Materie Geopolitica - PDF

Materie Geopolitică Definiții geopolitică: Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaţionale în ansamblu. Doctrină social-politică, a...

Materie Geopolitică Definiții geopolitică: Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaţionale în ansamblu. Doctrină social-politică, apărută la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, care susține că politica unui stat este determinată de situarea sa geografică. Doctrină social-politică neștiințifică retrogradă, care în explicarea fenomenelor sociale și politice atribuie un rol primordial factorilor geografici și demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste a spațiului vital și al rasismului. Teorie pseudoștiințifică fascistă care pretinde că relațiile social-economice și evoluția unui stat ar fi determinate exclusiv de factorii geografici; această teorie caută să dea o motivare politicii de acaparare a imperialiștilor și să justifice pretențiile lor la dominația mondială. The word geopolitics was originally coined by the Swedish political scientist Rudolf Kjellen about the turn of the 20th century, and its use spread throughout Europe in the period between World Wars I and II (1918–39). Karl Haushofer - „știința care se ocupă de analiza statului din punct de vedere al instinctului lui de expansiune, izvorât dintr-un complex de temeiuri mai ales geografic”, iar dintr-un alt unghi, Haushofer, caracterizează geopolitica drept „știința despre formele de viață politice în spațiile de viață naturale, ce se străduiește să înțeleagă dependența lor geografică și condiționarea lor de-a lungul mișcării istorice.” Ion Conea - „modelul politic planetar” adică „jocul politic dintre state”. Astfel, geopolitica reprezintă „expresia politică a unui ansamblu de elemente geografice care converg în ea.”. Hans Weigert- Geopolitica este: “aplicarea principiilor geografice..în jocul dorinţei de putere”; Eva Taylor: “geografie politică încărcată de emoţie şi, ca urmare, cuprizând, implicit ori explicit, o chemare la acţiune”; P.Taylor: “Limbajul curent distinge Geopolitica ca fiind disciplina ce tratează rivalitatea între două mari puteri (puteri central sau puteri emergente din semi-periferie) şi imperialismul ca dominaţie exercitată de Statele puternice (ale centrului) asupra Statelor slabe (de la periferie)..În spaţiu, Geopolitica este asociată relaţiilor Est-Vest şi imperialismului relaţiilor Nord-Sud.” Hervé Coutau-Begarié: “Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece aceşti doi termeni nu acoperă o realitate; geopolitica şi geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de abordare a acesteia. Într- adevăr, este vorba despre o metodă, despre un mod de raţionament; nu se poate, deci, afirma că un anume eveniment aparţine geopoliticii; în schimb, se poate aforma că un anume eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce ţin de geopolitică şi geostrategie.” Școli geopolitice: Curentul geodeterminist, ce acordă mediului geografic rolul de factor determinant în dezvoltarea societăţii, dezvoltat mai ales de şcoala germană (teoria statului organic, teoria spaţiului vital). Curentul geodeterminist- Friederich Ratzel (1844-1904): elementele esenţiale de analiză ale statului, legi de expansiune ale statului (1897), teoria statului organic - Rudolf Kjellén (1864-1922): introduce termenul de „geopolitică” (1900), sistematizarea analizei statului (1916) - Karl Haushofer (1869-1947): puteri continentale / puteri maritime, teoria spaţiului vital, frontiere în mişcare, teoria pan-ideilor (pan-regiunilor) (1897). Curentul geostrategic, orientat spre planificarea spaţială a acţiunilor militare, menite să asigure o cât mai bună securitate (apărare) a unui stat. Această orientare a fost dezvoltată cu precădere de şcoala geopolitică anglo-americană (teoria puterii maritime, teoria puterii continentale, teoria ţărmurilor, teoria puterii aeriene, teoria spaţiilor globale). Curentul geostrategic - Halford John MacKinder (1861-1947): geostrategia, pivotul geografic al istoriei (1904), teoria Heartland-ului (1919), Alfred T. Mahan (1840-1914), teoria puterii maritime (1890) - Nicholas John Spykman (1893-1943): teoria Rimland-ului (1944) - Alexander P. de Seversky: teoria puterii aeriene (1942) - Saul B. Cohen: teoria spaţiilor globale (1973) - Zbigniew Brzezinski: imperativele geostrategice ale S.U.A., geostrategia pentru Eurasia - Samuel Huntington: neatlantismul, ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale - Francis Fukuyama: teoria convergenţei. Școala germană: Friedrich Ratzel este aproape unanim considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, cel care i-a conturat conceptele operaţionale de bază ce se regăsesc şi astăzi în dezbaterile de profil, Ratzel nu a pronunţat niciodată cuvântul geopolitică. El a operat cu termenul de geografie politică. Fiind la origine de formaţie biolog, Ratzel a pornit în analiza sa de la analogia dintre sistemele biologice şi cele politice, concepând statul după modelul structurii celulare, alcătuit dintr-un nucleu, denumit punct central (mittelpunkt); spaţiu, similar citoplasmei din structura