Filosofia Greacă - Documente PDF

**Filosofia greacă** *Cei Șapte înțelepți:***\ ** - Diogenes Laertios; - Platon; - Plutarh; - Kleoboulos din Lyndos; - Solon din Atena; - Chilon Lacedemonianul; - Thales din Milet; - Pittakos din Lesbos; - Bias din Priene; - Periandru din Corint. ***Perioada Arhai...

**Filosofia greacă** *Cei Șapte înțelepți:***\ ** - Diogenes Laertios; - Platon; - Plutarh; - Kleoboulos din Lyndos; - Solon din Atena; - Chilon Lacedemonianul; - Thales din Milet; - Pittakos din Lesbos; - Bias din Priene; - Periandru din Corint. ***Perioada Arhaică*** ***ȘCOALA MILESIANĂ*** - ***Întemeietor***: Thales din Milet (640-562 î.Hr.) - ***Reprezentanți***: Anaximandru, Anaximene - ***Doctrina promovată***: Au fost primii care au încercat o explicare rațională a lumii sensibile. Au propus, în problema structurii materiei și a arhitecturii universului, ipoteze desprinse din ce în ce mai mult de ficțiunile mitologiei. Principalele subiecte pe care le-au abordat au fost cele legate de natura lucrurilor, originea materiei, transformările acesteia, elementele ei ultime, forma universului și legile care îl guvernează. Întrucât domeniul lor principal de studiu l-a constituit investigarea naturii (physis), a principiului prim care guvernează lumea (kosmos), a adevărului absolut și a esenței lumii, ei au mai fost denumiți naturaliști, fiziologi sau fizicieni. În problema transformărilor materiei, ei afirmă că lumea pe care ne-o înfățișează simțurile nu are nimic stabil sau permanent. Nimic din această lume nu este indestructibil: corpurile se modifică, iar elementele care le compun par să sufere adevărate transmutații. **Thales din Milet**, probabil fenician sau carian de origine, este cel dintâi care a susținut ideea nemuririi sufletului. Doctrina lui, spune Diogene Laertios (I, 27) era aceea că apa este începutul tuturor lucrurilor și că lumea este însuflețită și plină de zei. Lui îi aparține cugetarea „Cunoaște-te pe tine însuți". Tot el ar fi afirmat că divinitatea ar fi cea mai veche, este nenăscută și a dat naștere universului. El a fost primul care a afirmat că Luna este luminată de Soare. În privința structurării cosmosului el a arătat că acesta are forma unei bule de aer emisferice, încojurat în toate părțile și purtat de ape. Suprafața concavă a acestei bule este cerul, suprafața plană este Pământul nostru, care are forma unui cilindru plat. Aștrii plutesc pe apele superioare, hrănindu-și văpăile din exhalațiile acestora. Mișcările aștrilor se supun unor legi care rămân ascunse, dar care sunt totuși legi, fiindcă aceste legi sunt regulate și previzibile. Pământul este purtat de apele inferioare, ceea ce explică perturbările din sol și din atmosferă: cutremurele de pământ, erupțiile, vânturile etc. **Anaximandru** (610-547 î.Hr.), la fel ca și Thales, recunoaște un singur element material prim, numit de el apeiron, o substanță inițială și generatoare infinită: „susține că elementul primar și cauza materială a lucrurilor era apeiron-ul" (Teofrast). În sânul ei se formea ză lumea, sau mai degrabă lumile. Ea se întinde fără limită, dincolo de ceea ce noi numim univers: „principiul primar este veșnic și el înconjoară toate lumile". Termenul apeiron se poate traduce atât prin „infinitul", „indefinitul", „nelimitatul", cât și prin „indeterminatul" sau „oarecarele". Apeiron-ul conține toate elementele. În el sunt amestecate și îngemănate toate corpurile. El este izvorul a tot ceea ce există, fiindcă lumile se nasc prin structurarea acestui infinit amorf. În privința organizării universului, sistemul imaginat de Anaximandru este unul dintre cele mai curioase: aștrii sunt inele goale în interior, alcătuite din aer opac și pline cu un foc interior. Aceste inele imense înconjoară Pământul. Discul aparent al Soarelui, ca și cel al Lunii, precum și punctele strălucitoare reprezentate de ceilalți aștri, corespund unor orificii practicate în aceste inele. Inelul Soarelui este cel mai înalt, adică este cel mai îndepărtat de Pământ; inelele stelelor fixe sunt în regiunea cea mai de jos. Anaximandru vorbește despre înclinația inelului Soarelui și a inelului Lunii față de ecliptică (orbita aparentă descisă de Soare pe timp de un an), însă nu se poate spune că el a descoperit acest lucru, fenomentul fiind cunoscut de mai multă vreme în Asia. El arată că Pământul nu se sprijină pe nimic, ci se ține suspendat în aer. Universul descris nu este singurul care există. O data cu Anaximandru apare așadar exprimată ideea pluralitătii lumilor. Apeiron-ul care înconjoară universul poate cuprinde, în infinitatea lui, un număr nesfârșit de alte lumi. Opinia în cauză va fi preluată și de atomiști, dat și de unii dintre pitagoreici. Deși substanța infinită și amorfă este denumită uneori și de către **Anaximene** (550-480 î.Hr.) apeiron, ca și de către Anaximandru, termenul acesta este considerat doar o denumire convențională, un epitet. Pseudo-Plutarh ne spune că el recunoaște aerul ca principiu universal: „Acest aer este generic nedeterminat, dar devine determinat prin calitățile pe care le dobândește". În cazul lui Anaximene, avem de-a face cu un progres de metodă în privința descrierii și explicării fenomenelor întâlnite în natură. Unitatea materiei este afirmată mai clar. El revine însă la concepția despre Pământul aplatizat specifică lui Thales, abandonând ideea curburii terestre: „Pământul este plat și purtat de aer; de asemenea, Soarele, Luna și ceilalți aștri, fiind