Dreptul și Statul - 2 PDF

DREPTUL ŞI STATUL - 2 3. Exercitarea puterii de stat Într-un stat democratic, puterea este unică, emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea ei este încredinţată statului care îşi organizează un sistem de instituţii, de organe prin care sunt realizate funcţiile sale. Ace...

DREPTUL ŞI STATUL - 2 3. Exercitarea puterii de stat Într-un stat democratic, puterea este unică, emană de la popor şi aparţine acestuia. Exercitarea ei este încredinţată statului care îşi organizează un sistem de instituţii, de organe prin care sunt realizate funcţiile sale. Acest sistem de instituţii, de organe care în ansamblul lor realizează sarcinile şi funcţiile puterii de stat alcătuiesc mecanismul de stat. De aceea statul mai este definit ca reprezentând unitatea puterii şi a mecanismului său, statul neexistând fără acest mecanism. Modul de organizare, de funcţionare, componentele şi atribuţiile acestor organe sunt stabilite prin Constituţie, legi organice şi legi ordinare. Organul de stat este definit în teoria dreptului (M. Luburici) ca fiind acea parte componentă a aparatului de stat alcătuită dintr-un grup social de oameni având o calitate specifică – parlamentari, funcţionari de stat sau magistraţi – investiţi cu anumite competenţe şi puteri şi ale căror acte, la nevoie, pot fi realizate şi prin constrângere juridică. Potrivit concepţiei clasice, statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale: - funcţia legislativă – edictarea regulilor generale (legilor); - funcţia executivă – aplicarea sau executarea acestor reguli generale; - funcţia jurisdicţională – de rezolvare a litigiilor, care apar în procesul aplicării regulilor generale (legilor). Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o „putere” încredinţată anumitor organe, respectiv: - puterea legislativă – încredinţată adunării reprezentative; - puterea executivă – încredinţată şefului statului şi guvernului; - puterea judecătorească – încredinţată organelor judecătoreşti. Garanţia libertăţii umane şi a ordinii sociale este existenţa unui anumit echilibru între aceste puteri, care se realizează printr-o distribuire judicioasă a prerogativelor fiecăreia, o relativă autonomie, dar şi o dependenţă, un anume control reciproc. Scopul statului Este legat de doctrinele privind esenţa sa. Ca instrument de organizare şi conducere socială, scopul statului este apărarea interesului general. Kant afirma că statul legitim este cel care asigură apărarea drepturilor inalienabile ale cetăţenilor săi şi în care politica este subordonată moralei. Liberalismul clasic opune pe cetăţean statului, statul trebuind să facă legi bune şi să respecte principiul non-intervenţiei în treburile private. Statul trebuie să garanteze libertatea individului şi să fie puternic în acţiunile sale şi moderat în ambiţiile sale. În prezent se vorbeşte despre un nou contract social, cel inițiat în secolul al XX-lea, în care se vorbeşte despre statul social care trebuie să-şi menţină monopolul asupra forţei coercitive, dar s-o exercite pe aceasta doar cu condiţia respectării drepturilor omului și a respectării regulilor democratice. 4. Separarea puterilor în stat Teoria separaţiei puterilor în stat a fost fundamentată, în varianta sa modernă, în Anglia de John Locke (1632 – 1704) în lucrarea „Al doilea tratat despre cârmuire (guvernământul civil)”, iar în Franţa de celebrul iluminist Charles Louis Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu) (1689 – 1755) în „Despre spiritul legilor”, lucrare în care a abordat şi alte aspecte privind legăturile dintre legile naturii, legile sociale şi cele juridice, privind principiul suveranităţii şi altele. 