Organizatii si Relatii Internationale PDF

ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE Domeniul relaţiilor internaţionale Organizaţiile internaţionale trebuie studiate în contextual relaţiilor internaţionale, relaţii care pot explica resorturile apariţiei şi proliferării acestora. Tocmai de aceea, unitatea conture...

ORGANIZAȚII ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE Domeniul relaţiilor internaţionale Organizaţiile internaţionale trebuie studiate în contextual relaţiilor internaţionale, relaţii care pot explica resorturile apariţiei şi proliferării acestora. Tocmai de aceea, unitatea conturează domeniul relaţiilor internaţionale, defineşte şi explică noţiuni şi concepte folosite în literatura de specialitate, dar şi în dicursurile şi analizele politice, economice şi militare, prezintă evoluţia sistemului relaţiilor internaţionale oferind studenţilor cunoştinţele şi deprinderile academice necesare pentru a-şi construi propria cheie în înţelegerea unei realităţi vaste, dinamice, provocatoare. Noţiunea de relaţii internaţionale are o dublă semnificaţie: aceea de relaţii stabilite între actorii internaţionali şi aceea de ştiinţă care studiază raporturile de putere dintre actorii internaţionali. 1.1. Știinţa Relaţiilor Internaţionale Ca ştiinţă a socialului, Relaţiile Internaţ ionale se ocupă cu studiul raporturilor de putere dintre actorii internaţionali. Aşezând în centrul preocupărilor conceptul de putere, în toate accepţiunile lui, ca putere-forţă, putere-influenţă, cu raportările sale inerente la concepte precum cele de autoritate, legitimitate sau suveranitate, Relaţiile Internaţionale se subsumează domeniului mai larg al Știinţelor politice. Preocupările din cadrul Relaţiilor Internaţionale vizează cinci domenii care constituie subramuri ale acestei ştiinţe. Acestea sunt: 1) Teoria relaţiilor internaţionale care stabileşte semnificaţia noţiunilor, conceptelor cu care operează această ştiinţă, oferind o înţelegere profundă a fenomenelor studiate, 2) Istoria relaţ iilor internaţionale care prezintă evoluţia în timp a politicii mondiale, 3) Studiile de securitate care vizează cercetările legate de supravieţuirea statelor şi a comunităţilor, 4) Studiile strategice care privesc aspectele militare ale politicului, cu accent pe factorul nuclear, 5) Economia politică internaţională care urmăreşte evoluţia schimburilor economice transfrontaliere. Relaţiile internaţionale îşi datorează denumirea faptului că, iniţial, s-au concentrat asupra raporturilor dintre entităţile politice suverane care sunt statele. Doar statele poartă războaie, încheie pace, semnează tratate. În ultimele decenii, însă, pe scena relaţiilor internaţionale s-au impus şi alţi actori: organizaţiile internaţionale, mişcările de eliberare naţională, corporaţiile şi chiar indivizii care acţionează în nume propriu, raporturile internaţionale devenind din ce în ce mai complexe. Tocmai de aceea, unii autori au propus revizuirea denumirea disciplinei şi transformarea acesteia în Relaţii transfrontaliere sau Politică mondială. Preocupări pentru natura relaţiilor dintre state, cauzele războiului, problemele păcii, cooperarea internaţională şi recunoaşterea actorilor internaţionali au existat din timpuri străvechi. Istorici, filosofi, jurişti şi economişti şi-au îndreptat atenţia spre aspecte ale vieţii internaţionale. Astfel, istoricul Tucidide a meditat asupra cauzelor conflictului interstatal în sec. al V-lea î.Hr. Notabilă este şi preocuparea filosofilor Niccolo Machiavelli (sec.XVI) şi Thomas Hobbes (sec.XVII) pentru raportul dintre natura umană şi relaţiile interstatale. Jurişti de seamă precum Hugo Grotius (sec.XVII) au încercat să codifice practici ale relaţiilor internaţionale, iar economişti precum Adam Smith (sec.XVIII) au studiat impactul politicilor economice interne asupra legăturilor dintre state. Cu toate acestea, ştiinţa relaţiilor internaţionale figurează ca un domeniu relativ recent, fiind acceptată ca disciplină de studiu în universităţile lumii abia la jumătatea secolului al XIX-lea, primele lucrări importante de specialitate văzând lumina tiparului abia înainte de al doilea război mondial. Aşa cum spuneam, domeniul relaţiilor internaţionale face parte din domeniul mai larg al ştiinţelor politice, având legături puternice şi cu Dreptul internaţional public şi Economia mondială. 1.2. Sistemul internaţional şi dreptul internaţional public Sistemul internaţional sau societatea internaţională reprezintă ansamblul relaţiilor stabilite între actorii internaţionali. Dacă o lungă perioadă de timp, participarea la societatea internaţională era un privilegiu al statelor, în timpurile moderne această societate s-a îmbogăţit şi cu alte elemente: organizaţiile internaţionale interguvernamentale, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, popoarele şi mişcările de eliberare naţională, companiile transnaţionale şi chiar individul, ca actor în relaţiile internaţionale. În mod corespunzător, sistemul internaţional a fost definit iniţial ca fiind comunitatea a statelor suverane care intră în raporturi juridice unele cu altele. Din cele mai vechi timpuri, statele au interacţionat în cadrul unui set de reguli, de norme care stabileau ce este statul şi care sunt atributele acestuia, precum şi modul de purtare a relaţiilor dintre state. Aceste norme s-au cristalizat în timp, au cunoscut o permanentă schimbare şi evoluţie şi au format dreptul international public. Dreptul internaţional public a fost definit ca fiind un corp de reguli obligatorii din punct de vedere juridic pentru state, în relaţiile dintre acestea, şi, mai târziu, un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile dintre state şi celelalte subiecte ale dreptului internaţional, norme create de aceste subiecte, pe baza acordului lor de voinţă. Exemple Sfera izvoarelor Dreptului internaţional public este determinată de Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Curte care funcţionează în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi care statuează, la art. 38, asupra dreptului aplicabil de către această instanţă în litigiile aduse în faţa ei. Astfel, constituie izvoare ale Dreptului internaţional public: Tratatul Cutuma internaţională Principiile generale de drept Principiile dreptului internaţional public Echitatea Mijloace auxiliare de determinare a normelor dreptului international public (jurispudenţa şi doctrina) Alte izvoare ale dreptului internaţional public şi anume actele organizaţiilor internaţionale şi actele unilaterale ale statelor.  Normele dreptului internaţional public configurează, modelează ceea ce numim sistemul internaţional, adică ansamblul relaţiilor stabilite între actorii internaţionali. Teoreticienii relaţiilor internaţionale disting trei mari tipuri de configurare a sistemului internaţional: a) Sistemul unipolar care presupune existenţa unei singure puteri majore, super- putere care domină sistemul internaţional. b) Sistemul bipolar care implică existenţa a două mari puteri oponente ce domină fiecare o anumită parte a sistemului; aceste puteri se pot raporta ideologic şi/sau militar una la cealaltă. c) Sistemul multipolar care implică existenţa a cel puţin trei mari puteri care să domine sistemul; este considerat ca reprezentând o configuraţie stabilă a sistemului internaţional. 1.3. Evoluţia sistemului internaţional până la 1914 Spre deosebire de celelalte subramuri ale domeniului, Istoria relaţiilor internaţionale se preocupă exclusiv de istoria relaţiilor de putere dintre actorii internaţionali, de la formarea sistemului internaţional şi până în zilele noastre. Unii autori consideră că se poate vorbi despre un sistem internaţional chiar şi în vremea oraşelor-state antice greceşti sau a imperiilor din Evul Mediu. De-a lungul timpului a existat o semnificativă schimbare de sisteme, modificându-se natura actorilor internaţionali ai acestora. Astfel, oraşele-state antice au lăsat loc în Evul Mediu imperiilor multinaţionale ca actori dominanţi ai sistemului internaţional, iar acestea au făcut loc, la rândul lor, statelor-naţ iuni la sfârşitul sec. al XV-lea. Este adevărat că în cazul oraşelor-state antice sau a imperiilor medievale putem vorbi despre o politică interstatală, dar considerăm că despre o politică internaţională putem vorbi doar din momentul în care principalul, dacă nu chiar unicul actor internaţional devine statul suveran modern, cel mai adesea constituit pe un teritoriu locuit de un anumit grup naţional. În literatura de specialitate s-au impus două teorii importante cu privire la structura sistemului internaţional. Prima teorie sau teoria ciclurilor successive (închegată în anii ’70 - ’80) concepe evoluţia sistemului internaţional în termenii unor cicluri succesive dominate de marile puteri, după cum urmează: 1. Ciclul portughez (care durează din anul 1497 de la expediţia lui Vasco da Gama în India şi până la momentul cuceririi în anul 1580 a Portugaliei de către Spania). 2. Ciclul olandez (care începe în anul 1580 şi se sfârşeşte odată cu pacea de la Utrecht încheiată în abul 1713). 3. Ciclul britanic I (care începe în 1713 şi se sfârşeşte în anul 1783 după războiul de independenţă al coloniilor americane). 4. Ciclul britanic II (care începe odată cu Congresul de la Viena din 1815 şi ia sfârşit după primul război mondial). 5. Ciclul American (care începe în jurul anului 1918 şi este încă în desfăşurare). Principalele caracteristici ale acestor cicluri sunt următoarele: - dominaţia unei mari puteri, numită şi putere-hegemon, - existenţa unor puncte de sprijin de interes strategic pentru aceste puteri, cum ar fi stăpânirea mărilor care erau cele mai importante rute comerciale. A doua teorie sau teoria cercurilor concentrice (închegată în anii ’90) consideră că sistemul internaţional a fost încă de la începuturi împărţit în trei cercuri concentrice: 1) Centrul alcătuit din puterile majore care au o mare influenţă asupra formării normelor care ghidează sistemul internaţional şi asupra impunerii/respectării acestora. 2) Semiperiferia care cuprinde, în principal, trei mari categorii de state: a) Foste puteri centrale aflate într-o poziţie descendentă, adică puteri în decădere care joacă un rol destul de important în sistem. Este cazul Rusiei interbelice.  b) Puteri aflate în zona periferică şi care se află într-o poziţie ascendentă sau, altfel spus, mari puteri în devenire. Este cazul Chinei contemporane. c) Puteri regionale, subsistemice ale căror interese şi posibilităţi nu depăşesc aria propriului subsistem al relaţiilor internaţionale. Este exemplul unor state ca Taiwan, Coreea de Sud, statele din America Latină. 