toți de foc, sunt purtați de aer din cauza formei lor plate. Aștrii s-au născut din pământ, fiindcă umezeala pământului s-a ridicat în sus și rărindu-se a devenit foc, iar focul înălțându-se s-au constituit aștrii" (Hippolytos, Respingeri, I, 7). **Xenofan din Colofon** Unul dintre meritele lui **Xenofan** este acela că a dedus din teoriile milesienilor toate consecințele logice pe care acestea le implicau în plan religios. Noțiunea de substanță primordială îl conduce la concepția despre Unicul abstract, Unicul absolut, care nu mai este raportat doar la latura sensibilă, ci transcende sensibilul printr-un efort al rațiunii. Parmenide i-a fost unul dintre cei mai de seamă discipoli pe vremea când ținea prelegeri la Eleea (Diogenes Laertios, IX, 18). Unicul umple universul și se confundă cu acesta și cu Divinitatea. El conține multiplul și îi transcende opozițiile. În felul acesta s-ar explica concomitent imuabilitatea existenței și succesiunea aparențelor, eternitatea lumii și devenirea acesteia. Doctrina formulată de Xenofan deschide calea pitagorismului și a cosmologiilor bazate pe ideea de multiplu și opoziția acestora, iar pe de altă parte, ideilor eleaților. Dacă luăm în calcul că noțiunea de Unic se regăsește și la Parmenide înțelegem de ce Platon și Aristotel îl consideră pe Xenofan întemeietorul școlii din Elea, legând astfel această din urmă școală de gândire de tradițiile ioniene. - Fr. 23: „Unul este Zeul, cel mai mare dintre oameni și zei, în niciun fel asemenea lor, nici la trup, nici la minte." - Fr. 24: „Întreg vede, întreg gândește, întreg aude." - Fr. 34: „Adevărul sigur niciun om nu l-a văzut și nici nu va fi vreodată vreun om care să știe \[prin experiență directă\] despre zei și despre toate pe care eu le pomenesc, căci și de ar reuși cineva să spună ce este adevărat, chiar și așa el însuși nu l-ar cunoaște, căci tuturor le e dată opinia." ***ȘCOALA PITAGOREICĂ*** - ***Întemeietor:*** Pitagora din Samos (580-500? î.Hr.) - ***Reprezentanți***: Potrivit unei informații târzii din Biblioteca lui Phrotios (249, 438 B21 și urm.), discipolii direcți ai lui Pitagora au fost numiți pitagorici(eni), succesorii lor pitagorei, iar pitagoriști erau cei care imitau viața pitagorică fiind exoterici. - ***Doctrina promovată***: În ce privește latura fizică, marea originalitate a pitagorismului rezidă în importanța fudamentală acordată opozitiilor. Pitagorismul respinge orice soluție monistă și oferă primul exemplu de teorie dualistă explicită. Dintre cele zece „opoziții" pitagoreice, cinci sunt de natură matematică (limitat-nelimitat, impar-par, unu-multiplu, drept-curb, pătrat-nepătrat). Astfel, pluralitatea este inclusă în principiul existenței și conturează o fizică în care numărul devine arche, model al lucrurilor. Această concepție, împreună cu preferința vechii aritmetici pitagoreice pentru numărul discret și cantitățile discontinue a făcut să se presupună că acestui „atomism" matematic îi corespundea un atomism fizic, o primă schiță pe care școala din Abdera o va dezvolta în continuare. Aristotel arată că pitagoreicii admiteau existența vidului care delimitează lucrurile, însă acesta nu are încă înfățișarea vidului absolut din teoriile lui Democrit. El e asimilabil aerului și rămâne de natură materială. **Heraclit din Efes** **Heraclit din Efes** începe prin a combate teoriile înaintașilor și pe cele ale contemporanilor, îndeosebi pe cele ale lui Hesiod, Pitagora și Xenofan. Este atașat liniei milesiene de gândire, afirmând existența focului ca element primordial. Elementul primar este cel mai mobil și cel mai schimbător: „Orice lucru se transformă în foc și focul în toate celelalte lucruri" (Fr. 90). Fizica sa este una a contrariilor. Aparent, în acest punct se înrudește cu fizica pitagoreicilor. Însă în acest caz elementele opuse nu sunt complementare, ci ostile. Pentru el transformarea devine marea lege a unei lumi în care nimic nu este stabil. Totul se transformă necontenit, nimic nu durează, afară de schimbarea însăși. Lui îi aparțin maximele: „Nimeni nu se scaldă de două ori în același râu", „Moare focul, se naște aerul\...". Heraclit dă dovadă de dispreț față de celelalte sisteme cosmogonice imaginate până la el. Aștrii sunt pentru el bazine scobite care îndreaptă spre noi exhalațiile uscate care ard în ele. Ele se aprind când răsar și se sting la apus. Soarele este altul în fiecare zi, la fel si Pământul și aștrii, ordonate după un simț al măsurii și al ritmului. Într-o eternă devenire repetarea fenomenelor ascultă de legi imuabile: „Soarele nu-și va depăși limitele căci Eriniile, ajutoarele dreptății, ar ști să-l dezvăluie" (Fr. 94). ***ȘCOALA ELEATĂ*** - ***Întemeietor***: Parmenide - ***Reprezentanți***: Zenon din Elea, Melissos - ***Doctrina promovată***: Parmenide apare ca fiind strămoșul tuturor doctrinelor care opun sensibilul inteligibilului, multiplul Unicului, precum și non-existența existenței. Paradoxurile sau aporiile lor tind să dovedească imposibilitatea logică și a devenirii, opunând astfel legii curgerii veșnice exprimate de Heraclit legea eternei imobilități. Non-ființa este de neconceput din punct de vedere logic. Cât timp non-ființa începe să fie concepută de gândire, de rațiune, ea există deja pentru gândire și rațiune: este ființă. Ceea ce este ființă nu poate fi neființă. Din acest motiv nu există nici naștere, nici distrugere. Esența este una imuabilă, veșnică; ea nu a fost creată și nici nu se va distruge