1  Montesquieu arăta că „totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau corp de fruntaşi, fie ei principi sau nobili, fie ei ai poporului, ar exercita cele trei puteri” şi tocmai de aceea este necesar un mecanism de natură ca „puterea să oprească puterea”. Rădăcinile acestui principiu se regăsesc însă în gândirea filosofilor antici şi mai cu seamă în scrierile lui Aristotel care arata privitor la organizarea statului atenian că el este bine organizat dacă atribuţiile sunt distribuite unor organe distincte. Această teorie avea să fie apoi subordonată ideii de libertate sub care s-au desfăşurat revoluţiile din perioada modernă. În „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, elaborată în timpul Revoluţiei franceze la 1789, şi apoi în Constituţia anului III, anume cea de la 1795, revoluţionarii francezi au înscris acest principiu, reluat apoi şi în Constituţia de la 1848 în care se statua că „Separaţia puterilor este cea dintâi condiţie a unui guvern liber”. Întâia transpunere în practică într-un act normativ fundamental a acestui principiu s-a realizat în S.U.A. începând cu primele constituţii ale statelor federale şi apoi în Constituţia statului federal (1787). Primele referiri la acest principiu, în ţara noastră, se găsesc în proiectul de Constituţie al Cărvunarilor din 1822 şi în Regulamentul organic din 1832 de la Iaşi. În Constituţia României de la 1866, Constituţie inspirată de cea belgiană de la 1831 care era considerată una din cele mai liberale ale timpului, era proclamat şi principiul separaţiei puterilor în stat, instituindu-se şi garanţii pentru buna funcţionare a acestuia, între care răspunderea politică a miniştrilor în faţa Parlamentului, posibilitatea interpelărilor parlamentare la adresa miniştrilor. Constituţia din 1923 a adus noi garanţii, între care controlul constituţionalităţii legii şi instituţia contenciosului administrativ. Doctrina separaţiei puterilor în stat a cunoscut, însă, de-a lungul timpului deformări şi interpretări conjuncturale. Astfel după cum s-a arătat, în mod întemeiat, ea nu poate fi aplicată ca un “principiu mecanic” pentru că ar conduce la consecinţe absurde, ci se constituie ca un mecanism de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului. În epoca modernă și contemporană, acest principiu, în înţelegerea dată de cei care l-au creionat de-a lungul timpului şi adepţii săi, este depăşit şi nu mai corespunde concepţiilor privind statul modern. Se apreciază că acest principiu rămâne o dogmă de politică constituţională care se poate reduce ca semnificaţie la interzicerea cumulului funcţiilor fundamentale în stat. Între argumentele aduse în doctrină (Ion Deleanu) în vederea respingerii înţelegerii mecaniciste a acestui principiu, a inaplicabilităţii sale într-un stat modern, amintim: - puterea este unică, indivizibilă şi aparţine poporului, astfel că ea nu poate fi partajată pe „cote părţi”; - activitatea statului şi funcţiile sale nu se reduc la cele trei funcţii tradiţionale (legislativă, executivă şi judecătorească), ci este mult mai complexă, statul modern având în prezent şi alte importante funcţii, toate intercondiţionându-se; - separarea puterilor, concepută în forma opoziţiei dintre acestea, pe lângă faptul că contravine principiului indivizibilităţii, suveranităţii, ar conduce şi la blocarea activităţii statului. Într-un stat modern, democratic funcţiile acestuia sunt complexe, se intercondiţionează, dar se află şi într-o anume relaţie de subordonare. Astfel, Parlamentul nu are numai funcţia legislativă, uneori aceasta nici nu este prevalentă, ci are şi funcţie deliberativă în alte probleme importante, şi de control parlamentar în diferite domenii, inclusiv asupra executivului, şi chiar aplică el legea, respectiv Constituţia şi alte legi în propria activitate. Pe de altă parte, nu poate exista decât un raport de subordonare între funcţia legislativăşi cea executivă, deoarece a legifera nu este egal cu a executa legea. În prezent, în condiţiile existenţei mai multor partide politice, problema centrală este aceea a raportului între majoritatea aflată la guvernare şi opoziţie, care trebuie să „controleze”, să „cenzureze” activitatea guvernanţilor. Existenţa „statului de drept” a unui stat democratic apare astăzi incompatibilă cu „separaţia puterilor”, aşa cum a fost fundamentat acest principiu. 