Istoria Psihologiei (Ediția a II-a) - Gr. Nicola PDF

GR. NICOLA ISTORIA PSIHOLOGIEI Ediţia a II-a Universitatea SPIRU HARET Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLA, GR. Istoria psihologiei / Gr. Nicola. – Ed. a 2-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004. 212 p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-116-4 159.9...

GR. NICOLA ISTORIA PSIHOLOGIEI Ediţia a II-a Universitatea SPIRU HARET Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICOLA, GR. Istoria psihologiei / Gr. Nicola. – Ed. a 2-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004. 212 p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN 973-725-116-4 159.9(100)(091)(075.8) © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004 Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Brînduşa DINESCU Coperta: Marilena BĂLAN-GURLUI Bun de tipar: 05.11.2004. Coli de tipar: 13,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83 Tel / Fax: 410.43.80; www.SpiruHaret.ro e-mail: [email protected] Universitatea SPIRU HARET  UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE – PSIHOLOGIE GR. NICOLA ISTORIA PSIHOLOGIEI Ediţia a II-a EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2004 Universitatea SPIRU HARET Universitatea SPIRU HARET  CUPRINS Introducere …………………………………………………………… 9 1. Conceptele şi obiectivele istoriei psihologiei ……………………... 9 2. Paradigma – un reper în analiza istoricǎ …………………………... 15 I. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ÎN ANTICHITATEA ORIENTULUI ÎNDEPĂRTAT: Psihofiziologie. Interpretarea eticǎ a psihicului. Psihocogniţia ………………………………... 21 II. IDEAŢIA PSIHOLOGICĂ ÎN ANTICHITATEA GREACĂ PREARISTOTELICĂ (Şcoala din Milet, Heraclit din Efes, Şcoala eleată, Anaxagora, Empedocle, Democrit, Protagoras, Socrate, Platon) ………………………………………………… 27 III. CONCEPŢIA ARISTOTELICĂ DESPRE SUFLET ………….. 39 Contextul social-istoric ………………………………………… 41 Viaţa şi opera …………………………………………………… 41 Construcţia şi ideaţia primului tratat despre suflet: De anima …. 42 Consideraţii finale ……………………………………………… 46 IV. IDEI PSIHOLOGICE LA MEDICII ANTICHITĂŢII ………… 48 Conotaţii psihologice ale operei lui Hipocrate …………………. 49 V. EMPIRISMUL ANTICHITĂŢII ………………………………. 51 VI. DE LA ANTICHITATE LA PARADIGMELE GÂNDIRII PSIHOLOGICE MODERNE (Plotin, Aurelius Augustinus, Thoma d’Aquino, Roger Bacon, Francis Bacon) ………………. 56 VII. RENÉ DESCARTES …………………………………………… 62 VIII. SPINOZA ………………………………………………………. 70 IX. SCURTĂ REFERIRE LA MATERIALISMUL ŞI ILUMI- NISMUL FRANCEZ DIN SECOLUL AL XVIII-LEA ……….. 73 X. PARADIGMELE PSIHOLOGICE MODERNE. ASOCIA- ŢIONISMUL ………………………………………………….... 77 a) Înainte de reflexologie (Thomas Hobbes, John Locke, George Berkeley, David Hume, David Hartley, J.St. Mill, Alexander Bain, Herbert Spencer) ……………………………………………….. 77 5 Universitatea SPIRU HARET  b) Asociaţionismul centrat pe reflexul condiţionat (Hermann Ebbinghaus, I.M. Secenov, I.P. Pavlov, I.M. Bechterev, Ed.L. Thorndike, Clark Hull, B.F. Skinner) ……………………. 87 Replici la adresa asociaţionismului …………………………….. 100 XI. STRUCTURALISMUL (Franz Brentano, Gustav Fechner, Hermann Helmholtz, W. Wundt, Ed.B. Titchener. Structuralismul ca paradigmǎ) …………………………………………………... 102 Critica structuralismului ………………………………………... 108 XII. FUNCŢIONALISMUL (William James, John Dewey) ……….. 109 Funcţionalismul ca sistem ……………………………………… 112 Critica funcţionalismului ……………………………………….. 113 Contribuţiile funcţionalismului ………………………………… 114 XIII. BEHAVIORISMUL ………………………………………….… 115 Fondatorul behaviorismului ……………………………………. 116 Behaviorismul ca paradigmǎ …………………………………… 117 Behaviorismul în dezvoltare ……………………………………. 119 Critica behaviorismului ………………………………………… 120 Contribuţiile behaviorismului…………………………………... 121 XIV. GESTALTISMUL ……………………………………………… 122 Precursori ai gestaltismului …………………………………….. 124 Fondatorii gestaltismului ……………………………………….. 125 Principiile gestaltismului ……………………………………….. 125 Problematica învǎţǎrii ………………………………………….. 130 Paradigma gestaltistǎ …………………………………………… 131 Critici la adresa gestaltismului …………………………………. 132 Contribuţiile gestaltismului …………………………………….. 133 O direcţie productivǎ în dezvoltarea gestaltismului (C. Tolman) … 134 Design experimental tip Tolman ……………………………….. 135 Învǎţarea cognitivǎ ……………………………………………... 136 XV. PSIHANALIZA ………………………………………………... 138 Sigmund Freud …………………………………………………. 139 Edificiul faptic şi teoretic al psihanalizei ………………………. 140 Psihanaliza ca paradigmǎ ………………………………………. 141 Critici la adresa psihanalizei …………………………………… 145 Contribuţiile psihanalizei la dezvoltarea psihologiei …………... 148 Patru psihanalişti care şi-au afirmat „dreptul la diferenţǎ” faţǎ de Freud: Alfred Adler, Carl Jung, Otto Rank, S. Ferenczi ……….. 149 XVI. PSIHOLOGIA UMANISTĂ …………………………………… 153 Carl R. Rogers ………………………………………………….. 154 6 Universitatea SPIRU HARET  Terapia centratǎ pe client ………………………………………. 160 Grupurile de întâlnire …………………………………………... 161 Relaţiile intime …………………………………………………. 162 Problematica umanistǎ a educaţiei şi pǎcii …………………….. 162 Alţi promotori ai psihologiei umaniste (Abraham Maslow, Erich Fromm) …………………………………………………………. 163 Replici critice la adresa psihologiei umaniste ………………….. 165 XVII. TRECUT ŞI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ …….. 167 Psihologia în opera lui Dimitrie Cantemir ……………………... 167 Elemente de psihologie în învǎţǎmântul superior (1860-1890) ….. 168 Psihologia experimentalǎ în România ………………………….. 169 Nicolae Vaschide ……………………………………………….. 171 Constantin Rǎdulescu – Motru …………………………………. 172 Trei domenii conexe în sprijinul dezvoltǎrii psihologiei româ- neşti: fiziologia, neurologia şi endocrinologia (Ion Atanasiu, Gh. Marinescu, C.I. Parhon) …………………………………… 175 Începuturile psihologiei sociale ………………………………… 178 Psihologia româneascǎ dupǎ anii ’20 …………………………... 179 Primul institut de cercetǎri psihologice în România …………… 181 Institutul de Psihologie al Academiei Române …………….….. 184 ANEXE: A. Criza psihologiei ………………………………………………… 186 B. Un exerciţiu de „perspectivă istorică” …………………………. 189 C. Tematica unei conferinţe internaţionale de istoria psihologiei … 190 D. Elemente de cronologie universală ……………………………... 192 Bibliografie ………………………………………………………….. 207 7 Universitatea SPIRU HARET 8 Universitatea SPIRU HARET  INTRODUCERE 1. Conceptele şi obiectivele istoriei psihologiei Orice sistem de cunoştinţe, fie ele empirice sau ştiinţifice, îşi are propria istorie; latura anecdotică a progresului unei arii de cunoştinţe incită în mod natural curiozitatea celui care se pregăteşte pentru domeniul respectiv de competenţă. Evoluţia edificării identităţii ştiinţei psihologice merită însă studiată din mai multe raţiuni specifice: – Cunoscând logica internă a dezvoltării principalelor concepte, legităţi şi interpretări psihologice, te orientezi mai bine în mulţimea conotaţiilor diferiţilor termeni, adesea folosiţi în limbajul comun şi încărcaţi de conţinuturi protopsihologice. – Situaţiile memorabile, acele „ţesături de fapte şi idei” (Şt. Odobleja) care au generat paradigmele ştiinţei psihologice repre- zintă pentru student o şcoală de gândire productivă, cu elementele ei critice, investigative şi novatoare. – Cunoaşterea momentelor critice în reformularea obiectului PSIHOLOGIEI, a metodelor şi conceptelor-cheie, ne oferă tabloul dinamic al instituirii identităţii psihologiei ca ştiinţă ce se „auto- cunoaşte”, la care se face apel de către alte ştiinţe şi practici şi care are o imagine a viitoarei evoluţii. Aceasta dă studentului o măsură a maturităţii în demersul investigativ şi o atenţionare deopotrivă asupra risipei de efort şi a relevanţei în punerea şi abordarea problemelor. – Dincolo de informaţie, ISTORIA PSIHOLOGIEI oferă cultură şi educaţie, contribuie la formarea spiritului profesional-comunitar: tânărul student cunoaşte personalităţi, „accentele” puse de ele în evo- luţia cunoaşterii vieţii psihice, descoperirile cu efect emergent asupra mentalităţilor, resorturilor sociale, calităţii vieţii. – În nici o altă ştiinţă realitatea gândită nu este atât de direct accesibilă celui care gândeşte ca în cazul psihologiei. Dar din cauza impresiei situaţionale, se poate spune că în istoria umanităţii au fost mai multe „psihologii” dacât „suflete”: acelaşi om, în situaţii diferite, a gândit „mai altfel” asupra trăirilor sale sufleteşti, combinând mai mult sau mai puţin explicit idei de cauzalitate, alcătuire, funcţionare, 9 Universitatea SPIRU HARET valoare, frumuseţe etc. De aceea, H.Ebbinghaus a afirmat maliţios la început de veac XX: „Psihologia are un lung trecut şi o scurtă istorie”. Un asemenea specific al ştiinţelor psihologice, de a fi în continuu „asistate” şi presate de fondul experienţial personal, impune un efort special pentru stăpânirea complexităţii obiectului de studiu prin definirea corectă a conceptelor în perspectiva bine-precizată a obiectului psihologiei. Psihologul însuşi are nevoie de un echilibru intern pentru a rezista „primei impresii” şi a nu rătăci în speculaţii convenabile sau „de efect”. În „scurta sa istorie” (calificată astfel de Ebbinghaus, evident, pe criteriul metodei experimentale) psihologia a cunoscut regretabile denaturări prin impactul cu ideologia, deşi de-a lungul secolelor s-a aflat în fruntea ştiinţelor care au vizat demnitatea, puterea şi frumu-seţea umană. Frământată de acest ideal, psihologia şi- a reformulat problemele, obiectivele, conceptele, aceasta fiind şi efect al schim-bărilor intervenite în raportul omului cu lumea şi cu istoria socială. În jurul conceptului de „identitate” şi a