vreodată. Ceea ce noi vedem că se naște nu este realitatea lumii, ci sunt pur și simplu fenomenele date de simțuri. Nu este ceva adevărat la modul absolut, ci doar o iluzie. Adevărul este realitatea imuabilă și absolută, căci numai astfel îl poate concepe rațiunea. Numai ceea ce este înțeles în mod logic există. Tot ceea ce există, există pentru că este înțeles. Înțeleasă este doar ființa, nu și non-ființa. De aceea schimbarea este logic inexplicabilă; așadar nu există. Există doar ceea ce înțelege rațiunea. Existența și înțelegerea se suprapun: „A fi și a gândi este unul și același lucru" (Fr. 3). Pe eleați, ca filosofi ai Unicului, îi interesa puțin descrierea fenomenelor care pentru ei erau doar o iluzie. Astronomia și fizica lor erau împrumutate în mare parte de la pitagoreici. Ei admiteau că Pământul este de formă sferică și că este plasat în centrul universului, menținându-se în echilibru pentru că „nu există niciun temei ca el să ocupe o poziție și nu alta" (Aetius, III, 15). Impuse de „Divinitatea diriguitoare", mișcările cerești sunt, ca și la Heraclit, necesare. **Perioada** **clasică** ***Socrate*** *F*ilosof, profesor al lui Platon. Născut la Atena, Socrate era, ca şi tatăl său, pietrar; în vremea lui Diogenes Laertios (cca 200 d.Hr.), câteva statui din Atena îi erau atribuite. În dialogurile platonice, rolul lui Socrate ca învăţător este asemănat cu arta moşitului. Socrate a murit la vârsta de 70 de ani, condamnat de către oraşul-stat al Atenei pentru că ar fi introdus adorarea de noi zeităţi (adică nonconformism religios) şi coruperea tineretului. În privinţa vieţii şi gândirii sale religioase există dovezi istorice substanţiale, însă identitatea sa exactă rămâne încă neclară. Potretele literare ale lui Socrate pot fi regăsite în Norii lui Aristofan, Apologia, Symposion şi Memorabilia lui Xenofon şi dialogurile platonice, îndeosebi în Apologia şi Phaedon. Aceste portrete numeroase din perspective diferite constituie o dovadă a vieţii publice active duse de Socrate. Aristofan, care a scris în timpul vieţii lui Socrate îl satirizează aspru ca pe unul care „trăieşte în nori" care îi învaţă pe ceilalţi sofismele şi ateismul. Aristofan l-a asociat de asemenea pe Socrate cu spiritul decadent care a determinat înfrângerea Atenei de către Sparta întrucât mulţi dintre prietenii şi discipolii lui Socrate se considera că aveau o atitudine favorabilă Spartei. Xenofon a scris la scurt timp după moartea lui Socrate în intenţia de a-i apăra reputaţia şi arătând nedreptatea acuzaţiilor care i s-au adus. Xenofon l-a descris pe Socrate în termeni atât de pioşi şi de tradiţionali, încât relatarea sa a putut constitui punctul de plecare al acuzaţiilor formulate ulterior de creştini că Socrate credea în superstiţii. Platon îl portretizează în dialoguri precum Menon şi Cratylos ca un căutător intransigent al înţelepciunii şi virtuţii care utiliza în conversaţiile sale întrebările pentru a descoperi contradicţiile şi falsele convingeri. Aceeaşi caracterizare poate fi dedusă şi din anecdotele lui Xenofon. Relatările despre Socrate aparţinând altor discipoli de-ai săi, precum Euclid, Criton, Glaucon şi Antistene nu au supravieţuit. Aprecierile creştine timpurii au urmat cu precădere perspectiva platonică asupra lui Socrate. O excepţie marcantă o constituie Clement din Alexandria (cca 160-215) care a sesizat diferenţele de opinie între Platon şi Xenofon; el le-a armonizat şi a afirmat că Xenofon ar fi spus mai mult dacă nu i-ar fi fost teamă de răzbunare. Clement face de asemenea referire la portretul realizat de Timon Scepticul (cca 279 î.Hr.) lui Socrate în poemele sale satirice. Descrierile lui Socrate în perioada elenistică erau diferite din punctul de vedere al expresivităţii de relatările mai vechi. Fără îndoială că, în perioada elenistică, Socrate era considerat cel mai bun exemplu de filosof. Filosofia specifică lui Socrate era într-o anumită măsură prea apropiată de scepticismul lui **Carneades** (214-129 î.Hr.) pentru a satisface apetitul intelectual al platonismului mijlociu pentru dogmă. Înainte de a deveni creştinii interesaţi de opera lui Socrate, cei care au menţinut vie reputaţia lui Socrate au fost mai degrabă stoicii decât platoniştii. Operele lui Plutarh şi Diogenes Laertios îl înfăţişează pe Socrate ca un model demn de urmat dintr-o suită clasică de virtuţi ale stoicilor sau cinicilor (de ex. demnitatea, moderaţia/cumpătarea, stăpânirea de sine, independenţa). Nu este vorba despre acel Socrate ca filosof etic sau „ghimpe" faţă de stat, cel care apare în scrierile lui Plutarh (înainte de 50 d.Hr.-după 120), ci acel Socrate inspirat de mediul daimonilor (daimonia): dialogul despe Daimonul lui Socrate reprezintă o conversaţie expusă pe tema valorii profetice a demonului socratic în care însuşi Socrate nici măcar nu apare ca personaj, şi nici nu se discută despre el. Diogenes Laertios făcea distincţia între Socrate şi predecesorii săi arătând că este primul care a pus în discuţie problema (unei conduite) unui mod de viaţă corespunzător (adică a eticii), un truism care începe cu Aristotel. Diogene, la fel ca şi Xenofon înaintea sa a subliniat înfluenţa morală pe care Socrate a avut-o asupra semenilor. Dispreţul lui Socrate faţă de speculaţiile cosmologice tradiţionale a fost atât de mare, după părerea lui Laertios, încât în orice dialog platonic în care Socrate este prezentat vorbind despre fizică, cititorul ar trebui să ştie că în realitate