Curs 2 22-23 MG I A,B Vitamine, Hormoni, Enzime-1 PDF

C2 VITAMINE In 1912, biochimistul polonez Casimir Funk utilizează, pentru prima dată, termenul de vitamină, ȋntr-un articol referitor la cauzalitatea bolilor carenţiale. Revizuind publicaţiile apărute până la acea vreme despre beri-beri, scorbut şi pelagră, el emite părerea că toate cele...

C2 VITAMINE In 1912, biochimistul polonez Casimir Funk utilizează, pentru prima dată, termenul de vitamină, ȋntr-un articol referitor la cauzalitatea bolilor carenţiale. Revizuind publicaţiile apărute până la acea vreme despre beri-beri, scorbut şi pelagră, el emite părerea că toate cele trei afecţiuni se datorează unui deficit de vitamine, considerând că vitaminele sunt necesare ȋn procesul creşterii şi pentru menţinerea stării de sănătate. Astfel, pentru prima dată ȋn istoria medicinei se stabileşte nu doar conceptul de “boli carenţiale”, dar se şi dau remedii pentru bolile provocate de lipsa vitaminelor. Vita, în limba latină, înseamnă viață, iar sufixul -amină este pentru amine; la momentul respectiv, se credea că toate vitaminele sunt amine; acum însă se știe că nu este așa. Din anul 1920, se produce o adevărată explozie informaţională, reuşindu-se indentificarea, analiza chimică şi studiul proprietăţilor terapeutice pentru o gamă largă de vitamine. De asemenea, s-a determinat şi necesarul organismului pentru aceste substanţe. Existenţa umană şi adaptarea organismului la acţiunea unor factori externi, la variaţiile mediului ambiant, la perioadele de suprasolicitare fizică sau psihică sau ȋn timpul stărilor fiziologice deosebite (sarcină, lactaţie, menopauză) sunt dificil sau imposibil de menţinut atunci când, din compoziţia organismului lipsesc vitaminele sau când ele există ȋn cantităţi insuficiente. Actualmente, ȋn ȋntreaga lume, se acordă o mare importanţă asigurării unui aport adecvat de vitamine printr-o alimentaţie echilibrată, aspectul fiind legat de faptul că aceste componente biochimice ale compoziţiei organismului uman au un rol esenţial ȋn menţinerea şi consolidarea stării sale de sănătate. Dezechilibrul dintre aportul şi necesarul zilnic de vitamine (ȋn funcţie de vârstă, sex, grad de activitate fizică, stare de sănătate, perioadă de sarcină sau alăptare) determină profunde modificări dermatologice, metabolice, osoase, nervoase care ȋşi pun amprenta asupra bunei desfăşurări a reacţiilor şi proceselor vitale pentru funcţionarea optimă a organismului. Aceste principii biologice acţionează la nivelul tulburărilor metabolice variate ale organismului, remediind, ȋn diferite proporţii, cauzele generatoare de boli şi normalizând funcţiile dinamice ce permit reconectarea şi readaptarea la mediu. Vitaminele stimulează posibilităţile organismului uman pe linie de redresare, reechilibrare şi recăpătare a vigorii şi a refacerii capacităţii sale de efort fizic şi intelectual. Profilaxia sau curabilitatea maladiilor se datorează, ȋn parte, şi intervenţiei active a vitaminelor ȋn:  reglarea schimburilor energetice, a cantităţii de apă din ţesuturi şi organe;  reglarea metabolismelor glucidic, lipidic, proteic;  reglarea tensiunii arteriale, a funcţiei de reproducere;  procesul de ȋmbunătăţire a echilibrului sistemului nervos;  menţinerea acuităţii vizuale, a capacităţii de apărare antiinfecţioasă a organismului, a longevităţii;  fluidizarea lichidelor articulare cu menţinerea mobilităţii osoase;  stimularea apetitului; ameliorarea tulburărilor gastrointestinale;  reducerea sângerărilor, a intensităţii migrenelor, a stărilor de vertij;  scăderea senzaţiei oboseală, de epuizare fizică şi/sau intelectuală. Experienţa ȋndelungată care s-a acumulat de-a lungul timpului, dar mai ales ȋn ultimii ani, referitoare la efectele tămăduitoare ale vitaminelor este astăzi valorificată la un nivel superior. Rezultatele obţinute oferă o bază terapeutică extrem de importantă pentru refacerea stării de sănătate şi funcţionalitate a omului civilizaţiei contemporane. In condiţiile de viaţă oferite de civilizaţia modernă, super-industrializată şi tehnologizată, alături de bolile cronice degenerative au crescut ca incidenţă şi importanţă bolile de nutriţie (diabetul zaharat, obezitatea, hipercolesterolemiile, guta), tulburările neurovegetative (generate de permanenta modificare şi de suprasolicitarea ritmurilor biologice), precum şi afecţiunile caracterizate de scăderea capacităţii de efort fizic (obezitate, cardiopatie ischemica, alte afecţiuni cardiace). In condiţiile modificărilor rapide şi fundamentale ale patologiei umane contemporane, dezvoltarea şi modernizarea modalităţilor de practicare a vitaminoterapiei combinate cu tratamentele alopate corespunzătoare permit creşterea şanselor de ameliorare a unor stări patologice, de reducere a perioadelor de convalescenţă ȋn anumite afecţiuni sau de redare a capacităţii de efort fizic şi psihic a pacienţilor respectivi. VITAMINE - CONSIDERATII GENERALE  reprezintă o clasă de substanṭe organice de origine exogenă (alimentară) cu structuri chimice foarte variate;  sunt absolut necesare organismului uman;  în cantităṭi foarte mici, asigură creṣterea, dezvoltarea şi funcṭionarea normală a organismului; sunt factori curativi pentru organism;  unele vitamine, B1, B2, B6, acidul lipoic, PP acţionează în calitate de coenzime, potenţând acţiunea catalitică a enzimelor (specificitate de acṭiune);  unele vitamine, de ex.vitamina C, participă la procesele de oxido-reducere din organism;  lipsa unor vitamine din alimentaṭie conduce la unele dereglări biochimice asociate cu disfuncṭii metabolice, modificări structurale la nivelul unor ṭesuturi, imbolnăviri severe şi infertilitate. 1  SURSE DE VITAMINE  ca factori alimentari accesorii,vitaminele sunt de origine exogenă; ȋn general, organismul uman NU are capacitatea de a sintetiza vitaminele necesare ṣi – in consecinţă - este tributar aportului de vitamine prin hrană;  sursele pot fi: a. primordialã reprezentată de plante ṣi de produsele acestora; b. secundară: flora bacteriană din intestinul gros care sintetizeazã anumite vitamine pe care le furnizează organismului VITAMINE ŞI PROVITAMINE Organismul uman îṣi procură vitaminele : ca atare, sub formă biologic activă sub formă de provitamine = precursori ai unor vitamine care dobândesc atributul de vitamine biologic active numai dupã o prealabilã transformare chimică a lor ȋn organism. De exemplu: - retinolii sunt provitamine ale vitaminii A - colecalciferolii sunt provitamine ale vitaminelor D ACŢIUNI ŞI IMPLICATII ALE VITAMINELOR IN ORGANISMUL UMAN  Vitaminele A,C,D şi E au un rol important ȋn procesul de creştere osoasă.  Lipsa vitaminelor A şi E din alimentaţie are ca efect perturbarea funcţiilor glandelor sexuale şi ȋncetinirea dezvoltării masei musculare (ȋn special, scheletice).  Senzaţia gustativă este influenţată de vitamina A şi de vitaminele complexului B;  In funcţionarea normală a ficatului, intervin vitaminele complexului B, vitaminele C şi E. La pacienţii cu ciroză, există o carenţă accentuată de B1, B2 si C. De accea, pacienţilor cu afecţiuni hepatice li se prescriu – pe langă alte indicaţii dietetice – şi produse farmaceutice bogate ȋn vitamine.  Metabolismul grăsimilor este reglat de vitaminele C şi E; deficitele ȋn aceste vitamine cresc concentraţia colesterolului şi favorizează apariţia sau agravarea procesului de ateroscleroză.  Echilibrul sistemului nervos este mediat, ȋn parte, de: - vitamina E care asigură troficitatea şi ȋntreţine vigurozitatea structurală a celulei nervoase; - vitaminele din complexul B intervin ȋndeosebi ȋn transmiterea influxului nervos; - vitaminele PP şi C care activează metabolismul celular, asigurând cantitatea de energie necesară activităţilor pe care le implică sistemul nervos.  La vârstnici, deficitul de vitamine C,E şi B poate duce la apariţia unor fracturi spontane care imobilizează persoana la pat.  Din exemplele prezentate se observă necesitatea existenţei vitaminelor ȋn organsim ȋn cantităţile adecvate desfăşurării activităţilor sale ȋn condiţii optime. Administrate iraţional, ele pot genera tulburări grave ale stării de sănătate. CARENȚE VITAMINICE Pentru buna sa funcṭionare, organismul are nevoie de o anumită doză zilnică de vitamine. Insuficienṭa sau lipsa uneia sau a mai multor vitamine provoacă dezechilibre în funcṭionarea normală a organismului, dezechilibre numite generic carenṭe vitaminice sau boli prin carenṭă. Carenṭele vitaminice sunt tulburări fiziologice cauzate de: hipovitaminoze = lipsa parṭială a unor vitamine avitaminoze = lipsa totală a unor vitamine Deficitul de vitamine (avitaminoza) s-a observat ȋn:  dietele dezechilibrate  dietele de slăbire cu un număr de calorii sub 1100 - 1200 kcal / zi  asociere cu anumite obiceiuri alimentare  malabsorbţie  malnutriţie  intervenţii chirurgicale ȋn sfera digestivă, inclusiv chirurgia bariatrică  boli comsumptive  nutriţie parenterală  după anumite tratamente medicamentoase (chimioterapie). Ȋn funcṭie de gradul de carenṭă vitaminică sau de durata ei, la nivelul organismului apar dereglări caracterizate prin simptome generale ca: încetinirea sau oprirea creṣterii organismului; leziuni specifice apărute la nivelul tegumetului sau în alte ṭesuturi; receptivitate crescută faṭa de infecṭii; infertilitate; scăderea capacităṭii de efort,oboseală accentuată,astenie,atonie 2 Factorii care genereazã carenṭele vitaminice pot fi: de natură exogenă (alimentară) : o alimentaṭie deficitară ȋn vitamine şi provitamine poate fi corectată prin echilibrarea hranei cu alimentele necesare; de natură endogenă:  defecte de asimilaṭie datorate incapacităṭii organismului de a transforma provitaminele în vitamine;  defecte de absorbṭie la nivelul intestinului;  necesităṭile crescute de vitamine din perioadele de creṣtere, graviditate, lactaṭie, efort fizic sau ȋn cazul unor afecţiuni (anemii,alcoolism cronic);  boli infecṭioase care implică un aport crescut de vitamine;  distrugerea florei bacteriene din intestinul gros,datoritã administrării masive de antibiotice;  efectul antivitaminelor. Antivitaminele sunt analogi structurali ai vitaminelor, adică au o constituṭie chimică asemănătoare acestora; acṭionează ca antagoniṣti ai vitaminelor, anihilându-le parṭial sau total acṭiunea ṣi producând simptome similare carenṭei vitaminice; sunt compusi organici care pot descompune vitaminele, le pot transforma in complexe neabsorbabile sau pot interfera cu rolurile lor metabolice. Ex: antivitamina A – lipooxidaza poate oxida atat vitamina A, cat si carotenii producand peroxizi care nu numai ca nu au activitate vitaminica, dar sunt si compusi toxic pentru organism. - antivitaminele D exista in unele cereale, antivitaminele E exista in semintele de fasole, iar antivitaminele B1 exista in pesti marini, moluste, crustacee. Ĩn elaborarea unor scheme de tratamente cu vitamine, nu trebuie neglijat nici