definiţiei lui P.Janet („personalitatea este un individ care-şi alcătuieşte povestea mentală a propriei vieţi”) s-a înfiripat treptat reprezentarea despre un paralelism între istoria psihologiei şi istoria psihologică a personalităţii. În ambele cazuri, analiza operează cu concepte ca: evenimente şi structură experienţială, proiecte şi programe, ţeluri, teme centrale ale vieţii, puncte cardinale, crize etc. În cazul unei ştiinţe, evenimentele marcante sunt forumurile (conferinţe, simpozioane, congrese), dar şi editările de cărţi şi reviste, descoperirea unui fenomen sau regularităţi (prin observare, experiment sau procesare intelectivă de diferite tipuri). Şi într-un caz şi în celălalt, relevanţă similară au fondul motivaţional, imaginea viitorului, câmpuri problematice, tactici şi stra- tegii de problem solving, cunoştinţe centrale sau explicite şi cunoştinţe periferice sau implicite, potenţial receptiv de stocare, creaţie şi interpretare a trecutului. Un criteriu major al similitudinii este însuşi indicatorul maturi- zării: valorificarea trecutului în noi contexte problematice, acţionale şi conceptual-interpretative. O ştiinţă matură apelează frecvent la acest potenţial benefic. De obicei, când se vorbeşte despre trecutul psihologiei se încear- că o jenă în legătură cu naşterea ei greoaie şi prea târzie în sânul gândirii filosofice. Secolul „nostru”, ce doar s-a încheiat, a spulberat însă asocierea tinereţii unei ştiinţe cu imaturitatea şi a imprimat o valoare emergentă interdisciplinarităţii. În această nouă perspectivă, 10 Universitatea SPIRU HARET apelul la perioade vechi ale gândirii integraliste, intuitive, image- rial-metaforice nu ne apare decât ca o veritabilă şcoală de gândire pro- ductivă. De altfel, nu-şi exprima Claude Bernard, părintele medicinii experimentale, convingerea că va veni ziua în care fiziologul, poetul şi filozoful vor vorbi aceeaşi limbă şi se vor înţelege între ei? În perioadele de început, asemenea unitate a existat, iar dacă demersul era preponderent intuitiv şi globalist, acesta era, spre avan- tajul nostru, un izvor de inspiraţie mereu proaspăt, ieşit din adâncuri. Fondul conceptual pare, evident, redus ca elaborare ştiinţifică, dar patosul său provocativ-productiv a fost dovedit de-a lungul veacurilor. Întorcându-se la aceleaşi izvoare, gânditori din epoci diferite, cu modelele conceptuale respective, au redescoperit alte semnificaţii. „Tablourile” sunt altele, precum surprizele întâlnite de aceeaşi per- soană într-o zonă de vegetaţie, dacă revine în momente succesive – ca elev, student, cercetător şi savant în botanică. Deşi nu este deloc un specific al domeniului nostru, faţă de alte ştiinţe şi nici chiar în raport cu artele, trebuie consemnat, mai ales cu titlu de „introducere”, că psihologia nu întotdeauna va fi, este şi a fost ştiinţifică. Aşa cum arhitecţii zic că domeniul lor a trecut prin trei faze, fiind, succesiv, practic-utilitar, artistic şi estetic, aşa şi concep- tualizarea psihologică poate fi întâlnită în diverse momente sub trei ipostaze: practic-rezolutivă, ca exegeză-comentariu şi ca ştiinţific-para- digmatic-explicativă. Dacă păstrăm inspirata distincţie a lui Ebbinghaus de la începutul acestui veac, am putea spune că primele două stadii ţin de ceea ce el numea un „lung trecut”, iar al treilea, de „scurta istorie” a psihologiei. Scepticii în privinţa statutului psihologiei ca ştiinţă, de la oamenii de bună credinţă la tiranii strâmtoraţi de vitalitatea sufletelor supuşilor, nu reuşesc să distingă cele trei ipostaze ca atare şi nici raporturile dinamice dintre ele. Relativ la al doilea aspect, subes- timarea psihologiei ţine mai mult de sărăcie sufletească, în speţă de necunoaştere sau slabă receptivitate faţă de aspectele „combustiei psihice” în istoria omenirii şi în viaţa curentă. Pe măsură ce te familiarizezi cu obiectul psihologiei, dar mai ales cu tendinţele ei majore de a prinde în ţesătura ştiinţei fapte şi idei, îţi este greu să concepi un om, oricare ar fi profesia sa, în afara acestui gen de problematică şi meditaţie; cei cu o mai mare înclinaţie spre exactitatea măsurării şi judecăţii ar putea întreba: „În ce măsură psihologia a contribuit la formarea omului modern?” Ştiinţele sunt recunoscute drept forţe intelectuale, iar inventivitatea tehnică a înnoit 11 Universitatea SPIRU HARET într-atât faţa lumii, încât i-a conferit o nouă identitate. Pe măsură ce conceptul ştiinţific impunea o nouă interfaţă om-lume materială, s-a format şi părerea că abstracţia şi obiectivitatea ar sărăci implicarea afectivă a omului în tranzacţia sa cu realitatea din afara sau din interiorul sufletului său. Gândirea psihologică a reflectat schimbările poziţiei omului în univers, le-a asistat şi ameliorat, a extrapolat şi a propus spre experi- mentare noi expresii ale potenţialului vital. Una din cuceririle „strate- gice” a fost chiar definirea raportului sufletului cu viaţa, prin concep- tele perechi funcţie-structură, potenţial-actual, suflet-spirit, stare-acti- vitate, intern-extern: – O viziune genetică, respectiv determinarea criteriului psihis- mului şi precizarea momentului apariţiei reglajului psihic în istoria lumii vii; delimitarea reglajului psihic de alte reglaje ale comporta- mentelor vieţuitoarelor; identificarea unei dimensiuni a psihismului la om şi animale. – Identificarea atributelor „faptului psihic” ca o realitate distinc- tă de trăirea sufletească sau „ecoul” afectiv-imagerial al „tranzacţiei” fiinţei cu realitatea. – Demarcarea între lumea externă şi lumea internă, respectiv conceptualizarea unei instanţe distincte numită Subiect, cu capacitate triplu-modulară de cunoaştere, autocunoaştere şi aşteptare-anticipare, cu un mod de existenţă definit ca interacţiune, sau raport activ cu cele două lumi, internă şi externă. – Precizări metodologice: rolul pe care îl are „iluminarea” (des- coperirea prin revelaţie, sau insight-ul) în înţelegerea vieţii sufleteşti nu este unul deosebit prin putere şi frecvenţă, în comparaţie cu alte domenii ale cunoaşterii; distincţia rezidă însă în efectul miraculos- transformator pe care-l are gândirea psihologică asupra „obiectului”, a faptului psihic, atunci când este vorba de introspecţie. Aceasta este, într-adevăr, o remarcabilă diferenţă dintre psihologie şi alte ştiinţe, o preocupare mai mult sau mai puţin explicită în evoluţia gândirii despre suflet; conştientizată ca o problemă de metodologie, operaţionalizarea în această sferă constituie o dimensiune majoră ce poate şi trebuie urmărită în decursul dezvoltării psihologiei. În fapt, saltul în plan metodologic a însemnat, în 1879, trecerea de la „trecut” la „istorie”, respectiv cucerirea unui loc între ştiinţele experimentale. Dar şi aşa-zisul „trecut” are evoluţia sa. În urmă cu cca. 100.000 de ani, când umanul începe să se facă prezent prin folosirea focului la pregătirea hranei, îngroparea morţilor şi folosirea uneltelor, oamenii 12 Universitatea SPIRU HARET peşterilor aveau reprezentări şi concepţii asupra emoţiilor, trebuinţelor, dorinţelor şi comportamentelor paradoxale, inclusiv a viselor şi halu- cinaţiilor. Explicaţiile lor ajung până la vechii filosofi greci, în termenii de demoni sau spirite ce stăpâneau trupul individual. Dacă timp de 25 de secole (până la zborul primului avion), filosofii greci au fost consideraţi părinţi ai conceptelor ştiinţifice ale psihologiei, aceasta se datorează faptului că ei au făcut primul efort de a înlătura demonii din viaţa curentă şi destinul omului. Au avut un exces de zel, explicând global universul şi sufletul prin elemente naturale omniprezente (apa, focul, infinitul, mişcarea), dar s-au pliat destul de operativ pe determinismul fiziologic şi epistemologic, redând omului demnitatea („Virtutea se învaţă”, ziceau Protagoras şi Socrate) şi patosul dramatic al unităţii dialectice dintre structură şi funcţie, materie şi conştiinţă, suflet şi spirit (începând cu Aristotel). În faţa istoriei psihologiei, studentul de astăzi are revelaţia unui relief, deci a unui peisaj cu trei dimensiuni: oameni, idei, context social. Se află în faţa unei moşteniri; cum orice moştenire are menirea de a fi folosită, aventura parcurgerii mai multor secole de gândire generează ideea presantă „La ce foloseşte?”