Curs 2,3 Text - Smalt Dentar PDF

Smaltul dentar (enamel) A. Caractere topografice Acopera intreaga suprafata a coroanei dentare anatomice se termina la colet si se sprijina pe dentina subiacenta. Grosimea variabila a smaltului vine in intampinarea functiilor pe care acesta le indeplineste. Astfel, la nivelul suprafetelor ocluza...

Smaltul dentar (enamel) A. Caractere topografice Acopera intreaga suprafata a coroanei dentare anatomice se termina la colet si se sprijina pe dentina subiacenta. Grosimea variabila a smaltului vine in intampinarea functiilor pe care acesta le indeplineste. Astfel, la nivelul suprafetelor ocluzale si ale marginilor incizale se exercita presiunea ce mai mare in actul de masticatie (2 kg/dinte). -protejeaza dentina si terminatiile nervoase de presiune si excitanti 2,6 mm 0,2 mm Grosimea cea mai mare se afla la nivelul suprafetelor care participa in procesul de masticatie si ea descreste spre colet unde se termina sub forma unei muchii inguste https://www.slideshare.net/LekshmyJayan/enamel-structure-and-development 2 mm Cementul, care embriologic se formează mai târziu, acoperă smalţul Smalţul se întâlneşte cu cementul Spatiu liber – carii, hiperestezie Joncţiunea smalţ-cement B. Caracterele fizice ale smalţului  - duritatea sa accentuată (cel mai dur ţesut din organism), realizată prin gradul mare de mineralizare Duritatea sa variază în funcţie de zonă şi de dinte, fiind în general mai mare în locurile cu solicitare funcţională mai intensă,locuri unde poate să atingă gradaţia 8 de duritate pe scara Mohs Cel mai scăzut grad de duritate al smalţului este 5 şi se găseşte în zonele de solicitare minimă şi anume pe feţele proximale coronare, în special spre colet. 5 5 8 Caracterele fizice ale smalţului casant când nu este susţinut de dentina subiacentă, puţin rezistent la acţiunea acizilor neted si translucid - transluciditatea depinde de:     - gradul diferit de mineralizare      - grad de omogenitate a smaltului - culoarea variaza de la alb-galbui la albastru- cenusiu, in raport cu: - gradul de mineralizare astfel: Mineralizare mare produce o culoare albă a smalţului, ……. Mineralizare mai redusă determină virarea culorii sale spre alb – albăstrui, galbui. Procesul de îmbătrânire însoţit de modificări de mineralizare şi deci, de reducere a proceselor funcţionale, culoarea devine cenuşie. ORICE CULOARE ESTE MAI BUNA! - structura arhitectonica a prismelor care il alcatuiesc, - grosimea Importanţă clinică ! Respectarea principiului fizionomic, când se reface morfologia coronară, în odontoterapia si protetică camera digitala conectata la LED spectrofotometru C. Compozitia chimica a smaltului Acest mare decalaj procentual dintre substanţele minerale şi organice este unic în organism. Saruri minerale (maro deschis) încorporate într-o matrice de proteine (închis maro) SEM minerale proteine 1. Substanţele minerale - 90% din substantele minerale ale smaltului sunt formate din fosfati de calciu, majoritatea prezentandu-se sub forma de hidroxiapatita, Ca10 (PO4)6 (OH)2, iar o mica parte sub forma unor cristale hibride rezultate din înlocuirea radicalului hidroxil cu alţi ioni: fluor, clor, strontiu sau plumb: fluorapatita, Ca10 (PO4)6 (F2) , clorapatită Ca10 (PO4)6 (Cl)2 , Ca10 (PO4)6 (St)2 , Ca10 (PO4)6 (Pb)2. Radicalii fosfat pot fi substituiti de radicali de arseniat, vanadiat, silicat, sulfat sau carbonat. - restul de 10% se gasesc sub forma de: carbonat de Ca, fosfat de Mg, clorura de Ca. 13 Ionii minerali care intra in compozitia smaltului Constituienti majori: Calciu 33,6% - 39,4% Fosfor 16,1- 18% La dintii permanenti raportul dintre ele fiind de 2/1. CO2 1,95%- 3,66% Na 0,25 –0,56% Cl 0,19% - 0,3% K 0,05% - 0,3% Constituienti minori : Fluor Zinc Wolfram Mangan Cobalt Seleniu Paladiu Fier Cupru Vanadiu Brom Siliciu Zinc Strontiu Cadmiu Titan Staniu Aur Plumb Litiu Zirconiu Argint Mercur Bariu Plutoniu Crom Nichel 14 Toate componentele minerale provin din: - alimentaţie, !! - poluarea