Note de Curs Anatomie Umană PDF

ANATOMIE UMANA ANATOMIA este știința care studiază forma și structurile corpului uman în evoluția sa ontogenetică și funcțională. FIZIOLOGIA analizează funcțiile corpului uman și mecanismele de reglare ale acestora. Între formă, structură și funcție există o legătură strânsă, necesitâ...

ANATOMIE UMANA ANATOMIA este știința care studiază forma și structurile corpului uman în evoluția sa ontogenetică și funcțională. FIZIOLOGIA analizează funcțiile corpului uman și mecanismele de reglare ale acestora. Între formă, structură și funcție există o legătură strânsă, necesitând o abordare interdisciplinară, conform conceptului complementarității. Obiectul de studiu al anatomiei este omul viu, considerat un sistem biologic concret și senzorial. Descrierea analitică a părților componente ale corpului (forma, mărimea, consistența, culoarea, poziția, modul de fixare) constituie domeniul anatomiei descriptive sau sistematice. Pe baza acestor date, s-a dezvoltat anatomia topografică, care examinează relațiile dintre structurile corpului în planuri succesive, de la suprafață în profunzime, fără a ține cont de sistemul căruia îi aparțin. Studiul suprafeței regiunilor corporale se realizează în cadrul anatomiei clinice sau anatomiei pe viu. Organizarea corpului uman Concepția clasică a organizării corpului uman include trei categorii de structuri: Organ – ansamblu de țesuturi diferențiate, cu funcție specifică. Aparat – grup de organe cu structură diferită, dar cu o funcție comună (ex: aparatul digestiv, respirator, reproducător). Sistem – grup de organe integrate structural și funcțional. Gruparea aparatelor corpului uman Clasificarea clasică include trei categorii principale: Aparate ale vieții de relație – aparatul locomotor și sistemul nervos. Aparate de nutriție – aparatul digestiv, circulator, respirator și excretor. Aparate de reproducere – aparatul genital masculin și feminin. Pozițiile corpului 1. Poziția ortostatică Este poziția fiziologică standard, esențială pentru o postură corectă a corpului. Reguli: Greutatea distribuită egal pe ambele picioare, cu călcâiele apropiate și vârfurile orientate înainte la un unghi de 30-60°. Genunchii întinși, fără hiperextensie. Bazinul menținut în poziție neutră, evitând înclinările sau rotațiile necorespunzătoare. Trunchiul ușor aplecat înainte, fără exagerarea curburilor fiziologice. Membrele superioare relaxate, atârnând natural pe lângă corp. Privirea înainte, cu bărbia dreaptă. 2. Poziția „șezând” Este o poziție comodă, care stabilizează trunchiul și ajută la corectarea posturii. Reguli: Șoldurile și genunchii flexați la 90°. Genunchii orientați înainte, ușor depărtați. Picioarele sprijinite pe sol sau atârnând liber. 3. Poziția „pe genunchi” Aceasta este o poziție instabilă, rar utilizată în kinetoterapie, deoarece favorizează lordoza. Reguli: Genunchii și vârfurile picioarelor sprijinite pe sol. Picioarele pot atârna liber dacă poziția este menținută pe o suprafață ridicată (ex: banchetă). Coapsele, bazinul, trunchiul, gâtul și capul menținute într-o linie dreaptă. Mușchii gambelor relaxați, iar cei ai coapsei implicați static în menținerea echilibrului. 4. Poziția „decubit” (culcat) Poate fi: Dorsal (pe spate). Ventral (pe abdomen). Lateral (pe o parte). 5. Poziția „atârnat” Reguli: Corpul suspendat, fără contact cu solul. Brațele întinse, susținând greutatea corpului. Mâinile pot prinde bara în pronație sau supinație. Termeni pentru indicarea poziției și orientării părților și structurilor corpului uman 1. Sagitalis – desemnează un plan paralel cu planul median sau poziția unor formațiuni anatomice în acest plan (lat. în formă de săgeată). 2. Frontalis – indică planul frontal, care este perpendicular pe planul median și pe cel orizontal. 3. Transversalis – definește planul transversal (sau orizontal), care este perpendicular pe planurile median și frontal; la nivelul membrelor, acest plan este perpendicular pe axa longitudinală a regiunii. 4. Medialis – folosit pentru a desemna o formațiune situată mai aproape de planul median. 5. Lateralis – indică o formațiune anatomică situată mai departe de planul median. 6. Intermedius – desemnează o poziție intermediară a unei formațiuni; utilizat și în denumirea unor nervi (Nervus intermedius) sau proeminențe osoase (Crista sacralis intermedia). 7. Anterior – indică o formațiune situată în fața alteia; toate structurile aflate înaintea planului frontal sunt considerate anterioare. 8. Posterior – desemnează o formațiune aflată în spatele alteia; toate structurile situate înapoia planului frontal sunt posterioare.  9. Dorsalis – utilizat pentru părțile posterioare ale trunchiului și gâtului; aplicabil și suprafețelor corespunzătoare ale capului (convexitatea craniului), mâinii și piciorului. 10. Ventralis – rar folosit în anatomia umană, fiind înlocuit de anterior, cu excepția unor structuri din sistemul nervos (radix ventralis nervi spinalis, nucleul ventral al talamusului). 11. Internus – sinonim cu profund, indică o formațiune situată în interiorul unei structuri, fără a avea sens medial. 12. Externus – sinonim cu superficial, desemnează o formațiune situată la un nivel mai superficial față de alta, fără a avea sens lateral. 13. Dexter/Sinister – indică poziția unei formațiuni anatomice la dreapta (dexter) sau la stânga (sinister) planului median. Termeni specifici pentru membrelor 1. Proximalis / Distalis – utilizați pentru orientarea falangelor; acești termeni nu trebuie folosiți în loc de superior și inferior la nivelul membrelor. 2. Radialis / Ulnaris – indicați pentru structurile antebrațului și mâinii, având sensul de lateral (radialis) și medial (ulnaris); acești termeni sunt independenți de poziția spațială a mâinii. 3. Tibialis / Fibularis – desemnează structurile gambei și piciorului, tibialis având sens medial, iar fibularis sens lateral. 4. Palmaris – utilizat pentru formațiunile situate pe fața anterioară a mâinii (Palma manus). 5. Plantaris – desemnează structurile de pe fața inferioară a piciorului (Planta). Constituția anatomică a corpului uman Reprezintă ansamblul însușirilor morfologice, fiziologice, biochimice și psihice ale individului. Aceasta este determinată genetic (factor intern) și se dezvoltă în mai multe etape, dar este influențată semnificativ și de factorii din mediul extern (factor extern). Fenotipul Fenotipul include totalitatea caracteristicilor generale, specifice speciei umane, și a trăsăturilor particulare, proprii fiecărui individ, care pot fi observate cu ochiul liber. Osteologia Osteologia este ramura anatomiei care studiază oasele. Oasele Organe dure, de culoare alb-gălbuie, care alcătuiesc scheletul uman. Scheletul Reprezintă ansamblul oaselor din organism. Clasificarea oaselor 1. Oase lungi – lungimea predomină față de lățime și grosime. o Componente: § Diafiza (corp) § Epifize (două extremități) 2. Oase plane – lungimea și lățimea sunt mai mari decât grosimea. o Caracteristici: § Prezintă două fețe, margini și unghiuri. 3. Oase scurte – dimensiuni aproximativ egale pe toate axele (lungime ≈ lățime ≈ grosime). o Caracteristici: § Au fețe, margini și unghiuri. 4. Oase pneumatice – oase neregulate, conțin cavități pline cu aer. 5. Oase sesamoide – mici oase încorporate în tendoane, reduc frecarea și îmbunătățesc acțiunea musculară. 6. Oase suturale – fragmente osoase mici situate la nivelul suturilor craniului. Elemente descriptive ale oaselor Proeminențe 1. Articulare o Adaptate suprafețelor de contact cu alte oase. o Acoperite de cartilaj hialin. 2. Nearticulare o Determinate de tracțiunea mușchilor inserați pe os. o Exemple: § Procese (apofize) § Tuberozități § Tuberculi § Spine § Creste Cavități 1. Articulare o Complementare proeminențelor de pe osul adiacent. 2. Nearticulare o Servesc pentru inserțiile tendinoase. o Pot forma șanțuri care protejează elemente anatomice. Găuri și canale 1. De trecere o Permite trecerea structurilor anatomice (nervi, vase sanguine). o Exemple: hiat, foramen, sulcus, ductus, fossa, incisura, apertura. 2. De nutriție o Permit pătrunderea vaselor sanguine necesare hrănirii osului. Structura oaselor 1. Periostul Membrană conjunctivă fibroasă care învelește osul la exterior. Vascularizat și inervat. Rolul periostului: ✅ Osteogeneză (formarea osului). ✅ Nutriția osului. ✅ Repararea fracturilor prin formarea calusului osos. 2. Osul propriu-zis Constituit din țesut conjunctiv dur (osos). Două componente principale: o Substanța compactă (la exterior) – omogenă, dură, fără cavități. o Substanța spongioasă (în interior) – formată din lame și trabecule osoase care delimitează microcavități umplute cu măduvă osoasă. Structura diferită a oaselor: a) Oasele lungi Diafiza (corpul osului) → cilindru de țesut osos compact, ce conține un canal medular cu măduvă osoasă. Epifizele (extremitățile) → strat subțire de substanță compactă la exterior, iar în interior substanță spongioasă. b) Oasele plane Două lame de substanță compactă învelesc substanța spongioasă. La nivelul boltei craniene: o Stratul extern = tabla exocraniană. o Stratul intern = tabla endocraniană. o Substanța spongioasă dintre ele = diploe. c) Oasele scurte  Structură similară cu epifizele oaselor lungi: substanță compactă la exterior, iar în interior substanță spongioasă. 3. Măduva osoasă Se află în cavitatea medulară a oaselor lungi și în areolele substanței spongioase. Tipuri de măduvă osoasă: 1. Măduva roșie o Se găsește în toate oasele la făt și copil < 5 ani. o La adult, rămâne doar în țesutul osos spongios. o Rol: hematopoieză (producția celulelor sanguine). 2. Măduva galbenă o Apare la adult, având aspect grăsos. o Rol: rezervă nutritivă. 3. Măduva gelatinoasă (cenușie) o Se găsește la vârstnici, ca rezultat al involuției măduvei galbene. Osteogeneza Procesul de formare și creștere a oaselor. Tipuri de osteogeneză: 1. Osteogeneza membranoasă (desmală) o Oasele se formează direct din mezenchim. o Exemple: oase de membrană (oasele boltei craniene). 2. Osteogeneza cartilaginoasă (encondrală) o Oasele se formează din țesut mezenchimal, dar trec printr-un stadiu intermediar cartilaginos. o Modelele cartilaginoase se dezvoltă prin focare de condrogeneză. o Cele mai multe oase din organism se formează prin această metodă și se numesc oase de cartilaj. Creșterea oaselor 🔹 În lungime – are loc la nivelul cartilajului de creștere. Proces activ până la 20-24 de ani, când cartilajele se calcifică și creșterea în înălțime se oprește. 