cum a apărut un anumit interes, cine l-a definit, dacă s-a schimbat contextul respectiv, etc) autor cunoscut: Alexander Wendt. Teoriile critice și marxiste capitalismul presupune exploatarea țărilor mai puțin dezvoltate și a coloniilor (teorie marxistă) teoria dependenței: țările sărace nu reușesc să se dezvolte în același ritm cu cele bogate, întrucât primele sunt dependente de cele din urmă și sunt reduse la rolul de a exporta materii prime ieftine și de a importa produse scumpe, în vreme ce plusvaloarea rezultată din producția propriu-zisă este reținută de țările bogate. (teorie marxistă) deși, teoretic, sistemul internațional este un sistem anarhic (nu există un centru de putere în mijloc), există în continuare un grup de state care utilizează resursele celorlalte state (teorie neo-marxistă).  teoria critică presupune conștientizarea limitelor celorlalte teorii și analizarea stărilor de fapt din perspectiva nedreptăților pe care le implică, și, uneori, propun soluții pentru rezolvarea acestor nedreptăți. Postmodernismul presupune reducerea complexității către simplificare a principalelor teorii. este un curent de abordare diferită a problematicilor. Feminismul feminismul diferenței analizează relațiile internaționale din perspectiva de gen și încearcă diminuarea conceptelor masculine cu care operează realismul (suveranitate, putere, război), propunând în schimb figura feminină ca „pacificator”. feminismul liberal contestă acest stereotip bazat pe gen, încurajând integrarea femeilor în domeniile predominant masculine, în special cel politic și militar. CAPITOLUL 7 Securitatea în relațiile internaționale. Dilema securității. Balanța puterii. securitatea indivizilor este asigurată de stat, entitate ce exercită monopolul forței; actorii internaționali (statele) sunt obligați să își asigure singuri funcția de securitate - consecință a sistemului internațional anarhic. dilema securității postulează că, într-o lume anarhică, conflictul este inevitabil, cel puțin ca potențialitate; altfel spus, chiar dacă statele reușesc să evite un război, ele trăiesc tot timpul sub amenințarea unui război posibil. Putere și resurse de putere instrumentul principal pentru realizarea securității este puterea. puterea este definită ca putere relațională, adică este capacitatea de a determina pe cineva să facă ceva ce nu ar fi făcut altfel. puterea are două valențe: putere economică ( amenințarea de aplicare a unor sancțiuni economice/ acordarea unei recompense pe care celălalt nu o poate obține singur) și puterea militară ( amenințarea de dispariție a statului, diminuare teritorială sau a populației) la baza puterii sunt diferitele tipuri de resurse. resursele de putere depind întotdeauna de context; de exemplu, un tanc nu va fi eficient în zone mlăștinoase; petrolul nu era important până în secolul XIX, deoarece nu exista tehnologia necesară valorificării sale. Forța militară are următoarele funcții: ○ funcția de apăra securitatea actorului internațional (a statului) în cazul unui atac ○ funcția de a descuraja un eventual atac ○ funcția de a constrânge un alt actor să facă ceva sub amenințarea folosirii forței militare ○ funcția de pârghie de negocieri ○ funcția de folosire în acțiuni umanitare sau sub coordonarea unor organizații internaționale forțele militare se împart în: forțe convenționale (au scopul de a cuceri, menține sau a apăra un anumit teritoriu) și armele de distrugere în masă (folosite pentru distrugerea inamicului) Relațiile de putere. Politică externă, strategii, negocieri, conflicte politica externă reprezintă activitățile pe care fiecare stat le desfășoară pentru a influența conduita celorlalte state și a celorlalți actori ai relațiilor internaționale. (strategii, comunicări, negocieri, încheierea de acorduri) din punct de vedere al motivației conflictelor, acestea sunt: ○ conflicte de interese (dispute teritoriale, dispute cu privire la cine controlează guvernele naționale, conflicte economice) ○ conflicte de idei (etnice, religioase sau ideologice) războiul total este acela în care una dintre părți are intenția de a ocupa total teritoriul celuilalt stat și a obține predarea guvernului acestuia. (ex: Al Doilea Război Mondial) războiul limitat este acela în care se apelează la operațiuni militare pentru obținerea unui rezultat bine delimitat și care nu urmărește capitularea și predarea inamicului. (ex: Irak 1993, obiectivul a fost retragerea ocupației irakiene din Kuweit) pentru a mări puterea pe care se pot baza în caz de conflict, statele au recurs la alianțe. Polaritatea sistemelor. Hegemonii puterile mai multor state tind să se concentreze în jurul marilor puteri (prin intermediul alianțelor) și, astfel se creează nuclee de putere, iar numărul acestor nuclee determină polaritatea sistemului; deci, sistemul unipolar are o singură mare putere (exemplu: vremea Imperiului Roman) și este numit hegemonic; sistemul bipolar are două mari puteri (exemplu: SUA și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece); cu cât polaritatea sistemului este determinată de un număr mai mic de puteri, cu atât șansele de începere a unei confruntări militare de dimensiuni mari sunt mai scăzute, datorită asimetriei de putere; când este vorba despre mai mult de 2 puteri, este incident sistemul multipolar. există o teorie în relațiile internaționale ce presupune că hegemoniile sunt cele mai pașnice sisteme internaționale, întrucât au la bază o singură mare putere ce stabilește ordinea