3) Periferia compusă din state cu economii slab dezvoltate, cu capacităţi militare reduse şi a căror securitate depinde în mare măsură de aranjamentele internaţionale ale marilor puteri. Este cazul unor state precum Portugalia, statele din sud-estul Europei, statele africane. Asupra momentului apariţiei statului modern există o polemică puternică între istorici. Dar, indiferent de poziţia pe care o adoptă, cei mai mulţi istorici sunt de acord că sistemul internaţional modern apare şi se dezvoltă în Europa, ca o creaţie a statelor europene. Treptat, statele europene depăşesc barierele continentale, purtând cu ele modul de organizare european, extinzâdu-se treptat şi jocul de putere specific bătrânului continent la nivel global. Trei motive au favorizat succesul puterilor europene: a) Centralizarea politică a acestor state reflectată în două caracteristici extrem de importante: - secularizarea deciziei în domeniul politicii interne şi externe a statelor şi deci eliminarea bisericii ca factor politic autonom, - colectarea taxelor şi impozitelor la nivel central şi efectuarea de la același nivel a cheltuielilor pentru întreţinerea aparatului de stat, ceea ce a permis şi finanţarea flotelor de război şi a forţelor militare terestre apte să impună interesele statelor în colonii. b) Fragmentarea sistemului internaţional într-un număr mare de actori internaţionali, fapt care a condus, din nevoia de supravieţuire, la concurenţa între state pentru acumularea puterii. În acest mod o seamă de state europene au ajuns să domine alte state ori teritorii timp de secole. c) Revoluţia tehnologică a contribuit şi ea la dominarea adversarilor. Un rol important l-a avut folosirea prafului de puşcă în conflictele armate şi, pentru succesul expediţiilor maritime, folosirea galionului echipat cu tunuri. Aceste descoperiri au permis impunerea voinţei politice, dar şi a intereselor economice. Sfârşitul războiului de 30 de ani şi încheierea Tratatelor Westfalice (pacea de la Westfalia) în 1648 a consacrat existenţa unui sistem internaţional. Astfel, aceste tratate stabilesc principiul potrivit căruia singurul actor internaţional este statul, dispărând de pe scena internaţională actori precum Papalitatea, ordinele cavalereşti, oraşele ori nobilimea. Cu alte cuvinte, singurul subiect de drept internaţional recunoscut din acel moment era statul, al cărui atribut primordial era suveranitatea. Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a-şi defini propriile interese, de a construi şi exercita politica internă şi externă, de a stabili căi şi mijloace de acţiune pentru atingerea ţelurilor propuse. Din acest moment, suveranitatea a reprezentat elementul esenţial care a modelat sistemul internaţional. Recunoaşterea suveranităţii însemna implicit şi recunoaşterea libertăţii de acţiune a statelor în sistemul internaţional. Un alt principiu important stabilit de tratatele Westfalice a fost cel al egalităţii între statele suverane. De aici a decurs regula potrivit căreia singurele care-şi puteau lua angajamente internaţionale erau statele, pe baza consimţământului lor liber, fără a fi supuse coerciţiei altei puteri. Tot din acest moment, balanţa de putere a fost acceptată ca instrument al relaţiilor internaţionale prin care se căuta stabilitatea. Scopul declarat era acela de a împiedica o singură putere europeană să le domine pe celelalte. Începând cu Tratatele Westfalice s-a pus şi problema legitimităţii internaţionale. Este vorba despre modul de transmitere a puterii de la un conducător la altul la nivel naţional, pe de o parte, şi despre legitimitatea dată de suveranitatea teritorială, adică recunoaşterea statului şi implicit a calităţii de subiect internaţional a acestuia, pe de altă parte. De asemenea, este recunoscută existenţa unui drept internaţional, a unor norme acceptate liber de către statele care participau la sistemul internaţional. Dreptul internaţional devine un instrument al relaţiilor internaţionale, reglementând relaţiile dintre actorii sistemului internaţional.  O altă schimbare de optică în relaţiile internaţionale o constituie recunoaşterea diplomaţiei ca instrument pentru soluţionarea paşnică a diferendelor dintre state. În concluzie, sunt trasate caracteristicile esenţiale ale sistemului internaţional, caracteristici care subzistă, în mare parte, şi astăzi. Alt moment important în istoria relaţiilor internaţionale a fost Pacea de la Utrecht (1714) prin care s-a statuat politica nonintervenţiei în problemele de politică internă a statelor.18.10 10.10Revoluţia franceză de la 1789 aduce şi ea schimbări importante. Legitimitatea statului este dată de naţiune, iar legitimitatea conducătorilor de popor. Se produce o separaţie între interesele statului şi cele ale conducătorilor. Politica de putere a statelor încetează să mai fie una a monarhului şi devine una a statului propriu-zis. Secolele XVII şi XVIII au fost caracterizate prin numărul relativ mic şi stabil de actori internaţionali. Balanţa de putere se sprijinea pe o anumită configuraţie şi o anumită împărţire a teritoriului. Coexistau mari imperii (otoman, ţarist, spre exemplu) cu câteva state naţionale şi cu mici formaţiuni statale, precum cele ale Germaniei şi Italiei. Treptat, odată cu marile descoperiri geografice şi cu colonialismul, graniţele sistemului internaţional se extind în America de Nord, America Latină, Africa, Asia şi alte zone ale globului, lupta statelor pentru putere fiind o luptă pentru teritorii. Schimbări semnificative în sistemul internaţional aduce Congresul de la Viena din anul 1815 care a marcat victoria puterilor aliate Anglia, Prusia, Austria şi Rusia ţaristă împotriva Franţei conduse de Napoleon. Cu ocazia Congresului s-a făcut distincţie între puterile majore (Anglia, Franţa, Prusia, Austria şi Rusia) şi puterile minore. Balanţa de putere era înţeleasă în sensul de echilibru între marile puteri, astfel încât nici una dintre ele să nu se desprindă de contingent şi să devină putere-hegemon. Modul în care se putea exercita acest echilibru era acela al diplomaţiei. Astfel, au avut loc o serie de congrese regulate ale marilor puteri, cunoscute sub numele de Concertul European. Diplomaţia devine o instituţie a sistemului internaţional şi începe să se impună ideea de soluţionare a conflictelor prin consultări şi negocieri. Exista o ierarhie a statelor, marile puteri având un rol managerial în sistemul internaţional, exercitând o formă de tutelă asupra puterilor minore. Se înmulţesc normele de drept internaţional care cârmuiesc relaţiile internaţionale. În sec. al XIX-lea, dinamica relaţiilor internaţionale a fost influenţată de următorii factori: 1) Decăderea unor puteri şi ascensiunea altora. Menţionăm declinul imperiului otoman, ascensiunea Germaniei şi Italiei ca urmare a unificării şi ascensiunea SUA şi Japoniei. 2) Colonialismul, proces început încă din sec. al XV-lea, a cunoscut în sec. al XIX- lea o anvergură mondială, extinderea imperiilor coloniale devenind politica naţională a marilor puteri europene. 3) Fragmentarea sistemului internaţional şi formarea de noi state naţionale. Aceşti factori au condus la izbucnirea primului război mondial. 1.4. Evoluţia sistemului internaţional după 1914_ 15.10.2024 1.4.1. Războaiele mondiale şi conferinţele de pace Impactul primului război mondial asupra politicii internaţionale a fost unul profund. Distrugerile materiale şi pierderile de vieţi omeneşti au lăsat întreaga Europă în ruină. Conferinţele de pace au urmărit să instituie o nouă ordine mondială, complet diferită de cea anterioară Marelui Război. Soluţia a fost propusă de Statele Unite ale Americii şi a constat în instituirea unui nou principiu al relaţiilor internaţionale – principiul securităţii colective. Războiul, ca instituţie a sistemului mondial, a fost considerat imoral şi s-a încercat scoaterea lui în afara legii, prin intermediul unor mecanisme instituţionale. Sistemul securităţii colective statua principiul interdependenţei tuturor actorilor sistemului internaţional în materie de securitate şi necesitatea cooperării pentru asigurarea acesteia în cadrul unor organizaţii internaţionale. În acest scop a fost constituită ora Se dorea înlocuirea balanţei de putere cu un sistem instituţional care să-i suplinească absenţa şi să reglementeze relaţiile internaţionale. Astfel, s-a trecut de la politica de putere la politica cooperării. Cu toate acestea, Statele Unite, deşi au iniţiat reconfigurarea sistemului internaţional şi aşezarea lui pe noi baze, au refuzat să ia parte la echilibrul de putere, sustrăgându-se de la cooperarea în cadrul Ligii Naţiunilor. Pe de altă parte, marile puteri europene au privit şi ele cu suspiciune noua politică a cooperării, renunţând cu greu la tradiţia politicii de forţă. Criza economică a accentuat tensiunile politice internaţionale, până când, în anul 1939, războiul izbucneşte din nou. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus noi schimbări în sistemul internaţional. În primul rând, Statele Unite ale Americii au înţeles, în urma celor două conflagraţii mondiale, rolul important pe care-l îndeplineau în realizarea echilibrului de putere în Europa şi în lume. Intervenţia SUA în cele două războaie a fost una hotărâtoare, modificând decisiv raportul de forţe şi a fost determinată de faptul că securitatea SUA depindea în mare măsură de balanţa de putere europeană. Ascensiunea Germaniei, care avea tendinţa de a se comporta ca o putere hegemon, contravenea intereselor SUA. Intrarea SUA în război în anul 1941 a fost defavorabilă puterilor Axei şi a schimbat configuraţia sistemului internaţional care devine bipolar. Pe de o parte, puterile aliate europene şi, pe de altă parte, SUA. Potrivit literaturii de specialitate, acesta este momentul în care puterile europene îşi pierd rolul esenţial în politica internaţională, centrul de putere mutându-se la Washington, unde va rămâne până în zilele noastre. În al doilea rând, după cel de-al doilea război mondial a continuat procesul de fragmentare a sistemului internaţional prin procesul de decolonizare şi formare a noi state independente. Astfel iau naştere statele Lumii a Treia, care cuprind teritorii întinse în Africa, America de Sud şi Asia, state extrem de vulnerabile, ţinte sigure ale extinderii sferelor de influenţă ale celor două superputeri (SUA şi URSS). 1.4.2. Războiul Rece (1945-1991) Deşi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial au existat mai multe state considerate învingătoare, doar două dintre acestea, SUA şi URSS, controlau într-o manieră covârşitoare capacităţile economice, tehnologice, militare şi politice ale momentului. Lumea era, aşadar, bipolară, fiind dominată de cei doi coloşi cărora li se aplica termenul de superputere. Factorii care au alimentat tensiunea dintre cele două superputeri şi au condus la declanşarea Războiului Rece au fost: 1) Cele două superputeri erau caracterizate prin sisteme politice şi economice total diferite şi incompatibile, confruntarea dintre cele două fiind una ideologică, alianţa din cel de-al doilea război mondial fiind bazată pe interesul comun de a împiedica hegemonia Germaniei în Europa şi cea a Japoniei în Asia şi Pacific. 2) Confruntarea paşnică directă a celor două puteri expansioniste, în lupta pentru hegemonie asupra sistemului internaţional. 