🔹 În grosime – prin stratul intern al periostului (stratul osteogen). Periostul își menține această funcție doar până la maturitate. Totuși, în cazul fracturilor, periostul poate regenera osul, contribuind la formarea calusului osos. Structura microscopică a osului 🔹 Sisteme osteonice Havers – sisteme lamelare cilindrice suprapuse. 🔹 Canalul Havers – conține capilare sanguine și celule conjunctive. 🔹 Osteonul – unitatea structurală a osului, delimitată la periferie de linia cimentată. 🔹 Canalele Volkmann – canale transversale care conectează sistemele Havers și conțin vase sanguine. 🔹 Între canalul medular și substanța compactă – osul este mai puțin dens. Structura osului spongios 📌 Se regăsește în: Epifizele oaselor lungi Oasele scurte Spațiile dintre substanța compactă a oaselor plate 📌 Caracteristici: Constituit din lamele osoase orientate în funcție de forțele mecanice (liniile de forță). Prezintă rețea trabeculară – lamele și trabecule osoase dispuse sub formă de ochiuri.  Spațiile interlamelare sunt ocupate de țesut conjunctiv hematogen sau de depozit (variază în funcție de segmentul osos). Procesele biofizice ale osului Osul este un organ în continuă remodelare prin: ✅ Osificare – fixarea sărurilor minerale fosfocalcice pe os. ✅ Rezorbție – scăderea consistenței osoase prin pierderea conținutului mineral sau organic. ✅ Condensare – îngroșarea și densificarea osului (osteoscleroză). Osificarea 📌 Proces prin care țesutul conjunctiv se transformă în țesut osos. 📌 Nu trebuie confundată cu calcifierea, care este doar un proces de depozitare a sărurilor minerale pe un țesut necrozat. Rezorbția osoasă Rezorbție minerală (demineralizare) → poate duce la osteomalacie. Rezorbție organică (depolimerizare) → poate duce la osteoporoză. Condensarea osoasă Îngroșarea și densificarea osului. Poate duce la osteoscleroză (întărirea excesivă a osului). Remodelarea țesutului osos 🔹 Osul este un țesut dinamic care se remodelează constant printr-un echilibru între: Rezorbția osoasă Formarea osoasă 🔹 Turn-over osos anual: 100% în primul an de viață 10% la sfârșitul copilăriei l, g. § Mușchi lungi fusiformi: Exemple sunt mușchii membrelor, care permit mișcări ample și sunt puternici. § Mușchi lungi cilindrici: Exemple sunt și acești mușchi ai membrelor, cu o forță mai mică. § Mușchi lungi micști: Acest tip de mușchi are forme variate. o Mușchi lați: G < l, L, dar l < L. Exemple includ mușchiul deltoid și mușchii abdominali. o Mușchi scurți: Au dimensiuni mici, relativ egale și sunt adânc localizați, cum sunt mușchii șanțurilor vertebrale.  o Mușchi inelari sau orbiculari: Fibrele sunt dispuse concentrice, în jurul diferitelor orificii, cum ar fi mușchii orbiculari ai ochiului și buzelor. 3. După numărul capetelor de inserție: o Mușchi bicepși: Au două capete de inserție, cum ar fi mușchiul brahial și femural. o Mușchi tricepși: Au trei capete de inserție, exemple fiind mușchiul brahial și sural. o Mușchi cvadricepși: Au patru capete de inserție, exemplu fiind mușchiul femural. 4. După localizare: o Mușchi superficiali: Localizați direct sub piele, cum sunt mușchii mimicii. o Mușchi profund: Localizați sub fascie, mai adânci în corp. Tendonul muscular Tendonul este structura care leagă mușchiul de os, fiind situat la extremitățile corpului muscular. Este un țesut rezistent, inextensibil și alb-sidefiu, alcătuit din fibre conjunctive dispuse longitudinal. La exterior, tendonul este acoperit de peritendon. Fibrele musculare nu continuă cu fibrele tendinoase, iar zona de unire dintre ele, numită „joncțiunea tendino- musculară”, este o zonă vulnerabilă, unde pot apărea întinderi sau rupturi musculare. Clasificarea mușchilor striați 1. După formă: o Mușchi lungi, fusiformi: Specifici membrelor. o Mușchi lați: Participă la formarea pereților trunchiului, de exemplu mușchii abdominali și cei ai spatelui. o Mușchi scurți: Cu dimensiuni mici și localizați adânc, cum sunt mușchii profunzi ai spatelui. o Mușchi orbiculari: Au o formă circulară și înconjoară orificii, cum sunt mușchii orbiculari ai ochiului sau gurii. 2. După numărul capetelor de origine: o Biceps: Exemple: brahial și femural.  o Triceps: Exemple: brahial și sural. o Cvadriceps: Exemple: femural. 3. După orientarea fibrelor musculare față de tendon: o Mușchii cu fascicule musculare care au aceeași orientare cu tendonul (ex: mușchii abdominali). o Mușchi cu fibre orientate oblic față de tendon (ex: majoritatea mușchilor), denumiți „mușchi penați”, care pot fi unipenați, bipenați sau multipenați. o Mușchii care au corpul întrerupt de un tendon intermediar sau fâșii aponevrotice, cum sunt mușchii drepți abdominali sau omohioidieni. 4. După localizare: o Mușchi superficiali: Mușchii care se află aproape de suprafața corpului, cum ar fi mușchii mimicii. o Mușchi profunzi: Mușchii aflați sub fascie, mai adânci în corp. 5. După numărul articulațiilor pe care le traversează: o Mușchi uniarticulari: Majoritatea mușchilor striați. o Mușchi biarticulari: Exemple: mușchii croitor și dreptul femural. o Mușchi poliarticulari: Exemple: mușchii flexori și extensori ai degetelor. INSERTIE - ORIGINE MUSCULARĂ Mușchii striați pot fi fixați prin capetele lor: Fie pe oase, Fie pe un os și pe un alt organ, cum este cazul mușchilor mimicii, care se inserează atât pe oasele feței, cât și pe piele. În funcție de numărul capetelor de inserție, mușchii pot fi: Un cap: Aceasta este structura majorității mușchilor. Două capete: Exemplu: bicepsul brahial și bicepsul femural. Trei capete: Exemplu: tricepsul brahial și tricepsul sural.  Patru capete: Exemplu: cvadricepsul femural. Convențional, termenii de originea mușchiului și inserția mușchiului se definesc astfel: Originea mușchiului: Este punctul fix în timpul contracției musculare. Inserția mușchiului: Este punctul mobil în timpul contracției musculare. TONUSUL MUSCULAR Tonusul muscular reprezintă starea de contracție permanentă a musculaturii chiar și în repaus. Chiar și atunci când mușchiul nu efectuează mișcări, acesta menține o ușoară contracție datorită impulsurilor nervoase continue ce pleacă din centrii nervoși medulari și ajung la mușchi, stimulând un număr restrâns de unități musculare. Tonusul muscular poate fi demonstrat prin secționarea unui tendon la un animal de experimente. În acest caz, mușchiul se va scurta chiar și în repaus (tenotomie). Dacă însă se secționează nervul aferent, care transmite impulsurile nervoase, mușchiul se va relaxa complet, devenind flasc și nu se va mai scurta după tenotomie. Tonusul muscular este influențat de starea funcțională a structurilor nervoase superioare: Este mai scăzut în timpul somnului. Este mai ridicat în timpul stării de veghe. Rolurile tonusului muscular: Menținerea poziției statice a corpului (tonus postural). Producerea unei părți din căldura corpului (rol în termogeneză). Influențarea expresiei faciale (rol în mimică). Tonusul muscular reprezintă un punct de plecare în contracțiile musculare, un mușchi tonic se contractă mai rapid. FORȚA MUSCULARĂ Forța musculară apare atunci când un mușchi se contractă. Există două tipuri de forță musculară: 1. Forța musculară absolută: o Corespunde contracției maxime a unui mușchi. o Este direct proporțională cu intensitatea contracției.  o Se determină prin suspendarea unei greutăți la capătul liber al mușchiului. o Se calculează greutatea care împiedică scurtarea mușchiului în cazul unei excitații maxime. o Cu cât mușchiul este mai voluminos, cu atât forța sa musculară este mai mare. 2. Forța musculară specifică: o Este forța musculară raportată la 1 cm² din suprafața secțiunii transversale a mușchiului. o Este utilă pentru compararea forței musculare între diferiți mușchi. o Se calculează împărțind forța musculară absolută la numărul de centimetri pătrați ai secțiunii transversale a mușchiului respectiv. Anatomia Mușchiului Striat Scheletic Mușchiul striat scheletic include mai multe componente structurale esențiale, printre care: Corp muscular Tendoane/aponevroze Anexe: o Fascia musculară o Burse seroase o Tecile sinoviale o Retinacule o Trohlee musculare o Vase sanguine și nervi Structura Mușchiului Striat Mușchiul striat este alcătuit din următoarele structuri distincte: Corp muscular: Partea cea mai voluminoasă a mușchiului, care reprezintă zona activă și contractilă. Tendon: Partea prin care mușchiul se fixează pe oase.  Vase sanguine și nervi: Acestea sunt esențiale pentru furnizarea de oxigen și substanțe nutritive, precum și pentru transmiterea semnalelor nervoase. Mușchiul striat este studiat la patru niveluri de structură: 1. Structuri de ordinul 1 (vizibile cu ochiul liber): o Fascia comună (aponevroza): Membrană conjunctivă care învelește mușchiul. În cazul unor eforturi intense, poate suferi ruperea, producând hernia musculară. o Perimisium extern: Membrană conjunctivă proprie care învelește corpul muscular. o Spațiul subfascial: Zonă umplută cu țesut conjunctiv lax, situată între aponevroză și perimisium extern, favorizând alunecarea acestora. o Perimisium intern: Septuri conjunctive care separă fasciculele musculare din interiorul mușchiului. o Endomisium: Septuri care separă fibrele musculare între ele în interiorul fasciculelor. 2. Structuri de ordinul 2 (vizibile cu microscopul optic, dimensiuni sub 100 microni): o Fibra musculară și elementele sale: § Endomisium: Stratul exterior al fibrei musculare. § Sarcolema: Membrana care înconjoară fibra musculară. § Sarcoplasma: Substanța care înconjoară miofibrilele. § Miofibrile: Structuri care constituie elementul contractil al fibrei musculare. 3. Structuri de al 3-lea ordin (vizibile cu microscopul electronic, dimensiuni sub 10 microni): o Miofibrile: Filamente subțiri, paralele cu fibra musculară. Acestea sunt alcătuite din: § Telofragma: Membrană subțire care divide miofibrila în sarcomere. § Sarcomerul: Unitatea funcțională a miofibrilei, formată dintr-o zonă centrală și două porțiuni periferice.  