. Înainte de toate, în istorie identificăm baza pe care ştiinţa psihologică de astăzi a cumulat treptat cinci principii de determinism în funcţionarea psihicului uman: 1) principiul determinării biologice, în dublu sens: a) psihicul este o funcţie a sistemului nervos ce constă în „orien- tarea” „pe bază de imagini” în cadrul lumii obiective (interne şi externe); b) psihicul este forma superioară de reglaj a relaţiei individului cu mediul, îndeplinind astfel o funcţie de adaptare, deci de problem solving pentru supravieţuire; 2) principiul determinării sociale: homo sapiens este diferit de restul lumii vii prin faptul că „înmagazinează” şi „împrumută” expe- rienţă de specie. Uneltele, limbajul, conceptele, algoritmii, valenţele obiectelor, chiar expresiile emoţionale, mecanismele de decentrare şi empatie, tot ce a putut acumula omenirea în suta-milenara ei existenţă sunt însuşite, folosite şi dezvoltate de fiinţa umană. Acest pressing nu diminuează status-ul personalităţii umane în raport cu „animalul suveran şi independent”. Experienţa împrumutată dă conţi-nut individuaţiei, construcţiei sufleteşti a fiecărei persoane, astfel că tot cea ce „împrumută” serveşte tot la construcţia identităţii personale; însuşind „fondul comun”, omul îşi alimentează potenţialul de „a fi”, de „a acţiona” şi „a avea”, câştigându-şi „dreptul la diferenţă” şi la originalitate; 13 Universitatea SPIRU HARET  3) principiul dezvoltării: orice funcţie psihică este supusă princi- piului învăţării şi dezvoltării, nici un fenomen, stare sau competenţă nu poate căpăta o explicaţie suficientă fără aportul experienţei căpătate prin interacţiunea Subiect-mediu. Psihicul este nu numai un service al acestei interacţiuni, ci şi un beneficiar. Cunoscutul psiholog Hebb, la răspântia de veacuri XIX şi XX se pronunţa printr-un model geometric asupra raportului dintre „ereditar” şi „dobândit”: a aprecia aportul unuia sau altuia este ca şi când te-ai întreba care este contribuţia lungimii sau lăţimii în determinarea suprafeţei unui dreptunghi. Orice funcţie psihică se dezvoltă în timpul vieţii, fiind în fapt un produs al dezvoltării. Factorii de progres ai acestui proces ţin de particularităţi neuro-funcţionale, mediul de viaţă, conţinuturile şi ritmurile activităţii. În istoria gândirii psihologice, locul demonilor a fost revendicat de „factorii ereditari” sau „formele native ale psihismului”. În psihologia modernă, problematica genezei funcţiilor psihice reprezintă o „schelă” pentru construcţia unei noi metodologii: studiile genetice, excelând în şcoala piagetiană de la Geneva, au deschis o magistrală spre natura imaginii, gândirii, personalităţii. Recunoaşterea tacită sau declarată a acestui principiu a generat domenii noi în aplicaţiile psihologiei, cum este creatologia, psihoterapia şi formarea mentorală a carierei; de asemenea, a impus criterii noi învăţământului şi psihodiagnozei. 4) principiul acţiunii: orice organism se află într-un raport activ cu mediul în care trăieşte, psihicul deserveşte acest proces, dar este şi influenţat prin conţinut şi procesualitate de această interacţiune. La diferite niveluri de psihism, în filogenie şi ontogenie, potenţialul de activitate este diferit, fiind indicator şi condiţie a „orientării în situaţie”, deci a reglajului psihic. Avem cu lumea animală o dimen- siune comună: activitatea pentru supravieţuire; diferenţa constă în structurare, aşa cum ţesutul cerebral este diferit de cel hepatic. La om numai sporadic şi specific se mai întâlnesc „arce simple” între obiectul activităţii şi trebuinţă; activitatea umană este o unitate molară com- pusă din acţiuni, „celule” relativ autonome operaţional, instrumental şi dinamic; deşi ca desfăşurare reactivă se pot identifica multe elemente comune în activităţile animale şi umane, orientarea (cognitivă şi motivaţională) este calitativ diferită. Subiectul uman învaţă să raporteze scopurile parţiale ale acţiunilor (dispuse în serii continue sau paralele) la scopul ultim al activităţii. Tocmai acest gen de procesare a elementelor activităţii – raportarea ţelului la motiv, a scopului la mijloace, a obiectului la substitutul lui etc. – imprimă trăirii omului caracterul conştient. Conştiinţa ca act supervizează raportul activ al omului cu lumea externă şi internă, precum şi procesul conex al asimilării de cunoştinţe, deprinderi şi valori; 14 Universitatea SPIRU HARET  5) principiul funcţionării sistemice. Încă de la delimitarea de către Aristotel a celor trei funcţii ale sufletului, – hrănirea, simţirea şi raţiunea, problema unităţii structural funcţionale a psihicului a fost o preocupare în planurile teoretic şi aplicativ. Modulele cognitiv, afectiv-motivaţional şi volitiv, definite tot în De anima, apoi nivelurile definite de psihanaliză şi componentele personaliţăţii – toate au atributul funcţionării în sistem. Demonstraţiile vin în principal din două direcţii: cea a tratării genetice şi cea a compensării în caz de disfuncţii. Secolul XX a fost marcat, printre altele, de naşterea unor ştiinţe despre sisteme: consonantismul, sinergetica, cibernetica; instructiv este faptul că toate s-au inspirat din comportamentul ghidat psihic, oferindu-i psihologiei un loc central între celelalte domenii de cunoaştere. 2. Paradigma – un reper în analiza istorică După 1962, anul apariţiei cărţii Structura revoluţiilor ştiinţifice, de Thomas Kuhn (apărută şi la noi în 1976, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), dezbaterile despre natura şi istoria ştiinţelor apelează la conceptul de paradigmă; complementarul său, „sintagmă”, s-a dovedit înalt productiv în dezvoltarea gramaticilor transformaţionale; în general, astăzi, orice analiză de conţinut a unui text, design-urile de instruire şi analizele istorice în materie de evoluţie a ştiinţelor recurg la termenii „paradigmă” şi „sintagmă”. În ciuda impreciziei definirii paradigmei, alternativa folosirii conceptului mult mai concret de „program de cercetare” nu a reuşit să i se substituie, diferenţele fiind semnificative. Însuşi autorul arhicunoscutei cărţi încearcă peste zece definiţii pentru a ajuta conceptualizarea. Fiind o „cunoaştere tacită”, fără for- mulări generale şi fără autor (o teorie sau un program de cercetare are întotdeauna un autor), expresia din varianta românească „model de practică ştiinţifică” ne apare nefericită şi aceasta din cauza ambigui- tăţii termenului „model”. Mai adecvat este neologismul „pattern”, foarte apropiat de „schemă” („ceea ce este transferabil şi transpozabil de la o acţiune la alta”, J.Piaget, la al 18lea Congres Internaţional de Psihologie). Ideea de „ceva aşezat în ştiinţă” (probleme, soluţii, matrice a disciplinei pentru o anumită perioadă) este întărită de afirmaţia că paradigma stă la baza instrucţiei profesionale, deoarece ea dă domeniului ştiinţific caracterul de normalitate: fără a se mai duce 15 Universitatea SPIRU HARET discuţii asupra fundamentelor, orientării metodologice şi abordării problemelor concrete, comunicarea la nivelul comunităţii ştiinţifice decurge uşor şi eficient. Psihologia modernă este o ştiinţă prin excelenţă experimentală, iar Thomas Kuhn este o personalitate proeminentă a fizicii experi- mentale. În acest caz, enumerarea „unor probleme şi soluţii concrete” proprii paradigmei este instructivă pentru noi: – Care sunt entităţile fundamentale în obiectul investigaţiei? – Cum interacţionează între ele şi cu simţurile noastre? – Ce întrebări se pun şi prin ce tehnici se caută răspunsurile? – Ce condiţii trebuie să satisfacă un asemenea răspuns? Lista nu este completă, dar exemplele date sunt edificatoare pentru ce înseamnă paradigmă, ştiinţă normală, criză şi revoluţie ştiinţifică. În această perspectivă, deşi suntem tentaţi să considerăm că a existat şi o paradigmă hilozoistă („fizicienii” greci, începând cu Thales din Milet: întreaga natură, inclusiv cea anorganică, are viaţă şi atribute psihice), altele, clericală, empiristă, raţionalistă, în derularea istoriei psihologiei, paradigmele încep să fie recunoscute o dată cu apelul la cercetarea experimentală. Aşa va fi organizat şi conţinutul cursului de faţă. La paradigme (la „ştiinţa normală”) s-a ajuns totuşi printr-o evo- luţie îndelungată, iar aceasta poate fi înţeleasă dacă se consemnează mai întâi „dimensiunile” sau parametrii activităţii ştiinţifice, ca „iniţia- tivă socială” şi alternativă sistemică de cunoaştere. Unii analişti grupează aceşti parametrii într-o triadă: „atitudine”, „metodă” şi „cunoştinţe”. Mai detaliat, evoluţia psihologiei poate fi urmărită sub mai multe aspecte, nici unul dintre acestea, singur, nefiind suficient pentru constituirea identităţii unei ştiinţe. 1. Terminologie. În general, ştiinţele umaniste folosesc termeni din vocabularul obişnuit, ceea ce le face şi dificile ca obiect de studiu. Aristotel, considerat părintele psihologiei, ca naturalist nu s-a preocu- pat de un termen specific pentru această ştiinţă, folosind doar un termen ce indică „obiectul” de cercetare: de anima. Până şi în epoca Renaşterii, în foile matricole ale studenţilor, nota se dădea la De anima. Se crede însă că, pentru definire, maestrul construcţiilor logice a fost nevoit să inventeze un termen esoteric, – entelehia – pentru a exprima funcţia sufletului şi relaţia sa cu corpul: „potenţa în act” a unui corp cu organe, capabil să se hrănească, să simtă şi să raţioneze. Istoricii au căutat să definească data şi autorul care a folosit prima dată termenul psihologie: unii cred că prioritatea o are 16 Universitatea SPIRU HARET Marco Marulik, umanist croat, care l-a folosit în 1506; în 1524 tot el a publi-cat o carte (Iul volum) Psihologia gândirii umane; alţii recunosc pe Christian von Wolff, care în 1732 a publicat un tratat de psihologie empirică şi, în 1734, altul de psihologie raţională. Conceptul „psihologie”, aşa cum l-a conceput Aristotel, a purtat prin veacuri umbra servituţii faţă de corpul muritor, parte a naturii, şi lumina spiritualităţii, sfidătoare faţă de toate limitele existenţei. Nu este de mirare că savanţi precum Pavlov, cu emfaza naturalistului ce primise premiul Nobel pentru studiul digestiei, trece după 1904 la studiul reflexelor cerebrale şi sancţionează colaboratorii de fiecare dată când folosesc termenul „psihic”. În solul roditor al psihologiei moderne s-a cultivat o ştiinţă a personalităţii şi umanismului, ce recunoaşte vocaţia omului pentru identitate, diferenţă, originalitate, autoîmplinire; de aceea ideologiile regimurilor totalitare, la fel ca şi reflexologii şi behavioriştii de înce- put au marginalizat termenul psihologie. Terminologia psihologică a cunoscut schimbări în planurile lexical şi semantic, atât sub efectul metodologiei experimentale şi a tehnicilor de prelucrare statistică a datelor, cât şi prin extinderea câm- purilor de aplicaţie a cunoştinţelor de psihologie în industrie, medi- cină, transporturi, învăţământ, artă, comerţ, politică