3) Contestarea de către URSS a modului de configurare a sistemului internaţional, a modului cum era distribuită puterea la nivel internaţional. Caracteristicile Războiului Rece au fost următoarele: 1) El nu a fost un conflict armat, deschis, în sensul tradiţional al termenului. Războiul Rece a constat într-o cursă a înarmărilor pe fundalul unor incompatibilităţi ideologice între doi actori angrenaţi într-o luptă paşnică pentru putere în sistemul internaţional. Deşi nu au existat confruntări militare directe, indirect cele două  superputeri s-au confruntat prin intermediul unor terţi, ca în cazul războiului dinVietnam. 2) Sistemul internaţional s-a întors la tradiţionala balanţă de putere cu două talere. Echilibrul nu a fost unul constant, SUA înregistrând pentru o scurtă perioadă un avantaj prin dezvoltarea, încă din perioada celui de-al doilea război mondial, a armei nucleare. Acest avantaj este contrabalansat în anul 1949, când URSS construieşte şi ea arma nucleară. 3) Cele două puteri împart globul în sfere de influenţă, ajungând să aibă graniţe comune. Aceste caracteristici au determinat ca Războiul Rece să treacă prin perioade succesive de răcire şi încălzire. a) Prima etapă a Războiului Rece (1945-1948) se află sub influenţa doctrinei Truman, bazată pe politica de îngrădire a Uniunii Sovietice. Exemple: Harry Truman, preşedinte al SUA între 1945 şi 1953, a moştenit un context internaţional extrem de tensionat. Problema cea mai spinoasă o constituia soarta teritoriilor eliberate de armatele americane şi sovietice, una înaintând din vest, iar alta din est. Situaţia era cu atât mai îngrijorătoare cu cât statele europene erau epuizate de pe urma războiului şi incapabile să mai opună rezistenţă expansiunii Rusiei Roşii. Tocmai de aceea, Truman a obţinut un sprijin larg din partea statelor aliate, care aveau să devină parte integrantă a politicii externe americane pentru cel puţin încă patru decenii. Doctrina Truman cuprindea două direcţii de acţiune în planul politicii externe. În primul rând, americanii au sesizat necesitatea de a sprijini financiar statele din vestul Europei în scopul redresării economice în urma celui de-al doilea război mondial. Astfel, în anul 1947 a luat naştere Planul Marshall care presupunea acordarea de ajutoare financiare statelor din Europa Centrală şi de Vest pentru ca acestea să lupte împotriva instaurării comunismului. În al doilea rând, politica externă americană privind consolidarea europeană viza şi securitatea statelor din această zonă. Astfel, s-a dezvoltat ideea constituirii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în anul 1949 în spiritul principiilor Cartei Organizaţíei Națiunilor Unite constituită în anul 1945. Doctrina Truman viza, aşadar, să îngrădească expansiunea diplomatică şi militară a URSS. Constatăm o revenire în planul relaţiilor internaţionale la politica de securitate colectivă inspirată din ideile preşedintelui american W. Wilson. Lupta ideologică dintre cele două superputeri a fost percepută în plan internaţional mai degrabă ca o luptă între Bine şi Rău decât ca o luptă pentru hegemonie asupra sistemului internaţional. Cu toate acestea, s-au conturat sferele lor de influenţă: SUA şi-a alăturat Europa centrală şi de vest, iar URSS a grupat în jurul său Europa de Est. b) A doua etapă a Războiului Rece a debutat odată cu Prima criză a Berlinului izbucnită în 1948-1949. Spre deosebire de prima etapă, aceasta a fost deosebit de dură şi chiar sângeroasă, marcată de confruntări şi crize. Ex: prima criză a Berlinului, războiul din Coreea (1950-1953), a doua criză a Berlinului (1957-1962), criza rachetelor din Cuba (1962) şi războiul din Vietnam (1965-1975) Perioada este caracterizată prin implicarea activă şi globală a SUA în viaţa internaţională. Dacă URSS şi-a redirecţionat politica de extindere, politica de îngrădire a SUA s-a extins şi ea la nivel global. 7  Acţiunile americane erau legitimate de necesitatea apărării principiului universal al democraţiei. De remarcat că între cele două superputeri nu a existat o confruntare militară directă propriu-zisă, confruntările având loc pe teritoriul unor terţi şi prin intermediul acestora. Criza rachetelor din Cuba a determinat însă iminenţa unei ciocniri directe. Consecinţele catastrofale pentru întreg sistemul internaţional au fost conştientizate la timp de SUA şi URSS, astfel încât SUA şi-a dat acordul de a nu interveni în Cuba şi de a-şi retrage rachetele nucleare din Turcia, în schimbul promisiunii URSS de a-şi retrage rachetele din Cuba. Au existat, în cadrul acestei etape a Războiului Rece, şi perioade de relaxare a relaţiilor dintre cele două superputeri, ca urmare a luptelor interne din cadrul URSS determinate de moartea lui Stalin şi obţinerea puterii de către Nikita Hruşciov, dar şi a problemelor care au început să apară în interiorul blocului comunist. Ex: Revoluţia din Ungaria (1956). La 23 octombrie 1956, o manifestaţie a studenţilor din Budapesta – amplificată spontan până la nivelul unei demonstraţii populare de proporţii – a căpătat, din cauza exceselor inutile ale Securităţii autohtone, caracterul unei revoluţii. În aceeaşi noapte, intervenţia tancurilor sovietice, chemate de liderii maghiari pentru a restabili liniştea, a radicalizat spiritele, revendicările căpătând un pronunţat accent naţional şi antisovietic. Tăvălugul revoluţionar a obligat conducerea de la Budapesta să accepte compromis după compromis. În numai treisprezece zile, în Ungaria s-a revenit la sistemul pluripartit, a fost decisă retragerea trupelor sovietice şi ieşirea ţării din Pactul de la Varşovia şi a fost proclamată neutralitatea. La 4 noiembrie agresiunea trupelor Armatei Roşii a amânat, pentru aproape o jumătate de secol, visul de libertate al maghiarilor. Pentru istoricii din lagărul comunist, revoluţia ungară din 1956 a fost însă o temă tabu. Numai câţiva privilegiaţi au putut-o aborda, dar respectând întocmai versiunea oficială, care pretindea că tot ce s-a întâmplat în Ungaria a fost o ,,contrarevoluţie a fasciştilor, inspiraţi şi susţinuţi economic şi militar de imperialişti”. c) A treia etapă a Războiului Rece a fost caracterizată de încercarea de cooperare dintre cei doi poli sistemici. Între anii 1968 şi 1978 se produce o destindere a relaţiilor SUA-URSS. Au fost semnate tratatele SALT I şi SALT II (Strategic Arms Limitation Treaty) care vizau cooperarea pentru reducerea armamentului nuclear. De asemenea, în anul 1975 are loc Conferinţa pentru Cooperare şi Securitate în Europa, CSCE devenită ulterior OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperarea în Europa, prilej cu care sunt rediscutate şi completate principiile dreptului internaţional public, afirmându-se dorinţa de cooperare a statelor pentru asigurarea păcii şi securităţii. Cu toate acestea, relaxarea relaţiilor ruso- americane nu a mers atât de departe încât să se încheie un acord de coexistenţă paşnică. SUA a conştientizat costurile materiale şi de imagine induse de implicarea internaţională activă. Ex: pierderile materiale, umane şi de imagine/prestigiu international suferite de americani ca urmare a războiului din Vietnam considerat unul dintre cele mai mari eşecuri ale politicii externe americane. Ca urmare, doctrina Truman care propovăduia îngrădirea internaţională a URSS a fost abandonată şi politica externă americană s-a orientat spre apărarea interesului naţional, orientare promovată de doctrina Nixon (preşedinte al SUA în perioada 1969-1974). c) A patra etapă a Războiului Rece a fost marcată de invadarea Afganistanului de către URSS în anul 1979. Sfârşitul anilor ’70 a fost dominat de reluarea cursei înarmărilor şi de retensionarea relaţiilor ruso-americane, culminând cu războiul din Afganistan. În acest spirit, doctrina Reagan, preşedinte SUA între 1981 şi 1989, a înscris pe agenda internaţională problema construirii scutului antirachetă, menit să protejeze SUA şi aliaţii săi de un eventual atac 8  nuclear din partea Rusiei. Incapacitatea Rusiei de a genera o creştere economică capabilă să susţină cursa înarmărilor, eroziunea influenţei avute în interiorul blocului comunist asociată cu tendinţa de trecere la democraţie, respectarea drepturilor omului şi economia de piaţă, au dat o lovitură nimicitoare Rusiei Sovietice şi au determinat destrămarea Lagărului socialist. Acesta este momentul care a marcat sfârşitul Războiului Rece şi a configurat un nou mediu internaţional - unipolar, cu o singură superputere, SUA. 1.4.3. Sistemul sfârşitul Războiului Rece Anii ’90 s-au caracterizat prin continuarea procesului de fragmentare a sistemului internaţional ca urmare a formării de noi state independente, proces accentuat de conflictele interetnice din Europa de sud-est şi consolidarea unor state din Africa, Asia şi America Latină. Ex: Formarea de noi state independente în Europa Centrală şi de Est a fost rezultatul divizării unor state, cum este cazul Cehoslovaciei prin divizarea căreia (denumită Divorţul de catifea) s-a format Republica Cehă şi Slovacia, sau desprinderii unor state din statele federative, cum este cazul statelor desprinse din URSS (Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Republica Moldova,etc). Formarea de noi state independente în sud-estul Europei a fost determinată şi de izbucnirea unor conflicte interetnice şi avem în vedere situaţia Republicii Socialiste Federative Iugoslavia prin destrămarea căreia, ca urmare a războaielor iugoslave, s-au format Slovenia, Croaţia, Republica Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru. Independenţa autoproclamatei Republici Kosovo este recunoscută doar parţial (România nu a recunoscut independenţa Kosovo). Politica externă a statelor se orientează spre cooperarea în cadrul organizaţiilor internaţionale, al căror număr creşte continuu. Apar noi organizaţii şi se dezvoltă cele existente care vizează cooperarea regională, cum ar fi Uniunea Europeană (UE), Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Acordul Nord-American al Liberului Schimb (NAFTA), Piaţa comună a Sudului (Mercosur), Uniunea Statelor Africane. Creşte interdependenţa dintre state, iar acestea devin mai responsabile în plan internaţional. Se modifică şi natura actorilor internaţionali, perioada fiind caracterizată prin afirmarea organizaţiilor internaţionale ca jucători semnificativi ai sistemului internaţional. Creşte şi rolul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale precum şi puterea societăţilor transnaţionale, apar organizaţii teroriste, se recunoaşte calitatea de subiect de drept internaţional unor entităţi nestatale. Cu toate acestea, statul rămâne principalul actor în sistemul internaţional. Sistemul internaţional cunoaşte o permanentă schimbare, se reconfigurează continuu. În ultimele decenii s-a înregistrat creşterea puterii politice şi economice a unor state (China, spre exemplu) şi organizaţii internaţionale interguvernamentale (UE). 9  2. Actorii sistemului internaţional 2.1. Introducere Sistemul internaţional este un set de relaţii între actorii internaţionali, structurat conform unor reguli şi tipare de interacţiune care stabilesc cine este considerat membru al sistemului, care sunt drepturile şi responsabilităţile pe care le au membrii şi ce tip de acţiuni şi răspunsuri apar între membrii sistemului. În realitate pe scena internaţională evoluează o multitudine de actori mari sau mici, interconectaţi la deciziile guvernelor, chiar în condiţiile în care contururile principale ale piesei sunt definite de interacţiunile unor mari personaje conglomerate, statele, în timp ce alţi actori apar şi dispar de pe scenă. 