aspectul privind concentratia in antivitamine a unor surse alimentare. Ȋn practica medicală, apar carenṭe complexe = policarenṭe care survin ȋn urma unor dezechilibre alimentare (ex.: ȋn regim hiperglucidic, necesităṭile de vitaminã B1 sunt mult mai mari, în cursul administrării unor medicamente, în infecṭii etc.). HIPERVITAMINOZELE  se datoreazã fie unui exces de vitamine, fie unei utilizãri necorespunzãtoare a acestora;  ele apar rar din cauza unui exces alimentar;  se pot produce în urma conservãrii unor alimente sau preparate foarte bogate ȋn vitamine sau provitamine (untura de peṣte, morcovi, ficatul unor peṣti mici) sau ȋn urma unei terapii interne abuzive cu vitamine;  excesul unei vitamine are adesea consecinṭe ṣi asupra afectului altor vitamine;  insuficienta vitaminelor scade rezistenta organismului in fata unor diverse maladii, dar si excesele pot conduce la modificari periculoase pentru organism. CLASIFICAREA VITAMINELOR Denumirea vitaminelor implică criterii diferite: 1. Pe baza actiunii lor fiziologice,respectiv, a bolilor carentiale,de exemplu: vitamina antirahitică (vitaminele D) vitamina antiscorbutică (vitamina C) 2. In ordinea descoperirii cronologice, folosind literele mari ale alfabetului: A – A1, A2, A3 B – B1, B2, B3, B6, B12, B15, B17 C, C2 D – D2-D6 K – K1-K7 Uneori, literele se referă la unele proprietăṭi ale vitaminelor vitamina K – “koagulation” ; vitamina H= “ “(piele) vitamina PP – “ preventing” Un criteriu obiectiv de clasificare a vitaminelor îl reprezintã solubilitatea lor si -după acest criteriu- vitaminele se clasifică ȋn: A. vitamine hidrosolubile- solubile în apă ṣi în mediul apos; 1. complexul “B” de vitamine include: 1. TIAMINA (B1); 2. ACIDUL LIPOIC 3. RIBOFLAVINA (B2) 4. ACIDUL PANTOTENIC (B5) 5. NICOTINAMIDA (B3 sau PP) 6. PIRIDOXINA (B6) 7. BIOTINA 3 8. ACIZII PTROIDILGLUTAMICI (FOLACINA) 9. CORINOIDE (B12) 10. ACIDUL PANGAMIC (B15) 11. MEZOINOZITOLUL 12. ACIDUL PARA-AMINOBENZOIC (PABA) 13. COLINA 2. vitaminele din grupul C – vitamina C = vitamina antiscorbutica - vitamina P (vitamina permeabilitãţii (C2) B. vitamine liposolubile sunt insolubile ȋn apã şi solubile ȋn lipide: 1. RETINOLI (vitamina A) 2. CALCIFEROLI (vitamina D) 3. TOCOFEROLI (vitamina E) 4. MENAFTONE (vitamina K) 5. ACIZI GRAŞI ESENTIALI(vitamina F) COMPLEXUL “B” DE VITAMINE – CARACTERISTICI sunt solubile in apa sau în mediul apos;constituie factori de creṣtere pentru microorganisme ṣi organismele tinere (B12,folacina,B2,colina,PABA); acṭioneazã ca activatori stimulând diferite procese metabolice ṣi intervenind în reglarea acestor procese; au rol de coenzime, fiind implicate în procese biochimice de mare importanṭã majoritatea lor poate fi sintetizatã de cãtre microflora bacterianã din intestinul gros ( B1, B2, B3, PP, B6, B12, PABA). VITAMINE HIDROSOLUBILE - COMPLEXUL “B”- REPREZENTANȚI 1.VITAMINA B1= TIAMINA = VITAMINA ANTI BERI – BERI este denumită ” vitamina stării morale” sau “vitamina performanṭei intelectuale”, datorită efectelor benefice asupra sistemului nervos şi asupra stării psihice prin intervenṭia directă asupra metabolismului glucidic; este esenţială în transmiterea impulsului nervos,în special ȋn sistemul nervos parasimpatic; Distribuṭie: – plante (leguminoase); - ṭesuturi animale:muşchiul cardiac, creier, ficat, rinichi, placentă, flora bacteriană; Roluri:  favorizează digestia carbohidraţilor;  are rol în excitabilitatea nervoasă şi stimulează creşterea organismului; este implicata activ in pastrarea integritatii morfofunctionale a sistemului nervos;  participa la biosinteza lipidelor necesare constructiei si mentinerii structurilor neuronale si la eliberarea acetil-colinei;  sub forma sa activă, tiaminpirofosfatul (TPP),participã la decarboxilarea oxidativã a acidului piruvic rezultat prin glicoliză. TPP este coenzimă pentru α-cetoacid decarboxilaze, α-cetoacid oxidaze, transcetolaze, fosfocetolaze, acil-transferaze.  are un efect diuretic, fiind un stimulent al apetitului şi al peristaltismului periferic,al automatismului intestinal;  diminuează durerile postoperatorii;  asigură funcţionarea în condiţii normale a muşchilor şi cordului. Dezechilibre cantitative Insuficienţa in B1 face ca acidul lactic şi acidul piruvic să se acumuleze în sânge şi ţesuturi şi să se elimine în cantităţi mari prin urină; rezultă cã, în organism, se instaleazã o stare de acidoză cu efecte negative deosebite pentru sistemele nervos şi cardiovascular,deoarece ele folosesc glucoza ca sursă de energie. Carenta in B1 stopeaza decarboxilarea acidului piruvic cu formarea acetil-CoA; rezultatul este intreruperea metabolismului glucidic si furnizarea energiei generate prin degradarea glucozei cu cresterea concentratiei acidului piruvic si cu aparitia starilor de oboseala, iritabilitate, instabilitate emotionala, crampe musculare, insuficienta cardiaca. La adult, deficienṭa de B1 poate avea manifestãri:  psiho-nervoase: astenie cu scăderea capacităţii de efort, insomnie, irascibilitate, reducerea memoriei şi atenṭiei, cefalee, mişcări necoordonate; ȋn stările mai accentuate, apar semne de nevrite/polinevrite cu parestezii, pareze şi paralizii ale membrelor inferioare;  cardiovasculare : palpitaţii, tahicardie, aritmie, dispnee de efort, scăderea tensiunii arteriale, insuficienţă cardiacă acută cu edeme;  digestive : inapetenţă, constipaţie, dureri abdominale difuze permanente pe fondul unui deficit cronic de HCl;  dereglări de reproducere şi lactaţie; anestrus la femei Deficitul mare de B1 determină apariţia bolii numite BERI – BERI caracterizată de dereglări grave ale SNC ȋnsoţite de spasme, convulsii, scăderea rezistenţei la infecţii, nevralgii, agravarea maladiilor psihice, cefalee, insomnii, tahicardie,etc. Ea apare endemic la populaţiile din Asia, datorită consumului excesiv de orez decorticat. In populaţiile bogate, unde se consumă preponderent produse rafinate, există forme subclinice de boală denumite şi “beri- beri occidental” care apar ȋn comunităţile de copii sau de adulţi supuse permanent stresului vieţii moderne. 4  Aceste forme de boală se manifestă ca fenomene de masă prin: scăderea capacităţii de efort fizic şi intelectual, agravarea maladiilor psihice de tipul neurasteniilor, scăderea rezistenţei faţă de infecţii, nevralgii, cefalee, insomnii, tahicardie, tulburări gastro- intestinale etc. Necesarul de vitaminã B1 creşte în:  graviditate, alăptare, consum de anticoncepţionale;  consumul de medicamente antiacide gastrice;  perioadele de boală ce evoluează cu stări febrile;  eforturi fizice intense, stres psihic, traume fizice şi psihice;  alimentaţia bogată ȋn glucide. 2.VITAMINA B2=RIBOFLAVINA Distribuṭie – plante tinere ṣi seminṭe germinate; - organisme animale: ficat, rinichi, muṣchiul cardiac; - produse alimentare: lapte,ouă (gălbenuṣ); Vitamina B2 este absorbită în partea superioară a intestinului subṭire prin transport activ ṣi este eliberatã în sânge, unde se leagă de albumine ṣi globuline; se excretă într-un procent de 60-70% prin urină; NU se stochează în organism. In sange, exista vitamina B2 libera si B2 legata de proteinele circulante. Sistemul de duble legături conjugate dintre atomii de azot notaţi cu 1 şi cu 10 constituie grupa cromoforă care imprimă vitaminei culoarea galbenă şi are rol esenţial ȋn realizarea funcţiei de coenzimă a acestei vitamine. Ea este stabilă la acţiunea căldurii, agenţilor oxidanţi şi a acizilor; sub acţiunea luminii, ȋşi pierde solubilitatea ȋn apă şi acţiunea biologică, devenind fluorescentă. Roluri: - transformatã în FMN ṣi FAD, ea participă drept coenzime ale unor enzime ce catalizează diverse procese de oxido-reducere din organism (în special, în lanṭul respirator); - are rol determinant în fixarea Fe în hemoglobină; - are rol ȋn metabolismul vitaminelor B6, B12, PP, fosfaţilor; - stimulează creṣterea organismului şi funcṭia de reproducere; - intervine ȋn sintezele proteice ce condiţionează o bună dezvoltare somato-ponderală; - participă la metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor; - contribuie la funcṭionarea optimă a sistemului imunitar. Dezechilibre cantitative Carenṭa în B2 are o incidenṭă mai scăzută la adulṭi ṣi apare în sarcină, ȋn perioadele de covalescenṭă, ȋn denutriṭia proteică. Ea este izolata, ea fiind insotita de carenta in tiamina, niacina si proteine. Cauzele carentei de B2 includ:  scaderea aportului exogen;  reducerea absorbtiei intestinale;  excretia ei crescuta prin urina;  cresterea degradarii tisulare a B2 In deficitul de B2, apar modificări la nivelul ochiului, tegumentelor şi mucoaselor, scheletului sistemului imunitar; de asemenea, pot apare tulburări renale, cardiace, pancreatice, anemie macrocitară, crampe musculare, atrofierea testiculelor, alterarea activităṭii unor glande, tulburări nervoase. Deficitul de B2 se accentueaza in perioadele de stres fiziologic si in cazul bolilor cronice (TBC, ciroza, boli neoplazice cu localizare extradigestiva. In tratamentele cu barbiturice, este favorizata oxidarea B 2. Hipervitaminoza B2 inseamna doze mai mari de 30mg/zi şi include: crampe musculare nocturne la nivelul gambelor şi poliurie; afectarea utilizării şi metabolismului altor vitamine prin competiţie pentru procesele enzimatice de fosforilare. 3.VITAMINA B3 = VITAMINA PP =NIACINA =VITAMINA ANTIPELAGROASÃ SAU PELAGROPREVENTIVĂ  Distribuṭie – există în ṭesuturile vegetale ṣi animale (ficatul,rinichiul şi muşchiul sunt cele mai bogate în vitamina PP); din alimente, ea este absorbita usor la nivelul intestinului si distribuita in organism; este sintetizată ṣi de flora bacteriană din intestinul gros, având ca precursor triptofanul; ea este convertita in coenzime ale dehidrogenazelor (de tipul NAD redus si oxidat sau NADP redus sau oxidat) din clasa oxidoreductazelor la nivelul eritrocitelor, rinichiului, creierului si ficatului; nicotinamida derivă din acidul nicotinic; ambele substanţe au activitate vitaminică şi poartă denumirea generică de niacină; este una dintre cele mai stabile vitamine; se metabolizează în ficat, NU formeazã depozite ṣi este excretată prin urină sub forma unor produşi metilaţi ai nicotinamidei.  Roluri: intră în structura unor coenzime NAD +, NADP+ ale unor enzime ce catalizează reacṭii de oxidoreducere din organism; intervine în glicoliză, în metabolismul aminoacizilor ṣi al acizilor graṣi; scade nivelul colesterolului şi al trigliceridelor; este o vitamină esenṭială în sinteza hormonilor sexuali, cortizolului, insulinei; intervine în metabolismul normal al ṭesutului cardiovascular şi nervos; atenuează tulburările gastro-intestinale; previne şi ameliorează migrenele; 5  intensifică circulaṭia sanguină ṣi scade tensiunea arterială în crizele de HTA. Carențele apar ȋn: populaṭiile pentru care consumul de porumb este predominant;regimurile vegetariene;carenṭele de B2, B6, sindroamele de malabsorbție şi în alcoolismul cronic cand scade absorbția digestivã a vitaminei PP; sindromul carcinoid ĩn care aprox. 