Biologie animală - Curs 13 - Clasa Aves - PDF

Biologie animală - Curs 13 Clasa Aves - păsări caracteristici generale Conf. Univ. Elena Universitatea „Ștefan cel Mare...

Biologie animală - Curs 13 Clasa Aves - păsări caracteristici generale Conf. Univ. Elena Universitatea „Ștefan cel Mare” din Iulia Iorgu Suceava [email protected] 10:00-12:00 Semestrul I www.usv.ro | www.fmsb.usv.ro An academic: 2024-2025 Clasa Aves Păsări Curs 12 Biologie Animală  CARACTERE FUNDAMENTALE vertebrate amniote, homeoterme, cu corpul acoperit cu pene, membrele anterioare transformate în aripi, în general capabile de zbor; neurocraniu globulos, prelungit printr-un cioc cornos; lipsite de dinţi; prezintă cel puţin 13 vertebre lombo-sacrale care participă la formarea osului sinsacru; vertebrele toracice au de asemenea tendinţa de fuzionare prin apofizele lor spinoase, determinând astfel rigiditatea coloanei vertebrale, care favorizează staţiunea bipedă şi zborul; tegument lipsit de glande (exceptând glanda uropigiană), cu solzi pe membrele posterioare; CARACTERE FUNDAMENTALE inima tetracamerală; o singură cârjă aortică, cea dreaptă; nu prezintă vezică urinară; au cloacă; în corelaţie cu capacitatea de zbor păsările prezintă saci aerieni, oase pneumatice, ventilaţie pulmonară specială, inimă extrem de puternică şi o mare acuitate vizuală; un singur ovar şi un oviduct, cel stâng; oul telolecit, cu vitelus abundent, şi coajă calcaroasă.  Morfologie externă Păsările prezintă poziţie bipedă, ca urmare a transformării membrelor anterioare în aripi. Centrul de greutate este amplasat posterior locului de inserţie a aripilor. Alte elemente definitorii ale morfologiei care reflectă adaptări la diverse regimuri alimentare şi moduri de viaţă Penajul - colorit şi structură, conformaţia coicului conformaţia picioarelor.  Morfologia internă - Tegumentul Este constituit din două straturi subțiri - dermă, acoperită de o epidermă. Sub dermă există o pătură musculară cu fibre musculare netede care se inseră pe foliculii penelor – ridică penele Nu există glande tegumentare, cu excepția glandei uropigiene - glandă pereche, cu secreție holocrină, situată sub tegument, în dreptul ultimelor vertebre codale. Secreţia glandei este o substanţă uleioasă cu rolul de a face penele impermeabile. Este de asemenea, un rezervor de ergosterol care întins pe pene, sub acţiunea razelor ultraviolete, se transformă în vitamina D, aceasta fiind ulterior preluată de către pasăre. Tegumentul prezintă formaţiuni tegumentare Pene - caracteristice păsărilor. Totalitalitatea acestora alcătuiește penajul Cioc Solzi  Penajul Funcţii: formează suprafaţa portantă a aripii, responsabilă de susţinerea corpului în aer, reduce greutatea specifică a corpului, realizând un raport masă/volum favorabil zborului împiedică pierderea de căldură, permite menţinerea unei rate metabolice crescute. rol în incubaţie impermeabilitate ca stimul sexual vizual - în perioada nupţială. Penajul se dezvoltă similar solzilor reptilieni, sugerând originea comună Este înlocuit periodic prin năpârlire Are culori date de pigmenti sau culori fizice - metalizate (prin aranjarea barbulelor)  Structura unei pene Pana prezintă un ax central numit rahis, a cărui parte bazală, calamusul, conţine vase de sânge, pigmenţi, necesari în procesul de creştere, este înfipt într-o formașiune dermică numită folicul plumos. După terminarea creşterii penei, aportul de sânge este întrerupt, iar pana devine o formaţiune moartă De o parte şi de alta a rahisului se prind elementele laterale, barbele, care la rândul lor prezintă de o parte şi de alta barbule. Barbulele barbelor vecine se suprapun şi se prind între ele prin mici cârlige conferă unitate acestei părţi a penei numită stindard. Tipuri de pene Pene de contur situate pe corp, coada si aripi. Cele mai importante sunt penele cu rol în zbor, mai dezvoltate, ( mai late si lungi ) – remige (pe aripi, formând suprafaţa portantă a aripii) rectricele (la nivelul cozii- menţin echilibrul şi au rol de cârmă). Puful - pene mici cu rahisul moale, cu barbele neunite între