2.2. Noţiunea de actor internaţional Teza potrivit căreia statul este unicul actor semnificativ în relaţiile internaţionale a fost o constantă a doctrinei mai vechi sau mai noi, criticată de-a lungul timpului pentru ,,statocentrismul” său. Unele critici au provocat dezbateri aprinse, iar enunţurile despre actori au ajuns să facă parte din nucleul dur al cercetărilor în cadrul Relaţiilor internaţionale, dar şi a Dreptului international public. Ex: Dacă în Relaţiile internaţionale este utilizată noţiunea de actor internaţional, Dreptul international public o foloseşte pe cea de subiect de drept internaţional public. Categorii de subiecte în dreptul internaţional public contemporan sunt: a) statele; b) organizaţiile internaţionale interguvernamentale. Alte entităţi, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională, organizaţiile neguvernamentale internaţionale, societăţile transnaţionale, sunt incluse de unii autori în categoria subiectelor dreptului internaţional. Acestea au un statut special, putând dobândi anumite drepturi şi asuma anumite obligaţii internaţionale, dar fără a dispune de o capacitate juridică deplină pe plan internaţional. De asemenea, o poziţie aparte în privinţa capacităţii juridice de drept internaţional o ocupă individul. Parcurgând literatura de spacialitate se poate aprecia că monopolul conferit statului a intrat înt-o fază de contestare sistematică, mai ales după anii 70 când evoluţiile la nivel internaţional au stimulat privilegierea actorilor nestatali, în special a celor transnaţionali. Noii actori transnaţionali au fost învestiţi, adesea, cu un considerabil potenţial de schimbare în politica internaţională, relaţiile internaţionale fiind înţelese drept politică globală. Ex: Cu o origine situată în anii 60, termenul de globalizare a început să fie uzitat tot mai frecvent în anii 80, devenind treptat conceptul anilor 90. Similar altor concepte centrale din vocabularul ştiinţelor politice, precum putere, democraţie şi autodeterminare naţională, termenul globalizare rămâne unul controversat, neavând o definiţie precisă şi nici unanim acceptată. Fenomenul globalizării a fost interpretat în mod diferit, conturându-se trei curente de gîndire importante. Hiperglobalismul caracterizat prin: 10  - Consideră globalizarea o reorganizare fundamental a cadrului de desfăşurare a activităţilor umane, -Apreciază că motorul globalizării este capitalismul şi tehnologia, - Anticipează sfârşitul statului-naţiune şi instaurarea unor forme de guvernanţă globală, într-un mediu economic global. Scepticismul caracterizat prin: -Consideră globalizarea doar o internaţionalizare şi o regionalizare, - Apreciază că motorul globalizării îl constituie pieţele, acţiunile şi politicile statelor, -Consideră că statele vor rămâne principalii actori politici şi economici, de ale căror interese şi acţiuni va depinde în permanent gradul de instituţionalizare international. Curentul care pune accentul pe transformarea societăţii internaţionale şi care combină cele două opinii menţionate anterior susţinând că: - Globalizarea constă într-o rearanjare a relaţiilor international, - Motorul globalizării îl constituie caracteristicile modernităţii, - Globalizarea presupune un nivel de interconectare a actorilor internaţionali fără precedent, - Apreciază că globalizarea va coexista cu fragmentarea sistemului internaţional. 1.11. Pentru globalizare se mai folosesc termenii de internaţionalizare, liberalizare, universalizare, mondializare, modernizare sau occidentalizare, însă în literature de specialitate se apreciază că aceşti termini se referă la anumite dimensiuni ale globalizării, aflându-se într-o relaţie mai degrabă de complementaritate decât de sinonimie. Globalizarea prezintă cinci dimensiuni: Globalizarea politică care reprezintă extinderea globală şi uniformizarea unor idei, valori, norme, instituţii şi practice politice. Se vorbeşte despre în acest context despre guvernare globală (global governance). Globalizare economică sau financiară care constă în acceptarea la nivel global a unor norme practice şi mecanisme economice, internaţionalizarea producţiei, relaxarea frontierelor tarifare, creşterea controlului actorilor nestatali asupra politicilor şi instrumentelor economice, monetare şi fiscale. Globalizarea culturală care constă în diseminarea şi hibridizarea unor valori culturale, simboluri, semnificaţii şi formarea unei culturi globale sau cel puţin a unei conştiinţe globale. Globalizarea tehnologică care constă în expansiunea şi uniformizarea la nivel global a tehnologiilor informaţiilor, comunicaţiilor şi de transport, determinând comprimarea simbolică a spaţiului şi timpului. Globalizarea socială semnifică expansiunea geografică a interacţiunilor sociale, uniformizarea stilului de consum (life style), creşterea mobilităţii populaţiei, dezvoltarea unor mişcări sociale transnaţionale şi deci comprimarea spaţiului şi timpului din punct de vedere social. Actorul internaţional este orice entitate care joacă un rol identificabil în relaţiile internaţionale. Este cea mai cuprinzătoare definiţie posibilă care permite enumerarea actorilor actuali, dar care lasă deschisă lista pentru a fi completată pe măsura evoluţiei societăţii internaţionale. 11  2.3. Actorii care evoluează pe scena internaţională Statele În ciuda controverselor din literatura de specialitate, statele continuă să fie cei mai importanţi actori ai relaţiilor internaţionale. Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor din 1933 cuprinde un set complet de criterii pentru identificarea statelor. Articolul 1 al acestei convenţii stabileşte că statul, ca persoană în dreptul internaţional, trebuie să aibă următoarele caracteristici: a) o populaţie permanentă; b) un teritoriu determinat; c) o autoritate guvernamentală; d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statele sunt cele mai importante subiecte ale dreptului internaţional public, în calitatea lor de colectivităţi umane organizate care se bucură de suveranitate. De altfel, suveranitatea este cea care asigură baza politică şi juridică a calităţii statului ca subiect de drept internaţional. Mărimea statelor poate fi apreciată în funcţie de întinderea teritoriului şi numărul de locuitori, iar puterea acestora în funcţie de dimensiunile activităţii economice şi capacităţile militare deţinute. Astfel, putem vorbi despre state mari şi state mici; despre superputeri, mari puteri şi state cu o influenţă neglijabilă asupra sistemului internaţional. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale Din categoria actorilor statali fac parte şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale care sunt forme de asociere liberă între state, create pe baza unor tratate internaţionale. Exemple Uniunea Europeană (UE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Consiliul Europei. Popoarele şi mişcările de eliberare naţională Popoarele. Calitatea de subiect internaţional al popoarelor rezultă din prevederile Cartei ONU, care face referire la ele încă din art. 1 alin. 2: unul din scopurile organizaţiei este cel de a ,,dezvolta relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele" şi se întemeiază pe afirmarea principiului auto-determinării ca principiu fundamental al dreptului internaţional. Pentru ca o entitate să poată fi considerată popor, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie determinată, să aibă o identitate evidentă; - să aibă legătură cu un anumit teritoriu. Pentru a evita orice confuzii, trebuie precizat că este general acceptată norma potrivit căreia minorităţile naţionale nu pot fi considerate popoare şi în consecinţă nu se bucură de dreptul la auto-determinare. Mişcările de eliberare naţională. Mişcările de eliberare naţională care acţionează pe un anumit teritoriu pot stabili relaţii internaţionale cu state sau cu alte mişcări de acelaşi tip. Pentru a fi recunoscute ca subiecte de drept internaţional, mişcările de eliberare naţională trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să aibă organe proprii de conducere, reprezentative; - să exercite autoritatea de facto pe un anumit teritoriu; 12  - acest teritoriu să reprezinte o parte îmsemnată din teritoriul statului în care acţionează; - să constituie o forţă organizată, capabilă să ducă până la capăt lupta de eliberare naţională în vederea constituirii unui stat independent. Această din urmă condiţie trebuie privită în legătură cu situaţia tranzitorie în care trebuie să se găsească mişcarea respectivă. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale Acestea sunt recunoscute ca actori internaţionali în măsura în care generează consecinţe pe scena internatională şi sunt suficient de importante pentru a fi incluse într-o analiză a politicii internaţionale. Au caracter nestatal (sunt organizaţii neguvernamentale) organizaţiile care sunt în mare măsură sau complet independente de finanţarea şi controlul statal. Exemple Amnesty International, Societatea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Human Rights Watch, Greenpeace, Medecins sans Frontieres. Societăţile transnaţionale Corporaţiile, societăţile transnaţionale, companiile multinaţionale sau, simplu, multinaţionale sunt societăţi comerciale (firme) care au sucursale în afara graniţelor statului de origine. Ele au o prezenţă veche pe scena internţională, dar perioada postbelică a marcat creşterea masivă a numărului acestora precum şi a ponderii lor în economia mondială. La baza expansiunii societăţilor transnaţionale se află investiţiile externe directe, iar guvernele statelor-gazdă optează pentru măsuri de stimulare, de atragere a acestor investiţii sau pentru măsuri de limitare ori chiar de blocare a lor, în funcţie de interesele prevalente in anumite momente istorice. Societăţile transnaţionale reprezintă întreprinderi formate dintr-un centru de decizie localizat într-o ţară şi centre de activitate înzestrate sau nu cu personalitate juridică proprie situate în una sau mai multe ţări. Determinarea locului şi rolului acestor entităţi în cadrul comunităţii internaţionale constituie o problemă controversată. Unii autori consideră societăţile transnaţionale ca fiind veritabile subiecte ale dreptului internaţional, având în vedere forţa lor economică şi extinderea activităţii lor în numeroase state, precum şi capacitatea acestor societăţi de a încheia contracte de stat, adică acele contracte ce intervin între un stat şi o astfel de societate, privind furnizarea unor bunuri sau servicii, exploatarea unor bogăţii naturale etc. Alţi autori arată că societăţile transnaţionale nu pot fi subiecte de drept internaţional. Exemple Sunt companii multinaţionale: Ford, General Electric, General Motors, Nokia, Samsung, Lukoil, Shell, Volvo, McDonald’s, Societe Generale, ING, Vienna Insurance Group, Hyundai, Nike, Adidas, Dolce&Gabbana, Metro, Carrefour. Persoana fizică. Una din cele mai controversate probleme din doctrina dreptului international contemporan este cea a poziţiei individului ca subiect al dreptului internaţional public. Unii autori susţin că individul este un subiect al dreptului internaţional public, prin aceea că statul nu ar fi decât un instrument pentru promovarea unor interese colective, iar actele sale sunt aduse la îndeplinire prin intermediul indivizilor, consideraţi singurele subiecte ale dreptului internaţional public. Alţi autori neagă calitatea individului de subiect al dreptului internaţional public, arătând că el este doar un obiect al acestei ramuri de drept, prin legătura de cetăţenie pe care o are cu statul. 