aerului şi apei, - diverse accidente. Aceste oligoelemente participă la reducerea incidenţei cariilor prin modificarea dimensiunilor şi formei cristalelor de apatită. Staniu scade solubilitatea dintilor (CP) Carbonatii, Mg, Na, Si, Mn, Ag, Al Fe, Zn, Pb, Fl, Sn, Cl Stronţiu şi cupru (CP) distribuţie omogenă + _ In straturile profunde ale smaltului concentratia fluorului creste doar daca apa de baut contine mai mult sau egal cu 3 mg fluor/litru apa. D.p.d.v. al varstei, in primii ani de viata concentratia fluorului la suprafata smaltului se stabileste relativ repede si nu depinde de concentratia fluorului din apa de baut, apoi are loc o variatie usoara in functie de aport, iar la varstele mai inaintate concentratia fluorului la suprafata smaltului ramane constanta. 16 Un cristal de hidroxiapatită este alcătuit din aprox. 2500 unităţi structurale cristaline elementare. În smalţul complet mineralizat, cristalele au o formă hexagonală. Volumul cristalelor de hidroxiapatită din smalţ este de cca 200 ori mai mare decât al celor din dentină. Hidroxiapatita 2. Componenta organică Deși începe ca un țesut bogat în proteine, până la erupția dintelui rămâne doar o mică parte a proteinei. - joacă rol esențial în îmbunătățirea durității și a rezistenței la atacuri chimice. - fractiuni insolubile reprezentate de aminoacizi, structurate in lanturi polipeptidice, asemanatoare prin unele caractere colagenului, iar prin altele keratinei - fractiuni solubile alcatuite din proteine solubile, peptide, acid citric 3. Apa prezentă în smalţ este: - legată de moleculele proteice în proporţie de 97%, - restul fiind apă liberă care se găseşte în spaţiile interprismatice şi la nivelul joncţiunii smalţ-dentină. Componentele smalţului au o răspândire neuniformă în grosimea acestuia, astfel încât, apa şi substanţa organică este prezentă în cantitate mai mare în zonele profunde ale smalţului, iar la suprafaţa lui predomină substanţele minerale. Caracterele morfo-funcţionale ale smalţului Prisma de smalţ, unitatea structurală fundamentală formata din cristale de hidroxiapatita. Ele rămân în aceeaşi poziţie şi în aceleaşi relaţii unele faţă de altele tot timpul vieţii. ele sunt orientate de aşa manieră, încât să reziste presiunilor masticatorii. De aceea sensul prismelor este modificat de la o regiune la alta a smalţului, în general, de la limita smalţ-dentină, prismele se îndreaptă radiar spre suprafaţa coroanei numărul lor per dinte - 2-12 milioane (I cental inf., M1 sup) În secţiune transversală prismele au formă: - de gaură de cheie sau coadă de peşte. - corpul prismei este orientat spre suprafaţa ocluzală, iar coada spre cervical - Prismele sunt astfel aranjate încât centrul unei prisme se află între prelungirile a două prisme adiacente. Diametrul este mai mic în apropierea joncţiunii smalţ-dentina (1-2 microni) mai mare la suprafaţa dintelui (4 microni), Lungimea lor este variabila, unele nu ajung la supraf. fiind inlocuite cu alte prisme. 1-2 microni 4 microni Prismele de smalţ prezintă la exterior un strat bogat în substanţă organică, care se numeşte teaca prismei care intervine în mecanismele de elasticitate şi de difuziune ale smalţului, conferind astfel caracteristicile esenţiale ale sale. Între pereţii prismelor de smalţ nu există o ataşare intimă, astfel că apar spaţii in care se gaseste substanţa interprismatică, reprezinta zone de substanta organica cu un grad de mineralizare mai redus, locuri cu rezistenta minima la carie. La nivelul suprafetelor ocluzale, prismele de smalt se intrepatrund dand un aspect particular de smalt noduros. Aceasta dispozitie mareste rezistenta prismelor la presiuni si impiedica clivarea lor sub actiunea presiunilor pe care le primesc. Pe o secţiune longitudinală prismele se prezintă ca nişte coloane poliedrice orientate diferit de la o zonă la alta: la suprafaţa liberă a dintelui ele sunt paralele cu axul lung al dintelui, apoi se înclină până la un unghi ascuţit, iar la nivelul joncţiunii