ele, dispus între penele de contur, cu rol termoizolant. Penele filiforme sunt pene mici, reduse la un rahis şi câteva barbe dispuse în vârful lui. https://www.youtube.com/watch?v=X3xmeKbIsLg  Penele specializate - la răpitoare, la corvide şi la alte păsări la baza ciocului se găsesc pene reduse la rahis şi câteva barbe numite vibrize şi care au rol senzitiv. numeroase păsări prezintă pene ornamentale – rezultă prin diferenţierea unor rectrice – rol în reproducere Păsările îşi menţin penajul curat, îndepărtează paraziții și ung penele cu secreția glandei uropigiene sau cu acid formic de la furnici Ciocul este o structură osoasă acoperită cu cheratină, dispusă la limita anterioară a orificiului bucal. Funcții: procurarea hranei, uciderea prăzii, hrănirea puilor, dar şi la manipularea obiectelor, curtare, etc. Forma ciocului variază foarte mult în funcţie de regimul alimentar, conferind alături de penaj, un aspect caracteristic păsărilor. Conformaţia picioarelor reflectă adaptări la mediul de viaţă (respectiv modul de locomoţie) şi în unele cazuri la modul de hrănire.  Scheletul Este partea anatomică cu cele mai profunde modificări ca urmare a adaptării păsărilor la zbor. Scheletul majorităţii păsărilor este pneumatic – oasele lungi lipsite de măduvă. Cu toate acestea, oasele sunt rezistente datorită prezenţei unor lamele osoase interne care întăresc osul. Craniul păsărilor este un craniu de tip reptilian, cu un singur condil occipital, cu oase subţiri şi spongioase, fără suturi. Craniul visceral este alcătuit din cele două mandibule lipsite de dinţi şi acoperite de un înveliş cornos.  Scheletul axial Coloana vertebrală este împărţită în cinci regiuni: cervicală, toracală, lombară, sacrală şi codală. Regiunea dorsală rigidă - cuprinde 5-10 vertebre cu apofize sudate Vertebrele lombare, sacrale, codale, ilionul şi ultimele vertebre toracice (2) sunt sudate între ele prin corpul vertebral, formând osul sinsacru. ultimele vertebre codale sunt fuzionate într-un pigostil care are rolul de a susţine rectricele – penele cozii. Numărul vertebrelor păsărilor actuale variază -39 la paseriforme la 63 (unele anseriforme) – in fct de nr de vertebre cervicale Sternul, este un os lat, prevăzut median cu o carena, lamă osoasă cu rolul de a mări suprafaţa de inserţie pentru musculatura pectorală.  Centurile si scheletul membrelor Centura scapulară este alcătuită din trei perechi de oase care reflectă o serie de adaptări la zbor: omoplatul, coracoidul și clavicula. Cele două clavicule se unesc între ele la capătul lor ventral şi formează iadeşul - funcţionează ca un arc, ţinând îndepărtate aripile în timpul zborului. Membrele anterioare au suferit modificări profunde ca urmare a adaptării lor la zbor. Humerusul, radiusul şi cubitusul sunt bine dezvoltate, alungite, în timp ce scheletul autopodului este redus, servind doar la susţinerea penajului (doar 3 degete cu falange reduse). Centura pelviană constituie bazinul, caracterizat prin alungirea sa înspre înapoia cavităţii acetabulare (cavitatea de articulaţie a femurului), asigurând astfel o suprafaţă mare de inserţie musculaturii. Este formată din trei perechi de oase: ilioane, ischioane şi pubisuri. Membre posterioare – susțin greutatea corpului. La adult, tibia este continuată cu un os unic, tarso-metatars, rezultat din sudarea celor cinci tarsiene dispuse pe al doilea rând cu trei metatarsiene mediane. Membrul posterior prezintă 4 degete, fiecare terminându-se cu o gheară. https://www.youtube.com/watch?v=y54Ct3jLim4 Musculatura. Cei mai bine dezvoltaţi sunt muşchii implicaţi în zbor. Muşchii pectorali se fixează de stern şi claviculă iar cu celălalt capăt se inseră pe humerus. Cei mai importanţi muşchi care servesc la zbor sunt marele pectoral care coboară aripa şi pectoralul mijlociu care ridică aripa. principalii muşchi ai membrelor posterioare fiind dispuşi în jurul femurului. Muşchii majorităţii păsărilor sunt adaptaţi fiziologic la zbor. Ei trebuie să se contracte foarte rapid şi să obosească greu. Aceşti muşchi conţin un număr mare de mitocondrii şi