13  În literatura de specialitate se vorbeşte despre actori legitimi care respectă normele dreptului international public şi actori nelegitimi care încalcă aceste norme. În ultimele decenii tabloul actorilor internaţionali a devenit unul deosebit de complex întrucât alături de actorii legitimi s-au afirmat şi actori nelegitimi, precum mişcările teroriste transfrontaliere şi alte grupuri transfrontaliere (transnaţionale) ale crimei organizate, dar şi aşa-zise mişcări de eliberare naţională, miliţii şi mişcări de gherilă a căror activitate depăşeşte frontiera unui stat. De asemenea, în literatura de specialitate se foloseşte noţiunea de actori transnaţionali care operează ca reţele sau participă în reţele care depăşesc graniţele a două sau mai multe state, cu alte cuvinte se angajează în relaţii transnaţionale ce leagă sistemele politice, economice, sociale şi culturale. 2.4. Tendinţe manifestate în sistemul internaţional contemporan Statul continuă să fie actorul principal în cadrul relaţiilor internaţionale, în ciuda presiunii şi concurenţei exercitate de ceilalţi actori. Redăm în continuare tendinţele sistemului internaţional contemporan. Constituirea unor organizaţii internaţionale regionale sau cu vocaţie de universalitate cărora statele membre le transferă dreptul de a adopta hotărâri în anumite domenii specificate în tratate. Exemple Este cazul UE în care politica economică şi monetară este adoptată la nivelul organizaţiei pentru întreg spaţiul comunitar, hotărârile adoptate fiind obligatorii pentru statele membre. Se doreşte chiar şi integrarea fiscală a statelor membre, ceea ce înseamnă şi adoptarea politicii fiscale pentru statele membre de către organele Uniunii. Este şi cazul NATO sau a ONU în ceea ce priveşte securitatea naţională. Intensificarea eforturilor normative la nivel universal şi regional în sfera drepturilor omului. Astfel se pune în discuţie viziunea tradiţională asupra autonomiei statului. Exemple Statele membre ale Consiliului Europei trebuie să recunoască jurisdicţia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care funcţionează în cadrul organizaţiei. Eforturi similare sunt vizibile şi în domeniul democraţiei şi a economiei de piaţă şi avem în vedere, în acest sens, hotărârile Curţii Europene de Justiţie care funcţionează în cadrul Uniunii Europene. Statele trebuie să ţină cont de intercondiţionările manifestate la nivel global, de existenţa unor domenii de impact pentru opinia publică internaţională, cum ar fi protecţia mediului ori cea a animalelor, atât în ceea ce priveşte deciziile de politică internă, cât şi comportamentul pe arena internaţională, sub ameninţarea sancţiunilor specifice. Concurenţa dintre state şi ceilalţi actori internaţionali nu trebuie privită în termeni conflictuali. Este mai important să studiem mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale, coaliţiile şi alianţele încheiate, beneficiile cooperării, decât să răspundem la întrebarea ,,Cine câştigă duelurile dintre state şi ceilalţi actori internaţionali?”. 14  3. Noţiuni generale privind organizaţiile internaţionale interguvernamentale 3.1. Introducere Din parcurgerea unităţilor anerioare desprindem concluzia că organizaţiile internaţionale sunt o realitate a societăţii internaţionale contemporane. Ele s-au impus în ultimele decenii, fiind actori internaţionali importanţi care marchează hotărâtor evoluţia relaţiilor internaţionale. Din analiza tabloului internaţional reiese că există organizaţii internaţionale interguvernamentale şi organizaţii internaţionale neguvernamentale, activitatea acestora completându-se armonios pentru realizarea marilor idealuri umane. Constituirea şi funcţionarea celor interguvernamentale presupune cooperarea voluntară a statelor în vederea atingerii obiectivelor propuse, obiective în funcţie de care distingem mai multe tipuri de organizaţii. 3.2. Organizaţii internaţionale interguvernamentale şi organizaţii internaţionale neguvernamentale O organizaţie internaţională este o asociere statală, reunind mai multe state, sau nestatală, reunind mai multe persoane fizice sau juridice având cetăţenie şi naţionalităţi diferite. Prima categorie de asociaţii poartă numele de Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale, iar a doua categorie, Organizaţii Internaţionale Neguvernamentale. Deşi numărul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este mai mic (cca.400) decât numărul organizaţiilor internaţionale neguvernamentale (cca.13.000), în literatura de specialitate şi analizele politice se consideră că rolul lor este prevalent pentru că ele presupun acţiunea statelor şi au potenţialul de a influenţa semnificativ evoluţia internaţională. Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este explicată prin necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale, ca o reacţie la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale. Pe de altă parte, unii teoreticieni văd organizaţiile internaţionale ca fiind embrionul unui guvern mondial, în curs de formare. Aceste două categorii de asociaţii acoperă toate domeniile activităţii umane. Cursul de Organizaţii şi relaţii internaţionale priveşte numai organizaţiile internaţionale interguvernamentale, dar din motive de rigoare ştiinţifică se opreşte şi asupra celor neguvernamentale, le defineşte, explică funcţionarea şi scopurile acestora. 3.3. Scurt istoric al organizaţiilor internaţionale interguvernamentale Asocieri statale au existat încă din antichitate, cele mai multe bazându-se pe egalitatea între membrii şi libertatea de adeziune. Exemple Liga de la Delos (sec. V Î.Hr.) a reprezentat o inovaţie majoră în practica alianţelor militare ale antichităţii. Era o asociere politico-militară cu caracter permanent. Liga avea un consiliu convocat anual la Delos, consiliu din care făceau parte reprezentanţii fiecărei cetăţi aliate, inclusiv Atena, fiecare cetate având dreptul la un vot. Principalul scop era constituirea unei flote permanente, gata să intervină în favoarea fiecărui aliat. Astfel, 15 fiecare cetate trebuia să participe cu un contingent de corăbii cu echipaje mobilizate permanent sau să participe cu o contribuţie la tezaurul comun păstrat în sanctuarul de la Delos. Liga reputează victorii, dar cunoaşte şi înfrângeri. Mai multe cetăţi încearcă să se retragă din Ligă, iar atenienii mută tezaurul la Atena, pe Acropole, pedepsind cetăţile rebele prin confiscarea teritoriilor şi obligarea la plata unui tribut anual. Până la războiul Peloponesiac, 275 de cetăţi rămân afiliate Ligii. Însă, ONUnaţionale interguvernamentale, în accepţiunea actuală a noţiunii, au apărut mult mai târziu. În anul 1865 a apărut prima organizaţie interguvernamentală propriu-zisă, Uniunea Telegrafică Internaţională, a cărei constituire a fost impusă de necestitatea interconectării reţelelor naţionale telegrafice. Exemple Uniunea Telegrafică Internaţională (UTI) este precursoarea Uniunii Internaţionale a Telecomunicaţiilor şi a fost creeată la 17 mai 1865 prin semnarea la Paris a primei convenţii internaţionale privind telegrafia, scopul fiind acela al adoptării unei reglementări care să permită comunicarea între utilizatori ai unor servicii de telecomunicaţii situaţi în ţări diferite. România a participat activ la activitatea organizaţiei prin trimiterea de delegaţii la reuniunile UTI, găzduirea de evenimente organizate sub egida UTI şi propuneri de rezoluţii la reuniunile UTI. Până la primul război mondial, organizaţiile internaţionale interguvernamentale au vizat cu preponderenţă domeniul tehnico-economic. Între cele două războaie mondiale ia naştere prima organizaţie cu vocaţie universală, cu caracter politic – Societatea (Liga) Naţiunilor. Aceasta a cuprins toate statele suverane existente în acea perioadă, cu excepţia SUA, deşi a fost creată din iniţiativa preşedintelui american – W. Wilson. În timpul celui de al doilea război mondial şi în perioada ce i-a urmat au fost create Organizaţia Naţiunilor Unite şi alte 17 organizaţii ca instituţii specializate ONU. În Europa, America Latină, Asia, Africa s-au constituit organizaţii politice şi economice cu caracter regional şi subregional. 3.4. Factorii care au determinat apariţia şi proliferarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale 1. Constituirea Organizaţiilor Internaţionale Interguvernamentale a fost determinată de factori multipli, dar în primul rând de necesitatea prevenirii războiului şi reglementării regulilor de purtare a lui. Acesta a fost şi scopul primordial al constituirii Societăţii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). 2. Revoluţia industrială şi descoperirile din domeniile ştiinţei constituie un alt factor care a favorizat cooperarea dintre state. Domenii prioritare de cooperare sunt comerţul, transferul de tehnologie, dezvoltarea regională. Exemple Cel mai important mecanism pentru promovarea şi reglementarea comerţului internaţional a fost Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) creat în 1947. Principiile lui au fost încorporate în Organizaţia Mondială a Comerţului creată în anul 1995. În anul 1945 au fost create două organizaţii financiare internaţionale care au ca scop creşterea şi dezvoltarea economică: Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). 3. Problemele noi cu care s-a confruntat omenirea au potenţat şi ele creşterea numărului organizaţiilor internaţionale. Dăm câteva exemple de probleme care au 16  determinat un plus de cooperare: creşterea populaţiei, sărăcia şi dificultăţile privind asigurarea hranei, deteriorarea mediului înconjurător şi nevoia de a-l proteja, epuizarea resurselor naturale, utilizarea spaţiului cosmic. 3.5. Rolul organizaţiilor internaţionale interguvernamentale 22.11.Principala funcţie a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale este aceea de a asigura mijloacele de cooperare între state, în domenii de interes comun. Aceste organizaţii au la bază principiul cooperării voluntare. O reţea de organizaţii internaţionale de diverse mărimi şi tipuri leagă în prezent oamenii din toate ţările, fapt care indică creşterea interdependenţei internaţionale. Aceste organizaţii furnizează reţeaua instituţională care menţine o anumită ordine mondială chiar şi atunci când conducătorii şi contextele se schimbă sau când normele internaţionale sunt subminate de modificările bruşte ale relaţiilor de putere. În centrul acestei reţele se află cea mai importantă organizaţie internaţională interguvernamentală, Organizaţia Naţiunilor Unite. 