celulară şi un organism periferic (graniţa), corespunzător membranei celulare. Funcţionarea statului era în viziunea sa similară cu cea a unui pulsar: de puterea şi vitalitatea mittelpunkt-ului depinzând mărimea suprafeţei şi configuraţia graniţei. Fiecare stat ar avea, în acest model de evoluţie, o tendinţă „naturală” de expansiune, asemănătoare creşterii organismelor vii, tendinţă determinată şi condiţionată de creşterea populaţiei. Mittelpunkt-ul: este centrul spaţial, nucleul etno-politic al statului, Graniţa: dă formă statului statului şi este produsul expansiunii centrului său, Periferiile: orbitează în jurul mittelpunkt-ului statelor puternice, Spaţiul vital: distanţa dintre mittelpunkt şi periferii este controlată prin mijloace militare, comerciale, spirituale. Spaţiul vital asigură dezvoltarea mai departe a centrului statului puternic. Când suprafaţa statului este locuită fie de un număr prea mare fie, dimpotrivă, de o populaţie prea redusă, apare o discordanţă antropogeografică ceea ce determină o colonizare externă, adică o colonizare dincolo de graniţele statului, dinspre teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat, deoarece spaţiile subpopulate atrag cu o „putere fizică” populaţia din spaţiile suprapopulate. Ex: granița ruso-chineză. „Un popor creşte prin aceea că-şi măreşte numărul, o ţară prin aceea că-şi măreşte teritoriul. Întrucât unui popor în creştere îi trebuie teritoriu nou, el creşte peste marginile ţării. Mai întâi el valorifică în interior, pentru sine şi pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvăleşte în afară şi apar toate acele forme ale creşterii spaţiale…care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare”. „Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroşi, se apropie unii de alţii, se încaieră şi se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spaţiu nou pentru colonizare”. Aceste idei au contribuit decisiv la „fundamentarea ştiinţifică” a politicii imperialiste a Germaniei din prima jumătate a secolului trecut, politică ce a stat la baza celor două conflagraţii mondiale, iar pe de altă parte au au fost intens criticate, generând şi amplificând, curentul geopolitic defensiv promovat de alte şcoli geopolitice. Şi nu în ultimul rând, aceste abordări au generat „anatemizarea” geopoliticii în ansamblul său, ce a caracterizat perioada postbelică, când geopolitica devenise sinonimă cu nazismul şi imperialismul în general. Pentru Ratzel „densitatea mare a poporului înseamnă cultură”, existând o interdependenţă între marile focare de cultură ale lumii şi zonele de maximă presiune antropică. Valoarea unor mări şi oceane se schimbă şi ea în funcţie de mărimea, importanţa ţărilor care le străjuiesc. Potrivit concepţiei lui Ratzel, statul ia naştere în jurul unui Mittelpunkt, care concentrează energia şi forţa unui popor. Din acest centru vital al statului pornesc, în cercuri concentrice, unde de energie şi vitalitate care acoperă întregul teritoriu naţional. Ultimul cerc este reprezentat de graniţa statului respectiv. Graniţa, spune Ratzel, „este un produs al mişcării”, este „periferia teritoriului statal, economic şi a poporului”, organul cel mai sensibil unde se poate detecta starea de sănătate a statului. La graniţă se poate măsura cel mai bine intensitatea pulsarilor economici, culturali, comunicaţionali emişi de Mittelpunkt. Graniţa nu este o linie fixă, chiar dacă ea este consacrată prin tratate şi înţelegeri internaţionale. Ea se află în expansiune dacă intensitatea pulsarilor este mare, după cum poate fi în retragere dacă această intensitate se află în scădere. Ratzel a formulat o serie de legi ce exprimă importanţa şi rolul acestora în creşterea, dezvoltarea şi funcţionarea statului, ca sistem: 1. Spaţiul unui stat creşte pe măsura creşterii culturii sale; 2. Creşterea spaţială a statelor este însoţită şi de alte manifestări ale dezvoltării acestora, cum sunt forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere de activitate; 3. Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unor unităţi politice cu o importanţă mai redusă; 4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi serveşte drept martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în organismul său; 5. În creşterea sa, statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător, cu funcţie geostrategică: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bogate în diferite resurse naturale etc; 6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate (slab dezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate; 7. Tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine prin înglobarea de noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru „state mari”. Rudolf Kjellén are meritul de a se impune în mediile ştiinţifice prin introducerea termenului de Geopolitică. Considera geopolitica drept știință autonomă, formată din cinci componente de bază: - topopolitica (ce studiază aşezarea, fizionomia şi configuraţia statului); - ecopolitica (ce se ocupă cu economia statului); - demopolitica (ce analizează statul din perspectivă demografică); - sociopolitica (ce se ocupă cu