60% din triptofan este transformat in 5-hidroxitriptaminã, ca urmare a sintezelor ce au loc ĩn țesutul tumoral; afecṭiunile renale cronice, chimioterapie; alimentarea parenterală prelungită. Carenţa ȋn vitamina PP – manifestări: iritabilitate, anxietate, lipsă de apetit, diaree, scădere ȋn greutate; mucoasa colonului este infiltrata cu leucocite si se pot observa ulceratii de dimensiuni mici; la nivelul tegumentului, se constata keratinizarea epidermului care se poate disocia de dermul subiacent, ȋnroşirea, ȋntărirea şi uscarea pielii, ȋn special a părţilor expuse la lumină; umflarea şi ȋnroşirea limbii; papilele gustative devin atrofice; ĩn SNC si SN periferic, neuronii au o pigmentare sporitã şi un conținut crescut ĩn lipide; nervii periferici pot prezenta o degenerare a tecii de mielin; pot apare si modificari structurale ale celulelor piramidale din creier. Deficitul sever ȋn vitamina PP conduce la apariţia bolii numite PELAGRA= boala celor “3D” (dermatită, diaree, demenṭã) + anemie macrocitară cu limfopenie, hipoalbuminemie, hiperuricemie. Simptomele carenṭei severe pot fi grupate astfel : semne generale de suferinţă: astenie marcată, apatie, scădere ȋn greutate, subfebrilitate; manifestãri cutanate, digestive şi nervoase: tulburări psihice cu stări delirante, insomnie, depresie, agitaṭie, dezorientare, oboseală, cefalee, amnezie, tulburări de comportament frecvent, apar şi tulburări motorii şi senzoriale ale nervilor periferici. Hipervitaminoza PP determină tulburări respiratorii, digestive, nervoase, iar nicotinamida este mai toxică decât acidul nicotinic.  Excesul de acid nicotinic produce: vasodilataţie periferică cu prurit intens ȋn jumătatea superioară a corpului; stimularea secreţiei gastrice şi a motilităţii intestinale; o inhibiţie a sintezei lipidelor, ȋn special, a colesterolului. 4. VITAMINA B5 = ACIDUL PANTOTENIC Acidul pantotenic poartă acest nume, deoarece este răspândit ȋn aproape toate alimentele, cele mai bogate fiind drojdia, carnea (ficatul şi rinichii), ouăle, produsele lactate, legumele uscate şi peştele; el poate fi sintetizat şi de flora bacteriană din intestinul gros. Rol biochimic: are un rol important ȋn metabolismul energetic al celulelor, fiind indispensabil degradării glucidelor, lipidelor, acizilor graşi, unor aminoacizi şi a colesterolului; participă la sinteza anumitor hormoni; intră ȋn structura CoA, compusul care are rol ȋn :  metabolismul glucidelor şi lipidelor;  biosinteza acizilor graşi, sterolilor şi a hormonilor corticosuprarenali;  metabolismul energetic, la formarea legăturii peptidice etc. Carenţa ȋn B5:  este excepţională şi se observă ȋn cazuri de denutriţie importantă sau de denutriţie parenterală (prin perfuzii) selectivă şi nesuplimentată cu vitamina B5;  se manifestă prin oboseală, tulburări digestive (greţuri, diaree, apetit scăzut), cutanate (căderea părului, dermatite, ulceraţii), neurologice (dureri de cap, senzaţii de arsuri la extremităţi); tulburări musculare; atrofia glandelor suprarenale;aceste tulburări sunt reversibile şi pot fi tratate prin administrarea de vitamină B 5. 5. VITAMINA B6 = PIRIDOXINA prezintă o largă răspândire în organismele vegetale ăi animale; flora bacteriană din intestinul gros constituie o sursă de B6 pentru organism; sunt bogate ȋn B6: muṣchiul cardiac,ficatul ṣi muṣchiul scheletic,laptele; structurã : denumirea generică de vitamina B6 include un numãr de 3 compuṣi derivaṭi de la piridoxină: piridoxol, piridoxal, piridoxamină; cele 3 forme ale sale sunt usor interconvertibile; este hidrosolubila, relativ stabila la cald si in mediul acid, vitamina B6 este excretata prin urina, sub forma unui metabolit inactiv, numit acid 4-piridoxic; rol biochimic: derivatul fosforilat al piridoxalului denumit piridoxal fosfat( PALPO) are rol de coenzimă a unor enzime care catalizează reacṭii importante din metabolismul aminoacizilor: transaminarea, decarboxilarea, racemizarea; PALPO intervine în biosinteza hemului ṣi stimulează hematopoieza; alcoolul scade absorbtia vitaminei B6. Hipovitaminoza B6 apare ĩn:  malabsorbtie si afectiuni digestive cronice;  terapia TBC cu izoniazida; 6   cazul contactului organismului cu antagonisti naturali ai B6 sau cu substante care formeaza complexe cu B6 si o elimina urinar;  erori innascute de metabolism.  Carenṭa ȋn B6 produce: - dermatite, scăderea concentraṭiei de hemaglobină,anemii severe, hipercolesterolemie; - hipercolesterolemie; - diminuarea ritmului de creṣtere; - anemie, prin deficit de delta-aminolevuliniv sintetaza, implicata in sinteza hemului; - convulsii asociate cu tulburări profunde ale SNC; - scaderea capacitatii antiinfectioase, ca umare a scaderii sintezei de anticorpi; - alterarea integritatii morfofunctionale a SN (scade sinteza de GABA, de dopamina, de serotonina, scade sinteza sfingolipidelor; - creṣterea ȋn greutate a unor organe (ficat, rinichi, suprarenale); - aparitia unor leziuni cutaneo-mucoase asemanatoare celor din pelagra; - scaderea sintezei unor hormoni si unele tulburari in sinteza acizilor nucleici.  Ea afecteazã:  metabolismul aminoacizilor, deoarece PALPO este coenzima enzimelor in peste 40 de reactii biochimice la care participa aminoacizii;  metabolismul glucidelor : PALPO intra in constitutia enzimelor ce catalizeaza degradarea glicogenului muscular si hepatic; deficitul de B6 explica, in parte, slabiciunea musculara si tulburarile de mers;  metabolismul lipidelor – B6 este implicata in transformarea acidului linoleic in acid arahidonic si scade colesterolemia;  metabolismul vitaminelor, deoarece B6 favorizeaza absorbtia B12;  metabolismul hidromineral: B6 intervine in mentinerea echilibrului concentratiilor Na+ si K+ si faciliteaza diureza, mai ales in sarcina.  Unele tuberculostatice acţionează ca antivitamine B6 şi determină nevrite periferice şi anemie. 5. BIOTINA (VITAMINA H). BIOCITINA. COENZIMA R. este larg răspândită ȋn microorganisme, drojdii, organisme animale şi vegetale; predomină cantitativ ȋn ficat şi rinichi; acţionează ca vitamină pentru om şi organismele superioare şi ca factor de creştere pentru microorganisme; rol biochimic: este coenzimă pentru enzimele ce catalizează reacţiile cu transfer al grupei carboxil, reacţiile de carboxilare şi de decarboxilare a cetoacizilor şi reacţiile cu transferul radicalilor cu un atom de carbon. carenţa apare rar şi are ca simptome: dermatite, leziunile cutanate, dermatoza seboreică, mişcări insuficient coordonate. hipervitaminoza: administrarea prelungită poate conduce la o antagonizare a factorilor lipotropi cu producerea steatozei hepatice. 6. ACIZII PTEROILGLUTAMICI (FOLACINA) există ȋn plantele verzi care-i pot sintetiza; la om, sunt sintetizate de flora bacteriană din intestinul gros, iar ficatul este organul cel mai bogat ȋn folacină; acidul folic acţionează ca vitamină pentru om şi organismele superioare şi ca factor de creştere pentru microorganisme; derivaţii lui - acidul dihidrofolic, FH2 şi acidul tetrahidrofolic, FH4 - sunt coenzime. FH4 participă la diferite reacţii de biosinteză ca: formarea radicalilor CH3; biosinteza bazelor azotate; biosinteza nucleotidelor, acizilor nucleici, proteinelor, hemului. derivaţii acidului folic intervin ȋn: → producerea eritrocitelor normale de către măduva osoasă; → prevenirea anemiei; → stimularea diviziunii celulare şi a funcţiei de reproducere. 7. VITAMINA B12=CIANCOBALAMINA. FACTOR ANTIPERNICIOS există numai în organismul animal şi în unele microorganisme; ṭesuturile animale bogate în B12 sunt ficatul, rinichii, cordul şi suprarenalele; microorganismele din intestinul gros reprezintă o sursă de vitamina B 12 pentru organismul uman. are o structură ȋnrudită cu cea a hemului: cuprinde un nucleu tetrapirolic care complexează ioni de cobalt, de unde şi denumirea de ciancobalamină. Vitamina B12 îndeplineṣte rolul de vitamină antipernicioasă pentru om ṣi este factor de creṣtere pentru microorganisme. Ȋn organism,vitamina B12 se găseṣte predominant sub formã de coenzimă B 12; conṭine cobalt în structură. Rolul biochimic al vitaminei B12 : rolurile sunt îndeplinite de coenzima B12; are un spectru larg de acṭiune,intervenind în: reacṭiile de metilare si carboxilare; este coenzima unor mutaze; utilizarea aminoacizilor; stimularea gluconeogenezei; biosinteza hemului; 7  stimularea metabolismului proteinelor şi lipidelor; favorizarea diviziunii celulare ṣi menṭinerea integrităṭii celulei; favorizează procesul de hematopoeză, prevenind anemia. Carenṭa în B12 determină o anemie foarte gravă numitã anemie pernicioasã şi demielinizări ale SN şi ȋntârzieri ȋn creştere a organismelor tinere; → efectele carenţei ȋn B12 şi instalarea anemiei pernicioase pot fi consecinţa unor defecte de absorbţie. Absorbţia acestei vitamine este condiţionată de existenţa unei glicoproteine eliberate de mucoasa gastrică ce formează cu cobalaminele un complex denumit “factor intrinsec”; absenţa lui sau starea sa denaturată sunt cauzele primare ale anemiei pernicioase. Hipervitaminoza B12 determină poliglobulie şi stări alergice. În absenṭa B12, se sintetizează celule imature numite megaloblaṣti care pierd apoi nucleii ṣi apar celule mari,deformate numite macrocite.În aceste condiṭii, globulele roṣii ȋşi pierd capacitatea de a lega O 2 ṣi de a-l transporta la ṭesuturi, reapariṭia hematiilor normale fiind mult mai micã decât a macrocitelor. GRUPUL “C” DE VITAMINE 1. ACIDUL ASCORBIC. VITAMINA ANTISCORBUTICÃ  Distribuṭie: - există în plantele verzi, ȋn legume ṣi, în special, în citrice; - existã în toate ṭesuturile ṣi lichidele organismului; predominã în glandele suprarenale,hipofizã,corpul galben. Pentru organismul uman, este necesar un aport zilnic de 30 mg de vitaminã C din alimente. Excesul de vitaminã C NU se acumulează în organism, ci se elimină prin urină. Ea există ca stereozimer L sub formă redusă şi oxidată,dar numai forma redusă prezintă activitate biologică. Din alimentele consumate, vitamina C este absorbită relativ rapid prin mucoasa tubului digestiv; aproximativ 20% din cantitatea ingerată este eliminată pe cale intestinală. Reducerea absorbţiei intestinale a vitaminei C se ȋntâlneşte ȋndeosebi ȋn steatoree, etilism cronic, administrarea prelungită de antibiotice, calmante, cortizon sau aspirină. Vitamina C are un rol benefic ȋn alergii, apărare imună, stări de stres, iar efectul ei ȋn terapia cancerului este oarecum controversat. Creşterea necesarului de vitamină C apare ȋn cazul infecţiilor, arsurilor extinse, neoplaziilor, intervenţiilor chirurgicale, gravidităţii, lactaţiei, expunerii ȋndelungate la frig, bolilor reumatoide, fumatului, consumului excesiv de alcool.  