3.6. Definiţia organizaţiilor internaţionale interguvernamentale O posibilă definiţie, dată de unul dintre raportorii Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite, ar fi următoarea: Organizaţiile Internaţionale sunt asocieri de state, constituite prin tratat, înzestrate cu o constituţie şi organe comune, posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre. 3.7. Caracteristicile organizaţiilor internaţionale interguvernamentale 1. La asociere participă, ca părţi contractante, statele prin reprezentanţii guvernelor. 2. Asocierea se realizează pe baza acordului de voinţă al statelor, acord care se materializează într-un tratat purtând denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact, etc. Aceste două elemente disting organizaţiile internaţionale interguvernamentale de organizaţiile internaţionale neguvernamentale la care părţi sunt persoane fizice şi juridice. Tratatul impune părţilor o anumită conduită, drepturi şi obligaţii. 3. Asocierea presupune urmărirea unor scopuri, obiective comune cum ar fi menţinerea păcii, dezvoltarea economică, cooperarea financiară. 4. Organizaţia internaţională interguvernamentală are o structură instituţională proprie, adică are un număr de organe prin care îşi desfăşoară activitatea potrivit statutului. 5. Pentru a fi calificată drept organizaţie internaţională, asocierea de state trebuie să se constituie şi să-şi desfăşoare activitatea pe baza normelor de drept internaţional. 6. Organizaţia internaţională interguvernamentală are o personalitate juridică proprie, adică are drepturi şi obligaţii pe teritoriul statelor membre, în raporturile cu acestea sau cu alte subiecte de drept internaţional. 17  3.8. Clasificarea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale Clasificarea organizaţiilor internaţională prezintă dificultăţi din cauza diversităţii lor şi a regulilor care le guvernează funcţionarea. Totuşi putem stabili câteva criterii de clasificare. 1) În funcţie de compoziţie distingem între organizaţii cu caracter universal şi organizaţii cu caracter regional. Din cele cu caracter universal pot face parte toate statele lumii, indiferent de sistemul lor politic, nivelul de dezvoltare economică, orientare religioasă, etc. Ele au un puternic caracter eterogen. Pentru calificarea unei organizaţii ca fiind cu caracter universal este suficient ca actele constitutive să prevadă posibilitatea ca toate statele lumii să adere la ele şi nu este necesar ca toate statele lumii să fi devenit, în mod efectiv, membre. Tocmai de aceea, mai potrivit ar fi să le numim organizaţii cu vocaţie universală/cu vocație de universalitate. Organizaţiile regionale grupează statele dint-o anumită arie geografică în baza principiului contiguităţii geografice (apartenenţa la o anumită regiune). Ele au pronunţat caracter omogen, grupând state cu sisteme politice, economice şi valori culturale apropiate. 2) În funcţie de activitatea pe care o desfăşoară, distingem: a) Organizaţii politice care militează pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, neamestecul în treburile interne ale statelor, respectarea integrităţii teritoriale. Acestea se implică în orice probleme care privesc interesele vitale ale statelor. Ex: ONU, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) b) Organizaţii tehnice care vizează cooperarea în pe tărâm tehnic. Ex: Uniunea Poştală Universală (UPU), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Metrologică Mondială. c) Organizaţii economico-financiare care vizează cooperarea în domeniul economic- financiar. Ex: Organizaţia Mondială a Comerţului, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Grupul Băncii Mondiale. d) Organizaţii cu preocupări în domeniul social care vizează cooperarea pentru apărarea drepturilor omului. Ex: Consiliul Europei, Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS). e) Organizaţii militare care vizează cooperarea politico-militară în vederea asigurării păcii şi securităţii internaţionale. Ex: Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO/OTAN), OSCE 18  f) Organizaţii care desfăşoară activităţi culturale și care acordă o mare atenţie evoluţiei prin educaţie. Ex: Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură (UNESCO) g) Organizaţii ştiinţifice care vizează cooperarea ştiinţifică. Ex: Organizaţia Mondială de Proprietate Intelectuală, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA). Întrucât organizaţiile internaţionale au scopuri principale, dar şi secundare, de multe ori nespecificate expres, mai potrivit ar fi să le numim preponderent economice, politice, tehnice, etc. 3) În funcţie de structura instituţională, distingem între organizaţiile de cooperare şi cele de integrare. Cele mai multe organizaţii internaţionale sunt de cooperare. Ele se constituie şi funcţionează cu respectarea principiilor suveranităţii de stat, egalităţii între state şi cooperării voluntare. Structura lor instituţională este formată dintr-o adunare plenară, un organ cu compunere restrânsă şi un secretariat. Deciziile acestor organizaţii au valoare de recomandare pentru statele membre. Organizaţiile de integrare tind să impună deciziile lor statelor membre, având caracter supranaţional. Pentru a avea caracter supranaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) Deciziile trebuie să aibă forţă obligatorie pentru statele membre şi cetăţenii acestora. b) Să aibă organe proprii care să adopte deciziile obligatorii, precum şi mecanisme de impunere a deciziilor. c) Să exercite funcţii guvernamentale fără cooperarea statelor (spre ex., adoptarea unor politici sociale, economice, monetare, financiare). d) Amendarea şi revizuirea actelor constitutive, precum şi revizuirea organizaţiei nu se realizează fără consimţământul organelor organizaţiei. 3.9. Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (OING) Organizaţiile internaţionale neguvernamentale generează consecinţe pe scena internaţională şi sunt recunoscute ca actori în sistemul internaţional. Activitatea lor este foarte diversă, acoperind toate domeniile de activitate. Ex: Este binecunoscută activitatea unor OING precum Amnesty International, Societatea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Human Rights Watch, Freedom House, Greenpeace, Medecins sans Frontieres, Reporters sans Frontieres, Transparency International şi multe altele care au secţiuni sau au desfăşurat acţiuni inclusiv în România. Tot din categoria OING fac parte şi structurile ecleziastice, sindicale, cele care privesc partidele politice, asociaţii profesionale, federaţiile sportive internaţionale. Ex: Structuri ecleziastice: Biserica Catolică Structuri sindicale: Federaţia Internaţională a Transportatorilor Organizaţii internaţionale ale partidelor politice: Internaţionala Liberală 19  Asociaţii profesionale:Asociaţia Internaţională a Universităţilor, Uniunea Internaţională a Avocaţilor. Federaţii sportive internaţ ionale: Federaţia Internaţională de Tenis. În ceea ce priveşte sintagma organizaţie internaţională neguvernamentală, atributul internaţional poate fi justificat prin sfera activităţii şi nu în mod necesar numai prin considerente de ordin structural. Chiar fără a avea structuri în mai multe ţări, unele OING-uri se implică în jocul politicii globale. Există peste 2000 de OING- uri recunoscute de ONU ca implicându-se în politica globală. Pentru ca un OING să poată dobândi statut consultativ pe lângă Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) al ONU trebuie să îndeplinească o serie de criterii inspirate de principiile şi scopurile ONU, cum ar fi: să susţină obiectivele ONU, să aibă un anumit grad de democraţie internă, să nu folosească şi să nu susţină violenţa, să nu promoveze amestecul în treburile interne ale statelor. Ex: Prin Rezoluţia 1996/31, adoptată la 25 iulie 1996, Consiliul Economic şi Social al ONU s-a pronunţat pentru recunoaşterea unui statut consultativ ONG-urilor în raport cu Organizaţia Naţiunilor Unite. Caracteristicile OING-urilor: - Se constituie pe teritoriul unui stat, conform legislaţiei acestuia; - Au ca membrii persoane fizice şi juridice care urmăresc un scop comun; - Au un act constitutiv, regulamente de organizare şi funcţionare; - Au organe proprii; Mijloacele lor financiare care se compun din contribuţiile obligatorii ale membrilor, contribuţii voluntare, donaţii, venituri din activităţi proprii. Ele pot beneficia de sprijin financiar din partea statului sau de anumite facilităţi, cum ar fi asigurarea gratuită a unui sediu. Aceste organizaţii au, de regulă, o agendă internă, dar este posibil ca activitatea lor să devină transfrontalieră atunci când se solicită sprijinul guvernului unui stat străin ori a societăţii civile a acestuia. Este posibil ca organizaţia neguvernamentală să se asocieze cu altele din alte ţări, mobilizate de aceleaşi scopuri, sau să-şi constituie secţiuni şi în străinătate. Astfel, activitatea internă devine internaţională, iar organizaţia neguvernamentală internă devine internatională, adică ONG-ul devine OING. 4. Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale 4.1. Introducere OIG reprezintă subiecte de drept internaţional public şi dobândesc de la înfiinţare o personalitate juridică de drept internaţional public, ceea ce asigură exercitarea de drepturi şi obligaţii în cadrul sistemului internaţional. Pe lângă manifestarea unei personalităţi juridice de drept internaţional, OIG, ca asocieri de state, se manifestă şi în ordinea de drept internă a statelor membre ale organizaţiei respective sau chiar faţă de state terţe. În acest context OIG dobândeşte o personalitate juridică de drept intern. 20  4.1. Precizări prealabile Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt acele asocieri ale statelor, constituite în temeiul acordului lor de voinţă, în scopul realizării unor obiective şi activităţi determinate în planul relaţiilor internaţionale. Pentru a beneficia de personalitate juridică internaţională, o organizaţie internaţională trebuie să întrunească următoarele elemente constitutive: 1. să fie constituită din state în calitate de membri; 2. să fie constituite în temeiul unui tratat multilateral încheiat între statele membre; 3. să aibă o structură instituţională proprie (formată din organe cu funcţionare permanentă sau periodică şi cu atribuţii determinate de tratatul constitutiv), capabilă să adopte acte opozabile membrilor organizaţiei. La aceste elemente, doctrina mai adaugă şi necesitatea conformităţii organizaţiei cu normele dreptului internaţional. Odată întrunite aceste elemente, organizaţia internaţională dobândeşte personalitate juridică internaţională, distinctă de cea a statelor membre. OIG este titulară de drepturi şi obligaţii pe care le dobândeşte prin voinţa statelor. Statele membre transferă OIG unele din puterile lor, astfel încât aceasta promovează interesele comune ale membrilor ei. În acest scop, OIG intră în contact cu alte subiecte de drept internaţional: state şi alte OIG. Ele dobândesc personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor ce o compun, opozabilă erga omnes. Personalitatea juridică a OIG se manifestă: - în ordinea internaţională (personalitate juridică internaţională) şi - în ordinea internă a statelor (personalitate juridică de drept intern). 