produc cantităţi mari de ATP, pentru a asigura energia necesară zborului, în special în timpul migraţiilor pe distanţe mari. Zborul Aripa păsării formează o peliculă de aer. Marginea anterioară a aripii este mai groasă decât marginea posterioară. Suprafaţa dorsală a aripii este uşor convexă, iar cea inferioară uşor concavă sau plană. liftul generat la nivelul aripilor, trebuie să depăşească greutatea corpului În cea mai mare parte forţa propulsivă este generată de partea distală a aripii, care realizează mişcări mai ample şi mai rapide decât partea proximală. Coada păsărilor are rol de cârmă, menţinerea echilibrului, frână. Se cunosc mai multe tipuri de zbor. - zborul planat aripile nu sunt mişcate şi pasărea pierde altitudine – cu ajutorul curenţilor ascendenţi de aer - Zborul cu bătaia aripilor generează energia necesară deplasării şi este cel mai comun tip de zbor. - zbor staţionar - păsările colibri - au loc bătăi foarte frecvente de aripi (50-80 bătăi/secundă), pentru a rămâne în faţa unei flori pe durata hrănirii. https://www.youtube.com/watch?v=x5Wjz23EasA https://www.youtube.com/watch?v=1Lt3nd4QKy4  Sistemul nervos Sistemul nervos prezintă o serie de elemente care au evoluat datorită capacităţii de zbor precum şi a vieţii sociale avansate ce caracterizează păsările. Encefalul – prezintă emisferele cerbrale bine dezvoltate, care acoperă diencefalul şi parţial mezencefalul. Nu prezintă circumvoluţiuni (lisencefal). Lobii olfactivi, dispuşi anterior, sunt slab dezvoltaţi. diencefal - nervii optici cu chiasma optică și hipofiza. Mezencefalul - dorsal lobii optici (tuberculii bigemeni) voluminoşi Cerebelul bine dezvoltat este format dintr-o parte mediană sau vermis, şi doi loliculi laterali bulbul rahidian, continuat cu măduva spinării. Prezintă 12 perechi de nervi cranieni şi un număr variabil (38-51) de nervi rahidieni.  Organele de simţ Simţul tactil - limbă, cioc, regiunea caudală, în jurul remigelor şi în cloacă - terminaţii nervoase libere şi corpusculi tactili Gustul și olfacția sunt puţin dezvoltate. Exceptie - Apterygiforme şi unele răpitoare de zi la care mirosul e dezv. Auzul. Urechea externă este lipsită de pavilion, prezintă un scurt duct mascat la exterior de pene şi care se termină la un timpan. Urechea medie cuprinde aparatul columelar, omolog seriei de oscioare de la mamifere - piesă cartilaginoasă fixată la timpan şi o piesă internă osoasă, columela care închide fereastra ovală. Urechea internă sau labirintul, este scobită în peretele lateral al craniului. Ea este înconjurată de perilimfă şi conţine endolimfă, fiind formată din trei canale semicirculare care se deschid în utriculă și saculă. Văzul simţ important la majoritatea păsărilor. Structura ochiului păsărilor este similară celei de la alte vertebrate. Corneea este ataşată la restul globului ocular printr- un inel osos dispus în sclerotică. Acomodarea la distanţă se realizează prin modificarea curburii cristalinului, dar și a corneei Retina prezintă celule cu conuri, mai numeroase la păsările diurne, şi celule cu bastonaşe, mai numeroase la cele nocturne. Celulele cu conuri sunt în special concentrate la nivelul foveei (1.000.000/mm2). Majoritatea păsărilor prezintă o singură fovee - fovea centralis, unele păsări cum sunt răpitoarele diurne, rândunicile, papagalii, etc, au însă pe lângă fovea centralis şi o fovee laterală fovea lateralis. Păsările, au similar reptilelor, două pleoape şi o membrană nictitantă. Ochii sunt dispuşi mai mult sau mai puţin lateral. La păsările răpitoare dispuși anterior Nutriţia şi sistemul digestiv Păsările consumă mari cantităţi de hrană, pentru a suporta ratele metabolice crescute care fac posibile endotermia şi zborul. De exemplu, păsările colibri se hrănesc aproape pe toată durata zilei. Ciocul şi limba păsărilor prezintă o serie de modificări adaptative la o serie de surse de hrană. Astfel, ciocul răpitoarelor este puternic, încovoiat, tăios, capabil de a sfâşia prada, limba ciocănitorilor este rugoasă pentru a permite colectarea hranei de sub scoarţa copacilor, limba păsărilor colibri