etc. În ultima jumătate de veac, psihologii s-au familiarizat cu termeni ca set, învă- ţare, latenţă, insight, gândire divergentă, model cognitiv, creatologie, reluctanţă, disonanţă cognitivă, construct, actualizare etc. 2. Obiectul de studiu: atât pentru profesionişti, cât şi pentru dile- tanţi, obiectul meditaţiei psihologice ar părea că este acelaşi, – stările, actele, interacţiunile, modificările, dezvoltarea şi alienările vieţii sufle- teşti. Ştiinţa lucrează însă productiv-sistemic: ea îşi propune scopuri, formulează probleme, acumulează fapte, ipoteze, idei şi acceptări, face sinteze, şi reconsiderări. În acest proces, preocupări ale practicii proto- şi para-psihologice devin treptat obiect al ştiinţei; munca, jocul, învăţarea – au fost activităţi dintotdeauna fundamentale pentru raportul omului cu lumea, dar s-au desfăşurat spontan; cu timpul, omul a vrut să le practice mai eficient, cu mai multe beneficii pentru autorealizarea sa, iar pentru aceasta a fost nevoie de gândire, investigaţie, sistematizare a datelor şi concluzii. Dată fiind multitu- dinea de forme în care se manifestă psihicul, precum şi diversitatea funcţiilor sale, obiectul psihologiei a fost redefinit adesea, aceasta fiind chiar un element diferenţiator al paradigmelor şi şcolilor: 17 Universitatea SPIRU HARET  – „ştiinţa vieţii mentale, a condiţiilor şi manifestărilor ei” (W. James, 1890); – „ştiinţa faptelor de experienţă” (O. Külpe, 1893); – „experienţa cognitivă, reactivă şi volitivă manifestă în introspecţie” (W. Wundt); – „ştiinţa proceselor mentale” (E.B. Titchener); – „ştiinţa comportamentului manifest sau ascuns” (J.B. Watson); – „mecanismele de orientare în sarcină” (P.J. Galperin). Definirea obiectului psihologiei nu este doar o problemă teore- tică, de filosofie a ştiinţei. Orice investigaţie psihologică, şi cu precă- dere cea experimentală, presupune o concepţie mai mult sau mai puţin explicită a „faptului psihic”, în contextul amplu al celorlalte aspecte ale situaţiei: etice, estetice, biologice, fiziologice, sociale, etc. 3. Scopul gândirii psihologice: la începuturi, în antichitatea Orientului depărtat şi în cea grecească era evident filosofic, căutându- se argumente pentru definirea ontologică şi epistemică a sufletului în sistemul universului; ca într-o evoluţie filogenetică, în care se dife- renţiază în timp tot mai multe funcţii şi organe,o dată cu înmulţirea ramurilor psihologiei scopurile se multiplică, devenind tot mai speci- fice „domeniilor de activitate” sau „de competenţă”. Se urmăresc, deci, legităţile reglajului psihic în domenii desemnate de titulaturi ca: psihologia animală, ecologică, medicală, a muncii, a sportului, a jocului, cognitivă, socială, a artei etc. 4. Metodologia: spre deosebire de cunoaşterea empirică, situa- ţională şi nesistemică, gândirea ştiinţifică recurge la metode pentru provocarea, colectarea, prelucrarea şi validarea datelor. Investigaţie înseamnă identificarea şi controlul variabilelor; o linie a evoluţiei psihologiei este multiplicarea şi perfecţionarea metodelor: la început dominantă a fost introspecţia; combătută pentru subiectivism şi inadecvare, autoobservaţia a cedat locul observaţiei directe şi instru- mentale şi investigaţiei experimentale; ulterior, succese deosebite au înregistrat investigaţia clinică şi analiza factorială; alte metode: ana- liza cibernetică-sistemică, analiza de caz, chestionarul şi testul, pentru colectarea de date relative la un eşantion, experimentul formativ, investigarea genetică, metoda gemenilor univitelini etc. De metodologie depind şi alte caracteristici ale cunoştinţelor ştiinţifice: exactitatea, predicţia, aplicabilitatea, generalitatea. Locul 18 Universitatea SPIRU HARET psihologiei între ştiinţe este revendicat de douăzeci şi trei de veacuri, dar este câştigat definitiv de la Wundt încoace. * Pentru a surprinde un moment de cotitură a gândirii psihologice, de la tipul metafizic la cel naturalist, apelăm la cuvântul introductiv al lui D’Alembert la Enciclopedie: John Locke a redus metafizica la o „Fizică” experimentală a spiritului. O conturare a domeniului ştiinţei despre psihic este operată de scoţianul David Hume, când foloseşte sintagma „filosofie a spiritului” şi de francezul Condillac, în al său tratat despre senzaţii. După M. Ralea şi C.I. Botez, termenul de psihologie apare pentru prima dată într-o lucrare despre morală a lui Rudolf Goclenius, în 1590 (Psycologia, de hominis perfectione, Marpurgi, 1590). Con- ceptul este consacrat de Chr. Wolf, în Psycologia empirica (1732) şi Psychologie rationalis (1734). Acceptarea termenului a fost facilitată de cultul genialităţii lui Aristotel, care, în De anima, a tratat funcţional, structural, conexionist, naturalist şi antropologic atât sufletul, cât şi spiritul. Progresele în studiul fiziologiei sistemului nervos (Magendie, Flourens, Müller) şi al psihopatologiei, deci al formelor în care psihi- cul se poate descompune şi deteriora (Th. Ribot), au contribuit la conturarea domeniului psihologiei experimentale, adică a unei ştiinţe ce măsoară, pune în interacţiune şi controlează variabilele definitorii pentru viaţa de relaţie. * În evoluţia ei, psihologia, ca orice ştiinţă, a stabilit sisteme de relaţii dintre evenimente ale vieţii sufleteşti şi expresii verbale. Procedeele majore în această iniţiativă au fost analiza, testarea ipotezelor, controlul, definirile operaţionale, structurale, funcţionale şi genetice; la fiecare etapă, concluziile au avut o validitate relativă, chiar dacă, în ultimul veac, au fost formulate în termeni cantitativi. Scrutarea adevărului despre sisteme fuzzy, în cazul nostru, despre viaţa sufletească atât de complexă şi dinamică, este un tărâm al chemărilor, surprizelor şi făgăduinţelor. Cunoscând izvoarele acestui fluviu tumultos şi grăbit, pe care Cerul îl rabdă şi Pământul îl sprijină, vom putea „înota” în vadurile lui mai adânci şi-i vom putea folosi energia. 19 Universitatea SPIRU HARET  * „Istoria psihologiei” a devenit un domeniu ştiinţific distinct, cu drept la „imagine proprie”. Din 1964 se publică revista de profil „The Journal of History of the Behavioral Sciences”, iar în 1969 s-a înfiinţat „International Society for History of Psychology”. Asociaţiile naţionale de psihologie din multe ţări au secţii de istorie (în A.P.A este „diviziunea” 26); în institutele de cercetări sunt sectoare speciale ce elaborează lucrări de istorie şi pregătesc reuniuni ştiinţifice. 20 Universitatea SPIRU HARET  I. ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ÎN ANTICHITATEA ORIENTULUI ÎNDEPĂRTAT Cele mai vechi izvoare de gândire psihologică au fost identi- ficate în cărţi apărute cu mii de ani î.e.n. în zonele de civilizaţie ale Indiei, Chinei, Japoniei şi Egiptului. Deşi ideologia dominantă în statele sclavagiste respective era cea religioasă, axată pe mitul nemuririi şi transmigraţiei sufletului, au ajuns până la noi şi idei ştiinţifice mai elaborate, relative la trei arii problematice. a) Psihofiziologie În Memorialul teologiei memfiste, papirus elaborat în Egipt la sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n., mecanismul fiziologic mediază acţiunea divinităţii asupra sufletului; organele de simţ (enumerate, cinci) sunt mijloace de a transmite forţa zeului Itah către inimă, organul central al sufletului. Cuvântul, o „dublură magică a obiectului”, posibilă datorită unificării organelor periferice cu centrul, face ca prin vorbire să se repete ce „gândeşte inima”. Prejudecăţile religioase ale timpului inter- ziceau studiile viscerale, de aceea reprezentările despre fluidul sanguin şi despre „suflare” (circuitul aerului) erau produse ale imaginaţiei sau ale analogiei anatomice cu organismele animale. Mult mai târziu, în sec. al VIII-lea î.e.n., într-un tratat chinezesc de medicină (Tratat despre lumea interioară), organul principal, „guvernatorul corpului” este considerat tot inima, iar ca mecanism de funcţionare era considerat „principiul respirator”, denumit Tzi. Printre altele, interacţionând cu mecanismele fiziologice, acesta realizează şi funcţii sufleteşti: mobilizează gândurile localizate în inimă, nu însă şi simţămintele, localizate în ficat. Medicii din vechea Indie promovau, la fel, o concepţie cordio- centristă şi doar treptat s-a dezvoltat, în paralel, schema cortico- centristă. Dintre manifestarile psihice, trăsăturile temperamentale erau, fireşte, cele mai relevante şi provocatoare. Medicii chinezi şi indieni le 21 Universitatea SPIRU HARET explicau prin predominarea unuia sau altuia dintre elementele compo- nente ale organismului: – dominanţa limfei: încetineală, tip cu mobilitate redusă; – dominanţa elementelor Tzi: persoana este neechilibrată, foarte mobilă, trecând frecvent de la râs la plâns, în stilul comportamental antropoid. – dominanţa sângelui (în unele teorii, a bilei): dârzenie, cute- zanţă, comportament de tigru. Se observă o deschidere spre explicarea raţională de factură psihologică: aerul, condiţie esenţială a vieţii de relaţie, ideea depen- denţei sufletului de viaţa organismului, corelarea trăsăturilor corpului cu elementele naturale componente. Linia explicării cauzale a psihicului înaintează, deci, mult înainte de gândirea greacă; omul este văzut ca o fiinţă înrădăcinată deopotrivă în lumea însufleţită şi în angrenajul relaţiilor sociale, supus legilor naturii şi legilor convieţuirii. b) Interpretarea etică a psihicului Este o abordare logică, raţională a existenţei umane, pe fondul unei problematici presante, generate de luptele social-politice de la mijlocul mileniului I î.e.n., în India şi China. Probleme ideologice şi morale, într-un limbaj metaforic accesibil, fuseseră amplu dezbătute în celebrele Vede, elaborate în mileniul al II-lea î.e.n., şi Upanişade (cca.1000 î.e.n.). Comportamentul moral, perfecţionarea personalităţii, smerenia – erau căile izbăvirii. Pe acest suport dogmatic se vor im- pune, în secolul al VI-lea, învăţăturile religioase, jainismul şi budis- mul. De reţinut este formularea problemei raportului suflet-corp: prima dintre religiile menţionate condamna corpul ca obstacol al libertăţii sufletului, în timp ce a doua nega sufletul ca real aparte, des- criindu-l ca un flux de clipe irepetabile sau stări succesive. Şcolile filosofice care au apărut mai târziu, – Vedanta, Yoga, Mimamsa etc. – la fel, au promovat o ideaţie psihologică subordonată problemelor etico-metafizice. Vedanta s-a impus ca dezvoltare a concepţiei idealismului obiec- tiv din Upanişade: Eul autentic, numit Atman, este o conştiinţă intui- tivă specială, o unitate subiect-obiect, identică cu acea bază a lumii, conştiinţă cosmică infinită, numită Brahman. Această identitate nu se realizează de la sine; numai prin efort de cunoaştere şi disciplină morală riguroasă, sufletul individual îşi eliberează natura divină de impulsurile senzoriale şi tendinţele corporale. 