mondială și se bucură de stabilitate. Balanța puterii un prim sens înseamnă menținerea distribuției actuale a puterii, chiar dacă nu este neapărat echilibrată; astfel, se menține stabilitatea relațiilor de putere. al doilea sens se referă la încercarea statelor, prin intermediul politicii externe, de a asigura un echilibru al puterii în societatea internațională; statele cu o viziune de acest tip vor tinde să se alieze cu actorul mai slab în dauna actorului mai puternic (în cazul în care statul respectiv este suficient de puternic pentru a nu avea nevoie de protecție). al treilea sens este chiar acel sistem multipolar, adică un sistem în care niciun stat nu se ridică cu mult deasupra celorlalte în termeni de putere. (exemplu: Europa secolului XIX). CAPITOLUL 8 Securitatea în relațiile internaționale (continuare). Soluții la dilema securității. Securitatea colectivă. Regimuri și comunități de securitate. Dilema securității ca dilemă a prizonierului dilema securității este o situație în care acțiunile întreprinse de un stat pentru a-și crește propria securitate, provoacă reacții din partea altor state, care la rândul lor duc la o scădere, mai degrabă decât la o creștere, a securității statului inițial. teoria jocurilor este un model de studiu al comportamentului uman în societate prin aplicarea de modele matematice. unul din cele mai cunoscute modele provenite din teoria jocurilor este dilema prizonierului. dilema prizonierului este descrisă în felul următor: A și B sunt arestați de poliție pentru o infracțiune minoră (de ex: posesia unei cantități mici de droguri), pentru care ar primi fiecare o pedeapsă relativ ușoară (să spunem un an de închisoare); poliția are indicii că cei doi sunt traficanți de droguri (ceea ce le-ar atrage o pedeapsă mult mai mare, de 25 de ani de închisoare); însă poliția nu are dovezi suficiente și are nevoie de mărturia fiecăruia din ei despre faptul că celălalt ar fi traficant de droguri; astfel, poliția le face următoarea propunere: dacă vor depune mărturie în fața judecătorului că celălalt este traficant de droguri, pedeapsa inițială de un an va fi ridicată; fiecare dintre cei 2 cunoaște că celălalt este traficant de droguri, așadar născându-se „dilema prizonierului”, și anume dilema de a trăda cealaltă persoană în propriul beneficiu sau nu. posibilitățile la dilema prizonierului sunt următoarele: ○ amândoi refuză și sunt condamnați la câte un an de închisoare fiecare. (cooperare între prizonieri) ○ amândoi colaborează cu poliția și vor fi condamnați la 10 ani de închisoare. (nu 25 întrucât au colaborat cu autoritățile) (fiecare a trișat față de celălalt) ○ unul colaborează, iar celălalt nu; unul va executa 25 de ani, iar celălalt va fi liber. (unul dintre ei alege conflictul cu celălalt prizonier, iar celălalt alege cooperarea) evident că dintre aceste opțiuni, cea mai eficientă este prima, cea care are la bază cooperarea ambilor prizonieri; totuși, eficiența constă în relativitate; dacă există neîncredere între cei 2 prizonieri, cea mai eficientă opțiune este de a trișa, în cazul nostru de a colabora cu autoritățile. (dacă ești sigur că celălalt va trișa, este mai rentabil să execuți 10 ani decât 25); dilema securității poate fi prezentată și ca o dilemă a prizonierului; statele într-o societate anarhică pot avea încredere că nu vor fi atacate de ceilalți actori (să nu se înarmeze, bazându-se pe cooperare) sau pot să nu aibă încredere în ceilalți actor (alegând să se înarmeze) intrând într-un cerc vicios, și anume cel al conflictului.  raționamentul actorilor din dilema prizonierului este de a trișa (conflictul) în loc de a coopera; totuși, modalitatea de depășire a acestui raționament este repetarea jocului. Pe termen lung, actorii raționali înțeleg că soluția cea mai bună pentru amândoi este cooperarea; astfel, se rețin 3 condiții pentru eficiența jocului: ○ jocul trebuie să se repete, adică actorul să fie pus de mai multe ori în situația în care poate alege colaborarea sau conflictul cu celălalt actor. ○ actorii trebuie să se afle pe poziții relativ egale sau interdependente, adică cooperarea fiecăruia să poată îmbunătăți poziția celuilalt. ○ actorii să perceapă că jocul se va repeta (dacă ei vor percepe că jocul este unic, chiar dacă este o reprezentare greșită a realității, vor fi predispuși să aleagă trișarea, conflictul). Regimurile de securitate sensul de „regim” al dreptului internațional este diferit de sensul juridic al dreptului intern (regim juridic = set de norme aplicabile). în relațiile internaționale, regim internațional = seturi de principii, norme, reguli18 și proceduri de luare a deciziilor, în jurul cărora converg19 așteptările actorilor într-un anumit domeniu al relațiilor internaționale. regimul de securitate reprezintă o formă de cooperare între actorii internaționali în domeniul securității, pe baza unui set de reguli pe care aceștia le respectă benevol20, dar pe termen lung. (ex: acordurile SALT 1 și SALT 2 - acorduri între SUA și URSS pentru limitarea înarmării din 1970) condiții de funcționare a regimurilor de securitate: ○ marile puteri să dorească instituirea regimului ○ fiecare actor trebuie să creadă că ceilalți actori prețuiesc la fel de mult ca și el securitatea și cooperarea ○ niciun actor să nu considere că expansiunea este cea care asigură cel mai bine nevoia de securitate ○ războiul și urmărirea individuală a securității trebuie să fie considerate ca excesiv de costisitoare Comunitățile de securitate sunt grupuri de state convinse că nu vor folosi între ele instrumente militare pentru a-și soluționa diferendele. condiții pentru apariția unei comunități de securitate: existența unei valori și identități comune, existența unor relații variate și intense între actori și cunoașterea reciprocă a actorilor. europa occidentală postbelică constituie prototipul comunității de securitate. 