4.2. Personalitatea juridică internaţională Personalitatea juridică internaţională exprimă calitatea de subiect de drept internaţional. Temeiul ei îl constituie acordul de voinţă al statelor, materializat în actul constitutiv în care se stabilesc obiectivele, principiile de funcţionare, domeniul de activitate, structura instituţională a organizaţiei şi competenţa organelor organizaţiei. Actele constitutive nu prevăd, de regulă, că OIG au personalitate juridică internaţională, ea apare ca implicită. Se consideră că din moment ce statele împuternicesc OIG să încheie tratate, să pregătească textile unor convenţii noi sau, cum este cazul, să mobilizeze forte pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, o prevedere referitoare la personalitatea lor juridică internaţională este superfluă. Prin atribuţiile şi funcţiile cu care sunt învestite prin actul constitutive, OIG sunt împuternicite să acţioneze pe plan internaţional, ca entităţi distincte, în conformitate cu regulile stabilite de dreptul international. Actul constitutiv are valoare nu numai prin ce prevede în mod expres ci şi prin ceea ce el presupune. Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor internaţionale nu este identică, ea diferă în funcţie de natura competenţelor fixate prin actul constitutiv. Prin urmare, întinderea personalităţii juridice diferă de la o organizaţie la alta în funcţie de actele constitutive. Dacă statele, potrivit dreptului international, sunt egale din punct de vedere juridic şi, în virtutea acestui principiu, personalitatea lor juridică are un conţinut identic, personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale cunoaşte o varietate infinită. Spre deosebire de state, organizaţiile internaţionale au o personalitate juridică internaţională cu un caracter limitat şi specializat, legat de scopul şi de funcţiile specifice determinate la constituire. Personalitatea juridică internaţională conferă organizaţiilor internaţionale următoarele drepturi: 21  1. de a încheia tratate cu statele membre, cu state terţe sau cu alte organizaţii, cu excepţia cazurilor în care actul constitutiv interzice acest lucru; 2. de a stabili şi menţine legături cu misiunile permanente ale statelor membre acreditate pe lângă ele şi de a numi misiuni proprii pe lângă state membre, state terţe sau alte organizaţii internaţionale; 3. de a înainta plângeri internaţionale pentru daunele suferite de organizaţie sau de reprezentanţii săi; 4. de a-şi constitui şi gestiona resursele financiare. De asemenea, organizaţiile internaţionale dobândesc şi o serie de obligaţii, în temeiul personalităţii lor internaţionale. Astfel, ele sunt obligate să respecte dreptul internaţional şi să- şi desfăşoare activitatea în conformitate cu normele acestuia. Organizaţiile internaţionale mai au şi unele competenţe specifice, cum ar fi: - competenţa normativă – de a elabora norme sau reguli convenţionale de drept internaţional; - competenţa de control sau de sancţionare în raporturile cu statele membre. În ceea ce priveşte opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a OIG distingem două aspecte: opozabilitatea faţă de statele membre, opozabilitatea faţă de celelalte state (nemembre). Opozabilitatea faţă de statele membre decurge din necesitatea de a îndeplini scopurile organizaţiei. Organizaţia are organe speciale în acest sens, iar membrii organizaţiei se angajează să-i acorde sprijin. Organizaţia Internaţională ia măsuri, întreprinde acţiuni, ia decizii, impune sarcini statelor membre pe care acestea trebuie să le respecte şi să le îndeplinească. Personalitatea juridică internaţională poate fi mai largă sau mai restrânsă în funcţie de obligaţiile asumate de statele member prin actul constitutive, domeniul în care ele operează şi natura organizaţiei – universal sau regional. Rezultă deci că opozabilitatea personalităţii juridice internaţionale a organizaţiilor internaţionale depinde de recunoaşterea acesteia de către terţi. Dar personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale nu este doar o personalitate recunoscută doar de statele membre, ci o personalitate internaţională obiectivă, opozabilă erga omnes. 4.3. Personalitatea juridică de drept intern Pentru realizarea scopurilor propuse, organizaţiile internaţionale intră în raporturi juridice cu persoane fizice sau juridice pe teritoriul statelor membre. Pentru aceasta se impune ca ele să aibă capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în raporturi pe teritoriul oricăruia din statele membre şi chiar pe teritoriul unor state nemembre. Ex: Atunci când un stat nemembru este interesat de activitatea unei organizaţii, dar nu are suficient interes pentru a deveni parte a acesteia sau nu îndeplineşte condiţiile de aderare, el are posibilitatea de a accede la lucrările organizaţiei în calitate de observator sau membru asociat, potrivit actului constitutiv al organizaţiei. Între organizaţie şi statul nemembru se pot încheia acorduri speciale, în baza cărora, activităţile organizaţiei, realizate în mod normal în beneficiul membrilor săi, sunt extinse şi asupra statului nemembru. Ca urmare a ratificării actului constitutiv, statele membre recunosc personalitatea juridică de drept intern a organizaţiei, astfel încât aceasta poate întreprinde pe teritoriul lor toate măsurile şi acţiunile necesare pentru atingerea scopurilor organizaţiei. Totuşi, acest fapt nu echivalează cu asimilarea organizaţiilor internaţionale cu subiectele de drept intern. 22  Personalitatea juridică de drept intern se manifestă şi în raport cu statul pe teritoriul căruia îşi are sediul. Această personalitate semnifică tratamentul de care se bucură organizaţia internaţională din partea statului de sediu (stat gazdă sau de reşedinţă). Ex: Între organizaţie şi statul de sediu încheie acordul de sediu în care se stabilesc drepturi şi obligaţii reciproce sau, altfel spus, conţinutul personalităţii juridice de drept intern a organizaţiei internaţionale în raport cu statul de sediu. 4.4. Formele de manifestare a personalităţii juridice Capacitatea de a încheia tratate Definiţia tratatelor Tratatul internaţional este acordul de voinţă intervenit între subiecte ce au capacitatea de a îl încheia în mod valabil (state sau organizaţii internaţionale), cu intenţia de a stabili raporturi juridice în conformitate cu dreptul internaţional. 06.12.Clasificarea tratatelor 13.12.2023 Clasificarea tratatelor se face după mai multe criterii. Astfel, după efectele tratatelor faţă de părţi, se disting: tratate-legi (cu valoare normativă) şi tratate-contract (cu efecte comparabile cu cele ale contractelor din dreptul privat). După criteriul numărului subiectelor, întâlnim tratate bilaterale şi tratate multilaterale. Aplicarea criteriului calităţii subiectelor determină distincţia dintre tratate între state, tratate între state şi organizaţii internaţionale şi tratate între organizaţii internaţionale. Un alt criteriu este cel al obiectului tratatului: tratate politice, militare, economice, culturale etc. După criteriul aplicării în timp, tratatele pot fi cu termen sau nelimitate în timp. După criteriul aplicării în spaţiu, distingem tratate universale şi tratate regionale. Codificarea dreptului tratatelor este realizată de Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969). Unele acte constitutive prevăd expres capacitatea OIG de a încheia tratate, altele nu. Astfel s-au conturat două curente de opinie: - se consideră că organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate numai dacă actele constitutive prevăd acest lucru şi numai în limitele prevăzute de acestea; - organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia tratate chiar dacă aceasta nu este prevăzută în mod expres în actele constitutive, în temeiul deciziilor şi regulilor stabilite de organele organizaţiei şi în temeiul regulilor dreptului internaţional. Convenţia de la Viena din anul 1986 privitoare la dreptul tratatelor prevede la art. 6: „Capacitatea unei organizaţii Internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Putem formula următoarele concluzii: actul constitutiv este principalul temei al acestei capacităţi, deciziile organizaţiilor internaţionale pot constitui temeiul acestei capacităţi, 23  dacă actul constitutiv nu conţine prevederi exprese în acest sens, această capacitate se poate deduce din funcţiile organizaţiei , organizaţiile internaţionale nu pot încheia acorduri care nu au legătură cu obiectivele, scopul sau funcţiile organizaţiei. Dreptul de legaţie Ca şi statele, organizaţiile internaţionale au dreptul de a fi reprezentate pe lângă alte subiecte de drept internaţional (legaţie activă) şi de a primi reprezentanţi ai acestora (legaţie pasivă). Ex: Dreptul de reprezentare se exercită prin misiunile diplomatice ale căror funcţii, structură şi personal sunt reglementate de Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice, adoptată în 1961 şi intrată în vigoare în 1964, principalul izvor al dreptului diplomatic. Misiunile diplomatice Misiunile diplomatice sau reprezentanţele diplomatice au fost definite în doctrină ca fiind acele "organe ale unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestui subiect". Misiunile diplomatice se pot clasifica după mai multe criterii: după criteriul duratei, distingem misiuni permanente şi misiuni temporare; după subiectele relaţiilor diplomatice, întâlnim misiuni diplomatice între state (ambasade, legaţii, nunţiaturi etc.) şi misiuni diplomatice între state şi organizaţii internaţionale. Statul care trimite misiunea diplomatică poartă denumirea de stat acreditant, iar statul care primeşte această misiune se numeşte stat acreditar. Articolul 3 al Convenţiei de la Viena stabileşte principalele funcţii ale misiunilor diplomatice. Structura şi personalul misiunilor diplomatice Organizarea internă a misiunii diplomatice este de competenţa statului acreditant. Structura misiunii diplomatice cuprinde, în general următoarele subdiviziuni: - şeful misiunii; - cancelaria – secţia centrală a misiunii, unde are loc primirea şi pregătirea actelor care sunt de competenţa şefului misiunii şi unde se coordonează munca celorlalte secţii ale misiunii. Tot aici se păstrează arhivele şi codurile diplomatice; - secţia politică; - secţia economică şi comercială; - secţia sau biroul de presă; - secţia consulară – gestionează activităţile legate de paşapoarte, vize, actele administrative, notariale, judiciare, asistenţă şi protecţie consulară; - biroul ataşatului cultural; - biroul ataşatului militar; - biroul pentru migraţiuni Personalul misiunii diplomatice se împarte, potrivit art. 1 al Convenţiei de la Viena, în mai trei categorii: personal diplomatic, personal tehnic- administrativ şi personal de serviciu. Legaţia activă. Nici o organizaţie internaţională nu este împuternicită expres prin actul constitutiv să trimită reprezentaţi în statele membre. Totuşi acest lucru se întâmplă. 