2  Au rămas însă din această doctrină, păstrându-şi actualitatea printr-o valorizare superioară, modernă, anumite idei, între care aceea a distribuirii prerogativelor statului între mai multe „autorităţi publice”, având o relativă independenţă, dar cu stabilirea unor modalităţi de conlucrare şi de control reciproc între acestea, păstrându-se preeminenţa legislativului. Tocmai de aceea astăzi se vorbeşte în doctrină despre exercitarea puterii de stat – putere unică a poporului – prin diferite „autorităţi publice” cărora poporul – prin corpul său electoral – le conferă legitimitate şi autoritate, autorităţi între care există multiple interelaţii. În ţara noastră, aceste autorităţi au fost grupate, potrivit Constituţiei, în doctrină, după mai multe criterii (Ion Deleanu). I.Astfel, potrivit modului de constituire, sunt: A. Autorităţi direct reprezentative, alese prin vot de corpul electoral: - Parlamentul – organul reprezentativ suprem; - Preşedintele României; - consiliile locale (judeţene, orăşeneşti, municipale, comunale); - primarii: - preşedinţii consiliilor judeţene, în perioada 2008 – 2016, dar și din nou în 2020. B. Autorităţi derivate (indirect reprezentative) Sunt cele în care cei care le compun sunt investiţi, desemnaţi sau numiţi, fie de organele direct reprezentative, fie de autorităţi administrative ierarhic superioare: - judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi câte trei, de Preşedinte, de Senat şi de Camera Deputaţilor; - membrii Consiliului Superior al Magistraturii, unii aleşi de adunările generale ale de la nivelul instanţelor, respectiv al parchetelor, dar validați de Senat, alţii aleşi de către Senatul României, iar alţii sunt membrii de drept având în vedere funcţia pe care o deţin la un moment dat, anume preşedintele ICCJ, procurorul general al Parchetului de pe lângă ICCJ, ministrul justiţiei; - Avocatul Poporului este numit de Parlamentul României; - preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi apoi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament sau numeşte şi revocă membrii Guvernului la propunerea primului-ministru în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului; - Preşedintele numeşte judecătorii şi procurorii (cu excepţia celor stagiari) la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii; - Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. II. În raport cu funcţia fundamentală ce revine fiecărei autorităţi publice, se disting: - autoritatea deliberativă care îndeplineşte în principal funcţia legislativă (Parlamentul); - autoritatea preşedinţială care îndeplineşte funcţia de mediere între „puterile statului”, precum şi între stat şi societate, funcţia de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării; - autoritatea guvernamentală, având ca principală funcţie asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale a administraţiei publice; - autoritatea de jurisdicţie constituţională exercitată de Curtea Constituţională, menită să asigure conformitatea legilor cu Constituţia; - autoritatea judecătorească a cărei funcţie este înfăptuirea justiţiei; - autoritatea instituţiei Avocatului Poporului, cu funcţia unică de a garanta drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Din cele arătate rezultă că sistemul puterii de stat este un sistem complex alcătuit din patru subsisteme – Parlamentul, organ reprezentativ suprem şi unica autoritate legiuitoare, autoritatea executivă, autoritatea de jurisdicţie constituţională şi autoritatea judecătorească – fiecare din aceste subsisteme şi sistemul în întregul său având mai multe funcţii caracteristice. Între aceste subsisteme există atât raporturi de subordonare, cât şi de coordonare care sunt stabilite prin Constituţie. 