18 sensul de norme/reguli din această secvență nu se referă neapărat la norme/reguli juridice, chiar dacă uneori pot fi de acest tip. Important este ca ele să fie urmate în practică 19 se îndreaptă spre același punct 20 facultativ, de bună voie CAPITOLUL 9 Relațiile economice internaționale (sau economia politică internațională) Importanța economiei politice Activitatea politică și economică se întrepătrund mereu în practică. Domeniul economiei vizează producția, distribuția și consumul de bunuri și servicii. Actorii primari ai relațiilor economice sunt indivizii și organizațiile economice, adică: producătorii (de bunuri și de servicii) distribuitorii (de bunuri și de servicii) consumatorii (de bunuri și de servicii) Spre deosebire de domeniul politic, în domeniul economic, distincția dintre economia internă și cea internațională nu prezintă o importanță deosebită. Prin intermediul piețelor se realizează producția și schimbul de bunuri și servicii. Regulile piețelor se dezvoltă spontan și de aceea, piețele, având propriile reguli de funcționare, se extind dincolo de limitele de control ale nucleelor de putere politică. Deși relațiile economice pot funcționa relativ autonom de cele politice, puterea politică are tot timpul posibilitatea de a interveni în ele, modificând regulile „spontane” ale pieței. (exemplu: economia planificată de stat în perioada comunistă). Oricum, în orice comunitate economică, aceasta trebuie să respecte regulile impuse de stat, altfel putând exista sancțiuni. Regulile pot fi și de natură culturală, socială, nu doar economică (exemplu de reguli de natură economică: reglementările din domeniul concurenței), iar piața se adecvează la acestea (interdicțiile legate de vânzarea de droguri sau prohibiția prostituției). Aceste reguli urmăresc exclusiv să influențeze comportamentul economic al actorilor economici, astfel, puterea politică influențează direct activitatea economică. actorii economici sunt în primul rând, actori economici privați (în general companii); pentru a fi internaționali, trebuie să activeze pe piața internațională (un producător de produse agricole care se vând în toată lumea) alături de actorii economici propriu-ziși, și statele acționează ca actori, fie similar companiilor private (acțiuni economice propriu-zise prin companii de stat), fie prin măsurile politice pe care le iau și care influențează comportamentul actorilor economici primari (de exemplu, limitând accesul doar la piața națională) statul mai poate fi actor economic și în următoarele metode: când se comportă ca „stabilizator” al pieței internaționale sau când își evaluează propria performanță în termeni economicii.  puterea politică are și a avut întotdeauna, un interes direct ca activitatea economică desfășurată sub autoritatea sa să fie suficient de eficientă pentru a-i permite susținerea, spre exemplu, a unei forțe militare adecvate (aceasta fiind considerată cea mai importantă resursă de putere politică) sau ca scop în sine, pentru menținerea stabilității interne a statului (asigurarea nivelului de trai). Liberalism vs. mercantilism Principiul pieței= întâlnirea cererii cu oferta (de la producători, intermediat -prin comercianți- la consumatori) Piața internațională nu este detașată de piața națională, ci piața națională este integrată în cea internațională -lato sensu- (sau chiar piața națională poate fi privită ca bază a pieței internaționale -stricto sensu-). Statele nu pot influența piața internațională în mod direct, dar o pot influența indirect, prin mijloace de influență a piețelor naționale (spre exemplu, interzicerea importului anumitor bunuri din alte țări sau impunerea de taxe vamale -o măsură mai puțin radicală). Mercantilism Liberalism recomandă intervenția statelor asupra recomandă neintervenția statelor asupra piețelor pentru a-și atinge obiectivele piețelor și dezvoltarea liberă a schimburilor internaționale când obiectivele sunt în special interne, mercantilismul se numește protecționism (se este doctrina dominantă din ultima sută de ani urmărește protejarea producătorilor naționali sau a forței de muncă interne) teoria avantajului comparativ (fiecare actor economic are un avantaj comparativ cu alții obiectivele pot fi și externe (urmăresc pentru producerea unui anumit bun sau blocarea sau dezvoltarea economică a unui serviciu în funcție de contextul particular al stat perceput ca adversar) acelui agent economic) subordonează logica economică celorlalte avantajul comparativ este pus în evidență de resurse de putere liberalismul economic Cooperarea statelor în domeniul comerțului Acorduri bilaterale- statele renunță la măsurile de intervenție asupra pieței, respectiv la taxele vamale de import, creând o piață unică pentru bunurile și serviciile pentru care se liberalizează schimbul, în sensul că ambele piețe naționale funcționează după aceleași prețuri și condiții de livrare Acorduri multilaterale- regionale sau globale- cele regionale (NAFTA- North American Free Trade Association) implică state din mai multe regiuni (contiguitate teritorială, prețuri mai reduse și o apropiere