smalţ- cement ajung perpendiculare pe axul lung al dintelui Prisme de smalt: ocluzal, oral ME Traiectul prismelor este uşor sinuos ceea ce le conferă o oarecare elasticitate. Aceste sinuozităţi interesează grupe de 5-7 prisme ⇒ Secţionarea longitudinală a unui dinte arata fragmente ale prismei ceea ce determină apariţia unui fenomen optic, descries sub numele de striile lui Hunter- Schreger. Aceste striuri apar sub forma unor benzi clare şi benzi întunecate. Benzile clare sunt numite parazonii, şi corespund zonelor care au fost secţionate pe o lungime mai mare. Benzile întunecate numite diazonii corespund prismelor care au fost secţionate pe o lungime mai mică, efectul optic fiind produs de paralelismul mai mic, respectiv mai mare dintre prismele de smalţ ceea ce modifică gradul de reflexie al luminii. - Se extind de la joncțiunea D-E pe aproximativ 2/3 din grosimea smalțului și dispar în 1/3 exterioara. - Mai putin frecvente în regiunile incizale sau ocluzale ale smalțului. Din punct de vedere clinic importanţa acestor benzi rezidă în aceea că accesibilitatea acizilor este diferită în funcţie de orientarea prismelor, astfel încât, studiile histochimice au arătat că: parazonele sunt mai rezistente la atacul acid. striile lui Hunter- Schreger 31 Pe traiectul lor prismele prezintă 2 feluri de strii: 1. Striile transversale 2. Striile paralele ale lui Retzius sau liniile de creştere. Striile transversale - sunt situate la intervale regulate de 4-5 microni şi au aspectul de discuri suprapuse întunecoase şi albicioase reprezentând mineralizarea diferita determinata de activitatea metabolica diurna (mineralizare mai puternica - discuri albe) si nocturna (mineralizare mai slaba - discuri intunecate). Striile paralele ale lui Retzius (linii de creştere) apar sub forma unor benzi întunecate, însă la distanţă mai mare decât striile transversale. - se află la o distanţă de aprox. 30 microni una faţă de cealaltă, fiind rezultatul unui fenomen ciclic de depunere a prismelor de smalţ a cărui periodicitate este cuprinsa intre 6-10 zile. - localizate in portiunea cea mai superficiala a smaltului Implicaţia clinică a prezenţei striilor este că ele sunt zone de minimă rezistenţă la atacul factorilor cariogeni datorită mineralizării mai reduse decât a restului smalţului Strii Retzius 34 stri Retzius În zonele în care striile paralele ale lui Retzius ajung la suprafaţa smalţului apar nişte depresiuni numite liniile de imbricaţie ale lui Pickerill, între care se formează nişte striaţii numite perichimatii. Perikimatiile reprezintă deci capătul extern al liniilor de creştere ale lui Retzius. ……….. Apar la suprafaţa smalţului sub forma unor şanţuri paralele între ele şi cu joncţiunea smalţ-cement. Ele se găsesc frecvent în zona cervicală la nivelul feţei vestibulare, numărul lor scade la nivel incizal şi ocluzal. Perikimatii Substanţa organică se găseşte în cantitate mai mare şi într-o serie de formaţiuni particulare ale smalţului numite lamele, smocuri şi fusuri. Reprezintă locul de minimă rezistenţă pentru pătrunderea microorganismelor incriminate în producerea cariei dentare. Lamelele sunt formaţiuni lineare care străbat smalţul pe toată lungimea lui, mergând până la joncţiunea smalţ-dentină. Toate încep de la suprafața liberă a smalțului, dar nu toate ajung la joncțiunea D-E se dezvolta in zonele de tensiune, prisma nu se calcifica complet cand traverseaza aceste zone Daca tensiunea e f mare poate aparea o fisura, ea este umpluta de celulele inconjuratoare la dintii neerupti sau de material organic post eruptiv. Lamelele sunt considerate leziunile cicatriceale ale smalţului Sunt alcătuite din substanţă organică slab mineralizată Sunt localizate frecvent în gropiţele ocluzale ale M şi PM şi în smalţul din regiunea cervicală a tuturor dinţilor. Nu se vad pe sectiune longitudinala În funcţie de originea lor lamelele pot fi: Adevărate - se formează în fazele terminale ale amelogenezei, datorită tensiunilor care apar