Rol biochimic.Carenṭã Caracterul ei reducător stã la baza participării vitaminei C la procesele de oxidoreducere celulară. Vitamina C are rol esenṭial în: biosinteza glicozaminoglicanilor din substanṭa fundamentală a ṭesutului conjunctiv, în formarea fibrelor de colagen; formarea ṭesutului osos şi funcṭionarea normală a eritoblaṣtilor; biosinteza hormonilor sexuali,având rol în procesele reproducere; are acṭiune antitoxică; mărirea rezistenṭei organismului la infecṭii; transportul si depozitarea Fe; coagularea sângelui, prevenirea sau atenuarea infecṭiilor; creşterea mobilităţii macrofagelor şi a capacităţii lor de fagocitoză; elaborarea sistemului complement şi a interferonului; biosinteza acizilor biliari; metabolizarea normală a unor aminoacizi, compuşi aromatici, acizi graşi; formarea 17-cetosteroizilor şi a hormonilor medulosuprarenalei – adrenalina; hidroxilarea prolinei şi lisinei din structura colagenului şi la hidroxilările ce au loc ȋn biosinteza colesterolului, adrenalinei, serotoninei; facilitarea absorbţiei intestinale a acizilor folici, a calciului şi fierului; captarea radicalilor liberi (superoxid, oxigen) asigurând protecţia organismului faţă de speciile chimice reactive. Iniţial, deficitul ȋn acid ascorbic se reflectă doar prin scăderea ascorbinemiei, la care se adaugă scăderea concentraţiei vitaminei C din leucocite şi reducerea excreţiei urinare a sa şi a metaboliţilor sai. Precarenţa şi hipovitaminoza C sunt foarte răspândite primăvara, la copii.  Carenţa ȋn vitamina C conduce la: instalarea anemiei, ca urmare a reducerii absorbţiei fierului la nivelul mucoasei intestinale diminuarea sintezei noradrenalinei, apărând hipotensiunea, astenia, slăbiciunea musculară, tendinţele depresive; scăderea rezistenţei la infecţii; instalarea senzaţiei de lipsă de aer – vitamina C diminuează concentraţia serică a histaminei, substanţă cu acţiune bronhoconstrictoare; reducerea apetitului; diminuarea mobilităţii osteoarticulare. Carenṭa gravă în vitamina C determină aparṭia SCORBUTULUI în organismul uman. Scorbutul se caracterizează prin: sângerări ale pielii şi gingiilor; formarea de glicozaminoglicani cu structură anormală; afectarea sintezei de colagen şi a structurii fibrelor de colagen care devin mai usor degradabile; ca urmare, este afectată integritatea morfofuncţională a ţesutului conjunctiv şi apar dezorganizarea structurilor osoase, reducerea posibilităţii de vindecare corespunzătoare 8 a plăgilor şi arsurilor, creşterea fragilităţii vaselor mici. Această fragilitate vasculară explică tendinţa la hemoragii care este cu atât mai evidentă, cu cât deficitul acidului ascorbic este mai accentuat. alterări în procesul de formare a oaselor ṣi dinṭilor care capătă un caracter spongios. Simptomele scorbutului sunt anulate prin administrarea de vitamină C. 2. BIOFLAVONOIDE (VITAMINA P). VITAMINA C2. FACTORII PERMEABILITATII. CITRINA Citrina este un factor independent, dar care ȋnsoţeşte vitamina C, cu efecte favorabile asupra fragilităţii capilarelor şi a permeabilităţii lor crescute. Bioflavonoidele sunt compuşi de origine vegetală ce aparţin clasei flavonelor. Rol biochimic: stimulează biosinteza adrenalinei; are acţiune farmacodinamică, creşte tonusul cardiac, scade tensiunea arterială; asigură permeabilitatea vaselor sanguine şi rezistenţa lor la rupere; are rol ȋn reacţiile de oxidoreducere, ca transportor de H +; acţiunea ei este corelată cu cea a vitaminei C, pentru care este un factor de “protecţie”; este implicată ȋn sistemul redox acid ascorbic/acid dehidroascorbic. Carenţa ȋn bioflavonoide determină: fragilitatea vaselor sanguine; tulburări ale permeabilităţii vaselor sanguine; hemoragii locale. B. VITAMINE LIPOSOLUBILE  Caracteristici comune:  din punct de vedere structural, sunt derivati izoprenici;  sunt prezente ȋn alimentele grase;  sunt absorbite ȋn tubul digestiv, odată cu lipidele; de aceea, unele tulburări ale metabolismului lipidic vor afecta absorbţia vitaminelor liposolubile;  pot fi depozitate la nivelul ficatului, apărând manifestări toxice ale hipervitaminozelor (A,D). 1. RETINOLII (PROVITAMINELE ŞI VITAMINELE A) Vitamina A se formează în organism din provitamine denumite carotine sau caroteni care sunt de origine vegetală. Plantele NU sintetizează retinoli. Ei există ȋn special ȋn morcovi, sunt notaţi α,β,γ şi diferă ȋntre ei prin detalii structurale şi prin randamentul cu care se transformă ȋn vitaminele A, cel mai mare randament avându-l β-carotenul. Structură: atât carotenii, cât ṣi retinolii conṭin în structura lor un ciclu β-IONONĂ,ciclu indispensabil pentru activitatea vitaminei. Βeta-carotenul are 2 cicluri β-IONONĂ. Vitamina A există sub 3 forme: A1 – retinol şi A2 – retinal si A3 – acid retinoic. Retinolii se găsesc se găsesc în ficat, ṭesut adipos, corp galben, testicule, produse lactate, gălbenuṣ de ou. In mucoasa intestinală, sub acţiunea unei dioxigenaze (carotenaza), a lipidelor, a bilei, din beta-caroten rezultă 2 molecule de retinal care se pot oxida la acid retinoic care este eficient ȋn procesul de creştere a organismului, dar nu şi ȋn procesul vederii sau ȋn reproducere. Vitaminele A provenite din caroteni sunt absorbite prin peretele intestinal, trecute în sânge ṣi depozitate preferenṭial în ficat ṣi retină. Vitamina A circulă în plasmă legată de o proteină transportoare specifică numită retinol-binding protein (RBP) sau prealbumină. Prezenṭa lor în retină este corelată cu rolul esenṭial în biochimia procesului vizual. Absorbtia vitaminei A este facilitata de prezenta lipidelor in cantitati adecvate, de un aport cantitativ si calitativ de proteine, de un aport corespunzator de aminoacizi.  Rol biochimic si fiziologic. Carenṭã stimulează procesul de creṣtere; previn apariṭia unor leziuni ale ṭesutului epitelial, keratinizarea epidermei ṣi a mucoaselor; scad riscul de cancer; intervin în biosinteza glicozaminoglicanilor (acidul retinoic); asigură funcṭionarea normală a aparatului genital, spermatogeneza ṣi reproducerea normală,prevenind avorturile; stimulează organismele hematopoetice; au acṭiune antiinfecṭioasă; conferă rezistenṭă organismului; intervin în funcṭionarea normală a ochiului, respectiv în biochimia procesului vizual.  Carenṭa în retinoli poate fi: consecinṭa unei alimentaṭii sărace în provitamine; urmarea unui deficit de absorbṭie a provitaminelor, respectiv a vitaminelor; consecinţa unui defect de asimilaṭie.  Efecte carenṭiale: 9  încetarea creṣterii, pierderea în greutate; lezarea şi keratinizarea epiteliilor; scade elasticitatea pielii; leziuni ale oaselor ṣi epiteliilor gingivale; tulburări gastrointestinale; xeroftalmie : modificări degenerative ale ochiului, uscarea conjunctivitei, sclerozarea corneei, orbire; keratomalacie : tumefierea, sclerozarea ṣi distrucṭia corneei; hemeralopie : incapacitatea ochiului de a se adapta ṣi de a percepe la întuneric; scade acuitatea vizuala la lumina crepusculara; tulburări ale aparatului genital : degenerarea epiteliului testicular, avorturi, fecunditate redusă, ciclu prelungit ṣi fără ovulaṭie. Hipovitaminoza A duce la xeroftalmie, keratomalacie, alterări la nivelul dinţilor (ei ȋşi modifică structura, iar conţinutul ȋn dentină scade); - scade apararea antiinfectioasa a mucoasei traheobronsice; - scade elasticitatea tesuturilor moi si este afectata dezvoltarea normala a tesutului osos cu stoparea cresterii organismului; - se diminueaza secretia hormonilor sexuali; - corectia hipovitaminozei A necesita si un aport crescut de calciu, din cauza reducerii stocurilor sale prin calciuria determinata de deficitul retinolic; efecte deosebite in hipovitaminoza A au vitaminele C, D, E si din complexul B. Hipervitaminoza A determină: intoxicaṭii, xantomatoze; hipercalcemie; tulburări ale sistemului osos. 2. CALCIFEROLII (PROVITAMINELE SI VITAMINELE D). VITAMINA ANTIRAHITICÃ  sunt răspândite sub formă de provitamine numite STEROLI;  predomină în lapte, piele, se depozitează în special în ficat, piele, glande suprarenale, rinichi, ulei de peṣte,drojdie de bere;  există 5 vitamine D : D2-D6, cea mai importantă pentru organism fiind D3 numită colecalciferol şi reprezentând forma ei naturală; sub acṭiunea radiaṭiilor UV,colesterolul se transformă în 7-dehidrocolesterol ṣi apoi în calciferol;  in organism, provitaminele D suferă o serie de transformări şi trec ȋn vitaminele corespunzătoare, după care sunt absorbite la nivelul intestinului subţire, ȋn prezenţa lipidelor şi a bilei.  Rol biochimic. Carenṭã previn ṣi vindecă rahitismul; măresc permeabilitatea mucoasei intestinale pentru ionii de Ca 2+ ṣi acṭionează ca factori de reglare a Ca2+ din organism; asigură menṭinerea în raporturi constante a ionilor de Ca2+ si PO43- prin stimularea absorbṭiei Ca2+ în intestin şi a reabsorbṭiei renale a fosfaṭilor; intervin în procesul de osteogeneză,determinând osificarea normală; stimulează glicogeneza hepatică si musculară; favorizează secreṭia hormonilor hipofizari; influenṭează metabolismul acidului citric care concură la efectul antirahitic.  Carenṭa în vitamina D:  Perturbă homeostazia fosforului şi calciului ale căror concentraţii serice se reduc.  Determină apariţia leziunilor osoase, atunci când este accentuată sau severa – la copii apare rahitismul, iar la adulţi, osteomalacie şi osteoporoză.  Osteoporoza – oasele devin spongioase; ea avansează cu vârsta, mai ales la femei şi, cu cât este mai avansată, cu atât cresc riscul şi frecvenţa fracturilor spontane. Rahitismul este caracterizat prin: acumularea de ţesut osteoid (materie necalcificată); se exprimă clinic prin manifestări hipocalcemice – contracturi musculare, uneori spasm glotic, convulsii generalizate, întârzieri în creştere şi modificări osoase caracteristice = îngroşarea extremităţilor distale ale antebraţelor şi gambelor, curbări ale oaselor lungi, deformări ale toracelui (torace în carenă), deformări craniene, aplatizare occipitală, abdomen destins de volum datorită lipsei de tonus muscular. Scade fosforul plasmatic şi creşte fosfataza alcalină; atunci când rahitismul e mai avansat, apare o lărgire a extremităţilor cubitusului şi radiusului, prin umflarea cartilajului de conjugare, diminuarea opacităţii osoase şi deformarea prin încurburarea curburilor.  Osteomalacia = calcifierea incompletã a oaselor ṣi deformarea acestora duce la osteomalacie; în osteomalacie se constată existenţa unui grad redus de mineralizare osoasă, lărgirea spaţiilor intervertebrale, creşterea fibrozei locale, prezenţa unui număr foarte mare de osteoblaşti şi foarte mic de osteoclaşti. Cele mai afectate sunt oasele lungi şi pelvisul, cele mai puţin lezate fiind coloana vertebrală şi calota craniană. Osteomalacia se manifestă prin dureri la nivelul membrelor inferioare, cât şi prin fenomene algice în partea inferioară a toracelui. Pot surveni deformări ale coloanei cu cifoscolioză la bătrâni, iar la tineri deformarea oaselor pelviene şi chiar fracturi.  