4. Structura de al 4-lea ordin (structura histo-chimică): o Mușchiul conține 70% apă și 30% alte substanțe, cum ar fi proteinele actina și miozina, care formează filamentele contractile din sarcomer. Fibrele Musculare Striate Fibrele musculare striate sunt celule fusiforme, multinucleate, și au la bază organitele specializate, miofibrile, care sunt responsabile de contracție. Aceste fibre conțin un număr mare de mitocondrii pentru a susține necesarul energetic ridicat. Structura fibrei musculare: Sarcoplasma: Conține rezerve energetice sub formă de ATP, glucoză, glicogen și acizi grași. Fibrele conjunctive: Aproximativ 15% din masa mușchiului. Acestea grupează fibrele musculare în fascicule primare, secundare și terțiare, oferind suport și elasticitate. Tendonul și aponevroza sunt alcătuite din fibre de colagen, fiind rezistente și inextensibile, spre deosebire de corpul muscular, care este elastic și contractil. Vascularizația și Inervația Mușchiului Vascularizație: Mușchiul este foarte bine vascularizat, având o rețea capilară densă. De exemplu, în 1 mm² de mușchi există aproximativ 2000 de capilare. Fluxul sanguin poate varia de la 4 ml/min/100 grame de mușchi în repaus, la 150 ml/min/100 grame de mușchi în contracție maximă. Inervație: Mușchiul este inervat de un nerv mixt, care include fibre motorii, senzitive și vegetative, care reglează circulația sanguină în funcție de necesitățile mușchiului. Anexele Mușchilor 1. Fasciile musculare: Acestea sunt structuri conjunctive care învelesc mușchii și grupurile musculare. Ele: o Protejează mușchii. o Sunt locuri de inserție pentru alți mușchi.  o Favorizează alunecarea mușchilor în timpul contracției și circulația venoasă. 2. Septurile intermusculare: Delimitează grupele musculare și asigură susținerea acestora. 3. Bursele sinoviale și tecile sinoviale: Protejează mușchii și articulațiile de frecare excesivă. 4. Retinaculele și Trohleele musculare: Rolul lor este de a ghida și stabiliza mușchii în timpul mișcărilor. Aceste anexe sunt esențiale pentru susținerea și buna funcționare a mușchilor scheletici, protejându-i de leziuni și favorizând mobilitatea și eficiența în timpul contracției. Retinacule: Sunt zone îngroșate ale fasciilor, cu formă de panglici, care au rolul de a menține tendoanele în locurile unde acestea își schimbă direcția, cum ar fi la nivelul mâinii și al piciorului. Acestea delimitează canale osteo-fibroase prin care trec tendoanele, împreună cu oasele deasupra căror trec. Tecile sinoviale: Sunt formațiuni anexe ale tendoanelor care facilitează alunecarea acestora în interiorul canalelor osteo-fibroase. Acestea au formă cilindrică și înconjoară tendoanele, fiind formate din două foițe, între care se află un strat subțire de lichid sinovial care permite o alunecare fluidă. Burse sinoviale: Acestea sunt, de asemenea, formațiuni anexate tendoanelor și au același rol de a favoriza alunecarea acestora în canalele osteo-fibroase. Bursele sinoviale au formă cilindrică și sunt constituite din două foițe, cu un strat subțire de lichid între ele, care facilitează mișcarea. Trohleele musculare: Sunt inele fibroase prin care trec anumite tendoane, schimbându-și direcția. Aceste structuri ajută la redirecționarea tendoanelor, permițându-le să efectueze mișcări corecte. Rolul Mușchilor în Organism: Mușchii joacă un rol esențial în organism, fiind împărțiți în două mari categorii: mușchii striați (scheletici) și mușchii netezi (viscerali). Rolurile mușchilor striați: 1. Menținerea poziției verticale a corpului (poziția ortostatică):  o Mușchii striați ajută la menținerea poziției verticale a corpului prin contracția simultană a mai multor grupe musculare. Acestea ajută la menținerea centrului de greutate în mijlocul poligonului de susținere. Exemple de mușchi implicați în această acțiune includ: § Mușchii cefei care mențin capul într-o poziție verticală, prevenind căderea sa anterior. § Mușchii jgheaburilor vertebrale care ajută la menținerea coloanei vertebrale într-o poziție fiziologică, prevenind căderea trunchiului anterior. § Mușchii anteriori ai coapsei care realizează extensia gambei pe coapsă, menținând astfel centrul de greutate în interiorul poligonului de sprijin. 2. Mişcarea diferitelor segmente ale corpului: o Mușchii striați sunt responsabili de mișcările corpului, de la mișcări simple, cum ar fi flexia și extensia, până la mișcări complexe, precum mersul, alergarea și săritura. o În timpul mersului și alergării, se contractă musculatura scheletică a membrelor inferioare și, simultan, se contractă alte grupe musculare pentru a asigura menținerea echilibrului. Rolurile mușchilor netezi: Mușchii netezi sunt prezenți în organele interne și au contracție involuntară. Aceștia sunt esențiali pentru îndeplinirea funcțiilor fiecărui organ în care se află. Excepția: Miocardul (mușchiul inimii), care, deși face parte din structura unui organ intern, este un mușchi striat, nu neted. Aparatul respirator Aparatul respirator este alcătuit din organe care permit schimbul de gaze între aerul atmosferic și organism. Acesta este împărțit în două părți principale: 1. Căile respiratorii extrapulmonare 2. Plămânii, înveliți de pleură Căile respiratorii extrapulmonare Acestea reprezintă conductele prin care aerul este transportat spre și dinspre plămâni. Se clasifică astfel: 1. Căile respiratorii superioare: cavitatea nazală și faringele 2. Căile respiratorii inferioare: laringele, traheea și bronhiile primare Cavitatea nazală Nasul este un organ complex, având atât funcție respiratorie, cât și senzorială, fiind sediul segmentului periferic al analizatorului olfactiv. Localizare și structură Situat în centrul maxilarului superior, deasupra cavității bucale Constituit dintr-un schelet osteo-cartilaginos, acoperit de piele, țesut celular subcutanat și mușchi Este divizat în două compartimente prin septul nazal, fiecare compartiment având un vestibul și o fosă nazală Piramida nazală Proeminență situată în mijlocul feței, pe linia mediană, având o formă triunghiulară cu baza în jos. Conformația externă 1. Rădăcina nasului – punctul de prindere pe scheletul feței la nivelul suturii nazo- frontale 2. Fețele laterale – „aripile nasului”, situate pe partea dreaptă și stângă 3. Margini – două laterale și una mediană, numită „dorsul nasului”, care se termină la vârful nasului 4. Baza nasului – orientată în jos, prezintă două orificii numite narine și are formă triunghiulară Structura anatomică a piramidei nazale 1. Scheletul osteo-cartilaginos Piramida nazală osoasă – situată posterior, corespunde rădăcinii nasului Piramida nazală cartilaginoasă – formată din cartilaje și membrane, fiind partea mobilă a nasului Oasele care compun piramida nazală Oasele nazale (două) Marginea anterioară a apofizei palatine Partea nazală a maxilarului Cartilajele piramidei nazale 1. Cartilajul septal – continuarea vomerului și a lamei perpendiculare a etmoidului, formând septul nazal cartilaginos 2. Cartilajele laterale (drept și stâng) 3. Cartilajele aripilor nasului (drept și stâng) – situate anterior de cartilajele laterale 4. Cartilaje accesorii – pătrate, sesamoide și vomeriene Membranele fibroase Conectează cartilajele nazale între ele și le leagă de oasele nazale. 2. Învelișurile moi Acoperă scheletul osteo-cartilaginos și includ pielea, țesutul celular subcutanat și mușchii nasului. Fosele nazale Sunt două canale situate în interiorul nasului, având direcție antero-posterioară. Ele comunică cu exteriorul prin narine și posterior cu faringele, prin două deschideri numite coane. Structura fosei nazale Împărțită în două zone:  o Vestibulul nazal (partea anterioară) o Fosa nazală propriu-zisă (partea posterioară) Pereți osteo-cartilaginoși, acoperiți de mucoasa nazală (pituitară) Pe pereții laterali se află trei lame osoase curbate, numite cornete nazale, care delimitează spații numite meaturi nazale (superior, mijlociu și inferior) Sinusurile paranazale Incluse în structura aparatului respirator, ele sunt: o Celulele etmoidale o Sinusurile maxilare o Sinusurile frontale o Sinusurile sfenoidale Sunt căptușite cu mucoasă și comunică cu fosele nazale Faringele Faringele este un conduct musculo-membranos, situat între coloana cervicală (posterior) și fosele nazale, cavitatea bucală și laringe (anterior). Acesta este un punct de intersecție între calea respiratorie și cea digestivă. Localizare și comunicare Se află deasupra laringelui și este orientat ca o pâlnie incompletă, fără perete anterior. Comunică cu: Fosele nazale, prin coanele nazale Cavitatea bucală, prin istmul buco-faringian Laringele, prin aditus laringian Diviziunea faringelui 1. Rinofaringele (nazofaringele) – situat în spatele foselor nazale  2. Orofaringele (bucofaringele) – în continuarea cavității bucale 3. Laringofaringele – situat la nivelul laringelui Vascularizația și inervația faringelui Arterele Artera faringiană Artera laringiană superioară Artera palatină ascendentă Venele Formează o rețea submucoasă care se varsă în vena jugulară internă. Inervația Este realizată prin ramuri ale: Nervului trigemen Nervului glosofaringian Nervului vag Nervului hipoglos Laringele Laringele este situat în partea anterioară a gâtului, sub osul hioid, corespunzând vertebrelor C3 - C6. Se află între faringe și trahee, având un rol esențial în: Respirație (dinamica respiratorie) Fonație (producerea sunetelor articulate) Are forma unui trunchi de piramidă triunghiulară, cu baza mare orientată în sus. Prezintă: Trei fețe (două antero-laterale și una posterioară) Trei margini Două baze Marginea anterioară Reprezintă locul de unire al fețelor antero-laterale și este marcată de creasta cartilajului tiroid („mărul lui Adam”). Baza mare a laringelui Orientată în sus Prezintă un orificiu larg, numit aditusul laringian, prin care laringele comunică cu faringele Delimitarea aditusului laringian Anterior: epiglota Posterior: cartilajele aritenoide și corniculate Lateral: pliurile ariteno-epiglotice Compartimentarea laringelui Coardele vocale împart lumenul laringian în trei etaje: 1. Etajul supraglotic („vestibul laringian”) – de formă ovală, cu peretele anterior format din epiglotă 2. Etajul glotic – conține coardele vocale și cavitățile dintre ele, numite ventriculii laringieni o Coardele vocale superioare – numite și „coarde vocale false” (rol pasiv în fonație) o Coardele vocale inferioare – numite și „coarde vocale adevărate” (rol activ în fonație) o Glota este alcătuită din: § Glota respiratorie – situată între marginile interne ale cartilajelor aritenoide § Glota vocală – situată între marginile interne ale corzilor vocale inferioare  o Ventriculii laringieni – cavități adânci situate între coardele vocale superioare și