24 Ex: În ţara noastră sunt reprezentate numeroase organizaţii dintre care amintim: Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională pentru Migraţii. Organizaţiile internaţionale pot avea misiuni permanente şi misiuni speciale. Misiuni permanente au rolul de a informa statul despre activităţile desfăşurate şi de a coordona programele de asistenţă, iar misiuni speciale sunt trimise temporar, cu scop bine determinat. Asemenea misiuni pot fi trimise şi pe lângă state terţe sau alte organizaţii internaţionale. Legaţia pasivă. Organizaţiile internaţionale pot primi reprezentanţi dacă acest drept a fost prevăzut în actele constitutive şi în acordul de sediu. Denumiri folosite sunt „delegaţii permanente”, „misiune permanentă”, „reprezentant permanent”. România are asemenea misiuni pe lângă numeroase organizaţii, dintre care amintim: - Organizaţia Naţiunilor Unite (New York, Geneva, Veneţia), - Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură - FAO (Roma), - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Știinţă şi Cultură - UNESCO (Paris), - Consiliul Europei (Strassbourg), - Uniunea Europeană (Bruxelles), - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord - NATO (Bruxelles), - Comisia Dunării (Budapesta), - Organizaţia Mondială a Turismului (Madrid). Recunoaşterea altor subiecte de drept international Organizaţiile internaţionale intră în contact: - cu state membre, - cu state terţe, - cu alte organizaţii internaţionale, - cu entităţi nestatale, cum ar fi popoarele şi mişcările de eliberare naţională, Astfel, organizaţiile internaţionale acestea le recunosc acestora calitatea de subiect de drept internaţional. Echivalează cu o recunoaştere : - admiterea ca membru în organizaţie, - încheierea unui acord, - invitaţia la o sesiune sau conferinţă. Capacitatea de a prezenta reclamaţii Organizaţiile internaţionale trebuie să-şi apere interesele şi să-şi protejeze agenţii, având şi obligaţia de a răspunde pentru actele acestora. Astfel, atât ele cât şi agenţii lor pot depune reclamaţii la instanţele internaţionale sau la tribunalele administrative ale organizaţiilor internaţionale. Pentru soluţionarea diferendelor dintre state, mijloacele de reglementare sunt cele paşnice, consacrate în dreptul internaţional public. Noţiunea de diferend internaţional Noţiunea de diferend internaţional a fost definite în jurisprudenţa internaţională ca fiind "un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un conflict de opinii juridice sau de interese între state". Principii aplicabile soluţionării diferendelor internaţionale 25 1. Principiul fundamental aplicabil în materia diferendelor internaţionale este principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. 2. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, cu caracter de normă imperativă a dreptului internaţional. 3. Declaraţia privind relaţiile prieteneşti dintre state (1970) enumeră şi alte principii aplicabile în materia soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale: - principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale; - principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale unui alt stat; - principiul egalităţii suverane a statelor; - principiul drepturilor egale şi al auto-determinării popoarelor; - principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor. Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale Potrivit art. 33 al Cartei ONU, mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale sunt: - mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice: negocieri, anchetă, mediere, conciliere; - mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea judiciară. Acestor mijloace li se adaugă procedurile de soluţionare a diferendelor prin organizaţii internaţionale sau acorduri regionale. Mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice Negocierea (tratativele) este cel mai popular mijloc de soluţionare a diferendelor între state. Bunele oficii reprezintă acel mijloc de soluţionare paşnică a diferendelor care presupune implicarea unui terţ: persoană sau stat. Medierea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în cazul bunelor oficii, implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în cadrul medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a diferendului. Ancheta presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia. Concilierea presupune de asemenea implicarea unui terţ, numit şi conciliator. Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi şi prezintă propuneri de soluţionare. Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor internaţionale cuprind procedurile desfăşurate în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau temporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prin acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional, organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter internaţional. Unele instanţe au o competenţă generală, altele sunt specializate într-un anumit domeniu. Astfel de instanţe sunt: - instanţele arbitrale ad-hoc; - Curtea Internaţională de Justiţie; - Curtea Europeană de Justiţie (Curtea de Justiţie a UE); - Curtea Europeană a Drepturilor Omului; - Curtea Inter-americană a Drepturilor Omului; - Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării. Arbitrajul internaţional 26  Arbitrajul are un caracter jurisdicţional, deoarece implică o procedură cu caracter contradictoriu (procedură contencioasă) care se finalizează printr-o hotărâre pronunţată de un organ independent faţă de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă. Potrivit art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907, recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune sentinţei cu bună credinţă. Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi soluţionarea judiciară provine din modul de selectare a membrilor organelor jurisdicţionale: "în timp ce în procedura arbitrală aceasta are loc prin acordul părţilor, soluţionarea judiciară presupune existenţa unui tribunal stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură, pe care părţile trebuie să le accepte." Potrivit art. 92 al Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie este unul din organele principale ale ONU. Privilegii şi imunităţi Organizaţiile internaţionale se bucură în statele membre de privilegii şi imunităţi. Întinderea lor este stabilită în actele constitutive şi în acorduri speciale, cum ar fi acordul de sediu. Privilegiile şi imunităţile privesc organizaţia internatională (spre exemplu inviolabilitatea sediului şi arhivei) şi agenţii organizaţiei. Acestea din urmă sunt asimilate privilegiilor şi imunităţilor agenţilor diplomatici, cum ar fi spre exemplu imunitate de jurisdicţie, scutirea de impozite şi taxe vamale, dreptul de a folosi paşapoarte diplomatice. Inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice Potrivit art. 22 al Convenţiei de la Viena: localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile. Agenţii statului acreditar nu pot intra în aceste localuri decât cu consimţământul şefului misiunii. Statul acreditar are îndatorirea specială de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia localurilor misiunii împotriva oricărei ingerinţe sau pagube şi de a preveni orice tulburare a liniştii misiunii sau atingere adusă demnităţii acesteia. Inviolabilitatea arhivelor, documentelor şi corespondenţei diplomatice Arhivele, documentele şi corespondenţa diplomatică sunt şi ele ocrotite de orice ingerinţă, oriunde s-ar afla, potrivit art. 24 al Convenţiei de la Viena. Imunităţile şi privilegiile personalului diplomatic Potrivit art. 29 al Convenţiei de la Viena, persoana unui agent diplomatic este inviolabilă. Acesta nu va putea fi supus nici unei forme de arest sau detenţie. Statul acreditar îl tratează cu tot respectul cuvenit şi va lua toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale. Această inviolabilitate este distinctă de imunitatea de jurisdicţie penală. Ca şi în cazul inviolabilităţii sediilor, nu există nici o referire la situaţii de urgenţă. Imunităţi personale a) Imunitatea de jurisdicţie penală b) Imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă Privilegiile diplomatice reprezintă tratamente speciale aplicate agenţilor diplomatici de către statul acreditar, în diverse domenii. a) Libertatea de comunicare a misiunii diplomatice b) Privilegiile fiscal c) Privilegiile vamale d) Alte privilegii Facilităţile diplomatice constau în înlesniri acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice în scopul desfăşurării normale a activităţii lor. 27  5. Constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale 5.1. Introducere Documentul care proclamă constituirea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale (OIG) este actul constitutiv. Acesta este un tratat multilateral încheiat în formă scrisă. Constituirea OIG presupune parcurgerea mai multor etape, corespunzător etapelor încheierii actului constitutiv. 5.2. Actul constitutiv Organizaţiile internaţionale se constituie prin încheierea unui tratat multilateral, în formă scrisă, care pentru a-şi produce efectele trebuie să fie supus ratificării statelor membre. Exemple După criteriul formal sau al denumirii apar o multitudine de tipuri de tratate: - tratatele propriu-zise: tratate de pace, tratate politice, etc. - convenţiile reglementează un domeniu determinat: drepturile omului, eliminarea discriminării rasiale, dreptul mării etc; - pactele desemnează acorduri cu caracter solemn: Pactul Ligii Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice; - acordurile sunt înţelegeri încheiate la un nivel mai concret: acorduri economice, ştiinţifice, culturale; - cartele şi statutele sunt, de regulă, acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale sau instituţiilor internaţionale: Carta ONU, Carta Organizaţiei Statelor Americane, Carta Uniunii Africane, Statutul Consiliului Europei, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie etc.; - alte tratate şi acorduri ca: protocoale, memorandumuri, concordate, agremente, etc. Actul constitutiv al OIG poartă denumiri diferite: Pact – Societatea Naţiunilor, Cartă – Organizaţia Naţiunilor Unite, Constituţie – Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Statut – Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) Act constitutiv – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Articole de Înţelegere – Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), etc. 28  5.3. Cuprinsul actului constitutiv Actul constitutiv cuprinde următoarele dispoziţii: - proclamă constituirii unei organizaţii internaţionale, - reglementează problemelor legate de funcţionarea organizaţiei, - enunţă principiile pe care se bazează funcţionarea, - menţionează scopurile organizaţiei, - precizează condiţii pentru obţinerea calităţii de membru, - reglementează compoziţia şi competenţele organelor de conducere şi