Carenṭa în vitamina D se datorează: deficitului de provitamine sau de calciferoli din hrană; lipsei de expunere la lumina solară: expunerea insuficientă la soare apare la persoanele greu deplasabile sau care preferă evitarea contactului cu lumina solară din motive de boală sau dacă expunerea la soare le induce stări de disconfort, cefalee; absorbṭiei intestinale defectuoase a calciferolilor ṣi provitaminelor: capacitatea de absorbţie poate fi limitată în condiţiile existenţei unui sindrom de malabsorbţie (ex: postgastrectomie, insuficienţă pancreatică cronică, icter mecanic etc). 10   inactivării hepatice crescute şi eliminării excesive pin urină: creşterea eliminării sale renale sau a produşilor săi activi de metabolism apare în sindromul nefrotic când proteinuria existentă antrenează şi pierderea proteinelor transportoare ale substanţelor menţionate.  Hipovitaminoza D determină: creşterea activităţii enzimatice a fosfatazei alcaline izoenzima osoasă, cu eliberarea consecutivă a fosfatului din compuşii organici; tetanie datorită scăderii accentuate a calcemiei; iritabilitate nervoasă; dereglări ȋn ciclicitatea sexuală.  Hipervitaminoza D se caracterizează prin: efecte toxice asociate cu mobilizarea calciului din oase; creṣterea calcemiei şi fosfatemiei; depunerea excesivă a calciului ȋn unele ţesuturi şi organe; de aici, rezultă litiaza renală, calcifierea pereţilor arteriali cu consecinţele sale (cardiopatie ischemică, arteriopatia obstructivă a membrelor inferioare, ateroscleroza cerebrală),limitarea mobilităţii articulare. 3. TOCOFEROLI (VITAMINA E = VITAMINA STERILITÃȚII) sunt de origine excusiv vegetală; există în majoritatea plantelor cu frunze verzi,în uleiuri vegetale (de grâu,de porumb); există sub forma a 7 vitamere, dar cel mai important pentru activitatea biologică este α-tocoferolul; absorbṭia tocoferolilor se face la nivelul intestinului subṭire ṣi este facilitată de prezenṭa acizilor biliari.  Rol biochimic.Carenṭã intervin în funcṭia de reproducere,prevenind sterilitatea,de unde ṣi denumirea de vitamine ale sterilitãṭii; manifestă o activitate antioxidantă, prevenind peroxidarea acizilor graṣi polinesaturaṭi, retinolii ṣi carotenii contra oxidării şi formarea de radicali liberi care afectează fragilitatea eritrocitelor; intervin în controlul vitezei de biosinteză a ADN şi favorizează sinteza cromatinei; protejează anumite enzime care participã la procesul de respiraṭie celulară; participă la reglarea consumului de oxigen în ṭesutul muscular; măresc rezistenţa organismului faţă de infecţii; previn anemia şi procesele maligne; intervin ȋn metabolismul seleniului,  Carenṭa în tocoferoli determinã: tulburări ale funcṭiei de reproducere; degenerări testiculare; pierderea mobilităţii spermatozoizilor; scăderea fecunditãṭii; avorturi; encefalopatii; tulburări vasculare; anemii hemolitice; distrofii musculare acute.  Hipervitaminoza E Cantităţile de până la 100mg/zi nu sunt toxice; cantităţile mai mari determină tulburări ale ciclului menstrual, involuţia ovarelor, afecţiuni nervoase, dureri ale membrelor inferioare. Administrarea ei timp ȋndelungat poate duce la fenomene toxice ca urmare a acumulării ei – ex: azoospermia, la bărbaţi. 4. FITOCHINONE. VITAMINE K. MENAFTONE. VITAMINA COAGULÃRII. VITAMINA ANTIHEMORAGICĂ Distribuṭie: - sunt sintetizate de cãtre pereṭii verzi ai plantelor; - la om, sunt sintetizate de cãtre flora bacterianã din intestinul gros; absorbţia ei se face concomitent cu cea a lipidelor; orice perturbare a absorbţiei lipidelor determină carenţă de vitamina K.  Rol biochimic.Carenṭã au rol fundamental în coagularea sângelui; participă, ca şi cofactor, la sinteza hepatică a unora dintre factorii coagulării (protrombina, factorii VII, IX,X); nivelul ei scăzut determinã creṣterea timpului de coagulare a sângelui,conducând la fenomene hemoragice; intervin în biosinteza proteinelor,probabil ca efectori alosterici ṣi în biosinteza ARN-ului mesager necesar biosintezei protrombinei; carenṭa în vitamina K determinã perturbãri în procesul de coagulare a sângelui,hemoragii.  Cauzele carenṭei pot fi: malabsorbṭie, datorită unei cantităṭi mici de săruri biliare; tulburări gastrointestinale însoṭite de defecte de absorbṭie a lipidelor; modificarea sau distrugerea florei bacteriene din intestinul gros, în urma administrării masive de antibiotice. Vitamina K se administrează ȋn boli hepatice, infecṭii, intoxicaṭii sau dupã intervenṭii chirurgicale, în scopul stimulãrii sintezei protrombinei necesare coagulãrii normale a sângelui. 11  Terapia cu vitamina K determină reversibilitatea proceselor patologice; doze excesive pot determina creşterea bilirubinei, afecţiuni pulmonare, cardiace. De menţionat, că vitamina K naturală nu este toxică. Ea participă la reacţii de oxido-reducere celulară sub forma coenzimei Q oxidate numită ubichinonă care este un component de bază al lanţului respirator. Hipervitaminoza K: In afara posibilităţii apariţiei hipercoagulabilităţii, vitaminele K naturale sunt, practic, lipsite de toxicitate; ȋn schimb, vitaminele K sintetice pot produce simptome de intoxicare (depresia respiraţiei, cianoză, convulsii, vărsături, anemie). 5. VITAMINELE F. ACIZII GRAŞI ESENȚIALI (AGE) sunt de origine vegetală: plante verzi, uleiuri vegetale. Acidul linoleic şi linolenic sunt de origine exclusiv vegetală şi trebuie obligatoriu procuraţi prin hrană. Acidul arahidonic poate fi sintetizat, ȋn organismul animal, dar din acizii linoleic şi linolenic ca precursori. vitaminele F includ – acidul linoleic = C18/Δ 9,12 - acidul linolenic = C18/Δ 9,12,15 - acidul arahidonic = C20/Δ 5,8,11,14 AGE sunt componente ale fosfolipidelor ṣi ale altor lipide structurale din membranele ṣi particulele subcelulare.În carenṭa de AGE capacitatea organelor ṣi ṭesuturilor de a sintetiza fosfolipidele este mult scãzută, cu multiple implicaṭii metabolice. Organismele ȋn creştere şi ţesuturile ȋn continuă proliferare (pielea, spermatocitele, cartilajele) manifestă o mare sensibilitate faţă de aportul şi carenţa de AGE. Sunt importanti pentru sportivi si culturisti; administrati corect (raportat la greutatea corporala), cresc cu 40-60% rezistenta organismului la efort, contribuie la dezvoltarea musculaturii si permit antrenamente mai dese, fara riscul de supraantrenare.  Rol biochimic.Carenṭă asigură creṣterea ṣi dezvoltarea normală a organismului; sustin sistemele cardiovascular, reproducator,imunitar si nervos; determină o ovulaţie normală; previn dermatitele şi uscarea pielii; sunt precursori ai prostaglandinelor; au rol antiinflamator; directioneaza hormonii catre celulele tinta; mentin functionarea corecta a rinichilor; previn formarea trombilor; regleaza reflexele autonome si transmiterea impulsurilor nervoase.  Carenṭa în AGE determină: lipsa de vitalitate la copii sau nou-născuţi; ȋncetarea creşterii; fragilitatea capilarelor; diminuarea capacităṭii de reproducere; vasoconstrictie, hipertensiune arteriala, obezitate, dislipidemii. Procesati industrial, ca margarina, favorizeaza aparitia aterosclerozei si perturba metabolismul lipoproteinelor in ficat. SCURT ISTORIC Boala beri-beri cauzata de lipsa de B1, a fost descrisa in China cu 2600 de ani iCr. Scorbutul = deficit de vitamina C ; descris in papirusul Ebers – 1500 iCr. Hipocrate din Kos a subliniat in lucrarile sale rolul terapeutic al diverselor produse nutritive; de ex: el a remarcat efectul favorabil al consumului de ficat (bogat in vitamina A) in cecitatea nocturna = lipsa vizibilitatii pe timp de noapte datorata carentei de vitamina A. Istoria medicinei populare consemneaza ca fiind de o mare valoare terapeutica produsele apicole = mierea si polenul, datorita continutului lor crescut in vitamine. Apiterapia dateaza din vremuri imemoriale ale istoriei umane – in cea mai veche carte din India, “Rig-veda” scrisa intre anii 3000-2000iCr, mierea si proprietatile ei sunt pomenite de mai multe ori. Pe una dintre tablitele sumeriene descoperite la Nippur, in Irak, este reprezentata o reteta medicala a acelor timpuri, in care mierea si polenul erau ingredientele de baza ale produsului farmaceutic realizat (2100-2000 iCr.). La egipteni, albina era considerata simbolul regalitatii, iar in traditiile islamice, mierea si polenul erau considerate remedii de prim-rang in foarte multe maladii ale vremii. Pentru amerindieni, produsele apicole erau articole nelipsite din ritualurile religioase si medicale. Si civilizatia antica elena a evoluat in spiritul credintei ca mierea si polenul sunt alimente cu proprietati energizante deosebite, dar si mijloace terapeutice de prim-rang. Pelagra = boala data de carenta in vitamina PP = a fost descrisa pt prima data in Spania sec al XVII. 12  Cel mai important studiu al vitaminoterapiei la om a fost facut de amiralul Takaki, in 1900, el fiind director general al marinei japoneze. Intre 1878 si 1883, beri-beri devenise o boala devastatoare. La marinari, avea o incidenta de 323,5%. Ei consumau in special orez decorticat + vegetale si mici cantitati de peste. Experimentul lui a constat in faptul ca a trimis un echipaj caruia i-a modificat dieta introducand orez normal, carne si lapte iar rezultatul a fost eradicarea bolii beri-beri. Asta, in conditiile in care, anterior, in randul unui echipaj cu traseu si misiune asemanatoare, se inregistrase un nr de 25 de decese, ca urmare a consumului excesiv de orez decorticat. Cercetatorii norvegieni Holst si Frolich (1907) au indus in mod experimental scorbutul la cobai prin administrarea unei diete potrivite scopului, dupa care au vindecat boala adaugand alimentatiei produse bogate in vitamina C. In 1913, Mc Collum si David au relatat ca sobolanii inceteaza sa mai creasca daca li se dau diete sintetice, dar ca dezvoltarea lor este reluata in momentul in care se adauga unt sau galbenus de ou (bogate in vitaminele A si D). C2 HORMONI  Sistemul endocrin include glande speciale ale căror celule secretă reglatori chimici, denumiţi hormoni; acestia sunt eliberaţi în mediul intern al organismului (sânge, limfă), şi işi exercită controlul asupra metabolismului şi dezvoltării organismului.  Glandele sunt de 2 tipuri: a) Exocrine – elimină produşii de secreţie la nivelul unor suprafeţe interne sau externe ale organismului b) Endocrine (cu secreţie internă) – elimină hormonii secretaţi în mediul intern al organismului (sange, limfă). Ansamblul glandelor endocrine formează un sistem unitar – sistemul endocrin - alcătuit din: – Hipofiza (adenohipofiza şi neurohipofiza) – epifiza – tiroida – paratiroidele – timusul – pancreasul endocrin – glandele suprarenale (cortexul=CSR si medulara=MSR) – glandele sexuale (testicule sau ovare) – placenta. CONSIDERATII GENERALE 1. In 1904, Starling şi Bayliss au definit hormonul ca fiind “o substanta chimica elaborata de o celula sau de un grup de celule specializate (celule endocrine), si transportata prin sistemul circulator la o celula tinta care raspunde printr-o modificare a functiei sale”. 