Platon este cel care îi atribuie lui Socrate propria sa pasiune pentru subiectul respectiv. **Aprecierile creștinilor**. Aprecierile creştine în privinţa lui Socrate pot fi incluse în cel puțin două categorii. Unii scriitori creştini timpurii au folosit similitudinile sau paralelismele între viaţa şi învăţăturile lui Socrate şi cele ale lui Iisus pentru a-i conferi lui Hristos acea autoritate necesară într-o lume care îl cinstea pe Socrate, dar nu îl acceptase încă pe Hristos. O atitudine contrară sublinia că diferenţele dintre creştinism şi Socrate sunt cele mai importante, iar părerile lui Socrate erau respinse din considerente de ordin moral. Această respingere îşi avea originea în doctrinele enunţate de Socrate, aşa cum apar ele în operele lui Platon, precum învăţătura legată de transmigrarea sufletelor sau aparenta aprobare a homosexualităţii, sau se pot baza pe faptul că Socrate era reprezentantul unei culturi religioase rivale. O asemenea părere în privinţa lui Socrate este întâlnită în întreaga istorie a gândirii creştine. O a treia opinie este cea în care o creştinătate aflată în afara oricărei primejdii admite „imperfecţiunile" lui Socrate însă recunoaşte că era un „păgân plin de virtute". Cele trei tipuri de atitudini pot fi mai bine înţelese dacă ne raportăm la diferitele ipostaze în care creştinătatea s-a aflat în raport cu mediul cultural grecesc necreştin, deşi o asemenea perspectivă nu poate explica toate diferenţele şi schimbările de opinie ale creştinilor faţă de Socrate. (EChr, 1072-1076) **Platon** Filosof grec (cca 429-347 î.Hr.). Influenţa şi autoritatea gândirii lui Platon sunt practic inegalabile în civilizaţia occidentală. Indiferent de modul în care „filosofia" a fost în mod formal descrisă, punerea ei în practică a fost timp de secole o reacţie la ceea ce Platon a spus şi a scris. Platon s-a născut la Atena din părinţi nobili. Experienţa fundamentală a vieţii sale a fost aceea de a studia sub îndrumarea lui Socrate, iar cariera sa de filosof a început probabil după executarea acestuia pentru nesupunere în plan religios şi pervertirea tineretului. Platon a organizat o şcoală şi a început să-şi prezinte învăţătura lângă păduricea lui Academos din afara Atenei; acest moment a însemnat întemeierea Academiei. O suită de profesori din Atena, care şi-au desfăşurat activitatea până în secolul al VI-lea d.Hr. „şi-au însuşit calitatea de purtători de cuvânt" şi mediatorii/interpreţii tradiţiei orale şi scrise a lui Platon, cu toate că influenţa învăţăturilor lui Platon a fost destul de limitată la acel oraş, Roma, Alexandria, Gaza şi Antiohia, fiecare dintre acestea fiind importante centre de studiu în privinţa înţelepciunii lui Platon. Învăţăturile lui Platon au devenit un criteriu standard în funcţie de care înţelepciunea era evaluată. (EChr, 923-928) **Aristotel** **Aristotel** s-a născut la Stagira. Şi-a început studiile sub îndrumarea lui Platon la vârsta de 17 ani şi a rămas la Atena până la moartea profesorului său în 348/347. După ce a stat timp de cinci ani în oraşele greceşti de pe coasta Asiei Mici, a fost numit de către Filip al Macedoniei profesor al fiului său, Alexandru, la curtea macedoneană de la Pella. La moartea lui Filip în 335, Aristotel s-a întors la Atena unde a întemeiat o şcoală, Lykeion (Lyceul). În 323, acuzat de impietate, a părăsit din nou Atena pentru a merge în Chalcis, unde a murit în anul următor. Acuzaţia de impietate se datora probabil sentimentelor sale anti-macedoniene de după moartea lui Alexandru cel Mare, fostul său elev. Cercetarea şi scrierile lui Aristotel sunt enciclopedice, atât ca finalitate, cât şi ca volum, deşi multe dintre operele sale sunt în prezent pierdute: domeniul său de interes includea atât teme din sfera filosofiei şi ştiinţei, cât şi din cea a ştiinţelor politice; unele dintre cele mai atente observaţii provin din domeniul biologiei. Cele mai timpurii scrieri erau reprezentate de cunoscutele sale dialoguri, foarte apreciate în Antichitate datorită stilului lor literar, dar şi acestea au supravieţuit într-o formă fragmentară. De asemenea, marile sale compendii de date ştiinţifice şi istorice, precum culegerea de constituţii ale statelor greceşti şi lista învingătorilor olimpici s-au pierdut. Vastele sale tratate ale corpus-ului aristotelic conţin rezumate succinte (probabil note de lectură), dintre care multe au dobândit forma actuală ca urmare a intervenţiilor editorilor lor ulteriori. Ordinea lor cronologică reprezintă o chestiune controversată. Unii cercetători, puţini la număr, au privit opera sa ca un „sistem închis" în care toate teoriile au fost elaborate simultan, cu toate că problema „elaborării" la Aristotel rămâne o problemă controversată. În aceste scrieri, filosoful elaborează o filosofie sistematică şi raţională care urmăreşte să decodifice multitudinea de realități percepute de mintea omlui. ***ȘCOALA PERIPATETICĂ*** - **Întemeietor**: Aristotel - **Doctrina promovată**: La moartea lui Aristotel, **Teofrast** (cca **370-288/285**) a devenit conducătorul şcolii ai căror aderenţi erau cunoscuţi sub denumirea de peripatetici. Deşi puţine dintre scrierile sale nu s-au păstrat, sunt cunoscute multe dintre titluri, ceea ce sugerează faptul că cercetarea sa s-a dezvoltat în mare parte pe aceeaşi direcţie ca şi predecesorii săi. Lucrarea sa Părerile filosofilor naturalişti a fost prima istorie sistematică a filosofiei şi este situată în fruntea lungii tradiţii