inferioare, pe fiecare parte 3. Etajul subglotic – situat sub coardele vocale inferioare, comunică inferior cu traheea Vascularizația și inervația laringelui Irigare arterială Artera carotidă externă Artera subclaviculară Drenaj venos Vena laringiană superioară Vena laringiană inferioară Vena laringiană posterioară Inervație Nervi motori: nervul laringeu superior și inferior Nervi senzitivi: nervul laringeu superior și inferior Nervi vegetativi: ramuri simpatice Traheea Traheea este segmentul căilor respiratorii care face legătura între laringe și bronhiile principale. Caracteristici Are formă tubulară, ușor turtită posterior Se află în plan medio-sagital, anterior de esofag Are o direcție oblică (de sus în jos și dinainte-înapoi) Se întinde de la vertebra C6 până la T4, unde se bifurcă în cele două bronhii principale Porțiuni ale traheei 1. Porțiunea cervicală – situată în partea inferioară a gâtului, în regiunea subhioidiană, înaintea esofagului 2. Porțiunea toracică – situată în mediastin, numită și porțiune mediastinală Structura traheei Traheea este alcătuită dintr-un schelet fibrocartilaginos, învelit de adventice și căptușit de submucoasă și mucoasă. Scheletul fibrocartilaginos Format din 15-20 de arcuri cartilaginoase incomplete posterior (în formă de potcoavă) Ultimul cartilaj are formă de „V”, formând pintenele traheal la nivelul bifurcației traheei Cartilajele sunt unite prin inele fibroelastice, numite ligamente inelare Adventicea Acoperă scheletul fibrocartilaginos Constituită din țesut conjunctiv lax, cu vase, nervi și structuri limfoide Mucoasa traheală Căptușește lumenul traheei Alcătuită din epiteliu respirator pseudostratificat cilindric ciliat Bronhiile principale Bronhiile principale (dreaptă și stângă) se formează prin bifurcarea traheei la nivelul vertebrei T4. Direcție și ramificare De la origine, se îndreaptă lateral și în jos spre hilul plămânilor În interiorul plămânilor, se ramifică, formând o rețea bronșică complexă Forma și dimensiunea bronhiilor Aspect asemănător traheei, dar mai scurte și mai subțiri Diferențe între bronhiile principale: o Bronhia dreaptă: § Este mai scurtă (2,5 cm) § Mai voluminoasă § Se orientează puțin înapoi o Bronhia stângă: § Este mai lungă (5 cm) § Mai îngustă și mai oblică Relațiile bronhiilor principale Bronhiile principale sunt înconjurate de structurile pediculului pulmonar, având raporturi intrapediculare cu: Artera pulmonară Două vene pulmonare Artere și vene bronșice Vase limfatice Fibre din plexul nervos pulmonar Structura bronhiilor principale Structura lor este similară cu cea a traheei, cu diferențe în numărul cartilajelor: Bronhia stângă: 9-12 cartilaje Bronhia dreaptă: 6-7 cartilaje Plămânii Generalități Dimensiunile plămânilor variază în funcție de vârstă, sex și constituție individuală. Valorile medii sunt: Diametrul sagital: 16 cm Diametrul vertical: 25 cm Diametrul transversal: 10 cm Plămânii conțin un număr mare de fibre elastice, ceea ce le conferă elasticitate ridicată. În cazul unei deschideri accidentale sau chirurgicale a pleurei, plămânul își reduce volumul la aproximativ o treime, retrăgându-se spre hilul pulmonar. Această elasticitate permite plămânilor să urmeze mişcările peretelui toracic în timpul respirației. Plămânii au o consistență moale și, la compresie, dau senzația unui burete. Dacă sunt strânși mai puternic, se aud zgomote specifice („crepitații pulmonare”), similare unor bășicuțe care plesnesc. Greutatea plămânilor Plămânul drept: aproximativ 700 g Plămânul stâng: aproximativ 600 g Culoarea plămânilor Făt: roșu închis Copil: roz pal Adult: alb-cenușiu, cu pete negricioase și un desen poligonal evident Caracteristici generale ale plămânilor Plămânii sunt două organe pereche (drept și stâng), principalele structuri implicate în respirație. Au formă de con secționat de la vârf spre bază Sunt localizați în cavitatea toracică, fiecare fiind conținut într-o seroasă pleurală separată, mediastinul situându-se între ele  Se află în interacțiune strânsă cu pereții cavității toracice și pleura, asigurând mecanica respiratorie Configurația externă a plămânilor Privit din exterior, plămânul seamănă cu un con tăiat longitudinal de la vârf la bază. Prezintă: Trei fețe Trei margini O bază și un vârf Fețele plămânului 1. Fața costală o Convexă, se mulează pe peretele toracic o În raport cu coastele și spațiile intercostale 2. Fața mediastinală o Concavă, orientată spre mediastin o Prezintă hilul pulmonar, locul prin care pătrund și ies elementele pediculului pulmonar (bronhii, artere, vene, nervi, limfatice) 3. Fața diafragmatică o Corespunde bazei plămânului o Concavă și triunghiulară, în contact cu fața superioară a diafragmului Marginile plămânului 1. Marginea anterioară o Subțire, formată din țesut pulmonar o Situată între fața posterioară a sternului și mediastin 2. Marginea posterioară o Groasă și rotunjită  o În raport cu fețele laterale ale corpurilor vertebrelor toracale, extremitățile posterioare ale coastelor și spațiile intercostale 3. Marginea inferioară o Reprezintă circumferința bazei plămânului Vârful plămânului Se află la limita superioară a cutiei toracice Depășește: o Cu 5 cm prima coastă o Cu 2,5 cm clavicula Structura plămânului Plămânul are două componente principale: 1. Arborele bronșic – sistem de canale ce se ramifică din bronhiile extrapulmonare 2. Parenchimul pulmonar – alcătuit din lobi, segmente, lobuli și alveole Arborele bronșic Arborele bronșic este organizat în mai multe niveluri de ramificații: Bronhie principală (ordinul I) Bronhii lobare (ordinul II) Bronhii segmentare (ordinul III) Bronhii supralobulare (cu schelet cartilaginos) Bronhii intralobulare (fără schelet cartilaginos) Bronhiole terminale Bronhiole respiratorii (acinoase) → se termină în alveole pulmonare Parenchimul pulmonar Lobi pulmonari: o Plămânul drept → 3 lobi o Plămânul stâng → 2 lobi Segmente pulmonare: o Plămânul drept → 11 segmente o Plămânul stâng → 10 segmente Lobuli pulmonari Acini pulmonari Alveole pulmonare Alveola pulmonară Alveola pulmonară este unitatea anatomică și funcțională a plămânului. Are o formă aproximativ hemisferică Peretele alveolar are o structură complexă, fiind locul unde se realizează schimburile gazoase Dimensiunile Plămânilor Dimensiunile plămânilor variază în funcție de vârstă, sex, individ și fazele respirației: Diametrul vertical: 25 cm Diametrul sagital: 16 cm Diametrul transversal: 10 cm Greutatea medie: ~ 1200 g Capacitate pulmonară: ~ 4500-5000 cm³ Consistență: moale, elastică, spongioasă Culoare: o la naștere – roșie  o după primele respirații – roz o la adult – cenușie, cu depozite negricioase Raporturile Plămânilor Baza: sprijinită pe diafragmă (fața diafragmatică). Baza plămânului drept este situată mai sus decât cea a plămânului stâng. Prin intermediul diafragmei: o Plămânul stâng – în raport cu splina, fundul stomacului și parțial cu lobul stâng al ficatului. o Plămânul drept – în raport cu ficatul. Vârful plămânului: o Depășește orificiul superior al cavității toracice cu 2-3 cm. o Corespunde fosei supraclaviculare de la baza gâtului. Fețele Plămânilor Fața costală: o Convexă, rotunjită, orientată anterior, lateral și posterior. o Prezintă șanțuri transversale imprimate de coaste. Fața medială: o Zonă posterioară: rotunjită, denumită porțiunea vertebrală, situată în șanțurile pulmonare ale cutiei toracice. o Zonă anterioară: mai largă, ușor concavă – porțiunea mediastinală, unde se află hilul plămânului, punctul de intrare și ieșire pentru elementele pediculului pulmonar. o Hilul împarte această porțiune în două zone: prehilară și retrohilară. Marginile Plămânilor Marginea anterioară: o Separă fața costală de cea medială. o În dreapta – ascuțită, ușor convexă. o În stânga – prezintă scobitura cardiacă (situată sub nivelul C4). o Sub scobitura cardiacă se află lingula, o prelungire medială. Marginea inferioară: o Subțire, tăioasă, conturează baza plămânului. Lobii Pulmonari Plămânul stâng Prezintă o singură fisură oblică, care: o Pornește de pe fața medială, imediat deasupra hilului. o Se îndreaptă în sus și înapoi, traversează fața costală și intersectează marginea inferioară. o Ajunge din nou pe fața medială, urcând până la limita inferioară a hilului. Această fisură împarte plămânul stâng în doi lobi: superior și inferior. Plămânul drept Prezintă două fisuri: o Fisura oblică – traiect asemănător cu cel al plămânului stâng. o Fisura orizontală – pornește de pe fața costală, din porțiunea mijlocie a fisurii oblice, și se îndreaptă medial, străbătând marginea anterioară și ajungând la hil. Cele două fisuri separă plămânul drept în trei lobi: superior, mijlociu și inferior. Structura Plămânilor Bronhia principală dreaptă → se divide în 3 bronhii lobare. Bronhia principală stângă → se divide în 2 bronhii lobare. Numărul bronhiilor lobare corespunde numărului de lobi pulmonari. Bronhiile lobare se ramifică în bronhii segmentare, fiecare deservind un segment bronhopulmonar. Fiecare segment bronhopulmonar are: o Pedicul arterial propriu o Aerație proprie o Stromă intersegmentară, care le separă de segmentele învecinate. Vascularizația și Inervația Plămânilor Există două tipuri de circulație la nivel pulmonar: 1. Circulația funcțională (mica circulație) – responsabilă de schimbul de gaze: o Ventriculul drept → artera pulmonară → rețeaua arterială pulmonară → rețeaua venoasă pulmonară → venele pulmonare (4) → atriul stâng. 2. Circulația de nutriție – asigură oxigen și substanțe nutritive parenchimului pulmonar: o Ventriculul stâng → artera aortă → arterele bronșice → venele bronșice → venele azygos (mare și mică) → vena cavă superioară → atriul drept. Inervația plămânilor este realizată prin plexurile nervoase situate în jurul bronhiei principale, câte două pentru fiecare plămân. Aceste plexuri conțin fibre simpatice și parasimpatice. Vasele și Nervii Pulmonari Vascularizația funcțională Arterială  o Trunchiul pulmonar (din ventriculul drept) → artera pulmonară dreaptă și artera pulmonară stângă. o Artera pulmonară dreaptă → în hil → 4 ramuri segmentare. o Artera pulmonară stângă → 3 ramuri segmentare. o Vasele însoțesc bronhiile până la lobuli, unde formează rețeaua de capilare perialveolare. Venoasă o Cele 4 vene pulmonare (2 drepte, 2 stângi) preiau sângele oxigenat. o Venele se formează din rețeaua capilară perialveolară și se reunesc în vene perilobulare, intrasegmentare și intersegmentare. Vascularizația nutritivă Arterială o Arterele bronșice (din aortă și artera toracică internă) hrănesc bronhiile, vasele pulmonare și stroma pulmonară. Venoasă o Venele bronșice preiau sângele și îl drenează în vene azygos (mare și mică). Pleurele Plămânii sunt acoperiți de pleura pulmonară, care nu comunică între cele două plămâni, fiind separate de mediastin. Pleura are două foițe: 1. Viscerală – aderă la suprafața plămânului și pătrunde în fisurile interlobare. 