culturală a consumatorilor), pe când cele globale integrează toate piețele naționale (Organizația Mondială a Comerțului- OMC, 1994 //doar câteva state nu fac parte, spre exemplu Coreea de Nord//). Acordurile regionale permit o standardizare mai buna a produselor. Deși teoria liberală este dominantă, statele mai recurg și la măsuri protecționiste (SUA în mandatul lui Donald Trump, când a inclus taxe vamale la anumite produse). Conform teoriei hegemoniei, politicile liberale sau mercantiliste nu sunt decât reflexii ale ideologiei puterii dominante în relațiile internaționale. În hegemonie câștigurile sunt împărțite, în vreme ce în imperiu, câștigă, de obicei, doar puterea dominantă. Balanța comercială a statelor Balanța comercială este cel mai important instrument de evaluare din perspectiva mercantilistă. Mercantiliștii militează pentru excedent comercial. B. comercială= valoarea exporturilor ÷valoarea importurilor Valoare exporturi mai mare- balanță comercială pozitivă sau excedent comercial Valoare importuri mai mare- balanță comercială negativă sau deficit comercial (indică o dependență/interdependență a unei economii față de cealaltă, dacă vorbim despre o balanță bilaterală negativă-SUA are o balanță comercială negativă în relație cu China) Corporațiile multinaționale Sunt un fenomen autonom al relațiilor economice internaționale, firme care își desfășoară activitatea pe teritoriul mai multor state (Facebook, Coca Cola, McDonalds, Amazon etc.). Aceste companii „scapă” cel puțin în parte jurisdicției unui singur stat. Sunt supuse jurisdicțiilor mai multor state, ceea ce slăbește controlul statelor asupra lor. Decidenții politici ai statelor mai puțin dezvoltate se tem că aceste corporații urmăresc, de fapt, interesele statului origine. Mai problematice sunt, însă companiile multinaționale cu capital de stat, care realizează investiții pe teritoriul altor state, acestea fiind tratate mai degrabă ca „mandatari ai statului” decât ca întreprinderi de afaceri. Totuși, se includ clauze de arbitraj comercial în tratatele economice bilaterale, pentru a proteja investitorii de exproprieri abuzive din partea autorităților politice. Sistemul monetar și financiar internațional Se spune că piețele se autoreglează, dar pentru ca piețele să funcționeze este nevoie de câteva condiții pre-existente, cum ar fi existența unei monede-unitatea de măsură a valorii bunurilor implicate în tranzacție- (pre-monedă, schimburile se bazau pe barter, adică schimburi în natură). Cursurile de schimb valutar se stabilesc exclusiv pe piețele de valori internaționale în funcție de numeroși factori (politica și performanțele economice ale statului emitent, exporturile, datoriile statului etc) În perioade de tranziție economică, monedele se pot deprecia, astfel ia naștere o criză financiară, deci statul recurge la împrumuturi. Astfel, s-au creat, în 1945, Banca Mondială și Fondul Monetar, organizații internaționale însărcinate cu urmărirea stabilității financiare mondiale. Banca Mondială oferă împrumuturi de dezvoltare (capacități industriale mari, căi de comunicație, infrastructură), iar Fondul Monetar acordă credite destinate stabilizării macroeconomice. Specificul acestor organizații este că puterea de decizie a statelor membre nu este egală, ci diferă în funcție de contribuția fiecăruia la fondurile celor două instituții, asemănător cu societățile de capitaluri. CAPITOLUL 10 Interdependență și globalizare. Regimuri și instituții internaționale. Conceptul de interdependență. Sensivitate și vulnerabilitate Interdependența se referă la situații în care actorii se influențează reciproc. Interdependența este asimetrică, adică gradul de dependență a părților este diferit. Din perspectiva libertății decizionale a unui actor internațional, interdependența se prezintă mai întâi ca un cost, un dezavantaj. În funcție de amploarea și durata eventualelor consecințe negative ale interdependenței, poziția statului poate fi definită ca: senzitivitate (consecințe negative pe termen scurt care pot fi îndepărtate relativ repede) vulnerabilitate (consecințe negative pe termen lung care nu pot fi ușor eliminate) Din punct de vedere liberal, interdependența prezintă un beneficiu major pentru societatea internațională, deoarece stimulează cooperarea. Interdependența nu este neapărat un joc de sumă zero (o parte pierde și una câștigă), ea poate fi și un joc de sumă pozitivă (ambele părți câștigă, se stimulează cooperarea) sau chiar un joc de sumă negativă (ambele părți pierd, cum e în cazul conflictelor). Din perspectiva actorului internațional clasic, adică statul, în politica de interdependență, deosebirea dintre ceea ce este intern și ceea ce este extern dispare. Interdependența afectează felul în care este concepută suveranitatea, drept control exclusiv al puterii statale asupra teritoriului și populației sale. Interdependența poate fi nu numai bilaterală, dar și multilaterală (mai multe state, majoritatea statelor sau chiar toate statele- schimbările climatice) Putere și interdependență. Interdependență asimetrică Puterea internațională- putere relațională, puterea de a-i determina pe alții să facă ceea ce altfel nu ar face; se consideră că principala putere relațională este cea militară, deoarece principala nevoie a unui stat este securitatea. Totuși, au existat exemple în care puterea militară nu a fost atât de importantă din cauza puterii economice. Interdependența nu dizolvă raporturile de putere, ci doar le schimbă