doxografice; Legile sale comparau legile şi obiceiurile statelor greceşti; lucrările sale de biologie clasificau şi descriau modul de viaţă al plantelor. Studii similare au fost realizate de către numeroşi alţi elevi ai lui Aristotel. **Eudemos** (a doua jumătate a sec. al IV-lea î.Hr.) a scris istorii ale aritmeticii, geometriei, astronomiei şi teologiei; **Aristoxenos** (n. 375/360 î.Hr.) a elaborat lucrări de muzică precum şi studii de biografii şi istorie. Întrucât ultimii conducători ai şcolii şi-au îndreptat atenţia cu precădere asupra tezelor ştiinţifice, **Straton din Lampsakos** (n. 270/269) şi-a câştigat renumele datorită teoriilor sale materialiste-şcoala a început să decadă ca centru al preocupărilor filosofice şi până în perioada elenistică influenţa aristotelismului a intrat în declin. Deşi operele lui Aristotel nu erau tocmai necunoscute în această perioadă, se pare că au avut o influenţă nesemnificativă asupra filosofiei stoice de exemplu. Filosofii peripatetici izolaţi mai sunt întâlniţi, dar se ştie puţin în legătură cu doctrinele lor specifice. Începând cu primul secol d.Hr. se remarcă din nou un interes sporit faţă de filosofia aristotelică. Scrierile lui Aristotel tocmai fuseseră reeditate de către **Andronikos din Rhodos**, iar platoniştii eclectici ai acestei perioade încep să asimileze multe dintre elementele aristotelice în cadrul sistemelor lor filosofice; Didaskalikos, un manual platonist, includea multe elemente de logică şi epistermologie aristotelică. O dată cu **Aspasios** (prima jumătate a sec. al II-lea d.Hr.) s-a înstăpânit o lungă tradiţie legată de alcătuirea de comentarii asupra textelor aristotelice. Cel mai important şi mai capabil comentator al acestei perioadei a fost fără îndoială **Alexandru din Aphrodisias** (la începutul sec. al III-lea), care a realizat comentarii erudite asupra unui număr mare de texte aristotelice, precum şi tratate independente, dintre care multe au supravieţuit; datorită prestigiului său i-a fost atribuit numele „Comentatorul". Comentariile lui Alexandru contrastează cu cele ulterioare datorită lipsei elementelor neoplatonice şi mistice. **Influenţa asupra neoplatonismului**. O dată cu Plotinus (205-269/270) s-a început interpretarea neoplatonică a operei lui Aristotel, care a dominat aristotelismul până în timpul perioadei medievale timpurii. Respingând multe dintre punctele de vedere aristotelice, **Plotinus** a consacrat câteva tratate lui Aristotel, iar elevul său **Porphyrios** (232/233-cca 305) a realizat comentarii largi pe această temă. Lucrarea lui Porphyrios, Eisagoge, o introducere în logica aristotelică, a fost inclusă în corpus-ul aristotelic şi a devenit ea însăşi un subiect pentru comentariile ulterioare. În viziunea neoplatoniştilor opera lui Aristotel avea o importanţă capitală în privinţa lumii fizice, în timp ce gândirea lui Platon era considerată apogeul în metafizică. Acest fapt reflectă rolul tratatelor aristotelice în educaţie: discipolul urma să studieze operele lui Aristotel, „misterele mai mici", ca etapă pregătitoare pentru studierea lui Platon, „misterele mai mari". Neoplatoniştii considerau că există o concordanţă fundamentală între filosofia platonică şi cea aristotelică, iar teoriile ambelor filosofii au fost atunci sintetizate într-un nou sistem unitar, cel neoplatonic. Până în secolele V-VI, filosofia neoplatonică s-a focalizat cu precădere în jurul centrelor din Atena şi din Alexandria; platonismul atenian a fost în mod frecvent caracterizat ca speculativ şi formal, în timp ce platonismul alexandrin a fost privit ca scolastic şi aristotelic, cu toate că această separare nu poate fi considerată categorică. Comentariul devenise acum un gen acceptat al speculaţiei filosofice, în cadrul acestor texte, filosofii au dezvoltat frecvent noi teorii şi au menţinut o intensă dezbatere filosofică. Majoritatea comentariilor existente provin din această perioadă; cei mai reprezentativi comentatori erau rivalii Simplicius (sec. al VI-lea) şi Ioan Philoporos (cca 490-cca 570). (Echr, 112-114) **Școlile socratice minore.\ Megarienii.** - ***Întemeietor***: Euclid din Megara (450-380? î.Hr.) - ***Reprezentanți***: Eubulides din Milet, Alexinos din Elis, Apollonios Kronos - ***Doctrina promovată***: Combină teoria eleată despre unitate cu principiul eticii socratice care este Binele. Considerată mai degrabă o formă de neoeleatism de către Theodor Gomperz, Euclid din Megara de altfel începându-și studiile cu Parmenide. Unul parmenidian este identificat cu Binele, care apare sub denumiri diferite precum Înțelepciune (phronesis), Divinitate (theos) și Rațiune (nous) și este „întotdeauna asemănător și întotdeauna identic cu sine însuși". Binelui i se opune Neantul. Diogene Laertios (II, 106) spune despre Euclid că „nega tot ceea ce era contrar Binelui, declarând că nu există". Eubulides a fost contemporan și adversar înverșunat al lui Aristotel, pe care îl combate spunând despre el „multe lucruri rele" (Diogene Laertios, II, 109). Despre el știm că a scris șase dialoguri (Lamprias, Aischines, Phoinix, Alcibiade și Despre dragoste). **Școlile socratice minore.\ Cirenaicii.