Smalțul Dentar - Caracteristici și Compoziție

Spaţiile dintre prismele de smalţ, umplute cu substanţă organică cu mineralizare redusă, care sunt mai vulnerabile la atacul cariei.

Dispunerea prismelor de smalt pe suprafaţa ocluzală, unde acestea se intersectează, creând un aspect nodular. Această structură creşte rezistența la presiune și reduce riscul de fractură.

Traiectul sinuos al prismelor de smalt conferă o anumită elasticitate smalțului, ajutând la absorbția presiunii și prevenirea fracturilor.

Benzi clare şi întunecate observate pe o secțiune longitudinală a dintelui, rezultate din secționarea diferită a prismelor de smalț. Zonele clare, parazonii, sunt mai rezistente la atacul acid.

Striuri fine, transversale, situate la intervale regulate, care reflectă mineralizarea diferita de-a lungul zilei. Discurile albe reflectă o mineralizare mai puternică, în timp ce discurile întunecate reflectă o mineralizare mai slabă.

Striuri paralele, care reflectă incrementele de creștere a smalțului, asemanatoare cu liniile de pe un scoicâ.

Parazonele, zonele clare din striile Hunter-Schreger, prezintă o rezistență mai mare la atacul acid decât diazonele, zonele întunecate. Această diferență este importantă pentru înțelegerea vulnerabilității smalțulu la carie.

Depresiuni care apar la suprafața smalțului, acolo unde striile paralele ale lui Retzius ajung la suprafață. Ele sunt delimitate de șanțuri paralele numite perichimatii.

Șanțuri paralele care formează marginile liniilor de imbricație ale lui Pickerill. Ele sunt capătul extern al striilor paralele ale lui Retzius.

Formațiuni particulare ale smalțului, alcătuite din substanță organică slab mineralizată, care traversează smalțul, de la suprafața sa liberă spre joncțiunea smalț-dentină. Ele reprezintă zone de minimă rezistență la atacul cariogen.

Lamele care se formează în fazele terminale ale amelogenezei, datorită tensiunilor care apar în timpul mineralizării.

Lamele care apar după erupția dinților, când materialul organic din fisuri se poate mineraliza.

Locurile din smalț unde substanța organică se găsește într-o concentrație mai mare și formează formațiuni particulare, ca lamele, smocuri și fusuri. Ele sunt zone de minimă rezistență pentru pătrunderea microorganismelor cariogene.

Cuticula terţiară, cunoscută şi ca cuticula de abraziune, se formează după erupţia dentară şi se reînnoieşte continuu. Este compusă din glicoproteine salivare, celule epiteliale descuamate, leucocite şi resturi alimentare, formând o peliculă protectoare.

Linia neonatală, vizibilă pe dinţii deciduali şi molarul întâi permanent, marchează graniţa dintre smalţul mineralizat prenatal şi cel mineralizat postnatal. Este cauzată de schimbările mari ale mediului şi nutriţiei la naştere.

Hipoplazia smaltului este o anomalie a dintelui care apare ca urmare a interferenţelor în formarea matricei smaltului. Interferenţele pot fi de natură sistemică, locală sau ereditară.

Hipocalcifierea smaltului este o anomalie a dintelui care apare ca urmare a interferenţelor în maturarea smaltului. Aceasta înseamnă că smaltul nu este suficient de mineralizat.

Dentina, un ţesut dur mineralizat, are rolul de a proteja pulpa dentară. Este acoperită de smalt la nivelul coroanei şi de cement la nivelul rădăcinii. Culoarea sa este galben-deschis şi are o transparenţă parţială.

Joncţiunea smalt-dentină este o zonă unde smaltul şi dentina se întâlnesc, formând o conexiune foarte rezistentă. Această zonă este caracterizată de o linie ondulată, cu convexitatea spre dentina.

Joncţiunea cemento-dentinara este zona unde dentina şi cementul se întâlnesc. Această joncţiune nu are o limită de demarcare distinctă, deoarece fibrele de colagen din cele două ţesuturi se interconectează.

Dentina, un ţesut dur mineralizat, are rolul de a proteja pulpa dentară. Este acoperită de smalt la nivelul coroanei şi de cement la nivelul rădăcinii. Culoarea sa este galben-deschis şi are o transparenţă parţială.