22 Universitatea SPIRU HARET  Pentru Yoga, activitatea psihică de tot felul şi funcţiile organice (poziţia, respiraţia etc.) întunecă ceea ce se numeşte „cunoaştere autentică”; printr-o serie de procedee se poate obţine o despresurare sau purificare. Şcolile filosofice din China de la jumătatea mileniului I î.e.n. fondate de Lao-tzi, Confucius şi Mo-tzi, prin problematica lor etică, abordează starile psihice şi modificarea lor. Primul, autor al capo- doperei Dao dă-tzin (sec.VI î.e.n.) se preocupă de calea de la pământ la cer, a mântuirii sau unităţii cu ordinea divină. Dacă daoismul orienta morala după coordonatele unei ordini cosmice, confucianismul construia spiritul religios din obiceiuri, norme morale sau alte tradiţii; aici calea („Dao”) era forţa dată de comunicarea morală a oamenilor, deci de comportamentul social-istoric al aparatului social-statal. Confucius (551-479 î.e.n.) a fondat principiile sale pe o concepţie despre raportul înnăscut-dobândit, atribuind primului termen funcţiile psihice şi epistemice. Derivând din sfera divinităţii, acestea sunt la început bune, morale, frumoase; sufletul devine erodat şi alienat sub efectul împrejurărilor ce îl găsesc nedesăvârşit în viaţa interioară, superficial. Peste doua sute şi ceva de ani, Siun-tzi (298-238) a impus o altă variantă a confucianismului; opusă sub raportul balanţei înnăs- cut-dobândit: omul se naşte rău, iar modestia, compasiunea, celelalte calităţi morale sunt produsul educaţiei. Precum olarul plămădeşte din lut un vas prin arta sa, aşa şi sufletul omului, din starea sa primitivă, „fără formă”, devine util, moral, frumos. Atitudinea activă faţă de viaţă este o alternativă umanistă cu efecte majore asupra condiţiei omului în lume şi societate, a imaginii de sine, aspiraţiilor, patosului autoreglarii prin iniţiativă şi efort. Mo-tzi (479-381) a adus memorabile contribuţii în acest sens. c) Psihocogniţia Activitatea mentală are drept obiect produsele contactelor sau interacţiunilor organelor de simţ cu lucrurile reale din mediul de viaţă. O atenţie deosebită în epistemologia indiană a fost acordată celor trei forme genetice de contact Subiect-Obiect: 1) „contemplarea” sau cunoaşterea generalului („comunicarea cu toate obiectele individuale dintr-o clasă dată”); 2) asociaţia sau „comunicarea” cu obiectul prin intermediul imaginii sale actualizate în memorie; 3) perceperea yoghină, „comunicarea” cu obiectele cele mai fine, prin raţionament aprofundat. 23 Universitatea SPIRU HARET  Actul cognitiv apare ca o expresie a unităţii Subiect-Obiect. Astfel, receptarea realităţii se realizează în două forme: – senzorială, nemijlocită şi, prin aceasta, „nedeterminată” (nirvikalna); masă haotică de impresii, în care individualul şi generalul nu sunt diferenţiate; – verbală, diferenţiată sau „determinată” (savikalna); este o cunoaştere conceptuală, arhetipală, ce ofereă cadre sau modele după care este „copiată” lumea senzorială (după comentariile la Vedanta). În accepţiunea budistă, „perceperea definită” nu mai este în fapt percepţie; intelectul intervine cu scheme categoriale, cum sunt „subs- tanţă”, „gen”, „cauză” etc. Prin natura sa arbitrară, generalizatoare, modelatoare, cuvântul denaturează imaginea şi identitatea absolută a lucrului receptat. Şcoala Mimansa contrazice epistemologia vedantistă şi budistă, afirmând prezenţa simultană în percepţia nedeterminată a celor doua aspecte – general şi specific, evident, primul fiind comun unei întregi clase de obiecte; cuvântul are rolul de a generaliza şi de a delimita orice calitate intrinsecă obiectului receptat. Atenţia acordată de tradiţia filosofică indiană imaginilor trăite nemijlocit explică interesul precumpănitor pentru vise, iluzii, haluci- naţii şi percepţia extrasenzorială (studiată cu predilecţie de şcolile yoghine). Afirmându-se că diferenţa dintre ilozoriu şi real îşi pierde sensul, într-o accepţiune psihologică a „actualului”, interesul pentru reprezentări şi imagerie (temă majoră în psihologia de azi) este estompat. Este însă de reţinut tendinţa spre explicaţia cauzală a acestui „real psihic”, complementar planului ontologic: iluziile apar datorită tulburării, denaturării (periferice sau centrale) a raportului dintre organul de simţ şi obiectul fizic. Halucinaţiile, de exemplu, apar atunci când urmele, imaginile din memorie sunt proiectate în afară; în vis sunt reactivate impresii subconştiente, depozitate în memorie. Conceptul sinelui epistemic şi spiritual-metafizic (diferit de Eul social) a fost o temă centrală pentru gânditorii indieni, anticipând cu două milenii şi jumătate psihanaliza ce a debutat în 1900 prin Interpretarea viselor, a lui S.Freud. Numai în contextul acestei ideaţii asupra vieţii interioare se putea pune o asemenea problemă tranşantă ca cea a comparaţiei dintre „conştiinţa obiectului” şi „conştiinţa de sine” şi a posibilităţii cunoaşterii gândirii nu numai prin conţinut, ci şi ca activitate de procesare a datelor despre realitatea obiectivă. 24 Universitatea SPIRU HARET  * Tabloul mişcării de idei în cadrul filosofiei Orientului Îndepărtat, de-a lungul multor secole, este, fireşte, mozaicat şi contradictoriu. De exemplu, Eul a fost şi contestat ca existenţă reală, cu argumentul că pentru perceperea sa nu avem nici un organ specializat (este cunoscut, în acest sens, sistemul Lokayata). În unele şcoli conştiinţa a fost identificată pe rând cu organismul, forţa vitală, activitatea organelor de simţ, gândirea. Deşi în ultimele două secole dinaintea erei noastre şi în următoarele două în China pătrunde budismul, un puternic filon de ştiinţe naturaliste şi de filosofie materialistă accelerează procesul constituirii psihologiei ştiinţifice. Este cunoscută o veritabilă lucrare polemică: Raţionamente critice, de Van-ciun (27-97 e.n.). Era o epocă de transformări sociale în detrimentul sclavagismului conservator şi slab productiv. Se dezvoltau ştiinţele naturii şi medicina, noi idei despre om şi societate. Autorul constata atunci că tradiţia filosofică promovase principiul explicării cerului după modelul comporta- mentului uman intenţional; afirma că a sosit timpul ca procedeul invers să fie aplicat: legităţile naturale folosite ca mijloc de înţelegere a sufletului uman. O sugestivă analogie pentru relevarea naturii psihicului ca funcţie a materiei o întâlnim la Fan-tzene (adevărat, mult mai târziu, în sec. V-VI, când Occidentul medieval era dominat de filosofia eclezistică şi nu accepta opera lui Aristotel). Într-un tratat despre caracterul efemer al sufletului, acesta se definea ca funcţie a corpului: „spiritul pentru materie este ca ascuţişul pentru cuţit; una nu este identică cu cealaltă, dar nici una nu poate exista fără cealaltă”. Tot aşa, în cazul obiectului discuţiei despre cum se poate admite ca trupul să moară şi sufletul să rămână ? Consideraţii finale Psihologia orientală apare analiştilor contemporani drept una prin excelenţă practică, de tipul maieuticii lui Socrate. Obiectul urmărit era de-condiţionarea omului, scoaterea de sub efectul pressing-ului vieţii cotidiene. Se poate afirma că, în îndelungatul proces al devenirii psihologiei ca ştiinţă, obiectul ei a avut cel mai înalt statut în teozofia din Orient şi Grecia. „Pentru ei sufletul era unica realitate divină, cheia universului” (Eduard Schuré, Marii iniţiaţi, Bucureşti, Lotus, 25 Universitatea SPIRU HARET 1994, p. 9). Confucianismul prezintă un şi mai mare interes pentru psihologii de astăzi (preocupaţi de individuaţia şi autoîmplinirea demnă a omului), deoarece în această dogmă nu numai partea meditativă, dar şi cea rituală este pusă în slujba oamenilor. În studiul său Confucianismul, Léon Vandermeersch remarcă: „…Confucianis- mul dezrădăcinează cultul din teologie pentru a-l înrădăcina în ceea ce se poate numi o antropologie”. (Jean Delumeau (coord.), Religiile lumii, Bucureşti, Humanitas, 1993, p.551). Dar şi budismul a dat importanţă experienţelor personale şi înţelegerii întemeiate pe fapte empirice, respingând învăţăturile brahmanilor despre un suflet universal (Brahma) cu care individul ar intra în uniune; accentul pus pe calitatea personologică a propriilor fapte (kamma) este atât de categoric, încât acestea îşi continuă efectul în viitorul persoanei, ca o matrice a destinului. 