3 5. Statul de drept Conceptul de „stat de drept” a fost elaborat de doctrina germană în a II-a jumătate a sec. XIX-lea, iar în epoca actuală a devenit fundamentul societăţilor politice şi civile, cu precădere al democraţiilor de tip liberal (Ion Deleanu). Conceptul a fost definit în multiple modalităţi, mai ales în doctrina franceză a ultimelor decenii, dar toate definiţiile au avut în vedere un element esenţial şi anume relaţia dintre stat şi drept, respectiv subordonarea statului faţă de drept, fără însă a fi redus la această unică relaţie. Statul de drept, într-o democraţie reprezentativă, este acel stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor, în înţelegerea modernă a acestui principiu, care consacră prin legislaţie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, instituind şi garanţii pentru realizarea acestora şi în care toate organele sale îşi desfăşoară întreaga activitate în strictă conformitate cu legile. Potrivit doctrinei (Ion Deleanu, Marian Enache, Sofia Popescu), pentru existenţa şi funcționarea statului de drept, sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii sau premise, care se intercondiţionează reciproc. Dintre aceste condiţii amintim: - existenţa unor relaţii sau raporturi optime între stat şi societatea civilă, cu asumarea responsabilităţii statului. Statul intervine în societatea civilă, iar aceasta are nevoie de stat, dar numai în măsura necesară şi prin mijloace adecvate, aflate sub controlul jurisdicţional; - organizarea puterii de stat pe baza mecanismelor principiului separaţiei autorităţilor publice, respectiv a funcţiilor acestora, în accepţiunea modernă a principiului; - instaurarea unei reale democraţii în întreaga societate; - consfinţirea şi garantarea prin mijloace de drept adecvate a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului; - instituirea unui sistem juridic unitar, coerent şi ierarhizat al legilor, iar între ele legea fundamentală – Constituţia -, să primeze; - existenţa unor sisteme de reglare, de control şi autocontrol dintre diferite structuri de organe sau în interiorul acestora, cu privire la modul în care ele îşi realizează funcţiile. Asemenea sisteme de reglare pot fi: - controlul politic al Parlamentului asupra Guvernului; - controlul administrativ în interiorul organelor administrative; - controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative exercitat de instanţele judecătoreşti; - controlul constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea Constituţională; - procedura de conciliere, mediere pe care o exercită Avocatul Poporului; - accesul liber la justiţie şi organizarea activităţii de judecată în mai multe grade de jurisdicţie pentru controlul şi îndreptarea hotărârilor judecătoreşti nelegale ori netemeinice. 6. Forma puterii de stat Forma de stat arată modul de organizare a conţinutului puterii de stat, structura internă şi externă a acestui conţinut. În sensul cel mai larg, forma de stat are trei componente: - forma de guvernământ; - structura de stat; - regimul politic. 1. Forma de guvernământ este componenta cea mai semnificativă a formei de stat şi arată modul de formare şi organizare a organelor statului, raporturile care se stabilesc între ele, respectiv împărţirea competenţelor acestora. 4  Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ, este aceea în republici şi monarhii, dar preocupări privind formele de guvernământ au existat încă din antichitate, acestea fiind ale istoricului antic Herodot, apreciat de unii a fi „părintele istoriei”, şi ale filosofilor Platon şi Aristotel. În esenţă, în monarhie, conducătorul (rege, împărat, emir etc.) nu este ales, ci vine la conducerea statului pe cale ereditară, conducând după legi fixe, stabile. În republică însă, şeful statului este ales (de popor sau parlament) şi, de regulă, conduce pe o perioadă limitată de timp. În decursul istoriei, atât monarhiile, cât şi republicile au cunoscut forme extrem de diverse în raport cu influenţa unor multipli factori interni şi internaţionali. Realitatea istorică actuală este foarte complexă, existând numeroase forme mixte de guvernământ. Potrivit unui doctrinar din sfera dreptului constituţional (Ion Deleanu), principalele forme de guvernământ pot fi împărţite în: democraţii, monocraţii, oligarhii şi forme mixte. Democraţia este acea formă de guvernământ în care puterea aparţine poporului suveran, toţi cetăţenii au drepturi şi îndatoriri egale, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate, există pluralism ideologic şi instituţional şi se aplică principiul majorităţii. La rândul său, democraţia poate fi: - directă – formă de guvernare în care poporul autoguvernează, dar care practic este irealizabilă; - reprezentativă – în