** - ***Întemeietor:*** Aristippos din Cyrene (435-350 î.Hr.) - ***Reprezentanți***: Arete, Aithiops din Ptolemais, Antipatros din Cyrene - ***Doctrina promovată***: Școala cirenaică mai era denumită și școala hedonistă, întrucât considera că fericirea omului nu poate fi asigurată decât prin plăcerile prezente, nu prin cele trecute și nici prin cele viitoare, întrucât trecutul nu mai există, iar viitorul nu mai există încă. Cirenaicii prețuiau mai mult plăcerile corporale mai mult decât pe cele sufletești deoarece primele sunt plăceri prezente, pe când celelalte conțin și componente trecute sau viitoare. Sub influența doctrinei socratice, Aristip recunoaște rolul educației în înnobilarea senzației și în dobândirea artei de a trăi. Pe fiica sa, Arete, Aristippos o sfătuia să disprețuiască lipsa de măsură. **Școlile socratice minore.\ Cinicii.** - **Întemeietor**: Antisthenes din Atena (444-368 î.Hr.) - **Reprezentanți**: Diogene din Sinope, Krates din Theba, Monimos din Siracuza, Onesikritos din Egina - **Doctrina promovată**: Cinismul îşi are originea în mişcarea intelectuală agitată din sec. V-IV î.Hr. de la Atena şi s-a inspirat din seriozitatea morală a mişcării socratice; cinismul a reprezentat iniţial o critică asupra normelor culturale existente. Cinicii timpurii, precum **Antisthenes** (cca 446-cca 366 î.Hr.), **Diogenes** (cca 400-cca 325 î.Hr.) şi **Krates** (cca 365-285 î.Hr.) au pledat în favoarea unei vieţi a cărei virtute consta în simplitate şi respingeau normele obişnuite în privinţa vorbirii şi a comportamentului. Această critică din punct de vedere cultural a determinat apariţia unui mod de viaţă ascetic distinct. Cinicul ideal, întruchipat de **Diogene,** reducea necesităţile la minimum, purta doar un singur veşmânt, avea numai un toiag şi un săculeţ, îşi lăsa părul şi barba să crească în voia lor şi adopta o „libertate de exprimare" îndrăzneaţă pentru a demasca prostia şi imoralitatea. Chiar numele pe care îl purtau, având înţelesul de „ca de câine", sugerează tipologia cinicilor, al căror comportament provocator în mod deliberat şi revoltător le-a atras adesea oprobriul. Influenţa cinismului timpuriu şi-a făcut simţită prezenţa în întreaga perioadă elenistică. Stoicii, care propovăduiau de asemenea un mod de viaţă „după legile naturii" şi-au însuşit sobrietatea lor morală. Cu toate acestea, stoicii nu dispreţuiau normele sociale în maniera cinică şi au elaborat o tradiţie filosofică academică mai cuprinzătoare. În perioada creştinismului timpuriu, modul de viaţă cinic al predicatorului itinerant a continuat să atragă noi adepţi, iar austeritatea primilor cinici a rămas populară. Retorica acerbă a cuvântărilor predicatorilor a contribuit la apariţia unei forme mai scolastice, aceea a „diatribei", care a influenţat în schimb stilul înflăcărat al creştinilor. Alţi cinici din perioada respectivă au adoptat un mod de viaţă mai moderat în ceea ce priveşte efortul moralizator. Unii moralişti, precum stoicul **Epictetus**, care a trăit în sec. I d.Hr. (Diss.,3, 22) i-au idealizat pe cinici ca fiind adevăraţi filosofi. Personaje idealizate în mod similar sunt întâlnite în scrierile polemice creştine şi păgâne ulterioare, îndeosebi în Discursul 6 al împăratului Iulian Apostatul. **Perioadele elenistică și romană imperială** **ȘCOALA EPICUREICĂ** - ***Întemeietor***: Epicur - ***Reprezentanț***i: Lucian din Samosata, Lucretius - ***Doctrina promovată***: Epicur (341-270 î.Hr.) a fost un filosof grec. Scopul filosofiei lui Epicur era diminuarea fricii printr-o înţelegere ştiinţifică a lumii bazată pe hedonism (:scopul vieţii îl reprezintă plăcerea) şi atomism (:lumea este compusă din atomi şi spaţiu). Plăcerea înseamnă absenţa durerii, iar cele mai mari plăceri sunt cele sufleteşti. Prin negarea nemuririi sufletului şi a implicării divinităţii în treburile omeneşti, ştiinţa eliberează fiinţele umane de frica de moarte şi de supranatural. Doctrinele lui Epicur sunt cele mai deplin expuse în De rerum natura a lui Lucretius (cca 94-55 î.Hr.), precum şi în scrierile lui Epicur însuşi. Mai mult, un număr de dialoguri ale lui Cicero (106-43 î.Hr.), precum De natura deorum, au printre interlocutori şi epicureici. Până la moartea fondatorului comunităţii epicureice fuseseră deja înfiinţate în câteva dintre cetăţile greceşti. Au urmat altele curând în Antiohia şi Alexandria, iar ulterior în întreaga Gallie şi în Italia. La Roma, popularitatea şcolii a atins apogeul în timpul perioadei republicane şi a continuat să se dezvolte în primul secol d.Hr., atunci când Apostolul Pavel a întâlnit filosofi epicureici şi stoici la Atena (Fapte, 17, 18). Răspândirii epicurismului i s-au opus din punct de vedere filosofic gânditori precum Cicero şi Plutarh (cca 50-cca 120 d.Hr.). Cu toate acestea, împăratul Marcus Aurelius (161-180 d.Hr.) a instituit la curtea sa cel putin un post reprezentativ de dascăl pentru epicureici. În acest timp, într-un oraş neînsemnat din Turcia (de azi), Oinoanda, Diogenes, un adept devotat şi aristocrat local, a dispus ca maximele epicureice să fie înscrise pe un mare zid (din cetate). Până în secolul al IV-lea epicureismul îşi pierduse deja şi ultimii săi adepţi, după cum o arată Iulian Apostatul (Scrisoare către un preot, 301c) şi Augustin (Ep., 118, 2, 12; 2, 21). Mulţi autori patristici au criticat energic epicureismul: Ipolit Romanul/Hippolytus (Haer., 1,19), Origen (în Grigorie Taumaturgul, Panegyr., 13), Arnobius (Nat., 2, 9, 30), Tertulian (Praescr., 7, 4), Lactantius (Div. inst., 1, 11; 3, 17; 7, 3; Ira, 4, 8; Op. Dei, 6). Ei au respins fără rezervă teologia epicureică (de ex. Origen, Dic., 31, 3; Tertulian, Marc., 2, 16; Vasile cel Mare, Hex., 2, 2), cu precădere datorită faptului că negau providenţa divină (împotriva cărora au adaptat