contextul, crescând costurile de utilizare a puterii militare. Ea chiar creează un nou tip de raporturi de putere. Interdependența asimetrică- cand actorii nu depind în mod egal unul de altul. Interdependență asimetrică bazată pe senzitivitate- putere pe termen scurt a actorului cu senzitivitate mai mică. Interdependență asimetrică bazată pe vulnerabilitate- dacă se creează o vulnerabilitate doar pentru unul din actori, celălalt va deține o putere pe termen lung față de cel dintâi. Exemple: SUA și Japonia în anii 80 când SUA aveau o balanță bugetară negativă și s-au împrumutat de la Japonia, SUA erau mai senzitive decât Japonia, dar Japonia era mai vulnerabilă decât SUA. SUA-China din zilele noastre. SUA- senzitivitate mai mare, China- vulnerabilitate mai mare Relația de interdependență asimetrică nu se aplică doar între state, ci și între state și alți actori economici, cum ar fi companiile multinaționale. Realism și interdependență complexă Modelul realist- asumpții: cea mai importantă problemă internațională: securitatea instrumentul semnificativ: armata (garantează securitate) actorii: doar statele Interdependența complexă-asumpții: cea mai importantă problemă internațională: evitarea războiului instrumentul semnificativ: forța militară, dar și manipularea economică actorii: statele și actorii economici transnaționali Cele două modele sunt capete ale unui spectru. SUA-Canada sunt mai apropiate de interdependența complexă, iar Israel-Siria de modelul realist. Globalizare și interdependență Globalizarea- conceptul anilor 90 Globalizarea politică presupunea adoptarea unui număr crescând de state a discursului, valorilor și practicilor occidentale privind democrația liberă, statul de drept, drepturile omului etc. S-a susținut că ar presupune chiar și o guvernanță globală. Globalizarea politică a fost doar o iluzie născută din optimismul de la finalul Războiului Rece. Globalizarea economică desemna procesul de răspândire a regulilor economiei liberare la nivel mondial, cuplat cu procesul de delocalizare a producției, cu mobilitatea crescută transnațională și chiar transcontinentală a lucrătorilor, cu dezvoltarea investițiilor directe și a companiilor multinaționale. Impulsurile pro-globalizare au pierdut din intensitate și în acest domeniu (Trump, Brexit). Globalizarea socială și culturală se referea la tendințele de uniformizare a valorilor culturale și a practicilor sociale în întreaga lume. Acest fenomen este la rândul lui, superficial. Globalizarea tehnologică este cea care a produs, probabil, efectele cele mai vizibile, cele mai rapide și, rămâne de văzut, dacă sunt efecte cu adevărat statornice (dezvoltarea informaticii, a internetului, a telefoanelor mobile inteligente). Globalizarea tehnologică și economică par să fie modificările reale și persistente ale procesului internațional, care consolidează rolul interdependenței în relațiile internaționale. Interdependență, instituții și regimuri Conceptul de interdependență a crescut rolul regulilor internaționale și al organizațiilor internaționale în cadrul relațiilor internaționale. Regimurile internaționale sunt definite, în mod tradițional ca reprezentând seturi de principii, norme, reguli și proceduri de luare a deciziilor, în jurul cărora converg așteptările actorilor într-un anumit domeniu al relațiilor internaționale. Există diferențe între normele juridice și cele din științele sociale. Pentru acestea din urmă, efectivitatea prezintă o importanță mai ridicată decât validitatea, sancțiunea pentru nerespectare este implicită, iar coerciția nu este implicată, totuși, ele pot fi și reguli juridice. Efectivitatea este o diferență între regimurile internaționale și normele juridice. Regimurile juridice (de tip statal) sunt mai efective în ansamblul lor decât cele internaționale, datorită coerciției statului, teama de sancțiuni. Regimurilor internaționale le lipsește elementul de coerciție, regulile se respectă voluntar. Aceste regimuri sunt sectoriale, adică există și sunt relativ eficiente doar în unele domenii unde interdependența este crescută (protecția mediului, politica monetară internațională). Un regim internațional apare atunci când actorii care iau parte la el respectă regulile sale în mod voluntar și au încredere că și ceilalți actori le respectă și le vor respecta pe viitor. Așadar, un regim internațional este întotdeauna o formă de cooperare. Instituțiile internaționale sunt o extensie a regimurilor internaționale, unii autori chiar afirmă că sunt același lucru. Ele reprezintă, de fapt, o etapă de dezvoltare ulterioară a regimurilor. Regimurile sunt doar seturi de reguli, în timp ce instituțiile sunt seturi de reguli mai complexe, care implică și o anumită continuitate a unor foruri și proceduri de comunicare și adoptare de decizii colective (grupuri precum G7, G8 sau G20). Instituțiile internaționale sunt fenomene de relativă centralizare a comunicării și luării de decizii comune între actorii internaționali, fără a fi formalizate, însă, ca organizații. Totuși, organizațiile internaționale sunt, a fortiori ratione, instituții internaționale. Astfel, sfera instituțiilor internaționale include, dar fără a se limita la ele, organizațiile internaționale, la fel cum sfera regimurilor internaționale include, dar fără a se limita la ele, reguli de drept internațional public. Regimurile internaționale limitează relevanța puterii în relațiile internaționale. O putere mai mare a unui actor internațional este