26 Universitatea SPIRU HARET  II. IDEAŢIA PSIHOLOGICĂ ÎN ANTICHITATEA GREACĂ PREARISTOTELICĂ Ideile despre suflet în Grecia antică sunt conţinute în corpul unitar de cunoştinţe ştiinţifice şi filosofice. Fie că era înţeles ca mate- rie subtilă (Democrit), fie ca idee sau formă (Platon), sufletul era esenţa şi principiul vieţii. Istoricii sistematizează gândirea greacă dinaintea erei noastre în trei perioade: – secolele VIII – VI perioada primitivă; – secolele VI – III perioada clasică; – secolele III – I perioada elenistă. Şcoala din Milet marchează în sec. al VI-lea trecerea de la ideaţia cosmogonică, antropomorfică şi mistică la reprezentări natu- ralist–logice despre cauzalitate şi cunoaştere. În una din coloniile greceşti populate de ionieni în Asia Mică, pe ţărmul Mării Egee, era oraşul înfloritor Milet. Aşa-zişii fizicieni, Thales (624 – 547), Anaximandru (610 – 545) şi Anaximene (585 – 525) au formulat o concepţie a unităţii naturii, derivată dintr-un element fundamental, imperisabil şi veşnic, respectiv apa, infinitul, aerul. Gândirea lor a fost remarcabilă în matematică, inginerie, astronomie. Deşi nu se referă la texte originale, Aristotel reproduce definirea sufletului dată de către Thales: similar forţei magnetice, sufletul este de natură materială, dar incorporală şi înzestrat cu mişcare; fiind principiul unei mişcări spontane şi eterne, are atributul imortalităţii. Anaximandru, prieten şi urmaş al lui Thales la conducerea Şcolii din Milet, a formulat teorii privind cosmosul, originea speciilor, sufletul şi dialectica. Din tradiţia filosofică antică se ştie că definea sufletul ca o materie aeriformă, iar fiinţele vii ca o unitate intimă suflet-materie. Cel de-al treilea „fizician” remarcabil, Anaximene, considera sufletul drept principiu de unitate, existenţă şi funcţionare a vieţii şi naturii în general, definindu-l ca aer, infinit şi în continuă mişcare. 27 Universitatea SPIRU HARET  Ideile „psihologiei naturale”, ce explică viaţa sufletească printr- un principiu material, s-au păstrat până în timpul lui Socrate, deşi Şcoala a încetat să mai existe o dată cu distrugerea oraşului de către Perşi (479 î.e.n.); ionienii au migrat spre coloniile din Italia (Grecia mare). Celebrul filosof şi matematician Pitagora este tot ionian sosit în sudul Italiei, la Crotona; se născuse în insula Samos, în anul 584; figura sa a devenit legendară chiar în timpul vieţii, ca şef al unei secte de sorginte ezoterică şi politică. Continuator al cosmologiei „fizicienilor” din Milet, Pitagora substituie principiul lui Thales, apa, cu numărul, originea tuturor lucrurilor. Sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişca- rea universală, sensibilitatea fiind comună tuturor fiinţelor, apare ca o emanaţie universală. Tocmai pentru că lucrurile sunt numere, sufletul cunoscător este tot un număr (asemănarea dintre Subiect şi Obiect fiind condiţie a cunoaşterii). Numărul vine în viaţa omului din afară, ca o individuaţie a raţiunii. Animalele, oamenii şi zeii posedă o singură viaţă, un suflet de aceeaşi natură. „Momentul Pitagora” în istoria gândirii filosofice este considerat cardinal: pentru prima dată se exprimă ideea de lege naturală abstractă ce guvernează viaţa şi universul. Un exemplu de expresie cantitativă a relaţiei dintre fenomene este chiar în domeniul denumit în veacul al XIX-lea Psihofizică: dependenţa înalţimii unui sunet de lungimea corzii vibratoare ce-l produce. Heraclit din Efes s-a născut, după unele date, în anul morţii lui Pitagora (504), în oraşul rămas nedistrus de furia lui Darius (al lui Histaspe) împotriva ionienilor revoltaţi. În Muzele (intitulată şi Despre natură, din care s-au păstrat peste 100 de fragmente) se îmbină cunoscutul materialism ionian (la el „regula” fundamentală este focul) cu principiul contrariilor sau metoda dialectică. La originea tuturor lucrurilor se află lupta contrariilor; naşterea şi conservarea, viaţa şi dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor (invocă modelele arcului întins, ziua cu noaptea, vara cu iarna, moar- tea cu viaţa). Alte trei teme ale dialecticii lui Heraclit sunt unitatea tuturor lucrurilor, veşnica schimbare şi relativitatea epistemică (acelaşi lucru poate apărea altfel, chiar contrariul său dacă se schimbă punctul de vedere). Sufletul este un gen de suflare caldă, uşoară şi uscată, fiind focul sau principiul vieţii. Pentru cunoaştere, omul are două facultăţi: simţurile 28 Universitatea SPIRU HARET şi raţiunea (care dă şi criteriul adevărului, măsura înţelepciunii). Datorită celei de-a doua facultăţi, omul poate „descoperi” adevăratele nume ale lucrurilor. În sudul Italiei, la Elea, pe la mijlocul sec. al VI-lea î.e.n. a apărut o şcoală cu doctrină opusă dialecticii lui Heraclit. Xenofon, tot imigrant din Asia Mică, autor de Elegii şi Parodii, fondează Şcoala eleată ce promovează, excelând cu Parmenide, un panteism de factură spiritualistă. Obiectul cunoaşterii este un „invariant” încremenit, neschimbat; ceea ce se schimbă nu poate fi cunoscut decât imperfect, conjectural. Între gândirea logică şi cunoaşterea empirică, Parmenide vede o opoziţie în problema adevărului. Numai cunoaşterea raţională poate sesiza existenţa distinctă de orice schimbare calitativă, de mişcare şi deve- nire. Ontologic, încremenirea, imuabilitatea, pare absurdă, dar tocmai ideea acestei aspiraţii la surprinderea invarianţei a sugerat lui Socrate, Platon şi Aristotel posibilitatea formulării principiilor gândirii raţionale. Contribuţii importante în sprijinul doctrinei eleate au adus Zenon şi Anaxagora. Cel din urmă (500 – 428 î.e.n.), înţelept venerat, îşi argumentează doctrina eleată cu exemplul „homeomerelor”, lucruri ce se divizează la nesfârşit, dar partea rămâne identică cu întregul („o picătură de sânge este sânge”). Superioritatea gândirii în cunoaşterea adevărului este demonstrată prin referire la (ceea ce numim azi) praguri subliminale absolute şi diferenţiale. O conciliere între Heraclit şi Parmenide încearcă Empedocle (490 – 430), renumit orator şi poet (Despre natură şi Purificările), consemnat în istorie şi ca victimă a vulcanului Etna. Este original printre ionienii fizicieni prin formularea ipotezei „mulţimii infinite de combinaţii a unor elemente primare”, un generativism timpuriu ce a dăinuit două milenii şi s-a valori- ficat în ultima jumătate de veac. Focul, aerul, pământul şi apa, – „rădăcinile lucrurilor”, cum le numea el, sunt supuse acţiunii a două „principii motorii”: iubirea (forţă unificatoare a lucrurilor materiale) şi discordia (forţă separatoare). Sunt două forţe subtile, imanente lucrurilor, ce pot fi identificate şi definite doar raţional, ele schimbând doar realul, căci distrugerea şi naşterea spontană nu sunt posibile. Deşi nu foloseşte termenul ca atare de „suflet”, defineşte senza- ţiile şi gândirea („tot o senzaţie”) în unitate cu fiziologicul, fiind chiar funcţiuni ale elementelor materiale, reunite şi divizate de cele două forţe primordiale; astfel, senzaţiile sunt rezultatul interacţiunilor dintre emanaţii ale obiectelor şi porii organismelor; mişcarea sângelui realizează gândirea şi cunoaşterea în general. 29 Universitatea SPIRU HARET  Democrit din Abdera (460 – 370 î.e.n.) – determinism materia- list în raportul suflet – corp şi cogniţie. Tot ionian de origine, dar iniţiat la Atena şi în numeroase călă- torii, erudit şi autor în multe domenii: geometrie, cosmologie, psiholo- gie, medicină, botanică, zoologie, muzică. Cum să nu fie interesantă o viziune psihologică a unui asemenea erudit, dintr-o epocă a sofiştilor, deci şi a lui Socrate! Scrierile sale sunt numeroase, iar două cu titluri majestuoase s-au păstrat aproape în întregime: Marea orânduire a lumii şi Despre natura lumii; spiritul sofist al timpului s-a reflectat în cele aproape 1000 de scrisori. „Materia este una şi e constituită din atomi în mişcare spre varietate infinită” – ideea fundamentală a teoriei lui Democrit, aceasta însemnând în acelaşi timp combaterea dualismului lui Anaxagora şi a unităţii absolute şi inerte a eleaţilor. Atomii şi vidul sunt cele două realuri certe, nepieritoare (căci nici nu au fost create). „Momentul Democrit” în istoria gândirii este marcat de renun- ţarea la factori calitativi (cald, rece) sau la cauze motrice exterioare (iubire, discordie, raţiune), pentru instituirea fizicului controlabil, – întin- derea şi impenetrabilitatea. La categoriile „necesitate”, „legitate”, „ordine”, Democrit, în susţinerea lui Leucip, dascălul său, adaugă „cauzalitatea” (indiferent de termenii folosiţi: „motiv”, „raţiune”, „necesitate”). Datorită vidului, atomii se pot mişca veşnic, producând în acest proces toată diversitatea legăturilor, formelor şi selecţiilor. Varia- bilitatea este privită simplist: deplasare, asociere şi disociere de atomi. Sufletul este de natură materială, compus din atomi sferici foarte subtili şi mobili (un fel de foc, ceva cald şi mobil, ce antrenează întreg corpul). Avem astfel, la Democrit, o primă viziune monistă a iden- tităţii între trup şi suflet. În consecinţă, sufletul este muritor, dispărând o dată cu corpul, „locuitorul” dispare o dată cu „cortul” ce l-a găzduit. În privinţa senzorialităţii, Democrit împărtăşeşte ideea lui Heraclit şi Empedocle a emanaţiilor atomilor de la lucruri spre orga- nism şi invers (aerul interpus facilitează transmisia). Forma atomilor emanaţi determină modalitatea senzaţiilor. Cum o diferenţă calitativă între senzaţie şi gândire nu a fost remar- cată, din confruntarea mai multor texte se presupune că Democrit a dat întâietate gândirii în privinţa