2. Definitia a fost extinsa, cu includerea aspectului functional al transferului informatiei. Hormonul este “un mesager primar care duce informatia la celulele senzor (care percep modificarile din mediu) la celulele tinta (care raspund la modificari)”. CARACTERISTICI GENERALE  sunt substanţe cu structuri chimice foarte variate;  sunt elaboraţi şi secretaţi de glandele endocrine;  au rol de control şi reglare a diferitelor procese metabolice, fiziologice (accelerează sau inhibă aceste procese); alaturi de vitamine si enzime, si hormonii sunt biomolecule cu rol reglator in organism;  au acţiune la distanţă;  prezintă o strictă specificitate a acţiunii biologice (nici un hormon nu poate fi înlocuit total de un altul);  au activitate biologică înaltă (sunt suficiente cantităţi mici pentru exercitarea activităţii)  în concentraţii mici, acţionează ca mesageri chimici, fiind transportaţi pe cale sanguină sau limfatică la anumite organe şi tesuturi asupra cărora îşi exercită acţiunea specifică;  acţionează prin efecte de stimulare sau inhibiţie, asigurând reglarea şi coordonarea activităţii biochimice şi fiziologice prin intermediul organelor efectoare. Secreţia lor se află sub dependenţa SNC, fiind factori de reglare ai acestuia, iar reglarea hormonală este strâns corelată cu reglarea nervoasă, formând o unitate funcţională integrată neurohormonală. Hipersecretia si hiposecretia diferitilor hormoni sunt procese reciproc conditionate. Ele pot induce modificari severe in functionarea normala a organismului. Prin functiile pe care le indeplinesc, hormonii controleaza viteza si sensul de desfasurare a proceselor metabolice, influentand direct activitatea specifica a complexelor enzimatice. Astfel, intervin in: desfasurarea metabolismului glucidelor, lipidelor, proteinelor, echilibrului hidromineral, in mecanismul de reglare si autocontrol hormonal. Prin modul de actiune si prin mecanismul intim prin care isi exercita influenta, sunt considerati biocatalizatori endogeni, avand proprietatile catalizatorilor, si anume:  actioneaza in cantitati mici,  maresc viteza de reactie,  nu modifica echilibrul termodinamic al reactiilor biologice, 13   se regasesc aproape integral dupa desfasurarea procesului catalizat. CLASIFICAREA HORMONILOR 1. FUNCTIE DE NATURA CHIMICA SI GLANDA SECRETOARE): Natura chimică Denumire generică Glanda secretoare 1.Hormoni derivaţi de la aminoacizi 1. Iodotiroidina (T3, T4) Tiroida 2. Adrenalina / epinefrina Medulosuprarenale 3. Noradrenalina / norepinefrina Medulosuprarenale 4. Melatonina Epifiza 2. Hormoni peptidici, polipeptididici si proteici 1. Factori de eliberare (RF) si inhibitori (IF) Hipotalamus 2. Hormoni glandulotropi hipofizari Adenohipofiza 3. Somatotropina /hormonul somatotrop/ Adenohipofiza hormonul de crestere (STH sau GH) 4. Ocitocina sau oxitocina Neurohipofiza si hipotalamus 5. Vasopresina Neurohipofiza si hipotalamus 6. Calcitonina Tiroida si paratiroide 7. Parathormonul (PTH) Paratiroidele 8. Insulina Pancreasul endocrin 9.Glucagonul Pancreasul endocrin 3. Hormoni steroizi 1. Corticosteroizi 1.1. Glucocorticosteroizi (cortizolul) Corticosuprarenala 1.2. Mineralocorticosteroizi (aldosteronul) 2. Hormoni sexuali 2.1. Masculini (androgeni) - testosteronul Testiculul 2.2. Feminini: 2.2.1.Estrogeni (estradiolul si estrona) Ovar (folicul) 2.2.2.Gestageni (progesteronul) Ovar (corpul galben) 2. Dupa locul de sinteza si actiune, hormonii pot fi: A. endocrini sunt sintetizati de glandele endocrine si sunt transportati de fluxul sanguin la celulele tinta asupra carora actioneaza – ex: insulina produsa de pancreas actioneaza asupra celulelor tinta din alte tesuturi. B. paracrini – sintetizati si secretati de o celula, actioneaza asupra celulelor invecinate, fara a ajunge in fluxul sanguin – ex: somatostatina produsa de celulele D din pancreas, actioneaza asupra celulelor alfa si beta invecinate care secreta insulina si glucagon. Semnalul paracrin, mediat de neurotransmitatori, are rol in transmiterea impulsului nervos de la o celula nervoasa la alta sau de la o celula nervoasa la una musculara (inducand sau inhiband contractia musculara). C. autocrini, sintetizati de o celula din spatiul extracelular, actioneaza ca mesageri pentru celula care i-a produs – ex: tromboxanul produs de trombocit actioneaza chiar asupra trombocitului. Multi factori de crestere actioneaza autocrin. Celulele din culturi celulare secreta adesea factori de crestere care stimuleaza propria lor crestere si proliferare. Semnalizarea autocrina este proprie celulelor tumorale, multe dintre ele producand si eliberand factori de crestere in cantitate mare, factori care stimuleaza necontrolat propria proliferare ca si proliferarea celulelor adiacente netumorale. Acest proces poate duce la formarea unei mase tumorale. 3. Dupa modul de actiune asupra fluxului de energie metabolica, exista: A. hormoni de depozit ce activeaza sistemele implicate in depozitarea energiei metabolice cum se intampla in glicogeneza, lipogeneza si, intr-un anumit sens, in sinteza proteica. Ex: insulina. B. hormoni de mobilizare a energiei metabolice ce regleaza viteza de degradare a glicogenului, a TG sau a aminoacizilor. Ex: glucagonul, catecolaminele, cortizolul, somatotropina. 14  4. Dupa solubilitate, pot fi: A. Hormoni liposolubili (steroizi, tiroidieni): ei actioneaza prin intermediul receptorilor intracelulari citoplasmatici sau nucleari. Ex: prostaglandinele actioneaza paracrin prin intermediul receptorilor membranari. Ei circula in sange liberi sau legati de proteine transportoare specifice numite proteine de legare (hormon binding protein). B. Hormoni hidrosolubili (insulina, glucagonul, adrenalina, histamina) actioneaza prin intermediul receptorilor membranari, situati la suprafata celulelor. Legarea hormonilor la receptorii specifici, initiaza in interiorul celulei reactii care modifica functia celulei respective; ei circula liber in sange. PROHORMONI  Anumiti hormoni sunt sintetizati si secretati ca atare (catecolaminele, aldosteronul, estradiolul, T 3), altii sunt sintetizati si pastrati in glanda respectiva intr-o forma inactiva de prohormon sau prehormon. Din aceste forme inactive se elibereaza hormonul activ, de cele mai multe ori prin proteoliza limitata, dupa activarea extracelulara a peptidazelor. Activarea se produce pentru unii din ei in glanda producatoare (preproinsulina se activeaza in pancreas, preproparathormonul in paratiroide).  Alti hormoni sunt activati in forme active in tesuturile periferice; ex: hormonul tiroidian T4 se transforma in forma activa T3 in tesuturile tinta, pe cand angiotensinogenul se transforma in angiotensina II in sange tesutul tinta pentru angiotensina II fiind cortexul suprarenalelor.  La nivelul unor tesuturi, organismul produce alte substante cu activitati hormonale (hormoni tisulari).  Ei actioneaza la locul de producere.  Sunt produsi de celule răspandite in diferite tesuturi: – celulele tractului gastrointestinal (secreta gastrina, secretina) – celulele cromafine intestinale (serotonina – regulator al funcţiei intestinale) – celule ale ţesutului conjunctiv (heparina, histamina) – celulele rinichilor, veziculelor seminale (prostaglandins) Axa hipotalamohipofizară  Sistemul endocrin se caracterizează printr-o organizare ierarhică în cadrul căreia hormonii acţionează asupra unor organe ţintă primare, secundare şi finale.  Sistemul endocrin se află sub dependenţa SNC, fiind controlat de hipotalamus. Controlul se realizează prin producerea în cantităţi extrem de mici a unor substanţe chimice de natură peptidică cu caracter hormonal, denumite factori de eliberare hipotalamici (RF). Ei funcţionează ca activatori specifici pentru stimularea secreţiei unui anumit tip de hormon hipofizar.  De asemenea, hipotalamusul elibereaza si factori inhibitori (IF) ai secretiei unor hormoni hipofizari.  Sub influenta unor impulsuri nervoase specifice, hipotalamusul actioneaza asupra adenohipofizei - tinta primara, deoarece intervine in reglarea activitatii altor glande endocrine.  Adenohipofiza produce hormoni glandulotropi, care sunt deversati in sange si stimuleaza activitatea unor glande considerate tinta secundara.  Aceste glande elibereaza si secreta hormoni specifici care actioneaza asupra organelor “tinta finala” modificandu-le functia.  Intre diferitele glande endocrine exista o stransa interdependenta functionala, si astfel hormonii axei hipotalamohipofizare induc o reglare in cascada. 15  Controlul neuroendocrin Impuls nervos Hipotalamus Hormoni reglatori (RF, IF) Hipofiza Oxitocina Tinta Hipofiza anterioara (adenohipofiza) posterioara Vasopresina primara (neurohipofiza) Hormoni tropi TSH ACTH FSH LH PRL GH MSH hipofizari Tinta Cortico secundara Tiroida suprarenale Testicole / ovare estrogeni Hormoni tiroxina cortico- testosteron specifici steroizi gestageni Tinta Muschi, ficat, Tesuturi sexuale Glande Oase Piele finala alte tesuturi accesorii mamare REGLAREA SECRETIEI ENDOCRINE Mentinerea constanta a concentratiei hormonilor in sange se face prin: A. Bioritm: bioritmurile sunt oscilatii periodice, neintamplatoare, autointretinute, ce se manifesta permanent prin cicluri ce se succed la intervale relativ constante cu secretii minime sau maxime pentru hormonul respectiv. Ex: - pentru adrenalina, secretia maxima se produce in cursul zilei; - pentru cortizol, eliberarea sa este dependenta de ritmul diurn al ACTH – secretia maxima de cortizol se produce dimineata, inainte de trezirea din somn. B. Reglare neurogena presupune existenta unor traductori neuroendocrini cum ar fi hipotalamusul, medulosuprarenala, epifiza care pot transforma informatia nervoasa, codificata electric prin potentiale de actiune, in mesaj hormonal. C. Reglare prin conexiune inversa care poate fi pozitiva sau negativa. Intre diferitele glande endocrine exista o stransa interdependenta functionala, astfel hormonii axei hipotalamohipofizare induc o reglare in cascada. Secretia hormonilor adenohipofizari este reglata prin mecanismul de tip feed-back, determinat de concentratia in sange la un moment dat a hormonilor secretati de glanda tinta secundara. Sinteza si secretia de hormoni a altor glande:  paratiroidele (parathormonul -PTH)  pancreasul endocrin (insulina si glucagonul)  medulosuprarenala (adrenalina si noradrenalina sau epinefrina si norepinefrina) nu se afla sub controlul direct al adenohipofizei. Secretia hormonilor acestor glande poate fi reglata de concentratia sanguina a diferitilor metaboliti specifici, adica o reglare prin conexiune inversa. Acest tip de reglare functioneaza pe principiul cibernetic al sistemelor cu bucla de reactie. Exista: 1. feed-backul hormonal : modificarea concentratiei sanguine a unui hormon modifica secretia endocrina a acelui hormon; dupa lungimea buclei reglatoare se disting: a. feed-back scurt – modificarea nivelului sanguin influenteaza direct activitatea glandei care secreta acel hormon; b. feed-back lung – in care modificarea nivelului sanguin al unui hormon influenteaza activtatea unei alte glande care, prin secretia ei, influenteaza activitatea glandei care a secretat hormonul. 