echivalentă cu o libertate decizională mai mare a acestuia. Actorul mai slab are o sferă mai mică de decizii posibile. Regulile din regimurile juridice internaționale au aceeași funcție socială ca și regulile juridice: ele limitează puterea (adică independența decizională a actorilor mai puternici). Modele de schimbare a regimurilor: 1. modelul de tip economic (regimurile se schimbă datorită schimbării realității economice) 2. modelul structurii de putere (actorul internațional cel mai puternic din punct de vedere politic -hegemonul- influențează regulile din regimuri) 3. schimbări de regimuri în domenii clar delimitate (actorul cu cea mai mare putere în domeniul respectiv influențează) 4. modelul organizării internaționale (schimbările de regimuri care sunt discutate și decise în cadrul organizațiilor internaționale) Actorii cei mai slabi au mai multă putere de negociere și mai multă influență asupra rezultatului în modelul 4. Aceasta este o confirmare a faptului că instituțiile internaționale tind să limiteze libertatea decizională a actorilor mai puternici, avantajându-i pe cei mai slabi, fără a-i pune însă pe o poziție de egalitate. Există totuși critici privind regimurile și instituțiile internaționale. Deși într-un cadru de joc care nu este de sumă zero, deci ambele părți câștigă prin cooperare, cea care câștigă mai puțin, își va percepe propriu câștig ca pe o pierdere, pentru că este mai mic decât câștigul celeilalte părți.  CAPITOLUL 11 Dreptul internațional public și relațiile internaționale. Introducere Dreptul internațional public este un tip de relații internaționale, care apare în aproape toate sistemele internaționale. Practic, politica internă este legată indivizibil de dreptul intern21, însă același lucru nu e valabil pentru politica internațională. În arena internațională, politica se realizează în diferite moduri, unul este dreptul internațional, există zone în politica internațională în care dreptul nu joacă niciun rol sau în care joacă un rol extrem de redus. Aproape toate statele respectă aproape tot timpul aproape toate regulile de drept internațional și aproape toate obligațiile care decurg din acestea. Dreptul internațional, ca activitate practică, are, de fapt, multe în comun cu dreptul intern al unui stat. Limbajul și procedura unuia sunt strâns înrudite cu cele ale celuilalt. Profesiunea juridică modernă este una care cuprinde atât dreptul internațional, cât și pe cel intern al anumitor țări. Activitatea celor care se ocupă cu dreptul internațional public și privat- oameni de stat și consilierii lor juridici, instanțele naționale și internaționale și adunările internaționale- este desfășurată pe baza presupunerii că regulile de care se ocupă sunt reguli de drept. În ce fel este diferit dreptul internațional de dreptul intern? Drept intern Drept internațional normele juridice se adresează tuturor actorii respectă regulile nu din teama de sancțiuni (actorii sunt toți cetățenii statului), în coercitive, ci din alte motive: caz de nerespectare urmând să ○ pentru că este în interesul lor intervină coerciția statului. ○ pentru că nu au resursele de putere să le încalce coerciția este cea care asigură gradul ○ pentru că imaginea le-ar fi afectată dacă ar de efectivitate a normelor. încălca regulile dacă spunem despre un individ că a ei nu riscă sancțiuni coercitive din partea unei încălcat dreptul (intern), este o autorități, ci eventual reacția unui alt actor acuzație gravă, care îl pune în pericol. internațional. nerespectarea dreptului este întotdeauna o opțiune. dacă spunem despre un actor internațional că a încălcat dreptul internațional, afirmația nu este atât de gravă. 21 Kelsen spunea că statul și dreptul sunt același lucru De ce este diferit dreptul internațional de dreptul intern? Deoarece sistemul internațional22 este unul anarhic, în care nu există o autoritate deasupra actorilor internaționali. Nu există un legislativ internațional centralizat, un executiv internațional centralizat (adică nu există coerciție) și nu există un aparat jurisdicțional obligatoriu. Dreptul internațional este un sistem de reguli construit de jos în sus de către actori, nu de sus în jos, de către o autoritate, așa cum este dreptul intern. Consecințe ale diferenței dintre dreptul internațional și dreptul intern. Rolul dreptului internațional în sistemul internațional Actorii raționali23 din sistemul politic intern, vor înlătura dintre opțiunile lor de acțiune pe acelea care nu sunt conforme prevederilor legale. Gradul de certitudine foarte mare al aplicării sancțiunii coercitive a normei juridice determină actorii din sistemul intern să respecte regulile juridice24. Și în dreptul internațional actorii fac calcule legate de costuri și beneficii, însă aici costul unei acțiuni care ar încălca normele nu este atât de ridicat. Costul totuși există, ba chiar într-un subsistem regional relativ centralizat, cum este Uniunea Europeană sau, parțial, sistemul Curții Europene a Drepturilor Omului, costul este apropiat de cel din sistemul intern25. Totuși, în domeniile mai puțin centralizate, costurile pot consta în pierderea unor beneficii, pierderea încrederii sau prejudicii de imagine26. Deși actorii internaționali preferă să nu-și soluționeze pe bază juridică disputele în chestiuni pe care le percep vitale (securitate), aceștia sunt mai deschiși la a-și supune disputele în chestiuni mai puțin esențiale instanțelor judiciare sau arbitrale internaționale. Astfel, s-a dezvoltat o bogată jurisprudență internațională în chestiuni cum ar fi delimitările maritime sau barierele tarifare la comerțul internațional. Deci, dreptul internațional este prezent în societatea internațională, este vizibil, dar relevanța sa este mai scăzută în chestiunile percepute ca vitale de către actorii internaționali. 