2. Parietală – căptușește pereții toracelui, fiind fixată prin fascia endotoracică. Între cele două foițe se află cavitatea pleurală, care conține o peliculă de lichid ce reduce frecarea între plămâni și peretele toracic. Pleura parietală este divizată în pleura mediastinală, costală, diafragmatică și domul pleural. Aparatul Cardio-Vascular Aparatul cardio-vascular include următoarele componente: Inima (cord) Sistemul arterial Sistemul capilar Sistemul venos Aparatul Circulator Aparatul circulator cuprinde toate organele care transportă sângele și limfa, având rolul de a asigura circulația continuă a acestora. Acesta se subdivizează în două componente majore: Sistemul sanguin (inima și vasele sanguine) Sistemul limfatic Sistemul Sanguin Sistemul sanguin este alcătuit din inima și vasele sanguine. Inima joacă un rol esențial în asigurarea circulației sângelui, limfei și lichidului interstițial prin acțiunea sa de pompă aspiro-respingătoare. Inima Inima este un organ cavitar situat în mediastinul mijlociu, având rolul de a aspira sângele venos și a-l pompa spre organe sub formă de sânge arterial. Este un organ tetracameral cu pereți musculoși, având un volum de aproximativ 500-700 cm³ și o greutate medie de 250- 300 g. Aspectul Inimii: Culoare roșiatică Consistență fermă Formă asemănătoare unui con turtit anterior-posterior, cu vârful îndreptat în jos, înainte și spre stânga, localizat la spațiul intercostal V stâng, pe linia medioclaviculară  Baza inimii este orientată superior, posterior și spre dreapta Raporturi: Fața posterioară vine în raport cu diafragma Fața anterioară vine în raport cu peretele toracic și plămânii Pericardul Pericardul este un sac membranos care învelește inima și baza vaselor mari. Este format din două părți: Pericardul fibros – membrană fibro-elastică Pericardul seros – alcătuit din foița viscerală (epicard) și foița parietală Lichidul pericardic se află între cele două foițe seroase, având rol în protejarea inimii. Configurația externă a inimii: Fețele: Fața anterioară (sternocostală), Fața diafragmatică (posterioară) Marginile: Marginea dreaptă (ascuțită, în raport cu diafragma), Marginea stângă (lărgită, rotunjită, în raport cu plămânul) Vârful: Orientat în jos, înainte și la stânga, în dreptul spațiului intercostal V stâng Baza: Orientată superior, posterior și spre dreapta Structura inimii: Inima este împărțită în două jumătăți: Jumătatea dreaptă și Jumătatea stângă sunt separate printr-un sept longitudinal. Fiecare jumătate este împărțită de un sept transversal (atrial + ventricular). Atriile: Atriul stâng: Are orificiile celor 4 vene pulmonare pe peretele posterior și orificiul atrioventricular stâng cu valvula mitrală (bicuspidă) pe peretele anterior. Atriul drept: Peretele intern prezintă fosa ovală, iar peretele inferior are orificiul venei cave inferioare. Ventriculele:  Ventriculul stâng: Are formă de con turtit transversal și prezintă orificiul aortei prevăzut cu 3 valve semilunare. Ventriculul drept: Are formă de piramidă triunghiulară și prezintă orificiul arterei pulmonare prevăzut cu 3 valve semilunare. Peretele Inimii: Peretele inimii este alcătuit din trei straturi: 1. Pericardul seros – foaia viscerală (epicard) 2. Miocardul – care formează peretele inimii 3. Endocardul – care căptușește cavitățile inimii și se continuă cu endoteliul vaselor mari Miocardul este împărțit în miocard atrial (slab reprezentat) și miocard ventricular (mai bine dezvoltat). Miocardul embrionar formează sistemul excitoconductor care generează și conduce influxurile electrice, asigurând automatismul cardiac. Sistemul Excitoconductor: Nodulul sinoatrial (Keith-Flack) Nodulul atrioventricular (Aschoff-Tawara) Fasciculul Hiss Rețeaua lui Purkinje Vascularizația Inimii 1. Arterele coronare: o Artera coronară stângă: Se bifurcă în artera interventriculară anterioară și artera circumflexă. o Artera coronară dreaptă: Urmează șanțul coronar anterior și ajunge pe fața posterioară a inimii. 2. Venele coronare: o Vena coronară mare: Se află pe fața anterioară a inimii și se varsă în sinusul coronar.  o Vena interventriculară posterioară: Se află pe fața posterioară, aproape de vârful inimii. o Mica venă coronară: Se află pe fața posterioară, în șanțul coronar posterior, și se varsă în sinusul coronar. Sistemul Arterial Arterele sunt vase sanguine care transportă sângele de la inimă către organe și țesuturi, având originea în ventricule. Acestea se clasifică după dimensiuni în: Arterele mari Arterele mijlocii Arterele mici, cunoscute și sub denumirea de arteriole, care se continuă cu capilarele. Arterele emit ramuri numite colaterale, care la capăt formează ramuri terminale. De asemenea, arterele se pot uni prin ramuri, formând anastomoze. Inima este sediul a două circulații: Circulația sistemică (marea circulație): Pornind din ventriculul stâng prin artera aortă. Circulația pulmonară (mica circulație): Pornind din ventriculul drept prin artera pulmonară. Circulația Sistemică Artera aortă: Se originează din ventriculul stâng și prezintă o dilatație numită bulbul aortic. Aceasta se îndreaptă inițial în sus (porțiunea ascendentă), fiind învelită în pericard, urmează un arc (crosa aortică), și apoi coboară între inimă și coloana vertebrală (porțiunea descendentă). La nivelul vertebrelor L4-L5, aorta se trifurcă în două artere iliace comune și artera sacrală medie. Ramuri importante ale aortei: Din bulbul aortic pornesc arterele coronare. Din arcul aortei pleacă trei trunchiuri arteriale:  1. Trunchiul brahiocefalic, care se bifurcă în artera subclaviculară dreaptă și artera carotidă comună dreaptă. 2. Artera carotidă comună stângă. 3. Artera subclaviculară stângă. Arterele carotide comune urcă pe laturile traheei, bifurcându-se la nivelul laringelui în artera carotidă externă și artera carotidă internă. La nivelul bifurcației se află o mică dilatație numită sinusul carotidian. Artera Carotidă Externă Artera carotidă externă pornește din dreptul cartilajului tiroid și se bifurcă în două ramuri terminale: Artera temporală superficială Artera maxilară internă Aceasta dă naștere la șapte ramuri colaterale pe traiectul său. Artera Carotidă Internă Artera carotidă internă se află înapoia carotidei externe și pătrunde în cavitatea craniană prin canalul carotidian. Ramurile sale colaterale includ: Canalul carotidian Cavitatea timpanică Sinusul cavernos Globul ocular și anexele sale Pielea frunții și nasului prin artera oftalmică La nivelul cavității craniene, ramurile terminale ale arterei carotidă internă sunt: Arterele cerebrale anterioare (dreaptă și stângă), conectate prin artera comunicantă anterioară. Artera cerebrală mijlocie (sylviană). Artera comunicantă posterioară. Aceste arterele formează poligonul arterial Willis, situat la baza creierului, în jurul șeii turcești. Arterele Subclaviculare Arterele subclaviculare, de la origine, formează un arc cu convexitatea în sus și continuă cu artera axilară. Artera axilară continuă artera subclaviculară și se întinde de la mijlocul claviculei până la axilă. Artera brahială (humerală) continuă artera axilară și se bifurcă la nivelul cotului în: 1. Artera ulnară (cubitală), care se întinde medial de la cot până în regiunea carpiană, unde se continuă cu arterele mâinii. 2. Artera radială, care pornește lateral de la cot și se continuă cu arterele mâinii. Arterele Mâinii Arterele mâinii sunt formate prin anastomoza ramurilor terminale ale arterelor ulnară și radială: Arcada palmară superficială: Formată pe fața palmară a mâinii, din care pornesc arterele digitale palmare. Arcada palmară profundă: Formată prin ramurile profunde ale arterelor ulnară și radială, din care pornesc arterele interosoase. Aorta Descendentă Aorta toracală: Se întinde de la vertebra T4, traversând diafragma prin orificiul aortic. În mediastinul posterior, pe latura stângă a coloanei vertebrale, aceasta dă ramuri viscerale (arterele esofagiene, pericardice și bronșice) și parietale (arterele intercostale). Arterele intercostale: 10 perechi care se bifurcă într-o ramură posterioară și una anterioară. Aorta abdominală: Continuă aorta toracală și dă ramuri viscerale și parietale: 1. Trunchiul celiac: Se trifurcă în artera hepatică, artera gastrică stângă și artera splenică. 2. Artera mezenterică superioară. 3. Arterele suprarenale.  4. Arterele renale. 5. Arterele genitale. 