şi a altor nectarivore, este alungită şi rulată într-un cioc tubuliform care le permite să aspire nectarul. Limba este ancorată pe aparatul hioidian Esofagul majorităţii păsărilor prezintă pe partea sa ventrală o dilataţie numită guşă cu are rol de înmagazinare a hranei La porumbei, guşa secretă o substanţă brânzoasă numită lapte de porumbel, folosită de către părinţii pentru hrănirea puilor Stomacul păsărilor este diferenţat în două regiuni. Proventriculul sau stomacul glandular (secretă fermenţi proteolitici ) şi stomacul musculos (pipota) - funcţie triturantă. Pot inghiti pietricele cu rol in faramitarea hrani – gastroliti La răpitoarele de noapte, stomacul musculos funcţionează ca o barieră, de aici fiind returnate resturile nedigerabile (oase, pene, păr), sub forma unui cocoloş, numit ingluvie. Circulaţia şi schimbul de gaze inima este tetracamerală, ventriculele fiind complet separate Circulatie sistemică şi pulmonară complet separate. Prezintă o singură cârjă aortică, cea dreaptă. Inima păsărilor este relativ mare (peste 2,4% din greutatea corpului), iar rata contracţiilor este mare. La colibri, în stres, au fost înregistrate peste 1000 bătăi/min. Păsările mai mari au rate mai scăzute, astfel la struţ se înregistrează între 38 şi 176 bătăi/minut.  Aparatul respirator La locul de bifurcare a traheei în cele două bronhii se găseşte sirinxul, organul fonator caracteristic păsărilor. Acesta prezintă mai multe membrane şi muşchi capabili să moduleze, pe de o parte diametrul traheei, pe de altă parte vibraţia membranelor. Plămânii sunt relativ reduşi ca dimensiune şi prezintă o structură unică în seria vertebratelor. Bronhiile se ramifică și formează sacii aerieni, prelungiri ale marilor bronhii principale sau secundare – 5 perechi. Sunt independenţi unii de alţii, pătrund între viscere și se continuă în oase (stern, vertebrele cervicale şi dorsale, humerus, femur, tibie, etc). Rol: limitează pierderea de căldură, formând o pernă de aer în jurul viscerelor; în timpul zborului se umplu cu aer proaspăt şi determină diminuarea temperaturii corpului; sunt rezervoare de aer cu rol important în ventilaţia pulmonară; diminuează greutatea relativă a corpului. Ventilaţia pulmonară la păsări se realizează prin alternarea compresiei şi expansiunii sacilor aerieni în timpul zborului Termoreglarea Păsările sunt capabile să-şi menţină temperatura corpului între 38-45°C. La scăderea temperaturii o pasăre în repaus îşi zbârleşte penele pentru a creşte capacitatea lor izolatoare, de asemenea îşi bagă ciocul în pene pentru a reduce pierderea de căldură prin tractul respirator. Cele mai expuse părţi ale păsărilor sunt picioarele şi tarsul care nu prezintă decât tegument şi tendoane. Un alt mecanism de limitare a pierderii de căldură la nivelul tarsului este realizarea unui schimb de căldură în contracurent, între artere şi vene – rețea mirabilă. În frig extrem, păsările pot de asemenea genera căldură prin contracţii musculare. Activitatea musculară din timpul zborului produce multă căldură. Căldura în exces poate fi disipată prin mucoasa bucală. Păsările nu au glandelor sudoripare – nu pot face evapotranspiraţie. Excreţia şi osmoreglarea Rinichii păsărilor adulte sunt în stadiul de metanefros. Nu există vezică urinară. păsările excretă acid uric care este stocat temporar în cloacă. Excreţia acidului uric, netoxic, permite conservarea apei şi favorizează dezvoltarea embrionului în mediul terestru. Păsările mai au de asemenea, glande supraorbitale care drenează excesul de clorură de sodiu - importante -la păsările marine care beau apă de mare şi se hrănesc cu nevertebrate ce conţin cantităţi mari de săruri în ţesuturi.  Reproducerea şi dezvoltarea Aparatul genital mascul, este format din două testicule, dispuse în regiunea posterioară a abdomenului. De la ele pornesc canale eferente, care formează fiecare un epididim continuat cu canalul deferent. Cele două canale deferente se deschid în cloacă. Vezicula seminală, o dilataţie a vasului deferent, serveşte la stocarea temporară a spermatozoizilor Un organ copulator este prezent numai la ratite Aparatul genital femel este reprezentat de către ovarul şi oviductul stâng. Cele de pe p. Dreaptă perezente în stadiile embrionare. Oviductul comunică cu cavitatea abdominală printr-o pâlnie largă care captează ovulele după ovulaţie, iar cu urodeumul printr-un por genital. Peretele oviductului prezintă glande care secretă învelişurile oului.  