22 Sunt autori care consideră că nu poate fi numit sistem de drept 23 Care iau decizii raționale. 24 Știu că mă tot repet, dar așa face și el. ☺ 25 Aici există organe judiciare care pot declara încălcarea normelor aplicabile, precum și organe executive care au pârghii de acțiune sancționatorie asupra actorilor. 26 Prejudiciile de imagine afectează mai mult statele care își exercită puterea după modalitatea soft power. Sistemul intern Sistemul internațional dreptul are un rol inhibitor absolut rolul este tot inhibitor, dar relativ dreptul este un factor esențial (și ordinea internațională este un model de activitate care principal) pentru realizarea ordinii susține scopurile elementare sau primare ale societății de interne state, sau ale societății internaționale.27 rolul dreptului în ordinea internațională este serios diminuat dreptul internațional este doar un factor care participă la realizarea ordinii internaționale, însă nu este un factor principal rolul dreptului internațional în menținerea ordinii internaționale se explică prin două funcții ale acestuia (de a furniza criterii pentru previzibilitatea comportamentelor actorilor și de a oferi legitimitate) Asemănări între dreptul intern și dreptul internațional Între cele două deși există diferențe, există și asemănări. Principala diferență se întâlnește în materia izvoarelor. Dreptul internațional se compune din cutume, tratate și principii generale de drept, pe când, dreptul intern este compus din norme. Asemănări: interpretarea se face aproape după aceleași reguli operează într-un mod asemănător și juriștii internaționaliști și cei de drept intern fac parte din aceeași comunitate profesională și epistemică Concepții diferite asupra rolului dreptului internațional în diferite curente din teoria relațiilor internaționale Perspectiva realistă: nu ignoră rolul dreptului internațional, dar acesta are un rol relativ minor realiștii sunt cei mai sceptici din această privință, ei susțin că statele își urmăresc propriile interese, cu forță și că nu se vor supune regulilor decât când acestea coincid cu interesele lor există în acest curent două tipuri de drept internațional: non-politic (interese comune și stabile ale tuturor statelor- extrădarea) și politic (toate celelalte acorduri internaționale și care sunt întotdeauna „precare” reflectând un echilibru temporar) 27 Adică avem o ordine internațională când în acțiunile actorilor din sistem se pot discerne tendințe sau direcții care converg înspre realizarea scopurilor primare (conservare, menținerea independenței și a suveranității, pacea, limitarea violenței, ținerea promisiunilor și stabilitatea posesiunii) ale respectivei societăți. Liberalismul interbelic: dreptul internațional are un rol crucial conceptul de securitate colectivă se baza pe prezumția unui drept internațional care interzicea războiul de agresiune, la care ar fi aderat toate statele și care ar fi urmat să fie implementat de o organizație internațională, Liga Națiunilor dreptul internațional ar fi urmat să fie echivalentul dreptului intern din statele moderne a fost un eșec Neoliberalismul: dreptul internațional are o relevanță crescută neoliberaliștii au pornit de la perspectiva realistă (au ajuns la concluzii diferite) și au constatat că în unele domenii statele caută cooperare pe termen lung actorii raționali care se conduc după propriile interese și nu după scopuri idealiste, pot conveni și respecta reguli Post-modernismul: există doi poli (două ideal-tipuri) pentru spectrul de-a lungul căruia pot fi așezate contribuțiile autorilor28 de drept internațional 28 e scris bine, nu e actorilor CAPITOLUL 12 Teoria generală a organizațiilor internaționale. Organizațiile internaționale ca fenomen al relațiilor internaționale. ,,organizații internaționale,, (OI) - referire la organizațiile internaționale interguvernamentale capitolul tratează organizațiile internaționale ca fenomen al relațiilor internaționale (perspective teoretice asupra rolului OI în relațiile internaționale) Apariția și dezvoltarea OI = fapt istoric obiectiv (primele OI apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea) Pentru dreptul internațional - problema OI este relativ simplă: atunci când o OI este creată apare un nou subiect de drept internațional ( subiect derivat ), care intră în raporturi juridice cu alte subiecte primare/derivate ale dreptului internațional În teoria relațiilor internaționale, organizațiilor li se acordă o semnificație specială și importantă. Abordări ale diferitelor curente din teoria relațiilor internaționale față de organizațiile internaționale 1. Realismul 29realiștii (deși conștienți de fenomenul apariției și înmulțirii OI) - le acordă o importanță redusă în ansamblul relațiilor internaționale astfel, potrivit acestui curent, OI nu aduc nicio modificare radicală în sistemul internațional realiștii operează cu o distincție esențială între: ○ ,,politica înaltă”(high politics) - privește valorile și obiectivele esențiale în relațiile internaționale, cu accent pe securitate ○ ,,politica joasă”(low politics) - celelalte aspecte ale relațiilor internaționale conform realiștilor, OI nu au nicio