analiza statului din punct de vedere social) şi - kratopolitica (ce analizează statul ca formă de guvernământ). Vocaţia statelor mici, în „epoca marilor puteri” este de a se interpune între acestea (state tampon). Pentru a supravieţui, acestea trebuie să promoveze fie o politică de echilibru, fie să devină „satelitul” unei mari puteri, sau să dispară. În opinia sa, Germania a manifestat o sete de spaţiu justificată de existenţa unui popor numeros, iar poporul german aparţinea unei rase superioare, care justifică rolul său de cucerire şi dominare a lumii occidentale. Acesta este şi motivul pentru care Kjellén a fost adoptat de geopolitica germană. Karl Haushofer avut inițiativa de a înființa revista „Zeitschrift für Geopolitik” (1924). Școala lui Haushofer devenind doctrină de stat în Germania nazistă şi influenţând puternic şi formarea unei concepţii geopolitice atât în Italia, care avea ca temă centrală transformarea Mării Mediterane în „Mare Nostrum”, după modelul Imperiului Roman, cât şi în Japonia, care a preluat, pentru a-şi justifica expansiunea asiatică, concepţia „spaţiului vital”. De altfel, multă vreme Haushofer a fost identificat cu geopolitica germană, iar geopolitica germană interbelică cu nazismul; mai mult, însuşi geopolitica în ansamblul său a fost ulterior proscrisă şi redusă la imperialism sau chiar rasism. Haushofer a pus teoria „spaţiului vital”, preluată de la Ratzel, fiind convins că situaţia dificilă a Germaniei după Primul Război Mondial se datora lipsei de spaţiu. Stabilind o relaţie directă între populaţia şi teritoriul locuit, Haushofer ajunge la concluzia că, în mod logic, populaţia unei naţiuni, cum era Germania, trebuia să se extindă până la atingerea spaţiului cel mai optim, chiar şi prin recurgerea la război. Prin urmare şi politica externă a statului va trebui să ţină seamă de cerinţele natural-geografice, demografice, economice sau culturale ale spaţiului vital. In acest context, el lansează ideea frontierelor în mişcare, care rezultă din tendinţa de expansiune a statelor mari. Această concepţie expansionistă derivă din însuşi modul în care s-a născut şi s-a dezvoltat geopolitica germană: dintr-o puternică frustrare, ca acţiune de ripostă, de protest împotriva a ceea ce se întâmplase până atunci, considerate de autor ca fiind de inspiraţie anglo-americană. Haushofer propune un „bloc continental” reprezentat de axa Berlin – Moscova – Tokyo. Haushofer subliniază că prima condiţie pentru viabilitatea unei confederaţii de state europene este „obligaţia de a respecta drepturile naţionale interne ale tuturor membrilor săi, fără nici o formă de opresiune naţională, de a recunoaşte dreptul fundamental al fiecărui european de a vorbi limba care corespunde sufletului poporului său”. O Pan-Europă nu este posibilă, concluzionează autorul, decât dacă „se abţine de la orice opresiune lingvistică” şi dacă lasă fiecărui popor dreptul de a trăi într-o manieră proprie. Carl Schmitt a promovat conceptele de marele spaţiu (grossraum), stat total, război total, duşman total, partizan. Școala anglo-americană: Halford John MacKinder a susținut că istoria universală şi politica mondială au fost puternic influenţate de imensul spaţiu din interiorul Eurasiei, iar dominarea acestuia reprezintă fundamentul oricărei încercări de dominare a lumii. Concepţia lui MacKinder organizează spaţiul planetar într-un sistem de cercuri concentrice, în centrul cărora se află „axa geografică a istoriei” (pivot area) sau „inima lumii” (heartland). Spre exterior urmează „semicercul interior”, care se suprapune pe spaţiul litoral al continentului eurasiatic, caracterizat prin dezvoltarea cea mai intensă a civilizaţiei, urmat de „semicercul exterior sau insular”. În funcţie de acest sistem, MacKinder stabileşte trei condiţii, trei reguli pentru dominarea zonei pivot şi, apoi, a întregii lumi, lansând o formulă care a devenit legitate geopolitică: Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartlandul; Cine stăpâneşte heartlandul conduce „Insula lumii” (Europa, Asia şi Africa); Cine conduce „Insula lumii” (World Island) stăpâneşte lumea. „Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că ea este cea mai mare putere de uscat, mai mult va fi puterea care ocupă poziţia de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă de pe pământ şi pentru prima dată în istorie este ocupat de o forţă militară care îşi este suficientă atât din punct de vedere al cantităţii cât şi al calităţii”. MacKinder se opunea constituirii unei alianţe strategice între Rusia şi Germania. Temerea sa era generată de o eventuală apropiere dintre statele axiale, ceea ce ar fi reprezentat un pericol la adresa puterii Marii Britanii. Ca modalitate de prevenire a constituirii unei asemenea axe, MacKinder preconiza intensificarea relaţiilor de bună colaborare dintre Marea Britanie şi Rusia. Alfred T. Mahan: în urma unei evaluări făcute de Mahan, S.U.A. achiziţionează Canalul Panama (1903), pe care îl deschide pentru navigaţie în 1914. El demonstrează avantajele de care beneficiau puterile maritime în raport de cele continentale, prin controlul rutelor de transport şi prin condiţiile