în cursul mineralizării False - apar după erupţia dinţilor şi materialul lor organic se poate mineraliza. Rolul lor este de a realiza schimburile între dinte şi lichidul bucal, ele constituind principala cale de schimb în grosimea smalţului. Capătul extern al lamelelor este reprezentat de fisurile smalţului. Ele reprezintă un spaţiu de clivaj foarte îngust şi pornesc de la nivelul incizal spre joncţiunea smalţ-dentina având o grosime care variază de la o grosime care este egală cu cea a smalţului si lungime de 1mm SLAB MINERALIZATE. Smocurile smalţului sunt formaţiuni organice slab mineralizate cu aspect de smocuri de iarbă se prezintă sub forma unor mănunchiuri de lamele ramificate şi ondulate, care încep de la limita smalţ-dentină şi merg aprox. pe 1/3 din grosimea smalţului spre suprafaţă. - au rolul de amortizare de şocuri datorită elasticităţii (previn fractura sm) şi ajută la nutriţia smalţului. SMOCURI SMALT Fusurile smalţului sunt zone cu deficit de mineralizare au aspect fusiform şi sunt localizate în 1/3 internă a smalţului, în vecinătatea dentinei, cu frecvenţă maximă la nivelul coletului şi a cuspizilor. unii autori le consideră drept prelungiri ale fibrelor Tomes în smalţ. Fusuri smalt Smocuri smalt Lamele smalt Stri Retzius smocuri lamele Junctiune Dentino-sm  La nivelul smaltului exista unele defecte care constituie căi prin care pot pătrunde în smalţ microorganismele din mediul bucal. Dintre aceste defecte fac parte: fisurile, perikimatiile, smalţul aprismatic cuticulele smalţului. Smalţul aprismatic fara prisme de smalt, cristalele de hidroxiapatita paralele intre ele Reprezintă porţiunea externă a smalţului, grosime cuprinsa intre 20-100 microni la dintii primari si 20-70 m la dintii definitivi. 70% dinti permanenti si la toti dintii temporari - are repartiţie mai frecventă la nivelul coletului. Cuticulele smalţului prezintă compoziţie organică şi pot fi: primare secundare terţiare Cuticula primară (membrana Nasmith) este ultimul produs al ameloblastilor inainte de disparitia lor, acoperă coroana în timpul erupţiei dentare şi dispare prin periaj, abraziune şi solicitare masticatorie. -are 0.2 microni membrana Nasmith Cuticula secundară apare în timpul erupţiei dentare şi este alcătuită din epiteliul gingival perforat în timpul erupţiei şi epiteliul adamantin redus din a căror fuziune rezultă inserţia epitelială care se fixează la coletul dintelui după terminarea erupţiei dentare. >10 µ Cuticula terţiară rămâne în locul celei primare după dispariţia sa în urma abraziunii, de aceea se mai numeşte şi cuticula de abraziune. Ea apare după erupţia dentară şi se depune permanent, având o compoziţie complexă reprezentată din: - glicoproteine salivare, - celule epiteliale descuamate, - leucocite, - resturi alimentare. Ea reprezinta pelicula, se reface in cateva ore dupa indepartarea mecanica si este colonizata de bacterii. LINIA NEONATALA= linie de crestere separa sm dentar mineralizat prenatal de cel mineralizat postnatal. Apare datorita modificarilor mari ale mediului si nutritiei la noul nascut. Sm prenatal este mai bine dezvoltat, nu are perikimatii Vizibila la dintii deciduali si M1 Unii cercetatori o folosesc pt estimarea varstei copilului. Modificari ale smaltului cu varsta Atritia ocluzala si proximala Reducerea dimensiunii vertical coronara si modificarea pc de contact Anomalii Interferente sistemice, locale, hereditare in formarea matricei smaltului= Hipoplazii Interferente in maturarea smaltului=Hipocalcifierea sm Modificari ale smaltului cu varsta Reducerea dimensiunnii perikimatiilor si pierderea generalizata a prismelor sm Modificarea de culoare prin cresterea matricei organice sau culoarea dentinei Scaderea permeabilitatii Cresterea rezistentei la atacul cariogen Sm poate deveni mai dur cu varsta SIMILITUDINI Dentina - Jonctiunea smalt-dentina ondulata, cu convexitatea spre dentina este realizata din intrepatrunderea cristalitilor mari de smalt cu cristalitii mici de dentina, dispozitie gratie careia se realizeaza o unire puternica intre cele doua tesuturi dure diferite. Jonctiunea cemento-dentinara nu are o limita de demarcare, deoarece fibrele de colagen ale dentinei se gasesc adesea intr-o relatie directa cu fibrele de colagen din cement, ceea ce asigura acesteia o rezistenta puternica. 