care poporul îşi alege reprezentanţii care să exercite în numele său puterea; - semi-reprezentativă – o dată cu alegerea reprezentanţilor, alegătorii se pronunţă şi asupra unui program de guvernare şi există diferite forme de control a celor aleşi (durata mandatului limitată, răspunderea deputaţilor în faţa celor care i-au ales, etc.); - semi-directă – îmbină principiul reprezentativităţii cu democraţia directă. Pe lângă organul legiuitor ales prin sufragiu universal sunt instituţionalizate diferite mijloace de intervenţie directă a poporului în procesul legiferării (Ex: iniţiativa populară, veto-ul popular, referendumul) Monocraţia se împarte în: - monocraţii de tip clasic care au fost: - monarhia absolută (se poate transforma în despotism); - tirania (despotism), având notă specifică, arbitrariul; - dictatura – în situaţii excepţionale. - monocraţia populară este caracterizată prin: - personalizarea puterii; - partidul unic; - unicitatea organelor guvernamentale; - totalitarismul; - suportul popular real sau regizat; - dictatura militară – în ţări din America de Sud, Africa de Nord, Orientul Apropiat – reuneşte trăsături ale monocraţiei populare. Oligarhia – puterea este exercitată de un număr restrâns de persoane sau familii. Formele mixte sunt rezultatul unor combinări sau juxtapuneri a mai multor elemente aparţinând celor trei tipuri de bază arătate mai înainte: democraţie, monocraţie şi oligarhie Monarhia limitată – este cea în care puterea monarhului este limitată prin existenţa altor organe cu o anumită autonomie şi atribuţii proprii. Un exemplu este parlamentarismul dualist, în care monarhul devine mai mult un simbol, întemeiat pe tradiţii având rol „decorativ”, „ceremonial”. 5  Statele socialiste – constituie o formă de guvernământ inedită, care îşi atribuie caracter democratic, ce în realitate nu a existat şi nu a avut vreun suport real. 2.Structura de stat arată modul de organizare a puterii de stat pe un anumit teritoriu, elementele care alcătuiesc ansamblul statal, respectiv unităţi administrativ- teritoriale sau formaţiuni statale, precum şi legăturile, raporturile dintre acestea şi stat în întregul său. Sub aspectul structurii de stat, statele pot fi: - state unitare sau simple; - state compuse sau federative. Statul unitar formează o singură formaţiune statală, are un regim constituţional unic, o singură constituţie, un singur rând de organe centrale (legiuitoare, executive, judecătoreşti) care exercită autoritatea ce o au pe întreg teritoriul şi asupra întregii populaţii. De regulă, populaţia sa are o singură cetăţenie şi statul este unic subiect de drept internaţional. În interiorul său, statul unitar este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, regiuni, ţinuturi etc.), având organe proprii sub conducerea şi controlul organelor centrale, desigur cu posibilitatea unei autonomii relative, a unei descentralizări limitate. România este un stat unitar, aşa cum se arată în chiar articolul 1 din Constituţie. Ca formă a structurii de stat, statul unitar nu este determinat de întinderea lui teritorială, de numărul sau densitatea locuitorilor, de existenţa mai multor naţionalităţi, de regimul politic sau de alţi factori. Spre exemplu, China, cu o imensă suprafaţă şi cu o populaţie reprezentând un sfert din populaţia globului, este un stat unitar, conform prevederilor constituționale; iar Elveţia, un stat mic ca suprafaţă, este un stat federativ. Statul federativ, compus sau unional este acela care este constituit din două sau mai multe state membre numite state federate care îşi transferă o parte din atributele lor suverane, în limitele şi condiţiile prevăzute în constituţia federaţiei, în favoarea statului federal, stat distinct de cele care îl compun (statele federate). La rândul lor, acestea, adică statele federate, îşi păstrează identitatea şi cealaltă parte a atributelor lor suverane (parte necedată statului federativ). Ca trăsături definitorii ale unei asemenea organizări statale, identificăm: - existenţa a două Constituţii, una a statului federativ şi câte una a fiecărui stat federat, care trebuie să fie concordante, cea