adevărului şi autenticităţii. Privind cunoaşterea ca unitate sensibilitate-raţiune, limbajul ca un demers convenţional important pentru formarea omului şi a grupului social, Democrit concepe educaţia, mult înainte de gânditorii 30 Universitatea SPIRU HARET Renaşterii, ca un proces formativ, factor de progres pentru viaţa omului şi a societăţii. Este o orientare antropologică pe care Democrit o inspiră filoso- fiei greceşti, tradiţional preocupată de natură, un filon materialist valorificat în continuare ca alternativă la idealismul lui Platon. Secolul al V-lea î.e.n. a rămas în istorie cu valori de referinţă: statul atenian unificat şi întărit după victoria asupra perşilor, cu 12 – 15 milioane de locuitori, unificase aproape 200 de state-cetăţi greceşti, instaurase şi exersase democraţia, viaţa publică, remuneraţia juraţilor, asigurarea pecuniară a funcţionarilor şi dascălilor; o democraţie scla- vagistă cu de zece ori mai mulţi sclavi decât oameni liberi cunoaşte „veacul de aur” al lui Pericle şi cea mai luminoasă epocă a meditaţiei filosofico-psihologice, în care omul şi gândirea au căpătat prestanţa unei piramide sacre. Conceptele de viaţă, cetăţean, succes, individualitate şi stat, marginalizează pe cele despre natură şi capătă un conţinut distinct şi controlabil; cunoaşterea, resorturile, competenţele şi, în general, con- duita omului, virtutea învăţată, conferă veacului respectiv o dimensiune umanistă, etalând pentru veacurile următoare o imagine nouă, provocatoare, a umanului: omul este „măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras). Această luminoasă sintagmă a strălucit prin veacuri ca Steaua polară, ghidând căi spre necunoscut, dar neobligând dogmatic pe nimeni la împăcare sau la mustrare. Numai creştinismul, Renaşterea, psihologia umanistă şi mişcarea creatologică de după anii ’50 ai veacului ce s-a încheiat au putut avea racorduri semnificativ-pozitive cu imaginea omului din „Veacul lui Pericle”. „Căderile” nenumărate de la această înălţime, provocate de războaie şi împilări politice, au reprezentat de-a lungul istoriei o „mare de întuneric” din care, cei scufundaţi fără voia lor, au văzut o şi mai mare strălucire a gândirii lui Protagoras şi Socrate. Arta, sănătatea, prudenţa, eroismul, virtutea, raţiunea exersată în libertatea de cugetare a individului au făcut să se pună accent pe tehnică şi în general pe metode, pe specialităţi desprinse de filosofie (agricultură, muzică, astronomie, medicină, istorie, dramaturgie). Statul şi religia devin doar un fond pe care se conturează destine, virtuţi, iniţiative private, oameni liberi cu drept la fericire proprie, apţi de cunoaştere veritabilă şi de conduite morale. Se redactează cons- tituţii pentru cetăţi nou-înfiinţate, se scriu tratate despre adevăr, con- cordie, consolare, prudenţă, ignoranţă, înţelepciune, se promovează un gen de discuţie între dascăl şi elev pe care astăzi îl numim mentorat şi brainstorming („asaltul de idei”). 31 Universitatea SPIRU HARET  Sofiştii erau dovada unei noi profesii, constând în discutarea, promovarea, selectarea, argumentarea ideilor; Protagoras a fost primul care şi-a atribuit asemenea titulatură şi şi-a meritat-o pe deplin, ca „negustor de înţelepciune”. Contemporan cu materialiştii (Leucip şi Democrit), prieten cu Pericle, călător în Grecia Mare şi Sicilia, Protagoras a rămas celebru prin opera filosofică Despre fiinţă (cunoscută şi sub titlurile Despre adevăr şi Discursuri zdrobitoare), orientată împotriva eleaţilor. Identificând sufletul cu senzaţiile, iar pe acestea calificându-le ca exacte, Protagoras ajunge la un fel de solipsism: „nu există decât ceea ce este simţit”. Această teză pare idealistă relativ la datele per- ceptive, dar devine productivă când se aplică la axiomele şi definiţiile geometrice: acestea sunt deduse din experimente asupra corpurilor solide. De altfel, rolul general al experienţei în cunoaşterea lumii şi utilitatea dau sens cunoscutei formule „omul e măsura tuturor lucru- rilor”. Aristotel se referă însă critic la acest enunţ, care ar nega princi- piul logic al contradicţiei; Diogene Laerţiu califică metoda argumen- taţiei perfecţionată de Protagoras drept „artă ruinătoare pentru morală şi pentru inteligenţă”. Sofiştii teoretizează o morală empirică, dar nu a liberului arbitru, căci introduc criterii de valoare de ordin social. Un sofist celebru, ca filosof, orator şi teoretician al limbajului a fost Gorgias. În psihologia cunoaşterii el a formulat problema valorii simbolului în cunoaştere şi comunicare: atunci când cunoştinţele sunt trnsmise prin limbaj, deci prin „simboluri auzite”, conţinuturile senzo- riale ale altor organe de simţ rămân în afara mesajului; cât de virtuos şi impresionant ar fi discursul, valoarea sa de adevăr stă sub semnul formalismului excesiv; gândirea şi realitatea sunt lucruri distincte, intraductibile unul în altul, dar provocatoare, generatoare de idei în aceeaşi măsură. Acutizând astfel problematica epistemologică, pe fon- dul unui nominalism forţat, sofiştii au contribuit semnificativ la constituirea identităţii inteligenţei verbale şi a gramaticii. Socrate (469 – 399 î.e.n.) a marcat o reorientare hotărâtoare a gândirii psihologice, de la explicare în termeni de elemente ale me- diului, – aer, foc, mişcare a atomilor, – la calităţi interne ale omului, cum sunt intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea feri- cirii. Noua viziune este sintetic exprimată în imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” şi larg elaborată în problematica eticii raţionale. Pornind de la o educaţie aleasă în familie, cu preocupări artistice şi filosofice timpurii, Socrate a excelat prin simplitatea vieţii, deve- nind şi rămânând în istorie ca un dascăl-model de înţelepciune şi 32 Universitatea SPIRU HARET comportare civică. Cum un mentor este mare prin discipolii săi, Socrate, cel modest şi smerit, a fost pe deplin recompensat prin aceea că a rămas pentru posteritate prin imaginea delicat redată de cel mai ilustru discipol al său, Platon. Ideile sale, ca dialoguri sau discursuri, dar şi chipul şi viaţa sa , au fost cu iubire păstrate şi reproduse: a fost cetăţean, soldat, senator, liber-cugetător, apărător al poporului împo- triva oprimării, moralist integru; sfârşitul vieţii i-a fost dictat de autorităţile blamate, dar primit de el ca un înţelept al veacurilor. Aşa a şi rămas: toate samavolniciile la adresa intelectualului umanist, nenumărate de-a lungul veacurilor, au rămas în conul de umbră al făcliei socratice. Aristotel consideră că Socrate a pus bazele ştiinţei şi aceasta prin discursurile inductive şi definiţia prin general. Generalizarea apare pentru prima dată ca activitate umană, de reducere a incertitudinii, confuziilor, contradicţiilor, pentru a pune capăt stângăciei şi a institui claritatea, siguranţa, stabilitatea. Astăzi, ştiind ce înseamnă celula pentru biologie şi atomul pentru fizică, înţelegem ceea ce a realizat atunci Socrate: categorizarea sau invariantul, elementul constitutiv al cogniţiei conceptuale, esenţial atât în activitatea individuală de orientare şi problem solving, cât şi în transmiterea zestrei intelective a homo sapiens-ului. Deşi nu a lăsat opere scrise, Socrate a fost convingător în a centra gândirea filosofică pe problematica umană a experienţei, cogniţiei, moralei, raportului cu sine, virtuţii morale. Autorităţile timpului l-au condamnat la moarte pentru că a sfidat zeii; istoria l-a recuperat pentru vecie datorită elanului şi argumentării cu care a „şlefuit” imaginea omului, a „moşit” sufletul uman. Peste veacuri, după atâtea descoperiri, invenţii şi mentorate, în urmă cu cinci decenii psihologii au înţeles că ideile pot fi provocate, capacitatea de a le produce poate fi stimulată printr-o tehnică a „asaltului de idei” (brainstorming); este vorba de o atmosferă de per- misivitate a ideilor, a întrebărilor şi aprecierilor, izofuncţional identică celei socratice. Zicând „virtutea se învaţă”, Socrate a detronat atotpu- ternicia zeilor şi pe tronul credinţei în fericire a statuat omul (oricum ar fi el: desculţ, în haine ponosite, fericit sau nefericit în căsnicie, urât de autorităţi şi iubit de tineret). Socrate a devenit din ce în ce mai respectat prin veacuri, deoa- rece el a proiectat asupra omului o lumină a credinţei în esenţa sa pozitivă: „Nimeni nu greşeşte cu voinţă, ci din ignoranţă… Scopul vieţii este a cunoaşte şi anume a cunoaşte virtutea”. Opera binelui, 33 Universitatea SPIRU HARET simţul fericirii şi ideea divinităţii sunt trei piloni ai vieţii demne, pe care orice fiinţă umană se înalţă ca un templu al continuităţii şi nezădărniciei. Viziunea psihologică a lui Socrate este într-un înalt grad provocatoare: după Xenofon, Socrate afirma că sufletul este nemuritor şi că starea sa de nondependenţă (când nu are nici o trebuinţă) este de ordin divin. De acum, pentru două milenii, forţa specific umană este conceptul; în pragul Renaşterii, Galileo Galilei descoperă a doua forţă umană, legile cauzale, baza ştiinţelor moderne. Este imposibil să ne imaginăm mintea umană fără concepte, principii şi legi, precum şi să ne reprezentăm procesul devenirii civilizaţiei fără „fizicienii” din Milet, fără Socrate, Aristotel şi Galileo Galilei. Gândirea psihologică a lui Platon. Înainte de toate, pentru psihologul timpurilor noastre care se îngrijeşte de respectarea unui cod deontologic, Platon reprezintă un model al discipolului onest care îşi exercită genialitatea cinstindu-şi mentorul; Socrate este redat poste- rităţii în adevărata sa grandoare de către Platon, creând astfel în istorie un model al genezei „lumină din lumină”. Dincolo şi mai presus de relaţia mentor – discipol, gândirea lui Platon este centrată pe problematica psihologică, pe autocunoaştere şi „adâncuri ale spiritului”. Epoca naşterii, formării şi manifestării originalităţii lui Platon este marcată de frământări sociale majore, survenite după înfloritoarea perioadă a lui Pericle, accentuarea conflictelor de clasă şi războiul peloponeziac. S-a născut într-o familie aristocratică de rang regal, în anul 428 î.e.n., la Atena (după unele surse, 427 la Egina). De foarte tânăr a început studii de filosofie, ca la 20 de ani să fie, nu numai elev, dar chiar discipol elevat al lui Socrate. După condamnarea lui Socrate, tânărul de 29 – 30 de ani călăto- reşte spre vest, în Grecia Mare şi Africa, pe urmele filosofilor şi matematicienilor celebri. Trecuse de 40 de ani când este invitat de Dionisos cel Bătrân, tiranul Siracusei (Siciliei) să-l consilieze în treburile statului. Se depărtează însă de un asemenea câmp de aplicaţie (a unor idei ce vor fi larg dezbătute în Republica) şi, revenind la Atena fondează Academia, o şcoală de filosofie în frumoasa grădină dedicată zeului Akademos. 