66 Dentina este un ţesut dur mineralizat care protejează pulpa dentară Ea este acoperită de smalţ la nivelul coroanei dentare şi de cement la nivelul rădăcinii. Proprietăţi fizice culoarea sa este galben deschis şi este semitransparentă Datorita mineralizarii canaliculelor, transparenta dispare iar culoarea trece in galben maroniu. Dintii insuficient mineralizati, transparenta este mai mare si culoarea gri-galbuie. Culoarea brună este atribuită pigmenţilor Maillard (reacţie între proteine şi mici aldehide produse de bacteriile cariogene), melaninei, absorbţie coloranţi alimentari şi a pigmenţilor bacterieni. Dintii care si-au pierdut vitalitatea, culoarea vireaza spre cenusiu, datorita patrunderii in canaliculele dentinare a pigmentilor hematici rezultati din descompunerea hemoglobinei extravazate. 69 duritatea sa este de 5 pe scara lui Mohs mult mai mică decât a smalţului. - dentina ofera pulpei o protectie insuficienta datorita existentei in structura ei a canaliculelor dentinare care ofera cai de patrundere in pulpa dentara pentru agentii chimici sau bacterieni care au depasit bariera de smalt. este depresibilă şi elastică ceea ce compenseaza duritatea smalţului 3-7 mm 3-5 mm 3-4 mm 3-5 mm 1- 3 mm Grosimea sa este variabilă Imp. deschiderea camerei pulpare - Fibrele de colagen tip I, V care reprezintă 90% formate din: protocolagen, tropocolagen, colagen matur, aminoacizi: glicina, alanina, prolina, hidroxiprolina Ofera rezistenta la act. fortelor de masticatie - proteine necolagenice restul de 10% care au rol în iniţierea şi controlul mineralizării dentinei din care fac parte: proteoglicani mucoproteine Componenta organica 75 Fluidul dentinar-limfa dentinara are compozitie similara cu plasma, in predentina exista Ca de 2-3 ori mai mult decat in plasma. Expunerea dentinei prin fractura sau preparare cavitati (cald, rece, aer, presiune mecanica)determina circulatia acestui lichid care actioneaza asuprafiletelor nervoase si produc HS dentinara. Linii structurale determinate de alternanta de ritm de depunere a dentinei Liniile de crestere orientate perpendicular pe tubulii dentinali: Liniile lui EBNER (DPT) rata de depunere zilnica BENZILE lui OWEN Apar zone microscopice mai OMOGENE ( in perioadelede depunere mai intense; in viata intrauterina) si zone MAI PUTIN OMOGENE ( dupa nastere). În dentina coronară, cu deosebire în apropierea joncţiunii smalţ-dentină, apar zone de dentină imperfect mineralizate numite spaţii interglobulare Czermak. Asemănător, acest aspect al dentinei se întâlneşte şi la limita dentină-cement, de-a lungul rădăcinii, zona respectivă numindu-se stratul granular Tomes. Ele reprezintă locuri de minimă rezistenţă, prin care se poate face progresia procesului carios. Tip de Dentina Dentin Dentin Dentin Dentin Dentina DENTINA PRIMARA DENTINA SECUNDARA DENTINA TERTIARA DENTINA DE INVELIS DENTINA CIRCUMPULPARA ORTODENTINA DENTINA PERITUBULARA DENTINA INTERTUBULARA DENTINA SCLEROTICA DENTINA OPACA Tipuri de dentină Dentina primară este aceea care se formează în timpul odontogenezei. Dentina primară apare este alcătuită din: Dentină de înveliş este prima formă de dentină şi este situată imediat sub smalţ sau cement. Este formată din fibre de colagen subţiri 0.1-0.2 Microni, dispuse în evantai. Lăţimea acestei dentine de înveliş este de aproximativ 80-100µm. 80-100µm Ortodentina - Predentina Zona dentinară cea mai apropiată de pulpă prezintă caractere diferenţiate datorită interferenţei dintre cele două ţesuturi, pulpa dentară bogat vascularizată şi dentina puternic mineralizată. Ea este alcătuită în cea mai mare parte din:substanţă fundamentala, fibre de colagen. Ortodentină (dentina circumpulpară), forma canaliculară a dentinei Canaliculele dentinare se formează în jurul prelungirilor odotoblaştilor şi traversează întreaga lăţime a dentinei de la joncţiunea SD sau joncţiunea DC la pulpă. În general, ca aspect, canaliculul dentinar are forma de tirbuşon -curburi mai predominante la nivelul coroanei - Mai putin pronuntate la varful cuspizilor si marginii incizale. Canaliculele dentinare se subţiază spre exterior, astfel că porţiunea mai largă este situată în apropierea pulpei. Pe măsură ce se apropie de pulpă canaliculele au direcţie convergentă, deoarece suprafaţa camerei pulpare este mult mai mică decât suprafaţa dentinei de-a lungul joncţiunii smalţ-dentină. Ocupa 1% superficial si 30% in profunzime din volumul dentinei 3-4 micron in apropierea pulpei si 1 micron la JSD Canalicule dentinare Continutul canaliculelor dentinare: o prelungire protoplasmatică odontoblastică, de la odontoblastul din pulpa dentară, prelungire numită fibra lui Tomes. între fibra Tomes şi peretele canaliculului, se afla un spaţiu -teaca lui Neumann care reprezinta o teacă protectoare a fibrei lui Toms Acest spatiu conţine: substanţă fundamentală amorfă cu aspect granular, fibre de colagen paralele cu fibra lui Tomes provenite din pulpa dentară din stratul subodontoblastic şi cunoscute sub numele de fibre Korff fibre nervoase amielinice si mielinice din pulpa. ODONTOBLAST 93 Filetele nervoase se termina in predentina si dentina interna 40% in preajma coarnelor pulpare 1% in apropierea JSC Ajung la creier prin nervul trigemen fibre nervoase Cercetările au pus în evidenţă şi ramificaţii ale canaliculelor dentinare, cu traiect orizontal sau oblic, ce fac legătura între canalicule şi care se numesc canale secundare. Ele conţin ramificaţii ale prelungirilor protoplasmatice Tomes. Dentină pericanaliculară Dentina care înconjoară canaliculele Dentină intercanaliculară Dentina situată între canalicule Dentina pericanaliculară : un grad mai mare de mineralizare (40% mai mult) ⇒ un grad mai mare de duritate, din care cauză ea poate constitui un suport structural pentru DIC. Formare continuă pe parcursul vieții, cu o viteză foarte lentă, care restrânge lumenul tubulelor dentinare, ceea ce duce la formarea dentinei sclerotice nu este prezentă în dentina din vecinătatea pulpei. În zona joncţiunii smalţ dentină DP este mai intens mineralizată şi este cunoscută sub numele de aria translucidă. Dentina intercanaliculară este localizată între inelele de dentină pericanaliculară şi constituie marea majoritate a dentinei circumpulpare. Este alcătuită din: fibre de colagen orientate aproape în unghi drept faţă de canaliculele dentinare cristale de hidroxiapatită, o matrice de mucopolizaharide Suferă mai puţine schimbări în decursul vieţii. A, Intertubular dentin; B, Peritubular dentin; C, Dentinal tubule                                                                 Dentinal tubules Peritubular dentin Intertubular dentin A, Peritubular dentin; B, Intertubular dentin; C, Dentinal tubule Dentinogeneza nu inceteaza odata cu eruptia dintelui. Ea reprezinta un proces adaptativ, care compenseaza partial abraziunea functionala a tesuturilor. 2. Dentina secundară se formează după dezvoltarea completă a rădăcinii si se depune în mod fiziologic într-un ritm zilnic de aprox. 1 µ. Ea este rezultatul acţiunii stimulilor termici şi funcţionali obişnuiţi. Radiologic ea apare ca o creştere uniformă a stratului coronar de dentină în detrimentul camerei pulpare, care se micşorează, ceea ce determină creşterea timpului necesar evoluţiei unui proces carios. Pulpa dentina secundara dentina primara La M si PM se depune mai ales pe tavanul si podeaua camerei pulpare si mai putin pe peretii laterali. La incisivi si canini depunerea se face de obicei in dreptul marginii incizale si in jurul orificiului canalului radicular. se depune neuniform pe suprafata interna a dentinei coronare si radiculare, in raport cu stimulii functionali 