Canaliculele dentinare sunt canale fine care traversează dentina, ocupând 1% din suprafață și 30% din volumul dentinei. Au un diametru de 3-4 microni la pulpa și 1 micron la joncțiunea smalț-dentină.

Fibra lui Tomes este o prelungire protoplasmatică a odontoblastului din pulpa dentară, găsită în interiorul canaliculelor dentinare. Aceasta joacă un rol esențial în funcționarea dintelui, inclusiv sensibilitatea la stimuli externi și transportul substanțelor.

Teaca lui Neumann este un spațiu protector care înconjoară fibra lui Tomes în canalicul dentinar. Ajută la protejarea fibrei de deteriorare și asigură un spațiu pentru circulația substanțelor.

Dentina pericanaliculară este stratul de dentină care înconjoară canaliculele dentinare. Este mai mineralizată și mai densă decât dentina intercanaliculară, asigurând o rezistență structurală mai mare.

Dentina intercanaliculară este dentina situată între canaliculele dentinare. Este alcătuită din fibre de colagen, cristale de hidroxiapatită și o matrice de mucopolizaharide.

Dentina sclerotică este o formă de dentină mai densă, în care canaliculele dentinare sunt îngustate, ceea ce face ca dentina să fie mai dură și mai rezistentă.

Ramificațiile canaliculelor dentinare care fac legătura între canalicule se numesc canale secundare și conțin ramificații ale fibrelor lui Tomes.

Dentinogeneza este procesul de formare a dentinei și continuă pe tot parcursul vieții, compensând uzura naturală a dintelui.

Dentina secundară se formează după dezvoltarea completă a rădăcinii și se depune în mod fiziologic într-un ritm zilnic de aprox. 1 µ. Ea este rezultatul acțiunii stimulilor termici și funcționali obișnuiți. Radiologic ea apare ca o creștere uniformă a stratului coronar de dentină în detrimentul camerei pulpare, care se micșorează, ceea ce determină creșterea timpului necesar evoluției unui proces carios.

La molari și premolari, dentina secundară se depune mai ales pe tavanul și podeaua camerei pulpare și mai puțin pe pereții laterali. La incisivi și canini, depunerea se face de obicei în dreptul marginii incizale și în jurul orificiului canalului radicular.

Dentina terțiară se formează pe zone restrânse sub acțiunea unor stimuli specifici (carii, abrazie, eroziune) prin activarea celulelor mezenchimale care s-au diferențiat și specializat, tâzând să suplinească funcțiile odontoblastilor lezați.

Dentina terțiară prezintă un procent scăzut de săruri minerale, având o duritate mai mică decât dentina primară.

Canaliculele dentinare sunt în număr redus, sinuoase și subțiri, sau pot lipsi în totalitate. În aceste cazuri lipsesc din stratul dentinar respectiv fibrele Tomes și fibrele nervoase.

Degenerarea prelungirilor odontoblastice din canaliculele dentinare, determinată de stimuli nocivi, produce apariția dentinei opace a cărei semnificație clinică este dispariția sensibilității în aceste zone, datorită dispariției suportului anatomic al transmiterii excitației dureroase.

Obstruarea parțială sau totală a canaliculelor dentinare cu depozite minerale determină dispariția transparentei.

Scleroza dentinei duce la scăderea permeabilității dentinare, astfel ea ajută la protecția pulpei față de agenți iritanți.

Un strat mineralizat care acoperă dentina rădăcinii, de la coletul anatomic până la apex, fixând fibrele parodontale.

Un țesut complex, format din substanță organică și minerală, care asigură fixarea dintelui în osul alveolar.

Procesul de formare a straturilor noi de ciment dentar, esențial pentru menținerea integrității parodonțiului.

Cementul format din fibre de colagen, fără celule, se găsește pe toată suprafața rădăcinii.

Cementul format din celule specializate, cementoblaste, se găsește la periferia celui acelular, în special în zona apicală.

Un proces de creștere exagerată a cementului, care se poate datora solicitărilor excesive ale dintelui sau inflamațiilor parodontale.

Procesul de rezorbție a cementului, cauzat de traume, deplasări ortodontice, deficiențe nutriționale sau afecțiuni sistemice.

Formarea de spații lacunare în cementul celular, unde se găsesc cementoblaste, celulele implicate în formarea matricei organice.