a statului federat trebuie să o respecte pe aceea a federaţiei; - existenţa unei legislaţii comune întregii federaţii, stabilită de organele legiuitoare ale acesteia, dar şi a unei legislaţii proprii fiecărui stat federat, stabilită de organul său legiuitor şi care trebuie să respecte şi să fie concordantă cu legislaţia federaţiei; - existenţa unor organe legiuitoare, executive şi judecătoreşti ale federaţiei, dar şi a unor proprii fiecărui stat din compunerea federaţiei; - populaţia federaţiei constituie un corp unitar, dar persoanele au două cetăţenii şi anume cetăţenia statului federativ, şi cea a statului federat; - teritoriul statelor federate sunt entităţi în cadrul teritoriului statului federal; - statul federativ este subiect de drept internaţional unic în relaţiile cu alte state, dar şi statele federate pot avea în anumite limite calitatea de subiect de drept internaţional; - statele federate participă, în limitele şi condiţiile stabilite prin constituţia federaţiei la constituirea principalelor organe federative, la stabilirea ordinii constituţionale şi a legislaţiei comune a federaţiei. Asociaţiile de state se deosebesc de statele federative prin aceea că, deşi sunt asociate, nu formează împreună un nou stat. Asociaţiile de state pot fi: - confederaţiile de state; - uniunile de state – uniunea personală şi uniunea reală. 6  Confederaţia de state precede naşterea statului federativ, dar uneori poate apărea şi urmare a destrămării unei federaţii. Ea este o asociere de două sau mai multe state care îşi păstrează suveranitatea şi calitatea distinctă de subiect de drept internaţional, dar convin să îşi creeze unele organe comune (ex.: congres, parlament) şi să îşi unifice legislaţia în anumite domenii. Uniunea personală este asocierea a două sau mai multor state, prin existenţa unui conducător (şef de stat sau monarh) comun, fiecare stat păstrându-şi însă toate atributele suveranităţii. Au existat în istorie, mai există în prezent, spre exemplu: Commonwealth-ul. Uniunea reală este aceea în care, pe lângă existenţa unui conducător comun, statele asociate au şi unul sau mai multe organe comune. Au existat în istorie, dar apreciem că nu mai există în prezent. 3. Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de realizare a puterii în legătură directă cu modul în care statul asigură şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, relaţiile între componentele sistemului socio-politic (sistemul de partide şi alte forme sociale, sistemul electoral etc.). Apare evident că regimul politic este în strânsă legătură cu forma de guvernământ de aceea, într-o foarte generală clasificare, se vorbeşte de regimuri politice democratice şi regimuri politice autocratice (N. Popa). În raport cu modul de distribuţie a funcţiilor între diferitele categorii de organe, în cazul regimurilor politice bazate pe reprezentativitate în cadrul cărora puterea aparţine poporului suveran, se disting: - regimul politic de adunare – în care puterea executivă este subordonată total celei legislative; - regimul politic parlamentar, care are ideea colaborării puterilor, puteri care dispun de mijloace politice ce le permit să se controleze mutual; poate fi de diferite forme; - regimul politic prezidenţial – acela în care separaţia puterilor este accentuată, dar în exercitarea acestora există o colaborare funcţională. Şeful statului este şi şeful executivului, fiind ales prin vot universal (direct sau prin electori). - regimul politic mixt sau semi-prezidenţial, care poate fi în mai multe forme, cum ar fi, spre exemplu, acela în care preşedintele şi primul-ministru îşi partajează atribuţiile executive. România este o republică semi-prezidenţială având în vedere și următoarele: - şeful statului este ales prin vot universal; - şeful statului poate dizolva, în anumite condiţii prevăzute de Constituţie, Parlamentul; - șeful statului nu are drept de iniţiativă legislativă. De remarcat că, în prezent, fiecare ţară are un regim politic propriu, neexistând o categorie omogenă de regim politic. Fiecare stat și-a particularizat unul dintre regimurile menționate mai sus. 7