6. Artera mezenterică inferioară. Ramurile terminale ale aortei descendente sunt: Arterele iliace comune. Artera sacrală medie. Arterele Iliace Comune La nivelul articulației sacro-iliace, arterele iliace comune se bifurcă în artera iliacă internă și artera iliacă externă. Artera iliacă internă pătrunde în bazin și se împartă în trunchiuri anterior și posterior. Din trunchiul anterior pleacă ramuri viscerale și parietale. Artera iliacă externă continuă artera iliacă comună și, la ieșirea din bazin, se continuă cu artera femurală. Arterele Membrele Inferioare Artera femurală continuă iliaca externă și se termină în 1/3 inferioară a coapsei, bifurcându-se în artera poplitee. Artera poplitee se bifurcă în artera tibială anterioară și artera tibială posterioară. Ramura terminală a arterei tibiale anterioare este artera pedioasă, care se bifurcă în arterele interosoase dorsale și plantare profunde. Arterele plantare, ramuri ale arterei tibiale posterioare, sunt două: internă și externă. Circulația Pulmonară: Circulația pulmonară este drumul pe care sângele îl parcurge între inimă și plămâni, având rolul principal de a oxigena sângele. Originea în ventriculul drept: Circulația pulmonară începe din ventriculul drept al inimii, unde sângele deoxigenat este pompat prin trunchiul arterei pulmonare. Trunchiul arterei pulmonare: Acesta este un vas mare care se îndreaptă vertical și se află pe partea stângă a aortei. După ce ajunge sub arcul aortic, se bifurcă în două ramuri principale:  o Artera pulmonară dreaptă: Aceasta are un traiect aproape orizontal, trece sub arcul aortic și se îndreaptă spre hilul plămânului drept. Este mai lungă decât artera pulmonară stângă (aproximativ 5-6 cm) și se ramifică în trei ramuri, corespunzătoare celor trei lobi ai plămânului drept, însoțind cele trei bronhii lobare. La nivelul acestor ramuri mai subțiri, sângele se capilarizează în jurul alveolelor pulmonare. o Artera pulmonară stângă: Are un traiect orizontal mai scurt și se ramifică în două ramuri care însoțesc bronhiile stângului. Sistemul Venos: Sistemul venos este compus din vase de sânge care colectează sângele de la nivelul capilarelor și îl aduc înapoi la inimă. Acestea sunt mai numeroase decât arterele, având un raport de aproximativ 2 la 1 față de arterele aferente. Venele sunt distribuite în două mari categorii: vene profunde și vene superficiale. Vene profunde: Sunt localizate adânc în organism și însoțesc arterele. Vene superficiale: Se află sub piele, deasupra fasciei musculare. Sistemul Venos al Circulației Pulmonare: Acest sistem transportă sângele oxigenat de la alveolele pulmonare spre inimă. Venele pulmonare: După ce sângele este oxigenat în capilarele alveolare, acesta se adună în venule, care se unesc formând venele pulmonare pentru fiecare lob pulmonar. Fiecare plămân este drenat de câte două vene pulmonare care, după un traiect scurt, se deschid în atriul stâng al inimii, prin orificii separate. Venele pulmonare sunt avalvulare (nu au valve). Sistemul Venos al Marii Circulații: Este responsabil pentru colectarea sângelui de la nivelul organelor corpului și transportarea acestuia înapoi la inimă, în atriul drept. Acest sistem cuprinde mai multe structuri importante, printre care: Venele cardiace: Drenează sângele din mușchiul cardiac. Sistemul venei cave superioare: Aceasta colectează sângele din partea superioară a corpului, inclusiv capul, gâtul și membrele superioare. Se formează prin unirea venelor subclaviculare și jugulare interne și se deschide în atriul drept.  Vena cavă inferioară: Colectează sângele din partea inferioară a corpului și se deschide în atriul drept. Afluenții acesteia includ venele viscerale și parietale. o Venele viscerale: Acestea drenează organele interne și includ venele renale, suprahepatice, și genitală. o Vena portă: Transportă sângele de la organele digestive către ficat, unde se face procesarea substanțelor din sânge. o Venele iliace comune: Acestea se formează prin unirea venelor iliace externe și interne și duc sângele spre vena cavă inferioară. Sistemul Venos al Membrului Superior: Venele membrelor superioare sunt de asemenea împărțite în vene profunde și superficiale, iar drenează sângele din mâini, brațe și umeri. Venele profunde: Însoțesc arterele, iar traiectul lor urmează același curs ca și arterele aferente. Venele superficiale: Se află deasupra fasciei musculare și sunt mai vizibile. Acestea se colectează în venoasele mai mari, cum ar fi vena cefalică și vena bazilică, care se unesc pentru a forma vena axilară. Sistemul Venos al Membrului Inferior: La fel ca și la membrul superior, venele membrelor inferioare sunt de două tipuri: profunde și superficiale. Venele profunde: Acestea urmează arterele și colectează sângele de la extremitățile inferioare. Venele superficiale: Acestea sunt situate sub piele și se unesc formând vene mari cum ar fi vena safenă mare (internă) și vena safenă mică (externă). Vena safenă mare duce sângele de la partea internă a piciorului până în vena femurală, iar vena safenă mică se varsă în vena poplitee. Aceste descrieri detaliate ale circulației pulmonare și ale sistemului venos evidențiază importanța transportului eficient al sângelui în întregul corp și în special în zonele de oxigenare ale sângelui, cum ar fi plămânii. Aparatul Digestiv Aparatul digestiv este format dintr-o serie de organe care lucrează împreună pentru a îndeplini funcțiile principale de digestie și absorbție a alimentelor. În plus, acest aparat se ocupă de transportul și depozitarea alimentelor, de modificarea acestora prin procese fizice și chimice, obținându-se astfel factorii nutritivi, care sunt ulterior absorbiți, iar resturile neabsorbabile sunt excretate. Aparatul digestiv este compus din: 1. Tubul digestiv – canalul principal pentru procesul digestiv. 2. Glandele anexe – glande care ajută la digestie, precum glandele salivare, ficatul și pancreasul. Tubul Digestiv Tubul digestiv, cunoscut și sub denumirea de tract digestiv sau canal alimentar, este un conduct lung de aproximativ 10-12 metri. Acesta comunică cu mediul exterior prin două orificii: orificiul bucal la extremitatea sa proximală și orificiul anal la extremitatea distală. Segmentele Tubului Digestiv: Cavitatea bucală Faringele Esofagul Stomacul Intestinul subțire Intestinul gros Glandele Anexe Glandele anexe sunt componente esențiale ale aparatului digestiv, fiind implicate activ în procesele de digestie: Glandele salivare Ficatul Pancreasul Cavitatea Bucală Cavitatea bucală este prima porțiune a tubului digestiv și se află la capătul proximal al acestuia. Ea se extinde de la orificiul bucal anterior, care permite comunicarea cu exteriorul, și ajunge până la istmul bucofaringian, care se deschide în faringe. Caracteristici ale Cavității Bucale: Mărginită anterior de buze (superioare și inferioare) și lateral de obraji. Cele două buze se unesc prin extremitățile laterale, formând comisurile labiale. Este împărțită în două compartimente: 1. Vestibulul bucal – între buze și arcadele dentoalveolare. 2. Cavitatea bucală propriu-zisă – delimitată de arcadele dentoalveolare. Cavitatea bucală are cinci pereți: Perete anterior – corespunde buzelor. Pereți laterali – constituți de obraji. Perete inferior – planșeul cavității bucale. Perete superior – bolta palatină, care include palatul dur și moale. Structura Cavității Bucale: Pereții sunt căptușiți de mucoasa bucală, formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat și un corion, în grosimea căruia se află glandele salivare. Mucoasa bucală continuă cu mucoasa nazală, între ele aflându-se vălul palatin. Lueta (omusorul) atârnă de mijlocul vălului palatin, iar în lateral se află stâlpii vălului palatin, care delimitează lojile amigdaliene, ce adăpostesc amigdalele palatine. Dinții Dinții sunt organe dure, de culoare albicioasă, situate în alveolele dentare ale celor două maxilare. Ei fac parte din aparatul dento-maxilar. Dentițiile: 1. Dentiția temporară (de lapte) – alcătuită din 20 de dinți și prezentă în copilărie. 2. Dentiția permanentă – alcătuită din 32 de dinți (16+16) și apare în adolescență. Clasificarea dinților: 8 incisivi 4 canini 8 premolari 12 molari Componentele dinților: Rădăcina – partea fixată în alveolă. Coroana – partea vizibilă, aflată deasupra alveolei. Gâtul (coletul) – regiunea de tranziție între rădăcină și coroană. Limba Limba este un organ musculo-membranos de formă conică, situat pe planșeul cavității bucale. Ea este fixată prin rădăcină de osul hioid, mandibulă și epiglotă, iar corpul și vârful sunt mobile. Rolul Limbii: Contribuie la masticație, supt și deglutiție. Este implicată în simțul gustului prin receptorii gustativi. Participă la fonație, ajutând la articularea cuvintelor. Structura Limbii: Mucoasa linguală are o structură similară mucoasei bucale și acoperă stratul muscular. La suprafața feței superioare se află papilele linguale, care au rol gustativ. În mijlocul feței inferioare se află frâul limbii. Faringele Faringele este un conduct musculo-membranos care face legătura între calea respiratorie și cea alimentară. Se află anterior față de coloana vertebrală cervicală și posterior față de cavitățile nazale și bucale. Caracteristici ale Faringelui: Se întinde în sus până la baza craniului și în jos se continuă cu laringele și esofagul. Are forma unei pâlnii incomplete, cu peretele anterior lipsă. Este împărțit în trei etaje: 1. Nazofaringele – partea superioară, situată în spatele cavităților nazale. Pe pereții laterali se află orificiile trompei lui Eustachio și amigdala faringiană. 2. Orofaringele – partea mijlocie, situată în spatele cavității bucale. Conține amigdalele palatine. 3. Laringofaringele – partea inferioară, situată înaintea laringelui, și conține aditus laringis (orificiul faringian al laringelui). ESOFAGUL Esofagul este un conduct musculo-membranos, având o lungime de aproximativ 25-30 cm, care facilitează trecerea alimentelor din faringe către stomac. Este împărțit în trei segmente distincte: 1. Porţiunea cervicală – Este situată în gât și vine în raport anterior cu traheea, lateral cu lobii tiroidieni și arterele carotide, iar posterior cu coloana vertebrală. La nivelul cartilajului cricoid, esofagul prezintă o îngustare cunoscută sub denumirea de strâmtoarea cricoidiană. 2. Porţiunea toracală – Se află în torace și are raporturi complexe cu structuri majore. Anterior se află segmentul toracic al traheei și bronhia stângă, iar posterior cu aorta. Există două îngustări importante în acest segment: una bronho-aortică, determinată de presiunea aortei și a bronhiei stângi, și o strâmtoare diafragmatică, la nivelul hiatusului esofagian. Este localizat în mediastinul posterior. 3. Porţiunea abdominală – Această porțiune se află sub diafragm și se continuă cu cardia stomacului, fiind ultima parte a esofagului. MEDIASTINUL Mediastinul reprezintă regiunea centrală a toracelui, situată între plămâni, care conține structuri vitale, precum inimă, esofag, trahee și vase mari de sânge. Topografic, mediastinul este delimitat astfel: Anterior: Sternul și cartilajele costale. Posterior: Coloana vertebrală, inclusiv articulațiile costovertebrale. Lateral: Pleurele mediastinale. Superior: Marginile superioare ale vertebrei toracice T1 și marginea superioară a manubriului sternal. Inferior: Diafragmul. Mediastinul este împărțit în trei regiuni și nouă zone, în funcție de planurile frontale și orizontale. De asemenea, mediastinul este împărțit în regiuni distincte: 1. Mediastinul anterior – Se află între stern și planul pretraheal, având etaje ce includ timusul, arcul aortic și nervii majori. 2. Mediastinul mijlociu – Conține traheea și ganglionii paratraheali. 