oferite de natură în a preîntâmpina agresiunile, arătând că S.U.A. nu se pot baza doar pe protecţia conferită de distanţe. În acest context, autorul american atrage atenţia asupra cerinţei construirii unui canal care să traverseze istmul dintre cele două Americi. Pentru asigurarea securităţii acestuia, era necesar ca S.U.A. să deţină superioritate navală atât în Caraibe cât şi în Estul Pacificului. Astfel, în urma războiului hispano-american din 1898, încheiat cu Pacea de la Paris (10.12.1898), S.U.A. anexează insulele Filipine, Puerto Rico, Guam şi îşi extind controlul asupra Cubei, insulelor Hawaii şi a zonei Canalului Panama, confirmându-se astfel, la nivel politic, liniile directoare ale strategiei Mahan. Opera lui Mahan ar putea fi caracterizată drept o pledoarie pentru construirea de către S.U.A. a unei puternice flote navale, indispensabile noului său statut de mare putere. Prin aceasta se urmărea extinderea frontierelor defensive până la malul opus al oceanelor care udau ţărmurile americane, prin instalarea unor baze strategice în insulele din Atlantic şi Pacific şi controlul bazinului Caraibelor şi în special a Istmului Panama, adică ceea ce Mahan numea construirea unui „imperiu al oceanului”. În viziunea autorului american, pentru a deveni o mare putere, o ţară trebuie să îndeplinească trei condiţii: -Să se învecineze pe o lungime considerabilă cu oceanul planetar sau să aibă acces la acesta printr-o mare deschisă spre oceanul planetar, -Să nu aibă în vecinătatea imediată state puternice, -Să dispună de o capacitate navală şi de un potenţial militar ridicat al flotei marine. In consecinţă, dacă S.U.A. doresc să se substituie Marii Britanii ca putere oceanică, acestea trebuie să-şi completeze poziţia geografică cu o flotă maritimă de prim rang. Esenţa acestei strategii, denumită „Politica Anaconda”, constă în încercuirea masei continentale euroasiatice, pentru a împiedica o posibilă alianţă între Germania şi Rusia, eventual şi Japonia. Autorul considera că principalul instrument al „puterii maritime” este comerţul maritim, iar garantul asigurării comerţului este flota militară maritimă. Mai mult, el aprecia că „forţa maritimă”, reprezintă un tip distinct de civilizaţie, predestinată pentru dominaţia mondială. Mahan a fost influențat de : a) experienţa maritimă a Olandei şi luptele dintre Franţa şi Marea Britanie în secolul XVIII; b) teoreticianul elveţian Henri-Antoine Joimini. - A influenţat pe Theodore Roosevelt - Epoca democratizării face ca politică externă să depindă de opinia publică marcată de impulsuri – - Naţiunile au o conştiinţă a binelui şi a răului după care sunt obligate să acţioneze. Teoria lui Mahan a fost completată şi dezvoltată de generalul Homer Lea. Astfel: -O putere navală nu poate fi protejată doar prin flotă, ci şi prin controlul zonelor costale limitrofe; -Puterea unui stat maritim nu constă numai în numărul şi în puterea navelor de război, ci mai ales în capacitatea de a preveni superioritatea maritimă a altor state; -Interesul fundamental al unui stat maritim este de a evita ca un stat continental cu acces la mările libere să dobândească o putere navală considerabilă. Julian Stafford Corbett: -argumentează că războiul naval nu este doar o anexă a celui pe uscat, ci are propriile sale reguli. -contrazice ideea lui Mahan de a căuta “bătălia decisivă”. -controlul mărilor este efemer şi relativ din cauza distanţelor foarte mari. OBS: războaiele limitate se poartă, de regulă, între naţiunile maritime, nu între cele continentale. Nicolas John Spykman – teoria țărmurilor (rimland). Controlul zonei de coastă care încercuieşte aria pivot neutralizează forţa acesteia. In sprijinul teorie sale, Spykman porneşte de la următoarele argumente: - masa continentală compactă eurasiatică este prea întinsă şi deci foarte greu de controlat; - zona de coastă dispune de numeroase căi de comunicaţie spre regiunea eurasiatică propriu zisă, inclusiv albiile râurilor; - aproximativ două treimi din populaţia lumii locuieşte în zonele de coastă ale Eurasiei; - fâşia de pământ care încercuieşte Eurasia este mult mai ospitalieră, în comparaţie cu alte regiuni din interiorul Eurasiei, greu accesibile şi cu o climă aspră. „Cine domină coasta domină Eurasia; Cine domină Eurasia domină lumea”. În viziunea sa, Atlanticul este practic o mare interioară, un ocean de mijloc, situat între America şi Europa, ce unifică aceste două continente, pe baza unităţii culturale de origine vesteuropeană. Importanţa acordată de către Spykman „Rimland-ului”, va sta la originea strategiei de încercuire a U.R.S.S.