16  Controlul prin feed-back negativ este folosit, in special, intre sistemul hipotalamohipofizar si glanda producatoare de hormon. Un hormon produs de hipotalamus stimuleaza sinteza si eliberarea de catre hipofiza anterioara a unui hormon care, la randul lui, stimuleaza sinteza si eliberarea unui hormon de catre glanda tinta secundara. Concentratii crescute ale hormonilor in sange inhiba sistemul hipotalamohipofizar prin scaderea sintezei hormonului hipotalamic, in timp ce concentratii scazute activeaza sistemul prin activarea sintezei hormonului hipotalamic. O trasatura specifica a acestui sistem hipotalamo-hipofizar este aceea ca hormonul hipofizar poate inhiba propria sa sinteza. Reglarea prin feed-back negativ : cresterea secretiei de STH inhiba celulele somatotrope adenohipofizare si structurile hipotalamice secretoare de hormoni reglatori STH-RH si stimuleaza celulele secretoare de STH-IH. Nivelul circulant al STH este variabil; varful fiziologic al ritmului nictemeral apare noaptea, in primele ore de somn profund. Pe variatii dictate nictemeral se suprapun varfuri oscilante, ce dau secretiei de STH un caracter pulsatil. Hipoglicemia, cresterea concentratiei aminoacizilor circulanti, noradrenalina, dopamina sunt factori stimulatori ai secretiei de STH. Cresterea concentratiei de acizi grasi liberi, cortizolul inhiba secretia de STH. 2. Feed-backul nehormonal in care modificarea unor constante biologice dependente de nivelul hormonilor controleaza secretia glandei endocrine respective. In unele cazuri, reglarea prin feed-back negativ este realizata prin diferite substante ale caror concentratii im plasma sunt modificate ca urmare a actiunii unui hormon asupra celulei tinta. De exemplu, cresterea concentratiei de glucoza in sange determina o crestere a eliberarii de insulina care stimuleaza captarea glucozei de catre unele tesuturi. Scaderea glicemiei determina scaderea secretiei de insulina. Calcemia controleaza secretia de parathormon. In alte cazuri, hormonii exercita controlul prin feed-back pozitiv. De exemplu, cresterea peste anumite limite a estradiolului, determina o crestere de 4-6 ori a FSH si LH, declansand ovulatia (feed-back pozitiv). REGLAREA PRIN MECANISM FEED-BACK Impuls nervos Hipotala mus Factori de Hipof eliberare iza (liberine,RF) Hormoni hipofizari Glande endocrine periferice (tropi) Feed-back Organ Hormo scurt e/ Feed-back ni lung specifi celule Metaboliti: periferi Glucoza Aminoacizi Acizi grasi, colesterol Nucleotide, HORMONI - REPREZENTANTI I. Hormoni derivaţi de la aminoacizi 1. Hormonii tiroidieni ioduraţi = iodotironinele  reprezintă hormonii glandei tiroide şi sunt derivaţii ioduraţi ai aminoacidului tirozină; de fapt, sunt singurii derivaţi ioduraţi cu activitate hormonală;  se formează în foliculii tiroidei, implicand un aparat enzimatic complex şi cu participarea iodului şi a tireoglobulinei ca precursori. Iodul provenit prin alimentatie ca anion iodura este absorbit prin intestin, preluat de sange si transportat la tiroida, de care este acceptat prin transport activ (prin pompa de iod);  secreţia lor este realizată de “factorul de eliberare” hipotalamic TRF care – prin intermediul AMPc – intervine în eliberarea TSH. Tiroida secretă în principal T4 şi mai puţin T3 care este de cateva ori mai activ decat T4. Se consideră că, la nivel celular, acţionează numai T4;  activitatea tiroidei este reglată de hormonul tireotrop (TSH) al adenohipofizei care determină eliberarea de hormoni tiroidieni de către glanda tiroidă. Reglarea se face prin feed-back negativ ; o scadere a concentratiei hormonilor determina o crestere a TSH si invers. 17   Roluri biochimice şi fiziologice: 1. au actiune somatotropa, calorigena si trofica generala; 2. hormonii tiroidieni sunt implicaţi în procesele de creştere şi diferenţiere, influenţand dezvoltarea somatică şi psihică a organismului. Au roluri importante în dezvoltarea fetală şi post-natală, în special asupra sistemului nervos şi a scheletului; 3. determina cresterea sintezei proteice prin transferul aminoacizilor la ribozomi; 4. stimulează sinteza ARN şi a unor enzime mitocondriale; 5. intervin în accelerarea absorbţiei glucozei şi galactozei şi scăderea glicogenului hepatic; 6. scad lipemia, colesterolemia şi depozitele de lipide; 7. sub acţiunea lor se produce o creştere a hemoglobinei, reticulocitelor şi hematiilor; 8. amplifică acţiunea vasculară a catecolaminelor şi inactivarea insulinei; 9. intensifică reacţiile de oxidare celulară şi fosforilare oxidativă şi influenţează rata metabolismului bazal; 10. actioneaza si asupra metabolismului mineral; in hipertiroidism, se constata pierderi de apa, de calciu, de anioni fosfat; 11. cresc consumul de oxigen in tesuturi, deoarece determina cresterea cantitatii unor enzime oxidative; 12. au actiune catabolica evidentiata prin cresterea creatinuriei si a azotului urinar. Patologie. A. Hipotiroidismul produs la varsta copilăriei numit mixedem infantil, este o formă mai puţin severă decat cretinismul apăru ca urmare a hipotiroidismului congenital. Hipofuncţia tiroidiană apare sub formă de hipotiroidism primar sau secundar şi la o varstă înaintată determină mixedemul adultului. Simptome manifeste:  scăderea metabolismului bazal;  puls scăzut, apatie; senzaţie de oboseală ;  hipotermie ; căderea părului ;  dereglări în funcţionarea glandelor sexuale.;  hipercolesterolemie;  stări depresive. B. Hipertiroidismul = producerea în cantităţi mai mari decât cele necesare (boala Basedov-Graves) cu următoarele simptome manifeste:  intensificarea metabolismului bazal;  apariţia hiperglicemiei şi a hipocolesterolemiei;uneori, cresc şi valorile creatininei serice şi urinare;  senzaţie de oboseală, nervozitate excesivă, transpiraţie în exces;  pierdere în greutate prin intensificarea catabolismului proteinelor şi a oxidării lipidelor din depozite;  tahicardie, tremurături ale membrelor, exoftalmie. 2. Adrenalina şi noradrenalina:  sunt secretate de regiunea medulară a glandelor suprarenale, prima reprezentând 80%, iar a doua 20% din această secreţie;  datotită asemănărilor structurale cu pirocatechina, ele au fost denumite cu termenul de catecolamine;  biosinteza lor începe de la fenilalanină şi trece obligatoriu prin intermediarul numit dihidroxifenilalanină (DOPA), iar sediul biosintezei îl reprezintă mitocondriile.  secreţia catecolaminelor nu este continuă, ci cu intermitenţe şi are loc numai sub acţiunea anumitor stimuli interni sau externi – stres, frig, medicamente, stare psihică, activitate musculară intensă, durere, teamă;eliberarea lor este stimulată de histamină, serotonină, acetilcolină, săruri de potasiu;  catecolaminele au o viaţă foarte scurtă; activitatea lor este întreruptă prin captarea rapidă în ţesuturi – în special în ficat şi rinichi – urmată de metabolizarea lor la compuşi inactivi secretabili; în cantităţi mici, sunt eliminate pe cale renală; Roluri biochimice şi fiziologice: Adrenalina şi noradrenalina constituie sistemul simpatico-suprarenal; la mamifere ele se găsesc în neuronii simpaticopostganglionari (numiţi adrenergici) şi în celulele cromafine.  Adrenalina: 1. are o acţiune hiperglicemiantă mobilizând glicogenul muscular şi hepatic şi favorizând trecerea lui în glucoză; ea are un rol antagonist cu cel al insulinei; 2. are o acţiune simpaticomimetică, fiind un mediator chimic al fibrelor nervoase simpatice; 3. acţionează asupra vaselor sanguine producând vasoconstricţie periferică, urmată de o hipertensiune arterială la nivelul arteriorelor şi capilarelor tegumentului şi al arteriorelor renale; 4. determină contractarea arterelor intensificând activitatea muşchilor scheletici şi cardiaci; 5. în anumite concentraţii, determină contracţii ale musculaturii netede; 6. produce o relaxare a muşchilor tractului gastrointestinal şi bronhiilor; 7. determină o creştere a concentraţiei ionilor de magneziu şi de calciu.  Noradrenalina: 18   este un mediator al transmiterii excitaţiei în sinapsele nervilor periferici;  este hormonul cu acţiune predominant vasoconstrictoare; acţiunea ei determină o creştere a rezistenţei periferice generale şi un efect hipertensiv mai mare decât al adrenalinei; Cei doi hormoni intervin în sindromul de adaptare a organismului la diferite acţiuni externe:  adrenalina este hormonul apărării pasive a organismului manifestate prin stări de teamă, de emoţie;  noradrenalina este hormonul apărării sale active manifestate prin furie sau iritabilitate. II. Hormoni de natura polipeptidica 1.Insulina şi glucagonul  Insulina este cel mai important hormon pancreatic. Este un hormon de natură polipeptidică format din 51 de aminoacizi cu o conformaţie spaţială helicoidală. Polipeptidul este format din două catene de aminoacizi legate între ele prin punţi de sulf, care sunt esenţiale în acitivitatea insulinei:  catena A cu 21 de aminoacizi şi are ca aminoacizi terminali glicocolul şi asparagina;  catena B are 30 de aminoacizi şi are ca aminoacizi terminali fenilalanina şi alanina.  Aceste catene sunt legate prin două punţi disulfurice, iar o a treia punte –S-S- există în interiorul catenei A, între radicalii de cisteină din poziţiile 6 şi 11 din catena A.  Existenţa acestor punţilor disulfurice intercatenare este determinantă atât pentru stabilitatea conformaţiei moleculei de insulină, cât şi pentru activitatea sa hormonală.  Roluri biochimice şi fiziologice:  acţiunea ei principală se manifestă la nivelul metabolismului glucidic, ea având acţiune hipoglicemiantă.;  insulina îşi exercită acţiunea asupra metabolismului lipidic, stimulând formarea lipidelor din glucide (lipogeneză), în ficat şi în ţesutul adipos. Insulina inhibă eliberarea acizilor graşi din ţesutul adipos (are acţiune antilipolitică).  Insulina intervine şi în metabolismul proteic facilitând transportul aminoacizilor neutri în muşchi, stimulând sinteza proteică şi încetinind degradarea proteinelor.  Insulina este şi un factor de creştere. Prin studii de culturi celulare, ”in vitro”, s-a constatat că ea stimulează proliferarea unor tipuri celulare, acţionând ca factor de creştere.  Glucagonul este hormonul secretat de celulele alfa-acidofile ale pancreasului; este tot un hormon de natură polipeptidică ce conţine 29 de aminoacizi; el are o structura monocatenara şi o acţiune antagonistă insulinei = este un hormon hiperglicemiant.  Roluri biochimice şi fiziologice:  Are efect hiperglicemiant glicogenolitic, deoarece măreşte glicemia prin stimularea procesului de glicogenoliză hepatică. Secreţia glucagonului depinde de nivelul glicemiei. Glucagonul nu influenţează metabolismul glucidic în muşchi.  