3. Mediastinul posterior – Reprezentat în principal de esofagul toracic și nervii vagi, și conține ganglionii juxtaesofagieni și plexuri nervoase care participă la reglarea funcțiilor esofagului. STOMACUL Stomacul este porțiunea cea mai dilatată a tubului digestiv, situată intraperitoneal, în etajul supramezocolic. Este un organ de formă „J”, având un volum mediu de 1300 cm³ și dimensiuni de aproximativ 25 cm lungime, 10 cm lățime și 8 cm grosime. Stomacul este împărțit în trei porțiuni: 1. Fundul gastric – Partea superioară, de formă arcuită, care nu se umple cu alimente, fiind un spațiu rezervor pentru aer. 2. Corpul gastric – Partea mediană a stomacului, unde au loc procesele principale de digestie. 3. Porţiunea pilorică – Se află la nivelul inferior, fiind împărțită în două segmente: antrul piloric și canalul piloric. Stomacul prezintă două fețe (anterioară și posterioară) și două margini curbilinii – mica curbură, cu concavitatea orientată spre dreapta, și marea curbură, cu convexitatea orientată spre stânga. STRUCTURA STOMACULUI Peretele stomacului este constituit din patru tunici clasice: 1. Tunica seroasă – Este formată din peritoneul visceral, care acoperă majoritatea stomacului, exceptând o zonă de pe fața posterioară a fundului, unde stomacul aderă la diafragm. 2. Tunica musculară – Este compusă din trei straturi de fibre musculare netede: un strat longitudinal extern, un strat circular mijlociu și un strat intern de fibre oblice, care facilitează mișcările de amestecare și peristaltismul. 3. Tunica submucoasă – Stratul care conține vase de sânge și nervi. 4. Tunica mucoasă – Prezintă numeroase pliuri care permit expansiunea stomacului. Epiteliul este columnar și secreta mucus, protejând mucoasa de efectele acidului gastric. VASE ŞI NERVI Stomacul primește sânge prin mai multe artere care provin din trunchiul celiac: Artera gastrică stângă – Se anastomozează cu artera gastrică dreaptă de-a lungul micii curburi. Artera gastroepiploică dreaptă și stângă – Se anastomozează de-a lungul marii curburi. Arterele gastrice scurte – Se ramifică din artera splenică. Vasele venoase sunt drenate în sistemul venos port hepatic, iar limfaticele formează o rețea submucoasă și subseroasă, drenându-se în limfonodulii de pe mică și mare curbură. Inervația stomacului provine din plexul solar și include fibre simpatice și parasimpatice. Aceste fibre formează plexuri nervoase importante, cum ar fi plexul Meissner din submucoasă și plexul Auerbach din peretele muscular. INTESTINUL SUBŢIRE Intestinul subţire este cel mai lung segment al tubului digestiv, având o lungime de aproximativ 5-6 metri. Acesta se întinde de la sfincterul piloric până la valvula ileo-cecală și prezintă un calibru care variază de la 3-4 cm la început, până la 2-3 cm în apropierea terminației. Este împărțit în două părți principale: 1. Duodenul: o Este segmentul fix al intestinului subțire, având o lungime de 25-30 cm. Are forma unei potcoave și se întinde de la pilor până la unghiul duodeno- jejunal. o În concavitatea sa se află capul pancreasului. o La nivelul duodenului se deschid canalul pancreatic principal (Wirsung) și canalul coledoc, formând ampula Vater. Un alt canal pancreatic, accesoriu (Santorini), se deschide mai sus. 2. Jejun-ileonul (intestinul mezenterial): o Este porțiunea cea mai lungă a intestinului subțire, care începe la unghiul duodeno-jejunal și se termină la valvula ileo-cecală. o Jejunul și ileonul sunt susținute de un mezou (mezenterul), care le conferă mobilitate. o În jejun-ileon se găsesc 14-16 flexuri denumite anse intestinale. Primele sunt orizontale, caracterizând jejunul, iar ultimele sunt verticale, caracterizând ileonul. o Ileonul se deschide în intestinul gros (cec) prin orificiul ileo-cecal, prevăzut cu valva ileo-cecală, situat în fosa iliacă dreaptă. STRUCTURA INTESTINULUI SUBŢIRE Peretele intestinului subțire este format din patru tunici: 1. Tunica seroasă: o Este constituită din peritoneul visceral. În porțiunea posterioară, peritoneul formează mezenterul, care asigură fixarea și mobilitatea  intestinului. Acest mezou conține vase sanguine, limfatice și fibre nervoase. 2. Tunica musculară: o Este formată din două straturi: un strat longitudinal extern și un strat circular intern. În grosimea acestei tunici se află plexul nervos Auerbach. 3. Tunica submucoasă: o Este alcătuită din țesut conjunctiv, vase de sânge și plexul nervos Meissner. La nivelul duodenului, există glande speciale numite glandele Brunner, care secretă mucus alcalin pentru protejarea mucoasei. 4. Tunica mucoasă: o Este căptușită cu un epiteliu columnar simplu, care prezintă microvili la polul luminal, formând marginea în perie sau platoul striat. În corion se găsesc chiliferul central și vasele de sânge. o Mucoasa intestinală prezintă valvule conivente Kerkring, care măresc suprafața de absorbție, iar pe aceste valvule se află vilozitățile intestinale care pot avea formă conică, cilindrică sau lamelară. o Mucoasa conține și formațiuni limfoide, cum ar fi plăcile Peyer, ce ajută în apărarea imunitară. VASE ŞI NERVI Duodenul este vascularizat de ramuri din: o Artera gastro-duodenală din artera hepatică o Artera pancreatico-duodenală superioară și inferioară din artera mezenterică superioară Jejun-ileonul este irigat de arterele jejunale și ileale, ramuri ale arterei mezenterice superioare. Sângele venos este drenat prin vena mezenterică superioară, care face parte din sistemul venei porte. INTESTINUL GROS Intestinul gros este segmentul terminal al tubului digestiv, având o lungime de aproximativ 1,6 metri. Acesta se deschide la exterior prin orificiul anal și are un diametru de 7 cm la început, care scade la 3-3,5 cm în porțiunea terminală. Intestinul gros înconjoară intestinul subțire sub forma unui "U" răsturnat (cadrul colic) și este împărțit în trei porțiuni principale: 1. Cecul: o Este porțiunea dilatată situată în fosa iliacă dreaptă, terminându-se cu apendicele vermiform, o formațiune rudimentară de 6-10 cm. 2. Colonul: o Este porțiunea cea mai lungă a intestinului gros, având 1,5 metri. Colonul se împart în patru segmente: § Colonul ascendent (până la unghiul hepatic) § Colonul transvers (între unghiul hepatic și unghiul splenic) § Colonul descendent (din unghiul splenic până la fosa iliacă stângă) § Colonul sigmoid (forma literei „S”) o Lumenul colonului prezintă plici semilunare și haustre (boseluri), care sunt cauzate de contracțiile teniilor musculare care sunt mai scurte decât colonul. 3. Rectul: o Este porțiunea terminală a intestinului gros, având o lungime de 15-20 cm și un calibru neuniform. Este împărțit în două porțiuni: § Ampula rectală (dilatația rectului) § Canalul anal, care prezintă regiunea hemoroidală. o Rectul se termină cu orificiul anal. STRUCTURA RECTULUI 1. Tunica seroasă: o Peritoneul visceral lipsește în porțiunea terminală a rectului. 2. Tunica musculară:  o Este formată din fibre longitudinale externe și circulare interne. Fibrele longitudinale sunt adunate în 3 fâșii numite tenii, care sunt prezente în colonul sigmoid și se răspândesc uniform în rect. 3. Tunica submucoasă: o Mai puțin dezvoltată comparativ cu alte segmente ale intestinului gros. 4. Tunica mucoasă: o Este formată din epiteliu simplu columnar și corion, fără vilozități, dar prezintă pliuri longitudinale și transversale. VASE ŞI NERVI AI INTESTINULUI GROS Arterele intestinului gros: o Artera mezenterică superioară și inferioară pentru cec și colon o Artera hemoroidală mijlocie și inferioară pentru rect. Venele intestinului gros: o Drenate în venele mezenterice superioare și inferioare. Limfaticele intestinului gros: o Formează două rețele: subseroasă și musculară. GLANDELE ANEXE Glandele anexe sunt componente ale aparatului digestiv și intervin în procesul de digestie. Acestea includ: Glandele salivare: Care secretă saliva pentru umectarea alimentelor și începutul procesului de digestie. Ficatul: Care produce bila necesară pentru digestia grăsimilor. Pancreasul exocrin: Care secretă enzime digestive pentru descompunerea alimentelor în intestinul subțire. Această structură complexă ajută la procesul de digestie și absorbție a nutrienților esențiali din alimente. Ficatul: Ficatul este o glandă anexă esențială a sistemului digestiv, situată în partea dreaptă a cavității abdominale, sub diafragmă. Este complet protejat de coaste și are o proiecție specifică pe peretele anterior al trunchiului, vizibilă prin matitatea hepatică. Dimensiuni: Ficatul cântărește între 1.400 și 1.600 grame. Are aproximativ 10 cm pe axul vertical, 15 cm anteroposterior și 20 cm pe axul transversal. Formă și fațete: o Fața diapragmatică este convexă și se află sub diafragmă. o Fața viscerală este plată și se află în contact cu diferite organe abdominale, inclusiv stomacul, rinichii și intestinul gros. o Limita dintre cele două fațete este marcată de o margine anterioară distinctă. Structură și segmente: o Ficatul este împărțit în loburi: lobul drept, lobul stâng, lobul caudat și lobul pătrat. Aceasta împărțire este importantă din punct de vedere anatomic, dar ficatul are o segmentație funcțională mai complexă, bazată pe aportul sangvin și drenajul biliar. Există 8 segmente funcționale, care sunt distribuite astfel: patru segmente în lobul drept, două în lobul stâng, unul în lobul caudat și unul în lobul pătrat. Sistemul de alimentare cu sânge: o Ficatul primește sânge din două surse: artera hepatică proprie, care transportă sânge oxigenat, și vena portă, care aduce sânge bogat în substanțe nutritive din intestin. o Aceste vase pătrund în ficat prin hilul hepatic, unde se ramifică progresiv, alimentând sinusoidele hepatice, care sunt capilare cu perete subțire. Din sinusoide, sângele ajunge la venulele centrolobulare și ulterior la venele suprahepatice, drenând în vena cavă inferioară. Sistemul biliar: o Hepatocitele (celulele ficatului) secretă bila, care se colectează în canaliculi biliari (spații intercelulare între hepatocite). Bila se transportă prin  ductele biliare care se unesc pentru a forma canalul hepatic comun. Acesta se întâlnește cu canalul cistic provenind de la vezicula biliară, formând coledocul care se deschide în duoden la papila duodenală mare. Glandele Salivare: Glandele salivare sunt glande anexe ale cavității bucale care secretă salivă, având roluri esențiale în hidratarea cavității bucale și în procesul digestiv. Acestea sunt grupate în două categorii: 1. Glandele Salivare Majore: o Glanda parotidă: Este situată lateral de mandibulă și are o greutate de aproximativ 15-30 g. Secretă o salivă seroasă, care ajunge în cavitatea bucală prin canalul Stenon, cu deschiderea în dreptul celui de-al doilea molar superior. o Glanda submandibulară: Localizată sub mandibulă, secretă o salivă mixtă, dar predominant seroasă. Saliva este transportată în cavitatea bucală prin canalul Wharton. o Glanda sublinguală: Situată în planșeul bucal, sub mușchiul milohioidian, secretă o salivă mixtă, predominant mucoasă. Aceasta se varsă în cavitatea orală prin canalul Bartholin și prin multiple canale mici numite canalele Rivinius. 