-ului (politica „anaconda”), pentru limitarea posibilităţilor ei de acţiune. Spykman şi Mahan pot fi consideraţi iniţiatorii strategiei unităţii atlantice, ce a stat la baza creerii în 1949 a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). Alexander P. de Seversky - îl determină să critice subestimarea de către aliaţi a aviaţiei ca instrument indispensabil războiului modern, fără de care nici o victorie decisivă nu poate fi obţinută. O strategie militară modernă nu poate fi concepută fără o aviaţie modernă, susţinea el. În acest sens, încearcă să demonstreze că puterea aeriană, date fiind avantajele sale, prezintă o superioritate netă în comparaţie cu cea terestră sau maritimă. In acest sens, sugerează ca S.U.A. să-şi dezvolte capacităţile aeriene în detrimentul bazelor navale de peste mări, foarte costisitoare. Zbigniew Brzezinski - „Cine domină Eurasia domină aproape automat Orientul Mijlociu şi Africa”. Necesitatea ca S.U.A. să promoveze o politică bazată pe pluralismul politic faţă de acest spaţiu pentru a preveni formarea unei coaliţii ostile şi pentru a stimula centrele de interes şi de putere să dezvolte relaţii de sine stătătoare cu America. In acest cadru, eforturile S.U.A. ar trebui canalizate pentru identificarea partenerilor compatibili din punct de vedere geostrategic, care, rămânând sub controlul american, să formeze un sistem de securitate trans-euroasiatic, care să descurajeze acţiunile de subminare a intereselor S.U.A. Acţiunile militare din Kuwait, Afganistan şi Irak se înscriu pe coordonatele acestei politici, în care rolul Arabiei Saudite, Pakistanului şi Turciei, de parteneri strategici ai S.U.A. s-a dovedit a fi esenţial. La aceasta se adaugă cooperarea din cadrul N.A.T.O. cu state ce au un rol important în gestionarea echilibrului geostrategic din vestul şi centrul spaţiului euroasiatic (Franţa, Germania şi Turcia), precum şi intensificarea cooperării cu China care tinde tot mai mult să devină cea mai mare putere a Asiei de Est. Brzezinski abordează problemele politicii mondiale din perspectiva dominaţiei americane în lume103, ajungând la concluzia că S.U.A. a dobândit statutul de cea mai mare putere a lumii ca urmare a obţinerii supremaţiei pe plan militar, economic, tehnologic şi cultural, prin transformarea Europei într-un cap de pod pentru dominaţia Eurasiei cu ajutorul NATO şi controlând astfel, automat, Orientul Mijlociu şi Africa. “Cu Ucraina, Rusia este un imperiu, fără Ucraina, Rusia nu este decât un stat naţional”. Samuel Huntington - Ideea centrală a teoriei neatlantiste este că succesul strategic al N.A.T.O. împotriva ideologiei comuniste nu presupune şi o victorie civilizaţională. Huntington consideră că civilizaţiei occidentale i se opun alte şapte civilizaţii şi în consecinţă este necesar ca Occidentul să nu permită tendinţelor antiatlantice să se coalizeze într-o alianţă continentală periculoasă pentru acesta. Saul Bernard Cohen (m. 2021) - A preluat şi dezvoltat teoriile anterioare ale lui Mahan, Mackinder, Spykman şi Brzezinski. Împarte sistemul internaţional în tărâmuri geostrategice (geostrategic realms): Tărâmul maritim dependent de comerţ Atlantic şi Pacific; Heartlandul Eurasiatic Continental; Asia de Est Semi-maritimă. OBS: puterea unei naţiuni se bazează pe: 1) forţă militară şi voinţă de a o folosi; 2) economie pe care să o investească în alte state; 3) forţă ideologică- modelul tău să fie preluat de alte naţiuni; 4) un sistem coerent de guvernare. Termeni principali: shatterbelt şi zone de compresie. Shatterbelt: zonă marcată de fragmentaţie şi instabilitate, adesea scenă de interferenţă pentru puterile externe. Zonă de compresie: teritorii mici şi atomizate care leagă mai multe regiuni. AUKUS şi noua îndiguire 15 septembrie 2021: se naşte AUKUS→ alianţă Australia-Marea Britanie-SUA. Cooperare în domeniul militar, convenţional şi nuclear, precum şi cibernetic pentru a menţine Pacificul drept o zonă liberă şi a contracara ascensiunea Chinei. Echiparea Australiei cu o flotă de submarine nucleare. Școala rusă: Pot fi identificate două axe majore coordonatoare ale gândirii geopolitice ruse: ✓ una orientată spre interior, spre necesitatea cunoaşterii, gestionării şi a unei cât mai bune administrări a unui teritoriu de dimensiuni continentale, eterogen ca potenţial fizico-geografic, economico-social, ca particularităţi etnice şi culturale; ✓ una orientată spre exterior, vizând impunerea Rusiei în clubul marilor puteri ale lumii printr-o cât mai bună valorificare în raport de propriile necesităţi geostrategice, a conjuncturilor geopolitice regionale şi internaţionale. Dualitatea dintre orientarea „naţionalistă” şi cea „europeană” a geopoliticii ruse este exprimată şi prin dualitatea dintre cele două capitale: Moscova, oraş continental, nucleu al unuia dintre primele cnezate ruseşti, simbol al naţionalismului şi panslavismului; de cealaltă parte, Sankt Petersburg, situat pe interfaţa maritimă, baltică, simbol al deschiderii Rusiei către Occident, către valorile culturale europene. Odată cu puternica politizare a geografiei şi identificarea geopoliticii cu o „pseudoştiinţă burgheză”, „imperialistă” sau „fascistă”, funcţiile acesteia au fost preluate de discipline precum strategia, geografia militară, teoria dreptului, geografia sau etnografia, toate purtând însă o puternică amprentă politică. „Geopolitica este o concepţie burgheză, reacţionară, care justifică şi explică politica agresivă a statelor imperialiste prin condiţiile fizico-geografice, poziţia geografică şi deosebirile rasiale ale populaţiei […]. Geopolitica a luat naştere în perioada imperialismului, ca armă ideologică”. Comportarea U.R.S.S. pe scena geopolitică internaţională, cu precădere