Inhibă sinteza glicogenului hepatic din glucoză şi sinteza lipidelor în ficat (acţiune antilipogenă).  În ţesutul adipos, glucagonul inhibă lipogeneza şi activează lipoliza. Acizii graşi eliberaţi în sânge sunt preluaţi de ficat unde sunt supuşi beta-oxidării mitocondriale.  Secreţia de cortizol creşte în stările de “stres” (sindromul de adaptare al lui Hans Selye) in care hormonilor corticosuprarenali le revine un rol important. 2. Hormonul de crestere. Hormonul somatotrop (STH). Growth hormone (GH). Somatotropina. Este o proteina formata din 200-400 de aminoacizi dispusi in doua catene polipeptidice. Actiunea lui este foarte specifica, datorita rolului pe care il are in reglarea cresterii si dezvoltarii organismelor. Reglarea secretiei lui este controlata pozitiv si negativ de catre hipotalamus printr-un hormon eliberator (GH-RH) numit si “factorul de eliberare” hipotalamic GRF (“Growth Hormone Releasing Factor”) sau somatoliberina si un altul inhibitor (GH-RIH) sau somatostatina. Secretia GH este episodica si pulsatila. Hormonul de crestere circulant inhiba propria sa secretie prin promovarea eliberarii somatostatinei. Roluri biochimice si fiziologice: Actiunea sa de hormon de crestere este indirecta, ea fiind mediata de IGF-I si IGF-II (‘insuline like growth factor”) sau somatomedine. Hormonul de crestere controleaza sinteza si eliberarea acestor factori de catre ficat si alte tesuturi. Acest hormon:  Stimuleaza :  cresterea in dimensiuni a corpului, respectiv, a biomasei, el existand in concentratii mai mari la tineri;  formarea sistemului osos (condrogeneza, osteogeneza) prin intermediul somatomedinelor.  cresterea oaselor si faciliteaza valorificarea ionilor de Ca2+ si de PO43-;  sinteza proteinelor, limitand catabolismul aminoacizilor si controland producerea de ARN m;  intervine in metabolismul glucidelor, avand un efect hiperglicemiant;  intervine in metabolismul lipidelor;  manifesta un efect de retentie a apei si a ionilor de sodiu, de potasiu si fosfat. 19  Efectul stimulant al GH este facilitat de hormonii tiroidieni si de insulina; ACTH are un efect antagonist celui al GH, insa, GH, stimuland gluconeogeneza, duce, de asemenea, la cresterea glicemiei. De altfel, ACTH si GH sunt denumiti si hormoni diabtogeni. La copii si adolescenti, hiperfunctia acestui hormon se manifesta printr-o crestere exagerata, dar proportionala, a intregului organism. Fenomenul poarta numele de gigantism hipofizar si nu este insotit de tulburari in comportamentul psihic al individului. La adult, hiperfunctia produce o crestere a oaselor craniului si fetei, insotita de hiperglicemie, glicozurie, o hiperfunctie a suprarenalei, cresterea metabolismului bazal. Aceasta afectiune se numeste acromegalie. Hipofunctia din perioada copilariei se manifesta prin incetinirea cresterii numita nanism hipofizar si insotita de modificari ale intregului metabolism. 2. Hormonul adrenocorticotrop (ACTH) este o polipeptida formata din 29 aminoacizi; primii 24 sunt identici la toate speciile de animale si reprezinta fragmentul activ al hormonului. Primii 13 aminoacizi apar si in structura MSH. Secretia lui este influentata de “factorul de eliberare hipotalamic CRF (“Corticotropin Releasing Factor”), de concentratia hormonilor corticoizi circulanti, precum si de alti factori (excitatii termice, stari psihice, infectii, raniri etc.). Roluri biochimice si fiziologice:  stimuleaza si regleaza activitatea glandei corticosuprarenale; rolul lui in stimularea corticosuprarenalei consta in adaptarea glandei la secretia de hormoni glucocorticoizi raportat la necesitatile imediate ale mediului;  intervine in glicogenoliza hepatica, avand efect hiperglicemiant, cu hiperglicemie si glicozurie;  intervine in reglarea metabolismului proteic, stimuland sinteza proteica in anumite organe;  actiunea lui determina cresterea fosfatazei alcaline serice, a lipidelor hepatice si cresterea excretiei urinare de 17-cetosteroizi;  are efect de retentie a apei, a ionilor de sodiu, clorura cu formarea de edeme si contribuie la eliminarea K +;  determina scaderea rapida a colesterolului si acidului ascorbic de la nivelul suprarenalelor;  are un rol esential in mentinerea si reglarea homeostaziei,permitand adaptarea organismului la cei mai variati stimuli externi – frig, caldura, foame, traumatisme, socuri prin intermediul sistemului hipofizo-corticosuprarenal.  Lipsa de ACTH se manifesta prin atrofia corticosuprarenalei cu afectarea intregului metabolism si abolirea functiilor vitale.  Secretia excesiva de ACTH determina cresterea lipidelor cu depozitarea exagerata a acestora pe abdomen si cresterea cetonemiei si a cetonuriei. 3. Ocitocina este un octapeptid ciclic format din opt aminoacizi diferiti ce contine leucina si izoleucina si care este secretat de neurohipofiza.  Roluri biochimice si fiziologice:  stimuleaza contractia musculaturii netede a uterului gravid, initierea travaliului la termen si favorizeaza expulzarea fatului; secretia de ocitocina creste la sfarsitul sarcinii;  previne hemoragia post-partum;  produce contractia celulelor mioepiteliale ce inconjoara alveolele mamare si rejectia laptelui acumulat in glanda mamara.  In timpul sarcinii, secretia de ocitocina este inhibata de foliculina printr-un mecanism de feed-back. 4.Vasopresina. Hormonul antidiuretic (ADH) = este tot un octapeptid ciclic secretat de neurohipofiza care difera de ocitocina prin prezzenta fenilalaninei si a argininei, in locul leucinei si izoleucinei.  Roluri biochimice si fiziologice:  actioneaza la nivelul capilarelor si participa la mentinerea permeabilitatii membranare;  are un efect hipertensiv, crescand presiunea arteriala;  regleaza eliminarea renala a apei, manifestand un efect antidiuretic;  prin retentia de apa, restabileste concentratia si volumul sangelui;  produce contractia musculaturii netede, indeosebi a celei de la nivelul intestinului subtire. In hiposecretie, se instaleaza diabetul insipid care este insotit de poliurie, fara glicozurie. Ca urmare a pierderilor mari de lichide, se produce o scadere accentuata a masei corporale si apare o permanenta senzatie de sete. Administrarea ADH restabileste echilibrul afectat. 5. Calcitonina este un hormon de natura polipeptidica format din 32 aminoacizi si este produsa de celulele C adiacente ale tiroidei. Lantul polipeptidic monocatenar contine o legatura disulfurica -S-S-, intre radicalii de cisteina din pozitiile 1 si 7; reducerea acestei legaturi determina inactivarea hormonului. Secretia calcitoninei este dependenta de activitatea adenilatciclazei si se realizeaza continuu. Controlul secretiei hormonale nu se afla sub dependenta SNC si se realizeaza printr-un mecanism de feed-back, calcemia crescuta stimuland secretia calcitoninei. 20   Roluri biochimice si fiziologice:  contribuie la reglarea concentratiei ionilor de calciu in sange (calcemie) , fiind un hormon hipocalcemiant, determinand o scadere rapida si de scurta durata a calcemiei;  actioneaza asupra osului, inhiband resorbtia osoasa;  influenteaza depunerea calciului in oase;  calcitonina activeaza pirofosfataza – enzima implicata in eliberarea pirofosfatului din ATP, pirofosfat necesar formarii fosfatilor pe matricea de colagen. 6. Hormonul paratiroidian. Parathormonul (PTH) PTH este un hormon polipeptidic format din 84 de aminoacizi. In anumite conditii, el se desface in molecule mai mici, dar active biologic, din care lipseste Cis. PTH este distrus destul de repede prin oxidare. Calcemia regleaza secretia PTH, iar activitatea lui biologica este de scurta durata (2-3 ore).  Roluri biochimice si fiziologice:  stimuleaza eliberarea ionilor de calciu din oase;  inhiba resorbtia ionilor fosfat si, prin aceste actiuni, mentine, in anumite limite, concentratia in ioni de calciu si fosfati din sange si tesuturi;  actioneaza direct si asupra osteogenezei contribuind la formarea osteoblastilor si a matricei osoase;  intervine in reglarea metabolismului fosfo-calcic, fiind un hormon hipercalcemiant. Hipersecretia determina cresterea concentratiei calciului plasmatic ionizat, scaderea concentratiei de fosfati, eliminarea acestora si, in consecinta, apar decalcifieri ale oaselor si leziuni ale viscerelor. Hiposecretia determina scaderea calcemiei cu tulburari neuromusculare grave, convulsii tetanice insotite, adesea, de deces; scaderea concentratiei de fosfati si depunerea excesiva a fosfatului tricalcic in schelet. Aceste tulburari ale metabolismului fosfo-calcic se extind asupra tesutului nervos si a celui muscular, producand modificarea excitabilitatii neuromusculare si tulburari trofice. 7. Hormonul luteinizant (LH). Prolactina (PRL) este o proteina a carei sinteza este realizata de un factor neural specific de origine hipotalamica.  Roluri biochimice si fiziologice :  Stimuleaza maturarea corpului galben si declansarea secretiei de progesteron care, apoi, va actiona asupra mucoasei uterine, determinand aparitia « dantelei » endometriale, in vederea nidarii ovulului fecundat ;  Participa si la maturarea glandelor mamare contribuind si la secretia de lapte ; ea faavorizeaza producerea lactozei in glanda mamara in perioada de lactatie.  8. Hormonul melanotrop este un polipeptid cu 2 tipuri alfa- si beta ; alfa-MSH are 13 aminoacizi comuni cu ACTH si beta are 22 aminoacizi, in organismul uman. Secretia si inhibarea secretiei MSH sunt controlate de hipotalamus ; secretia MSH este reglata de excitatiile luminoase prin SN ; excitatiile primite de retina sunt transmise prin nervul optic spre nucleul suprasimpatic si apoi spre hipofiza.  Roluri biochimice si fiziologice :  determina pigmentarea pielii, intervenind in formarea de melanine prin activarea tirozinazei care catalizeaza conversia tirozinei in pigmenti melanici ;  stimuleaza adaptarea ochiului la intuneric. deficitul sintezei de MSH determina boala numita albinism = absenta pigmentilor melanici din piele, par si ochi. III. Hormoni de natură steroidică 1. Glucocorticosteroizii : principalul hormon glucocorticosteroid este cortizolul.  Rol biochimic şi fiziologic:  Acţiunea fundamentală a acestor hormoni se manifestă la nivelul metabolismului glucidic prin: creşterea marcată a gluconeogenezei, creşterea glicemiei, creşterea glicogenului hepatic;  Acţiunea glucocorticosteroizilor asupra metabolismului proteic se manifestă diferit în tesuturile extrahepatice faţă de cel hepatic. În tesuturile periferice, acţiunea lor este antianabolică, iar în cel hepatică au o actiune anabolică.  Glucocorticoizii manifestă proprietăţi antiinflamatorii, antialergice şi imunologice. 1. Cortizolul este un hormon de natura steroidicã, produs de glandele suprarenale, aflate în vecinătatea rinichilor.  Roluri biochimice si fiziologice:  reglează tensiunea și funcțiile cardiovasculare, dar poate creste te