2. Glandele Salivare Mici: o Aceste glande sunt dispersate în întreaga cavitate bucală și sunt responsabile de secreția unei salive mucoase, care ajută la protejarea și menținerea umidității mucoasei orale. Ele sunt în număr de aproximativ 600-800 și se deschid prin canale mici direct în cavitatea bucală. Funcția Glandelor Salivare: Saliva produsă de aceste glande are un rol important în digestia inițială a alimentelor, în menținerea sănătății cavității bucale și în protecția mucoaselor împotriva uscăciunii și infecțiilor. De asemenea, saliva conține enzime, cum ar fi amilaza salivară, care ajută la descompunerea carbohidraților din alimente. PANCREASUL Pancreasul este o glandă mixtă cu funcții endocrine și exocrine, fiind adesea comparat cu glandele salivare datorită funcțiilor sale digestive, dar amplasat în cavitatea abdominală. Se află în adâncimea regiunii celiace, situat în fața coloanei vertebrale și în spatele stomacului și micului epiploon, ocupând planul profund al cavității abdominale și întinzându-se spre stânga. Aspectul și dimensiunile: o Culoare: Roz-cenușie sau roșie în timpul activității, cu un aspect lobulat. o Consistență: Ferm-elastică, cu aspect carnos la secțiune (denumirea „pancreas” provine din cuvintele grecești „pan” = tot și „creas” = carne). o Dimensiuni: Lungimea variază între 15 și 20 cm, lățimea între 4 și 5 cm, grosimea între 2 cm și greutatea aproximativă este de 80 g. Structura pancreatică: o Pancreasul este împărțit în patru segmente: capul, istmul, corpul și coada. o Proiecția sa pe peretele abdominal anterior se află la 5-10 cm deasupra ombilicului. CAPUL PANCREASULUI Este cel mai voluminos segment și se află anterior și în dreapta nivelului L1, L2, L3, formând o unitate funcțională cu duodenul. Raporturi: o Marginea superioară se află în raport cu bulbul duodenal și pediculul hepatic, fiind în apropierea arterei gastro-duodenale care se încrucișează cu duodenul D1. o Marginea dreaptă se află în contact cu diferite structuri, iar marginea inferioară face legătura cu părțile D2 și D3. ISTMUL PANCREASULUI Se află pe linia mediană, la dreapta unghiului duodeno-jejunal. Se intersectează cu originea arterei gastro-duodenale (AGD) și artelele hepatice și splenice.  În partea inferioară, face raport cu vasele mezenterice superioare. CORPUL PANCREASULUI Se află supramezocolic și are o formă prismatică. Raporturi: o Fața anterioară se află în contact cu fața posterioară a stomacului. o Fața posterioară se află în raport cu aorta abdominală, plexul celiac, vena renală stângă, glanda suprarenală stângă și rinichiul stâng. o Marginea inferioară este în contact cu duodenul și mezocolonul transvers, având artera pancreatică inferioară în apropiere. COADA PANCREASULUI Este segmentul intraperitoneal, situat în grosimea epiploonului pancreatico- splenic. Este flancată de artera splenică și se află anterior arterelor gastro-epiploica stângă și vaselor scurte. CANALELE EXCRETORII PANCREATICE Canalul pancreatic principal (Wirsung): o Este drept în corp și coadă și traversează întreaga glandă. o În cap, emite un canal secundar (canalul Santorini) care drenează partea superioară a capului pancreasului. Canalul Wirsung se deschide fie separat, fie în comun cu coledocul, în papila lui Vater (D2). Canalul Santorini: o Drenează partea superioară a capului pancreatic și se deschide în caruncula mică. o Este mai superficial decât canalul Wirsung și este considerat un canal accesoriu. VASCULARIZAȚIA PANCREASULUI La nivelul capului, pancreasul este vascularizat de ramuri din artera pancreatico-duodenală:  o Arcada superioară: Ramuri din artera gastro-duodenală se anastomozează cu ramuri din artera mezenterică superioară. o Arcada inferioară: Ramuri din artera pancreatico-duodenală inferioară dreaptă se anastomozează cu cele din artera mezenterică superioară. o Arcada a 3-a: Provine din artera pancreatica dorsala, cu origine în artera splenică, trunchiul celiac sau artera hepatică. VENELE PANCREASULUI Vena pancreatico-duodenală dreaptă se varsă pe flancul drept al venei porte. Vena pancreatico-duodenală inferioară stângă se varsă pe fața posterioară a trunchiului mezenteric superior. Vena pancreatico-duodenală inferioară dreaptă se unește cu vena gastro- epiploică dreaptă și cu vena colică dreaptă superioară. LINFATICELE PANCREASULUI Lichidul limfatic din capul pancreasului se drenează spre ganglionii subpancreatici, localizați la marginea inferioară a corpului. Corpul și coada pancreasului se drenază către ganglionii subpilorici. RINICHIUL ȘI CĂILE EXCRETOARE ALE URINII Rinichii sunt organe vitale pentru filtrarea și eliminarea substanțelor deșeuri din organism prin formarea și eliminarea urinei. Rinichii fac parte din sistemul urinar și sunt acompaniați de căile excretoare, care includ: 1. Calicele renale: Conectează rinichiul cu bazinetul renal. 2. Bazinetul renal: Colectează urina produsă de rinichi și o transportă prin ureter către vezica urinară. Funcții: Rinichii filtrează sângele și elimină produsele de catabolism sub formă de urină. Căile excretoare sunt responsabile pentru transportul și eliminarea urinei din organism. Rinichii și căile excretoare sunt esențiale pentru menținerea echilibrului intern al organismului și pentru reglarea presiunii sanguine. RINICHIUL Rinichiul este un organ pereche, având ca principală funcție producerea urinei. Este situat în cavitatea abdominală retroperitoneal, în fosa lombodiafragmatică, de o parte și de alta a coloanei vertebrale. Topografie Poziționare: Rinichii sunt localizați în cavitatea abdominală, retroperitoneal, având un raport direct cu peretele posterior al trunchiului, la nivelul coastei a XII-a pe fața posterioară. Coordonate superioare: Nivelul superior al rinichiului se află la nivelul vertebrelor T11, iar cel inferior la nivelul L2-L3. Poziție diferențiată: o Rinichiul drept este situat mai jos cu aproximativ 1-2 cm față de rinichiul stâng, din cauza prezenței ficatului. o Rinichiul stâng se află în apropierea splinei, pancreasului și stomacului, fiind separat de acestea prin peritoneul parietal. o Rinichiul drept este în vecinătatea anselelor intestinale, colonului ascendent, ficatului și duodenului. Structura externă: Formă: Rinichiul are o formă caracteristică de bob de fasole, cu dimensiuni de aproximativ 10-12 cm lungime, 5-6 cm lățime și 3-4 cm grosime, având o greutate de aproximativ 120-150 g. Culoare: Brun-roșcată. Fețe și margini: o Prezintă două fețe: una anterioară și una posterioară. o Două margini: o margine laterală convexă și o margine mediană concavă. o Hilul renal: Pe marginea mediană se află o incizură numită hil, unde se inseră pediculul renal (artera și vena renală, nervii și limfaticele). Structura internă: 1. Capsula fibroasă: La exterior, rinichiul este acoperit de o capsulă fibroasă, sub care se află parenchimul renal. 2. Parenchimul renal: o Zona corticală: Zona periferică, cu aspect granular și mai deschisă la culoare. o Zona medulară: Se află la adâncime, având o culoare mai roșie, și este alcătuită din 8-15 piramide renale Malpighi, care se deschid spre sinusul renal prin papile. o Piramidele Malpighi: Acestea au o bază orientată spre corticală și un vârf spre sinusul renal. Între piramidele Malpighi se află coloane de substanță corticală numite columnele renale Bertin. 3. Striațiile longitudinale: Striațiile din zona medulară sunt canale renale (tubii renali Bellini). 4. Piramidele Ferrein: Deasupra piramidelor Malpighi, aceste structuri sunt implicate în formarea labirintului cortical. Lobi și lobuli: Rinichiul este structurat în lobi și lobuli, având ca unitate morfofuncțională nefronul, care este alcătuit din: Corpusculul renal Malpighi: Combină glomerulul și capsula Bowman. Tubul urinifer: Format din 3 segmente: 1. Tubul contort proximal 2. Ansa Henle 3. Tubul contort distal (care se deschide într-un tub colector Bellini) Fiecare rinichi conține aproximativ 1 milion de nefroni. Vascularizația: Arterele: Artera renală se divide în 4 ramuri prepielice și una retropielică, care ajung la nivelul coloanelor Bertin și se împart în arterele interlobare. Acestea ajung până la limita dintre medulară și corticală, dând naștere arterelor arcuate.  La nivelul corticalei, arterele interlobulare se ramifică în arteriola aferentă, care pătrunde în capsula Bowman și capilarizează glomerulul. La capătul terminal, se formează arteriola eferentă care, după ce părăsește capsula, se capilarizează din nou în tubii renali și în ansa Henle. Venele: Venele se formează din rețeaua capilară și urmează sistemul arterial, având vene interlobulare care se reunesc în vene arcuate. La marginea corticală/medulară, venele interlobare se află în coloanele Bertin și se drenază în vena renală, care se varsă în vena cavă inferioară. Limfaticele: Limfaticele sunt superficiale și profunde, drenând în ganglionii hilari și lombari. Inervația: Rinichiul beneficiază de o inervație dublă: o Simpatică: Provine din măduva T4-L4 și ajunge la rinichi prin nervii splanhnici. o Parasimpatică: Provine din fibrele nervului vag, via plexul celiac. CĂILE EXCRETOARE ALE URINII Urină este eliminată din rinichi printr-o serie de structuri care formează un sistem excretor: 1. Calicele mici: o Tuburi musculo-membranoase situate în sinusul renal care se unesc cu alte calice similare pentru a forma calicele mari. 2. Calicele mari: o Se formează prin unirea calicelor mici și se află în sinusul renal. 3. Pelvisul renal (Bazinetul renal): o O structură musculo-membranoasă dilatată care formează o pâlnie turtită, cu baza la confluența calicelor mari și vârful corespunzând ureterului.  4. Ureterul: o Un tub lung de aproximativ 25-30 cm care face legătura între pelvisul renal și vezica urinară. o Se află în raport cu peretele posterior al abdomenului și coboară spre micul bazin, unde se