în perioada Războiului Rece, demonstrează existenţa unei politici bine structurate din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Stabilirea spaţiului hegemonic în Heartland, în Europa Centrală şi de Est, consolidarea poziţiei geostrategice în sudul Eurasiei prin sistemul de alianţe cu India şi „exportul” de comunism către Indochina şi Myanmar, pătrunderea în Africa şi nu în ultimul rând stabilirea unor aliaţi strategici în America Latină s-a sprijinit pe o politică coerentă din punct de vedere geopolitic şi geostrategic. Piotr Alexeievici Kropotkin - preşedinte al Societăţii Ruse de Geografie, care a preluat elemente din gândirea geopolitică a lui Haushofer şi le-a adaptat circumstanţelor politice din Rusia, promovând o linie anarhistă de la care s- au inspirat multe dintre sloganurile şi acţiunile politice ale lui Vladimir Ilici Lenin. Piotr Nikolaevici Saviţkii - Aceasta avea la bază o concepţie centrată pe panslavism, în particular pe specificitatea istorică a „velikoruşilor”. Rusia ar forma, în concepţia lui Saviţkii un stat civilizaţional, definit prin centralitatea poziţiei sale, prin apartenenţa sau chiar prin identificarea sa cu „heartland”-ul: „Rusia are mai multe argumente, decât China să se numească „Statul Central”. Mai mult, spre deosebire de centralitatea Germaniei, limitată la nivelul Europei, considerată de autor a fi doar o peninsulă vestică a Asiei, Rusia deţine poziţia centrală în cadrul întregului bloc continental eurasiatic. Din aceasta ar rezulta ideea că Rusia, prin poziţia şi dimensiunile sale enorme nu este nici parte a Europei, nici o continuare a Asiei, ci o lume distinctă, autonomă, definită, tot în spiritul heart-land-ului lui MacKinder, Eurasia. Prin aceasta, Rusia reprezintă o sinteză a culturii şi istoriei mondiale, la a cărei dezvoltare participă şi natura ei. Rusia este considerată de Saviţkii nu ca un stat naţional, ci ca un tip distinct de civilizaţie, la formarea căruia au concurat cultura ariano-slavă, nomadismul turanic şi tradiţia ortodoxă. Totodată, el considera că un principiu important în fundamentarea politicii statului eurasiatic ar trebui să fie cel al „ideocraţiei”, în sensul că aceasta ar trebui să se bazeze pe o idee apriorică emisă de „conducătorii spirituali”, concepţie regăsită ulterior în comportamentul geopolitic al U.R.S.S. Lev Nicolaievici Gumiliov – oferă o nouă imagine a istoriei politice a Orientului eurasiatic, pe care îl reprezintă ca un centru distinct de etnogeneză, cu o cultură şi o dezvoltare statală proprie. Alexandr Dughin - Mergând pe calea deschisă de predecesorii săi (Saviţkii şi Gumiliov), Dughin preia concepţia lui MacKinder despre „heartland”, punând semnul de egalitate între Eurasia şi Rusia. Pornind de la poziţia centrală a Rusiei în acest imens bloc continental, Dughin consideră că vocaţia poporului rus ar fi cea de element coagulant al unui vast imperiu, ce ar cuprinde, pe lângă statele desprinse din U.R.S.S. şi ţările Europei Centrale şi de Est, statele vestului european „eliberate de sub tutela atlantică a S.U.A.” (în cadrul N.A.T.O.), dar şi sudul şi estul Asiei, respectiv Iranul, India, China şi Japonia. Mergând pe linia bipolarităţii, Dughin consideră că logica procesului geopolitic presupune confruntarea dintre polul oceanic, identificat prin S.U.A. şi cel terestru, identificat prin Rusia. Realizarea acestui deziderat s-ar putea face pe baza axelor Moscova – Berlin – Tokyo şi Moscova – Teheran. Pentru reprezentanţii neoeurasiatismului, interesele naţionale ale Rusiei presupuneau pe de o parte o cooperare abilă cu Occidentul, iar pe de altă parte o păstrare a statutului Rusiei de „stat eurasiatic care nu aparţine nici Europei, nici Asiei, ci doar sie însuşi” (Piotr Saviţki). Principiile fundamentale ale gândirii neoeurasiatiste constau în: -păstrarea influenţei asupra „străinătăţii sale apropiate” (spaţiul ex-sovietic) este necesară pentru reafirmarea Rusiei ca mare putere; -cooperarea cu Occidentul este necesară pentru dezvoltarea economică şi tehnologică a Rusiei, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului internaţional; -păstrarea unicităţii culturale şi geografice a Rusiei este necesară pentru conservarea statutului de mare putere eurasiatică, dat fiind destinul său geografic este de a „sta călare pe două continente, Asia şi Europa, neaparţinând nici unuia în acelaşi timp”. Expunând în continuare doctrina geopolitică actuală a Rusiei, lucrarea lui Dughin demonstrează o perfectă continuitate între testamentul politic al lui Petru cel Mare şi gândirea strategică actuală a Moscovei. În spiritul tradiţiei imperiale a Rusiei, Dughin include în spaţiul de control strategic al Moscovei, pe lângă fosta U.R.S.S., şi fostele state comuniste, central şi esteuropene. Acestea sunt considerate de autor ca fiind „formate din popoare mici, istoriceşte iresponsabile, aservite Occidentului Atlantic, care au acţionat ca pârghii pentru disoluţia formaţiunilor continentale: Imperiul Ţarist, Austro-Ungaria şi, mai recent, Uniunea Sovietică. Referitor la situaţia Republicii Moldova, Dughin se situează pe coordonatele lui Gumiliov, abordând problema din perspectiva