argumentele stoice anterioare; de exemplu Dionysios din Alexandria \[în Eusebius, P.E., 14, 23-27\]). Ideea privitoare la caracterul trecător și la moartea sufletului a fost şi ea respinsă în acelaşi mod (de exemplu, Lactantius, Div. inst., 7, 12) -- deşi în lucrarea sa despre suflet, Tertulian invocă argumentul lui Epicur în legătură cu materializarea sufletului. Această renunţare la filosofia epicureică a motivat chiar utilizarea termenului „epicureic" în calitate de epitet ironic: Ieronim îl caracterizează pe Iovinian ca fiind „un Epicur al creştinismului" (Iov., 1,1). În ciuda dezaprobării generale, mulţi autori -- chiar şi cei care criticau cel mai aspru epicurismul -- au făcut apel uneori la repertoriul său de argumente. Ieronim era de acord cu idea promovată de epicureici a unui regim alimentar simplu (Iov. 2, 11), iar Clement s-a folosit de „prejudecăţile" epicureice pentru a argumenta că credinţa este o condiţie necesară a cunoaşterii (Str. 2,4). Probabil că singurul punct de vedere al epicureilor agreat pe deplin a fost respingerea superstiţiilor. Argumentele epicureicilor au fost inserate în criticile creştinilor asupra păgânismului şi politeismului: Origen (Cels., 7, 3; 8, 46) de exemplu admite provenienţa epicureică a argumentelor sale împotriva oracolelor greceşti. În ciuda atitudinii lor faţă de poziţia sa filosofică, mulţi dintre scriitorii creştini timpurii ţineau cont de concepţia lui Epicur". (EChr, 379-380) **Scepticismul** - ***Întemeietor***: Pyrrhos - ***Reprezentanți***: Arceslaos, Carneades, Antiochos din Ascalon, Aenesidemos - ***Doctrina promovată***: Şcoală filosofică grecească de gândire care promova îndoiala în planul judecăţii raţionale în privinţa problemelor aflate în divergenţă şi respingerea tuturor sistemelor dogmatice. Scepticismul grecesc a început cu **Pyrrhos** (cca 360-cca 270 î.Hr.), a cărui indiferenţă în toate privinţele l-a determinat să ducă o viaţă moderată şi liniştită. Scepticismul şi-a făcut apariţia în cadrul Academiei lui Platon o dată cu **Arceslaos** (316-241 î.Hr.) şi a atins apogeul prin **Carneades** (214-129 î.Hr.), al cărui scepticism radical ducea la concluzia că nu putem şti că nu ştim. De aceea, Academia sceptică a alcătuit un sistem complex al probabilităţilor, care se raporta la anumite aspecte: dacă un anumit lucru era doar probabil sau probabil dar nu contrazis sau probabil, necontrazis dar cercetat. Conform acestei analize, deşi respingea absolutizările, şcoala putea asigura un fundament al activităţii. Academia s-a îndepărtat de punctul de vedere sceptic o dată cu **Antiochos** **din Ascalon** începând cu prima parte a sec. I î.Hr. **Aenesidemos** a revitalizat pyrrhonianismul în aprox. 50 î.Hr. şi a sintetizat dovezile privind posibilitatea cunoaşterii. Cea mai mare parte a cunoştinţelor noastre în privinţa scepticismului antic provine din bogatele scrieri ale lui Sextus Empiricus, care a activat în jurul anului 200 d.Hr. Deşi creştinii respingeau modul de abordare sceptic în probleme de credinţă, ei au păstrat opera lui Sextus, întrucât oferea o serie de dovezi (variate) cu privire la diferite dogme antice. (EChr, 1065-1066) **Stoicismul** - ***Întemeietor***: Zenon din Kition (333-262 î.Hr.) - ***Reprezentanți***: Cleanthes, Chrysippos, Panaitios din Rhodos, Antipater din Tars, Zenon din Tars, Epictet, Seneca, Musonius Rufus, Marcus Aurelius - ***Doctrina promovată***: Şcoală filosofică grecească întemeiată de Zenon la începutul sec. al III-lea î.Hr. A fost denumită după Stoa Poikile (porticul pictat al lui Polygnot), un loc public din Atena unde Zenon şi adepţii săi îşi transmiteau învăţăturile. Istoria stoicismului este în mod curent împărţită în trei perioade: **Stoicismul Timpuriu**. Zenon a ajuns la Atena venind din Cipru în 312/321 î.Hr. A cunoscut mai întâi învăţăturile cinicului **Cratos din Teba**, iar ulterior a studiat sub îndrumarea lui Polemon, conducătorul Academiei. Pe măsură ce Zenon îşi expunea ideile, renumele său tot mai mare i-a îndemnat pe mulţi să vină şi să-i asculte predicile la Stoa. A fost succedat de **Cleanthes din Assos** (331-232 î.Hr.) şi **Chrysippos din Soloi** (cca 280-cca 204 î.Hr.), care au elaborat şi modificat sistemul stoic, apărându-l împotriva atacurilor venite din partea membrilor Academiei. Alături de Zenon, Crysippos a fost cea mai însemnată personalitate a stoicismului timpuriu, iar filosofia sa a fost identificată cu stoicismul tradiţional. **Stoicismul Mediu.** Două mari personalităţi ale stoicismului mediu au fost **Panaitios din Rhodos (185/180-cca 100 î.Hr.)** şi **Poseidonius din Apameea** (cca 135-cca 50 î.Hr.). Studiind la şcoala stoică de la Atena, Poseidonios s-a stabilit apoi la Rhodos după ce a primit învăţăturile bătrânului Panaetios. S-a ocupat atât de ştiinţele naturii, cât şi de filosofie şi a întreprins lungi călătorii în întreaga Mediterană. **Stoicismul Roman/Târziu. Seneca** (cca 4 î.Hr.-65 d.Hr.) a fost cel mai timpuriu reprezentant al stoicismului roman. Alţi reprezentanţi au fost **Musonius Rufus** (30-101 d.Hr.)