Structura oului Ouăle sunt celule uriaşe, pline cu vitelus. După ruperea foliculului ele sunt fecundate fie în ovar, fie la nivelul pavilionului, iar zigotul este pe rând învelit în albumen, secretat de regiunile glandulare ale oviductului, membrane cochiliere şi coaja calcaroasă, pe măsură ce acesta se deplasează prin oviduct. Oul este format din Gălbenuş - ovulul fecundat, prezintă straturi concentrice de vitelus, membrană vitelină Albumen - reţea de fibre de mucină conţinând şi alte proteine (ex ovalbumină, ovimucină) și șalaze membrane cochiliere – una externă, mai groasă şi internă mai subţire, formate din fibre de cheratină. La una dintre extremităţile oului, cele două membrane se distanţează formând camera cu aer. Coajă - trei straturi suprapuse: stratul intern sau mamilar, format din cristale de calcit de 10-15 microni; un strat spongios care formează două treimi din cochilie şi este constituit din cristale fine de calcit; cuticula la exterior, formată dintr-o proteină analogă colagenului.  Biologia reproducerii Caracterele sexuale. primare determinate de cromozomii sexuali şi caractere sexuale secundare. Determinismul cromozomial al sexelor la păsări este de tip Abraxas, respectiv cu sexul mascul homogametic (ZZ) şi sexul femel heterogametic (ZW). Caracterele sexuale secundare sunt rezultatul funcţionării unui anumit tip de gonade şi sunt la originea unui dimorfism sexual: organe erectile, pigmentaţia ciocului, penaj diferenţiat, pinten, creasta, bărbiţa, talia, greutatea, scheletul, culoarea ochilor, instinctul combativ, fenomene sociale, migraţie. Atât caracterele sexuale primare cât şi cele secundare au un dublu determinism, genetic şi hormonal. Majoritatea păsărilor prezintă ciclu sexual cu ritm sezonier, clar la formele sălbatice care prezintă un singur maxim (in perioada de primavara) şi un minim Cuplul. Majoritatea păsărilor sunt monogame, cuplul putând fi durabil (corb), sau temporar (rândunici). Există însă cazuri de poligamie (păun, găini, nandu, struţ). Parada nupţială constă într-o serie de gesturi, atitudini, cântece, mişcări, dansuri, care au ca rezultat formarea cuplului. În unele cazuri se oferă hrană, sau masculul oferă femelei cuibul. Teritorialitatea. Este legată în general de comportamentul reproductiv, fiecare cuplu, sau doar masculul, alegându-şi un loc pentru nidificare, iar teritoriul din jurul cuibului este apărat de intruşi pe toată durata depunerii pontei, incubaţiei, creşterii puilor şi până la părăsirea cuibului. https://www.youtube.com/watch?v=BF19aR6mwfI Nidificarea. În funcţie de specie, alegerea amplasării cuibului este făcută de femelă, mascul, sau ambii parteneri. Amplasarea cuibului este de asemenea specifică, existând astfel cuiburi amplasate subteran, pe sol, pe apă, în arbori, în scobituri ale stâncilor, etc. Unele specii cuibăresc în colonii. Ponta cuprinde un număr variabil de ouă, 1-2 la răpitoarele de zi, două la porumbel, 10-12 la raţele sălbatice, 19-22 la potârniche. În general galiformele depun cele mai multe ouă. Majoritatea păsărilor au o singură pontă pe an. Incubaţia este asigurată de mascul sau femelă sau ambii parteneri. În general durata incubaţiei creşte odată cu dimensiunea păsării. Dezvoltarea postembrionară Distingem două tipuri de păsări în funcţie de gradul lor de dezvoltare în momentul eclozării: Nidifuge - care la eclozare sunt capabile de viaţă independentă şi părăsesc cuibul. nidicole - care au nevoie de o anumită perioadă de îngrijire parentală înainte de a fi capabile de existenţă independentă. Puii nidicoli ies din ou golaşi, orbi şi ectotermi în primele zile. https://www.youtube.com/watch?v=IHl7N-Gj9QU  Migraţiile păsărilor Migraţiile pot fi definite ca fiind deplasări sincrone, regulate, realizate într-un anumit moment de toţi indivizii unei anumite populaţii. În funcţie de deplasările pe care le realizează, păsările se clasifică în: păsări sedentare care nu se deplasează (relativ puţine). eratice, care execută deplasări neregulate, variabile ca amplitudine şi ca direcţie în căutarea hranei migratoare care execută deplasări sezoniere regulate între aria de pontă, numită şi patria păsării şi aria de iernare.  