etnogenezei, considerând că România şi Republica Moldova „reprezintă două părţi ale unei regiuni geopolitice unitare, populate de acelaşi etnos ortodox, de urmaşii dacilor, care vorbeşte o limbă din grupa latină şi care a preluat într-o măsură însemnată elemente culturale, lingvistice şi rasiale ale încercuirii slave”. În consecinţă, consideră inevitabilă integrarea politică a României şi Republicii Moldova, însă „Moscova va trebui să realizeze această unire în scopurile sale, pentru a include acest spaţiu în zona propriului său control strategic”. Neoeurasiatismul a devenit în scurt timp un element fundamental al politicii externe ruse pe timpul ministrului de externe Evghenii Primakov (1996-1998). Cunoscută ca „Doctrina Primakov”, concepţia eurasiatistă pe care s-a bazat politica externă rusă în a doua jumătate a anilor ’90 a deschis calea reafirmării Rusiei în spaţiul euro-asiatic, fapt ce a reorientat atenţia Moscovei către fostele republici sovietice din Asia Centrală. Școala românească: Geopolitica românească interbelică, prin vocea unuia dintre reprezentanţii săi cei mai autorizaţi, istoricul Nicolae Iorga (1871- 1940), s-a constituit într-o ripostă la abordările şcolii geopolitice germane promovate îndeosebi de Friedrich Ratzel şi Karl Haushofer, cu tendinţe evidente de a ieşi din sfera ştiinţei, transformându-se în ideologie. Fundamentul întregului demers geopolitic al lui Nicolae Iorga constă în Teoria vitalităţii popoarelor, prin care acesta scoate în evidenţă rolul culturii şi religiei ca factori de rezistenţă la agresiunea armată. Astfel, dimensiunea spirituală a unui popor reprezintă factorul determinant al rezistenţei la asimilare, Nicolae Iorga vorbind despre „frontiere culturale” sau despre „cucerire fără dominaţie”. Tema centrală dezvoltată de Simion Mehedinţi a fost cea a statului naţional în raport cu vecinătăţile sale, considerând de maximă importanţă strategică istmul ponto-baltic, strâmtorile ponto-mediteraneene, Dunărea şi Carpaţii. Ulterior, îşi va centra demersul geopolitic pe argumentarea continuităţii etnice şi politice a poporului român, singurul popor care, spre deosebire de vecini „n-a cunoscut altă patrie decât cea pe care o locuieşte în prezent”. Ion Conea este considerat a fi primul teoretician al geopoliticii româneşti, ce a formulat o concepţie proprie, unitară, asupra noii ştiinţe143. El corelează naşterea geopoliticii cu ceea ce numim astăzi procesul globalizării; cu permanentul proces de îngustare a frontierelor, acestea devenind în timp din fâşii largi, din ample spaţii de interferenţă etnică şi culturală, nişte linii simbolice. În consecinţă, afirmă el, geopolitica studiază jocul politic dintre state, respectiv mediul politic planetar, fiind practic o geografie aplicată. Pornind de la teoria spaţiului vital a lui Friedrich Ratzel, Ion Conea consideră Transilvania nucleul etnic şi cultural al românilor, un veritabil „mittelpunkt” al României, afirmând că „formarea poporului român a avut loc în spaţiul de la nord de fluviu, având ca teritoriu nucleu ţinuturile de deal şi de munte ale Daciei”. În acest context, combate cu argumente istorice, toponimice şi documentare teoria maghiară promovată de Iancso Benedek potrivit căreia ponderea majoritară a românilor din Transilvania s-ar explica prin imigrările masive din Principate în secolele XVII- XVIII, demonstrând că „în tot cursul istoriei româneşti, ţara-stup, ţara de roire etnică în jur, a fost Transilvania, împreună cu centura ei de munţi, dealuri şi depresiuni”. Nicolae Alexandru Rădulescu analizează poziţia geostrategică a României pornind de la statutul geopolitic al Dunării: „drum” fluvial; graniţă între Europa central – orientală şi Europa balcanică şi element de polarizare politică a statului românesc. Concluzia ce derivă din demersul său geopolitic, sintetizată magistral în lucrarea Probleme Româneşti Dunărene (1942) este că „navigaţia pe Dunăre s-a putut face în deplină libertate numai în perioadele în care ruşii au fost îndepărtaţi de la gurile Dunării; principiul acesta este cu atât mai mult valabil şi în viitor”. N. Al. Rădulescu demonstrază într-un amplu studiu consacrat poziţiei geopolitice a României, apartenenţa ţării noastre la spaţiul centraleuropean, fapt argumentat prin convergenţa dintre elementele fizico-geografice (situarea în nordul Dunării, considerată ca principalul element de discontinuitate dintre Europa Centrală şi cea Balcanică), economico- sociale (gravitarea fluxurilor comerciale şi economice, prin intermediul aceleiaşi axe fluviale către centrul continentului) şi etnoculturale (Dunărea este limita dintre domeniul slav, balcanic şi cel romanic din Europa centrală şi vestică, este limita de sud a colonizărilor germane şi limita de nord a răspândirii culturii islamice). Unitatea fizică, umană şi economică a pământului românesc este argumentată şi prin dispunerea radiar-concentrică a reţelei hidrografice, având în întregime surse carpatice (ţară carpatică), colectori secundari marginali şi cu un singur colector principal: Dunărea (ţară dunăreană). Gheorghe I. Brătianu - Teza sa geopolitică fundamentală se referă la „spaţiul de