influență importantă în politica înaltă, considerându-le irelevante pentru chestiunile ce contează cu adevărat în relațiile internaționale. consideră că OI nu își pot defini interese proprii, deoarece sunt doar instrumente utilizate de state 2. Liberalismul înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial - viziune opusă față de realiști asupra OI 30 au sperat că pacea mondială va putea fi realizată printr-o organizație internațională care să își exercite autoritatea asupra statelor s-a propus crearea unei ,,autorități supranaționale’’, a unei curți internaționale și a unui Consiliu internațional al statelor eșecul Ligii Națiunilor în a menține pacea după Primul Război Mondial a dus la abandonarea proiectului federalist liberal. ○ Curentul funcționalist= o abordare de inspirație liberală au adoptat un punct de plecare mai ancorat în realitate (cel de-al doilea impuls al OI, amintit mai sus) cooperarea între state, în cadrul unor anumite domenii, prin OI au acceptat o parte dintre premisele realiștilor - preeminența statelor ca actori in relațiile internaționale - și diviziunea între politica înaltă și politica joasă(chestiunile tehnice) modelul funcționalist a stat la baza Comunității Economice Europene (UE de astăzi) funcționaliștii au creat o metodă cu adevărat funcțională pentru dezvoltarea OI (au menținut obiectivele liberalismului interbelic, dar 29 cele trei premise de bază ale realismului sunt: prioritatea securității ca obiectiv în relațiile internaționale, prioritatea forței militare ca instrument de realizare a obiectivului și prioritatea statului( ca deținător al forței militare) ca actor în relațiile internaționale. 30 totuși, nu merge atât de departe ca proiectul kantian (vezi mai sus)  au schimbat abordarea în vederea atingerii respectivelor obiective + au acceptat unele dintre premisele realismului) ○ Neoliberalismul bazat pe teoria interdependenței complexe abordare de tip liberal acceptă premisele realiste și faptul că OI nu pot revoluționa complet lumea relațiilor internaționale au constatat că în domeniile marcare de interdependență (în special cel economic)- relațiile dintre state sunt distincte din punct de vedere calitativ față de cele din domeniul securității. astfel, în aceste domenii apariția și dezvoltarea OI ca forme de cooperare este foarte probabilă în sectoarele în care interdependența are rol important (chiar dacă se mențin relații de putere între actori) - ceea ce este important sunt resursele de putere din sectorul respectiv, nu resursele de putere în general exemplu: într-o OI în sectorul resurselor petroliere este mai relevantă cantitatea resurselor de petrol decât puterea militară (care e o resursă de putere în general). neoliberalismul- complement al abordării realiste, încercând să demonstreze că într-un sistem anarhic pot exista totuși „insule de cooperare”. *comunitățile epistemice= rețele de specialiști în anumite domenii transnaționale se bazează pe împărtășirea acelorași cunoștințe și valori servesc la răspândirea ideilor din domeniile unde activează Impactul organizațiilor internaționale asupra sistemului internațional Analiza OI prin prisma celor două elemente definitorii ale sistemului internațional31. => OI determină schimbări relevante în procesul din sistemul internațional, !dar nu pot produce modificări calitative decisive în procesul din sistem ! OI- doar o parte din sfera mult mai largă a relațiilor internaționale Rolurile organizațiilor internaționale trei roluri principale 1. Rolul de instrument al statelor membre când sunt văzute prin prisma acestui rol, OI sunt înțelese ca un instrument între alte instrumente32 folosite de state în politica lor externă sens larg al concepției OI ca instrument al statelor = perspectiva și intențiile statelor în legătură cu OI 31 1. structura sistemului internațional(distribuția puterii) și 2. procesul din sistem(tiparele de comportament ale actorilor) 32 clasicele negocieri, diplomația clasică, utilizarea forței, relațiile economice etc.  sens restrâns= atunci când OI, prin rezultatele pe care le produc, exprimă doar poziția unora dintre state. În acest sens, realiștii consideră că în primii ani de funcționare, ONU a fost un instrument al politicii externe a SUA. majoritatea organizațiilor internaționale33 corespund acestui rol funcție pasivă a OI (rolul activ aparține statelor) 2. Rolul de arenă/agoră a relațiilor internaționale cadru în care actorii din relațiile internaționale(statele în principal) interacționează, comunică, cad de acord sau își exprimă dezacordul unul față de celălalt acest rol se suprapune cu rolul de instrument în sens larg, statele participând la OI pentru că doresc să își facă auzită vocea în această arenă arena este concepută ca neutră (iar în sensul restrâns al rolului de instrument organizația nu este neutră, ci sub influența actorului/actorilor dominant/dominanți) funcție pasivă a OI (rolul activ aparține statelor) 3. Rolul de actor în relațiile internaționale presupune că organizația reușește să exercite o influență autonomă asupra relațiilor internaționale și să participe activ la acestea să exprime o identitate și un interes distinct de cel al statelor membre acest rol exclude rolul de instrument în sens restrâns, dar poate fi acomodat cu rolul de arenă 33 mari/mici, universale/regionale, politice/sectoriale CAPITOLUL 13 O radiografie a organizațiilor internaționale. Tipuri de organizații. Tipuri de structuri și funcții organizaționale. Definiția