3. Dentina terţiară (de iritaţie, reactivă) se formează pe zone restranse sub actiunea unor stimuli specifici (carii, abrazie, eroziune) prin activarea celulelor mezenchimale care s-au diferentiat si specializat tinzand sa suplineasca functiile odontoblastilor care au fost lezati datorita agresiunii. Crearea puntii de dentina de reactie se face intr-un timp rapid pentru a asigura apararea pulpei. A. Dentina primara, B. dentina secundara, C. dentina tertiara Caracteristici Din punct de vedere structural, aceasta dentina prezinta un procent scazut de saruri minerale avand o duritate mai mica decat dentina primara canaliculele dentinare sunt in numar redus, sinuoase si subtiri, sau pot lipsi in totalitate. In aceste cazuri lipsesc din stratul dentinar respectiv fibrele Tomes si fibrele nervoase. Carious lesion Dentin reaction to caries Camera pulpara stadiu initial (tânar) Camera pulpara stadiu atritie Camera pulpara Stadiu adult Camera pulpara pacient varstnic Dentina tertiara Degenerarea (disparitia) prelungirilor odontoblastice din CD determinata de stimuli nocivi produce apariţia dentinei opace a cărei semnificaţii clinice este dispariţia sensibilităţii în aceste zone, datorită dispariţiei suportului anatomic al transmiterii excitaţiei dureroase. Dentina sclerotică CD obstruate parţial sau total cu depozite minerale – Disparitia transparentei, produsa de mineralizarea canaliculelor dentinare. Scleroza dentinei duce la scăderea permeabilităţii dentinare, astfel ea ajută la protecţia pulpei faţă de agenţi iritanţi. Dentinal sclerosis dentina opaca SIMILITUDINI Cementul dentar Cementul este un complex organo-mineral Acoperă dentina la nivelul rădăcinii, de la coletul anatomic până la apex, patrunde prin orificiul apical, pe o distanta de 0,5-1 mm, conturand acest orificiu. El reprezintă şi stratul de fixare al fibrelor parodontale. Fibre parodontale Caracterele chimice ale cementului Substanţă organică cca 50-55% materie colagenă fibrilară Substanţă anorganică 45-50% săruri minerale în cea mai mare parte, fosfaţi şi carbonaţi de calciu. Dispoziţia structurală a sărurilor minerale este sub formă de cristale de hidroxiapatită, mai concentrate la periferie. Caracterele morfo-funcţionale ale cementului Cement acelular se depune primul (cement primar) Cement celular se formează ulterior (cemnt secundar). Cementul acelular (fibrilar) acoperă dentina radiculară pe toată suprafaţa sa. striaţiuni perpendiculare pe suprafaţa externă, care corespund traiectelor de inserţie ale fibrelor periodontale. Substanţa organică este alcătuită din filamente de colagen reunite într-un reticul fin, cu ochiuri de mărimi variate, cuprinzând cristale minerale de volume diferite. Substanţa organică a cementului fibrilar este mai densă la periferie. C A SGT D Cementul celular se găseşte la periferia celui acelular predominant în zona apicală a rădăcinii la nivelul bifurcaţiei sau trifurcaţiei radiculare. El coţine spaţii lacunare (cementoplaste) în care sunt adăpostite celule specializate în formarea matricei organice a cementului. Aceste celule se numesc cementoblaste. Lacunele prezintă multe prelungiri canaliculare prin care comunică între ele. În aceste canalicule se găsesc prelungiri citoplasmatice ale cementoblastilor, prelungiri care se anastomozează între ele. Principala caracteristică fiziologică a cementului este apoziţia continuă de noi straturi, care alcătuiesc, cementul de neoformaţie (un proces biologic compensator şi protector care menţine starea de integritate a parodonţiului de susţinere şi a funcţiilor sale). Hipercementoza se produce în condiţii de hipersolicitare a dinţilor, pentru mărirea suprafeţei de inserţie parodontală, dar şi în cazuri de inflamaţie parodontală sau afecţiuni generale ca maladia Paget. Destul de rar cementul prezintă şi fenomene de rezorbţie şi anume în traumatisme ocluzale violente, deplasări ortodontice supradozate, transplantări, hipovitaminoze A şi D, tuberculoză, hipotiroidie, etc.