securitate”, spaţiul fără de care nici o naţiune nu-şi poate menţine existenţa, nu-şi poate îndeplini „nici misiunea sa istorică, nici posibilităţile care alcătuiesc destinul ei”. El face o netă diferenţiere între spaţiul etnic, teritoriul naţional şi spaţiul de securitate, existând atât spaţii etnice româneşti care nu aparţin spaţiului de securitate (cazul românilor din Peninsula Balcanică sau al celor de la est de Bug), cât şi spaţii care deşi nu intră în spaţiul etnic, intră totuşi imperativ în spaţiul de securitate (de exemplu, zona Harghita – Covasna, cu populaţie predominant maghiară). În opera geopolitică a lui Gheorghe I. Brătianu este evidenţiat rolul geostrategic al celor trei componente definitorii ale spaţiului românesc: Carpaţii, Dunărea şi Marea Neagră („Munţii ocupaţi şi marea închisă sugrumă libertatea şi viaţa naţională... Marea liberă şi munţii în mâinile noastre sunt pentru noi nu numai spaţiu vital, dar condiţiuni vitale, sunt elementele însăşi ale existenţei noastre”). În viziunea sa, există două poziţii geopolitice cheie, pe care România trebuie să le includă obligatoriu în calculele ei strategice: sistemul de strâmtori Bosfor-Dardanele şi Crimeea, ca un „avanpost” peste tot complexul maritim al Mării Negre. Sabin Manuilă aduce în discuţie raporturile demografice rural-urban ca factor determinant în studiul vitalităţii populaţiilor, considerând că structura etnică a mediului rural este determinantă pentru stabilirea evoluţiei colonizării unui teritoriu cu elemente etnice alogene. Analizând structura etnică pe medii de rezidenţă, Sabin Manuilă ajunge la o a doua concluzie fundamentală: „dacă o etnie deţine o pondere redusă în structura naţională a unui teritoriu, dar este repartizată în întregime în oraşele mari, ea dobândeşte pe harta geopolitică un procent real cu mult mai important”. Era cazul populaţiei evreieşti, a celei maghiare din Transilvania sau a populaţiei ruseşti din Basarabia. Școala japoneză: Trei şcoli de gândire: 1.Şcoala de gândire de la Kyoto- efort de a crea o ştiinţă/metodă geopolitică cu trăsături indigene, fără imitaţii din exterior. 2.Şcoala germanofilă- foloseşte termen precum Rau, Raumsin etc. 3.Societatea japoneză de geopolitică (Nihon chiseigaku kyokai) formată din politicieni, academicieni şi militari. Miyamoto Takenosuke- inginer în cadrul Ministerului de Interne şi director al Asociaţiei Japoneze pentru inginerie (Nihon Gijutsu Kyôkai). Trei componente ale dezvoltării tehnologiei japoneze: “avans rapid” (yakushinsei), completitudine (sôgôsei) şi “potenţial regional”— pentru a folosi resursele existente în mediu (ritchisei). “Dacă tehnologia chineză avansează cu un pas, atunci cea japoneză trebuie să avanseze cu doi. Chiar dacă între cele două se ajunge la un decalaj de jumătate de secol, chiar dacă acest lucru depărtează cele două state, avansul nelimitat trebuie să continue, nu să se oprească. Din acest motiv, tehnologia japoneză trebuie să fie mai avansată.” Nobuyuki Iimoto - Fondatorul şcolii japoneze de geopolitică. În 1925: introduce termenul de “geopolitică” în spaţiul japonez şi o traduce drept → chiseigaku. Simpatizant al şcolii geopolitice germane. S-a numărat printre ideologii “Marii Sfere de Co-prosperitate Asiatice”. Fumimaro Konoe - 1937-1941: prim-ministru al ţării. Idei principale: era adeptul extinderii Imperiului nipon, dar nu dorea război cu Statele Unite! Doctrina Amau - S-a născut în perioada interbelică. Privea relaţia Japoniei cu ţările nordice: URSS, China, Mongolia. A fost premergătoarea “Noii Ordini în Asia de Est ” (premierul Konoe) şi a “Marii Sfere de Co-prosperitate”. A condus la intervenţia Tokyo-ului în Al Doilea Război Mondial. Marea Sfera de Co-prosperitate în ASIA (GEACOP) - asemuită doctrinei Monroe în Emisfera vestică Motive ale expansiunii Japoniei: a) nevoia de spaţiu; b) nevoia de resurse; c) teama de comunism; Fukuzawa Yukichi (1835-1901): intelectualul cel mai citit din epocă. Encouragement for Learning. Definiţii şi accepţiuni ale puterii: Robert Dahl: puterea este capacitatea lui A de a-l determina pe B să facă ceea ce în mod normal nu ar face. Mai multe moduri de putere: dură şi blândă. Puterea dură: capacitatea lui A de a-l forţa pe B să facă ceea ce în mod normal nu ar face. Puterea blândă (cooptivă): capacitatea lui A de a-l influenţa pe B să facă ce în mod normal nu ar face. Reformulare în termeni geopolitici: Puterea dură: capacitatea lui A de a-l determina pe B dincolo de spaţiul aflat la dispoziţie să facă ce în mod normal nu ar face. Reformulare – Puterea dură: capacitatea lui a înfrânge rezistenţa climei şi a teritoriului pentru a-l determina pe B să facă ceea ce în mod normal nu ar face. Puterea blândă: capacitatea lui A de a-l influenţa pe B dincolo de spaţiul aflat la dispoziţie să facă ce în mod normal nu ar face. Pierderea gradientului de putere: Loss of strength gradient (LSG) Introdus de economistul Kenneth Boulding în anii 1960. Se referă la scăderea progresivă a capacităţii militare pe măsură ce distanţa intervenţiei se măreşte. Nota bene: Boulding avertiza că acest gradient ar putea deveni irelevant pe măsură ce se dezvoltă noi tehnologii.