**,** care a revitalizat etica severă a vechilor stoici, şi **Epictet** (cca 50-130), un fost sclav frigian. **Marcus Aurelius** (121-180) a fost împărat la Roma din 161 până în 180 şi unul dintre ultimii mari gânditori stoici. Stoicismul a fost treptat înlocuit de alte curente filosofice şi religioase. Unul dintre marii săi rivali a fost creştinismul. Este dificil de apreciat care au fost opiniile primilor stoici; ar fi de ajuns o descriere complexă a învăţăturilor lor (deşi nu toţi stoicii au împărtăşit aceleaşi puncte de vedere). Ei au împărţit filosofia în trei ramuri: fizica, etica şi logica. Sistemul lor era panteist, afirmând că realitatea divină poate fi găsită pretutindeni, în orice lucru. Ei arătau că toate substanţele sunt de natură materială, inclusiv divinitatea şi emoţiile. În opinia lor, lumea e compusă din patru elemente: focul, aerul, apa şi pământul. Divinitatea, focul creator, generează aerul, care la rândul său produce apa care creează pământul. În etapa de consumare a acestui ciclu, universul este mistuit de focul divin: pământul devine apă, apa devine aer, iar aerul devine foc. La un anumit moment prestabilit, ciclul se va repeta; universul reprezintă o succesiune neîntreruptă de procese de creaţie şi de distrugere. De vreme ce lumea este perfectă, toate aceste etape succesive ale lumii sunt identice. Logos-ul (raţiunea) configurează întregul univers; în cadrul sistemului stoic nu există (noţiunea de) întâmplare. Din moment ce toate lucrurile din univers sunt în legătură unele cu altele, ceea ce se întâmplă într-o parte a sa influenţează ceea ce se întâmplă în cealaltă parte a universului. Există de asemena o corespondenţă între treburile omeneşti şi evenimentele din univers (o credinţă folosită în sprijinul/apărarea divinaţiei). Etica stoică definea virtutea ca finalitate în scopul vieţii. O persoană virtuoasă o reprezintă cea care trăieşte în armonie cu natura sau logos-ul; sclavia şi inegalitatea socială sunt astfel incompatibile cu legea naturii şi cu sistemul stoic. Stoicii considerau că este de datoria lor să participe la treburile publice şi puneau mare accent pe legăturile de prietenie. Ei credeau că răul este cauzat de viciu, şi aceasta în dauna pasiunilor. Oricine trebuia să încerce să ajunge la starea de apatheia, în care este eliberat de orice pasiune negativă, şi să le înlocuiască pe acestea cu pasiunile pozitive (eupatheia). Stoicii împărţeau toate lucrurile în trei categorii: **binele** (definit ca virtute), **răul** (identificat cu viciul) şi **adiaphora** (cele care erau lipsite de importanţă atât timp cât se urmărea obţinerea virtuţii, precum bogăţia sau sărăcia, sănătatea sau boala). Dintre adiaphora, unele lucruri erau preferate altora. Stoicii erau empirici şi considerau cunoaşterea ca provenind din percepţii. La naştere sufletul este ca o filă de hârtie goală (tabula rasa). Îşi extrage conţinutul din obiecte. Impresia care este apoi stocată în minte se numeşte reprezentare sau phantasia. Această phantasia este analizată, iar atunci când este considerată corectă ea devine phantasia kataleptike (o prezentare cuprinzătoare luată ca certitudine). Din moment ce stoicii credeau că sufletul este raţional, acordau o mare atenţie logicii şi silogismelor ipotetice. **Neopitagorismul** - ***Întemeietor***: Pitagora din Samos - ***Reprezentanți***: Publius Nigidius Figulus, Nicomachos din Gerasa, Apollonios din Tyana - ***Doctrina promovată***: În 530, **Pitagora din Samos** a emigrat în Italia şi s-a stabilit la Crotona, unde a fondat o societate care era atât o şcoală ştiinţifică, cât şi o comunitate religioasă. O conspiraţie împotriva acestei societăţi l-a determinat pe Pitagora să fugă în Metapont, unde a şi murit. Pitagora a descoperit fundamentul matematic al intervalelor de bază din muzica grecească. El şi urmaşii săi au pus bazele matematicii greceşti şi au sperat să găsească în ea cheia înţelegerii universului. Ei priveau întregul univers ca fiind structurat după o ordine armonică depinzând de relaţii aritmetice. Pitagora, influenţat de cultul orfic, învăţa despre doctrina transmigraţiei. A mai preluat de la orfici anumite practici ascetice şi a insistat asupra necesităţii ca sufletul să fie purificat de influenţele trupeşti. Membrii sectei pitagoreice îşi conduceau viaţa după principii religioase şi etice. Sub această formă, filosofia pitagoreică se pare că a dispărut în cursul sec. V î.Hr. Neopitagoreicii au împrumutat elemente din şcolile platonică, peripatetică (aristotelică) şi stoică şi i-au atribuit această filosofie remodelată lui Pitagora. În cadrul sistemului neoplatonic se pot distinge două tendinţe, una îndreptată către monismul stoic, iar cealaltă către dualismul platonic. O caracteristică distinctă a neopitagorismului a constituit-o speculaţia filosofică. Neopitagoreicii aveau o idee mai rafinată în privinţa Divinităţii şi au considerat că aceasta se afla deasupra a tot ceea ce este limitat într-o asemenea măsură încât nu ar putea să intre niciodată în legătură cu orice lucru material. Ei mai considerau necesară adorarea Divinităţii din punct de vedere spiritual şi insistau asupra necesităţii unei vieţi pure. Aceasta se putea realiza prin abstinenţa în privinţa cărnii şi a vieţii sexuale. Credeau şi în demoni şi îşi manifestau interesul pentru teologia astrală şi mistica numerelor. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că în cadrul acestor credinţe comune existau şi numeroase puncte de vedere diferite. Dispreţul neopitagoreicilor faţă de lumea materială ar fi putut constitui o sursă de inspiraţie pentru dualismul gnostic în privinţa spiritului şi a materiei. Forma neopitagorismului era una intelectuală şi ştiinţifică şi se adresa doar unui grup elitist, având o pregătire filosofică temeinică. În secolul al III-lea, neopitagorismul s-a contopit cu neoplatonismul. (EChr, 804-805)