Migraţiile păsărilor Tendinţa de migrare nu are întotdeauna caracter specific. Există populaţii aparţinând aceleiaşi specii care sunt migratoare, în timp ce altele sunt sedentare. Această situaţie este frecventă la speciile din emisfera sudică chira arctică (Sterna paradisaea) are cea mai spectaculoasă migraţie. Acestă specie migrează din zonele arctice de cuibărire în zonele antarctice şi înapoi exploatând vara din ambele emisfere. Distanţa parcursă este de aproximativ 70.000 km în fiecare an, fiind prin aceasta specia cu cea mai lungă migraţie. Cuibăreşte odată la 1- 3 ani (în funcţie de ciclul reproductiv), iar după reproducere îşi reia călătoria. Rutele de migraţie. Căile europene de migraţie sunt cel mai frecvent orientate NE-SV (sau N-SE pentru a evita masivul alpin). Migraţia este declanşată se pare de factori hormonali legaţi de ciclul sexual. Indivizi cărora li s-a indus o activitate prematură a gonadelor prin iluminare prelungită, au migrat atunci când au fost eliberaţi, cu câteva luni înainte de momentul normal al migraţiei. Lumina acţionează asupra hipofizei iar declanşarea migraţiei este controlată prin intermediul adenohipofizei, care determină o serie de modificări metabolice, şi nu prin intermediul gonadelor. Originea migratiilor - Ultima perioadă glaciară a determinat deplasarea spre sud a arealului unor specii din emisfera nordică, specii care au revenit în perioada postglaciară pentru a cuibări în vechile lor habitate, dar se întorc pentru iernare în zonele calde. Rutele de migraţie. Există două ipoteze privind orientarea în cursul migraţiei: Orientarea prin repere vizuale -exemplu chirele revin mult mai repede la cuib atunci când sunt strămutate, dacă sunt eliberate pe rutele lor de migraţie. Simţ al direcţiei, utilizând soarele, a câmpul magnetic, a reperelor stelare, etc Cristalinul păsărilor permite trecerea radiaţiilor UV, iar fotoreceptorii lor răspund la ele, permiţând orientarea faţă de soare chiar şi într-o zi înorată. Acest tip de orientare este cunoscut sub numele de orientare prin compas solar. S-a descoperit magnetit in capul si gatul pasarilor – nu e asociat clar cu migratia https://www.youtube.com/watch?v=w8e5bBIeL3s  Sistematica păsărilor Păsările au apărut din dinozaurii teropozi în Jurasic Păsările, împreună cu restul dinozaurilor, crocodilienii și rudele lor sunt clasificate împreună în Archosauria. Unele dintre dovezile fosile că păsările sunt archosaurieni este celebrul Archaeopteryx sp. Păsările actuale sunt grupate in Neornithes În timpul Mezozoicului, mai multe linii dispărute de păsări au împărțit lumea cu primii Neornithes Ichthyornithiformes putea zbura și avea dinți în fălci; Hesperornithiformes aveau și ei dinți, dar majoritatea aveau aripi mici care nu erau utile pentru zbor Enantiornithes - Cel mai complex taxon de păsări fosile. Acest grup, care a apărut pentru prima dată în Cretacicul Inferior, a variat de la păsări de mărimea vrăbiilor până la păsări cu anvergura aripilor de 1m diametru și include atât forme dintate, cât și fără dinți.  Clasificare Păsările actuale sunt clasificate in clasa Aves, diviziunea Neornithes. Există două infraclase ale acesteia, care se disting prin anatomia palatului: Palaeognathae și Neognathae. Palaeognathae include două subgrupe: Ratitae, care include struțul, rhea, emu și alte păsări mari, nezburătoare (precum și kiwi, care nu este atât de mare); Tinamiformes, care include tinamul din America de Sud. Neognathae - Toate celelalte păsări vii, de la șoimi la păsări colibri și pinguini In total 45 de ordine si 236 familii de păsări recunoscute actual