34 Universitatea SPIRU HARET  Din fericire, opera scrisă a lui Platon s-a păstrat în mare parte, iar aura de genialitate este întregită majestuos de lumina onestităţii: reia, redă şi se sprijină cu respect pe opera mentorului. Concepţia despre suflet a lui Platon, discipol eminent al lui Socrate, este interesantă sub mai multe aspecte: – a trăit într-o perioadă de acutizare excesivă a problematicii social-umane (conflicte sociale, războaie devastatoare, decădere morală, disoluţii ale instituţiilor statale); raţionalizările propuse de el au un caracter conservator, utopic şi psihologizant; – postulează o identitate între cunoaştere şi existenţă, tratând ideile ca un real primordial; pentru această cutezanţă, împărtăşită de altfel sub alte forme de „cognitiviştii” umanişti de astăzi, Platon a fost etichetat drept deschizător al traiectului idealist în filosofie; – fără a recunoaşte psihologia ca un domeniu distinct de cunoaştere, Platon concepe un model funcţionalist al sufletului pe care îl şi transferă cu deplină convingere la macrosistemul social: 1) ape- titul sau motivaţiile organice; 2) raţiunea sau funcţia înţelegerii inteli- gente şi a stabilirii adevărului; 3) energia sau voinţa rezultate din sinteza primelor două funcţii. Statul raţional este conceput de Platon stratificat, corespunzător celor trei funcţii: clasa agricultorilor, a guvernanţilor filosofi şi a militarilor. – Gândirea lui Platon este un caz remarcabil de psihoistorie: dacă pentru guvernanţii-înţelepţi şi pentru militari concepea un mod de viaţă purificat de motivaţii pecuniare şi familiale, sclavilor, o masă umană de cca. zece ori mai numeroasă decât cetăţenii liberi, le rezerva un statut de maşini truditoare în favoarea unui stat „raţional orga- nizat”. Cum poate fi identificată o concepţie unitară despre sufletul uman în acest caz? Platon a extins sfera gândirii umane într-o măsură comparabilă cu ceea ce, în domeniul psihologiei au însemnat paradigmele clasice; problemele formulate de el au incitat gândirea filosofică şi religioasă de-a lungul veacurilor şi au sugerat noi criterii de abordare şi înţele- gere a sufletului uman. A fost catalogat drept reacţionar! Dar, se ştie că mari umanişti ai Renaşterii, ca Morus şi Campanella şi socialiştii- utopici ai secolului al XIXlea (Saint-Simon, Fourier, Owen etc.) au găsit la Platon modele ideale. Deşi gândirea psihologică a lui Platon, dispersată în numeroase lucrări, se prezintă în termeni metafizici, prin cadrele problematice formulate avem elementele unui sistem: în privinţa raportului suflet – corp, în Fedon se afirmă întâietatea primului, în Timen şi Republica 35 Universitatea SPIRU HARET sunt definite trei suflete, cu funcţii distincte la nivelurile capului, pieptului şi abdomenului; o viziune asupra afectivităţii o găsim în Fileb şi Banchetul, distingând dimensiunile divină şi organică; în Republica (IV, V, VII) găsim abordări ale cogniţiei. În senzaţii şi percepţii, efecte directe ale raportului Subiect– Obiect, nu putem avea decât semne ale realităţii, nu realitatea ca atare. Acţiunile externe asupra organelor de simţ transmit sufletului date şi impresii prin intermediul corpului. Vederea are specificul transmiterii confluente a luminii de la obiect la ochi şi de la ochi la obiect; noaptea, această întâlnire este blocată. Platon remarcă şi posibilitatea senzaţiilor subliminale, explicate printr-o mai redusă intensitate a influxurilor exterioare ce nu reuşesc să treacă din corp în suflet. Referitor la valoarea de adevăr a datelor despre lumea exte- rioară, Platon ne-a lăsat cea mai convingătoare şi originală metaforă a idealismului obiectiv, „mitul peşterii”: obiectele ce se perindă prin faţa peşterii sunt sesizate de noi, cei dinăuntru, ca nişte umbre pe peretele opus intrării; înţelegem ceva din natura lucrurilor originale prin rapor- tarea senzaţiilor la noţiuni primitive sau pattern-uri ideative existente aprioric în spiritul nostru. De aici, principala teză a lui Platon: ideile (şi nu lucrurile) au o existenţă reală şi primordială, reprezentând „cauza exemplară a ceea ce este constant în natură” (Aristotel, Metafizica, XII, 242). O asemenea generalizare metafizică extremă a conceptului (entitate cognitivă descoperită de Socrate, numită astăzi într-un mod apropiat de Platon, invariant) a excelat adesea în istoria gândirii: similar, Spinoza şi Descartes au generalizat geometria şi mecanica, Imm.Kant – fizica lui Newton, Spencer – biologia şi selecţia naturală etc. Caracterul sistemic al orientării omului în diversitatea lumii este asigurat de ierarhia ideilor. Cea mai generală este „existenţa”, manifestată în planul cunoaşterii ca „adevăr” (obiectul cel mai general în cogniţie); subordonate „existenţei” sunt ideile de distincţie (acelaşi – altul, asemănător – deosebit, egal – inegal în materie de spaţiu, timp, mişcare, repaus, etc.); fenomenele psihice ocupă planul următor al derivărilor. Continuând abordarea etică a lui Socrate, „existenţa” este identificată cu Unitatea şi Binele, iar acestea împreună generează Frumosul. Aristotel, părintele logicii şi al psihologiei, a respins teoria ideilor ca existenţă plenară şi primordială, ca nedemonstrabilă prin explica- ţiile logice ale lui Platon. 36 Universitatea SPIRU HARET  Cu toate că Aristotel este de acord cu Platon că între corp şi suflet este un raport similar celui dintre instrument şi funcţionarea sa, iar sufletul are un nivel superior, indestructibil, spiritul, el nu acceptă prioritatea (cosmică) a sufletului faţă de corp şi nici că acesta este exclusiv uman şi responsabil pentru transmiterea zestrei experienţiale şi potenţiale de la părinţi la copii. Enunţurile lui Platon despre cunoaştere sunt deosebit de intere- sante, deoarece se consideră că filosofia lui este cu precădere o psihologie cognitivă. Problema centrală a acestei filosofii este cum oamenii intră în posesia conceptelor, opiniilor şi credinţelor. Cele trei obiective sunt atinse prin câteva tipuri de activităţi: intuiţia directă a ideilor, raţiunea discursivă, intuiţia sensibilă şi imaginaţie. Concep- telor matematice li se rezervă un loc special între intuiţiile sensibile şi idei. În psihologia contemporană s-a încetăţenit sintagma „concepte figurale” (E.Fischbein). Gândirea este un discurs, o înlănţuire de concepte folosită pentru a întreba şi răspunde, a afirma şi nega, în funcţie de compatibilitatea dintre ele şi de adecvarea lor la invariantele şi relaţiile din lumea reală. Limbajul este un produs al inteligenţei, cerut de nevoile dis- cursului (intern şi cu voce tare). Onomatopeia este un argument al genezei limbajului: de la denumiri primitive, prin simpla imitaţie, la nume derivate pe calea exerciţiului inteligibil ce se ridică deasupra sensibilului (definit ca contradictoriu, divers, nedialectic, particular, concret, negeneralizat). Teza centrală a idealismului obiectiv: ideile sunt cunoscute în mod virtual spiritului nostru din existenţe anterioare; cunoaşterea nu este decât o revelaţie a restituirii spirituale, o reintrare în posesia ideilor, proces doar facilitat de contactul cu lumea sensibilă şi de receptarea discursurilor. Metafora folosită în Fileb (39 a) este edificatoare pentru viziunea lui Platon asupra memoriei empirice: sufletul este o carte în care memoria, ca un scrib, consemnează ceea ce dictează simţurile şi chiar ilustrează conţinuturile cu imagini. La memoria empirică rapor- tează şi asociaţia ideilor; o numeşte reminiscenţă şi o explică prin contiguitate şi asemănare. Comparativ cu perceperea şi reminiscenţa, într-o accepţiune a alterării, este tratată imaginaţia: o transformare a ideilor în reprezen- tări sensibile, deci o degradare a cunoaşterii în stări de vis, halucinaţie, delir, entuziasm, beţie, erotism, iubire, inspiraţie poetică. Sediul aces- tui gen de metamorfoză este ficatul. 37 Universitatea SPIRU HARET  Elanul creativ este raportat nu la imaginaţie, ci la aptitudini şi talent, o înzestrare divină a omului şi chiar demonică. Harul poetic este descris tot ca un delir, dar de o altă natură: poetul trăieşte simultan şi total (cu pierderea memoriei, gândirii şi raţiunii) iubirea de adevăr şi de frumos. Filosoful, ca şi poetul, realizează sinteza dintre Adevăr şi Frumos, iar prin aceasta sufletul său ascultă de „principiul pornirilor generoase”, morale şi neviolente. Apetiturile organice sunt tratate în contrast cu acest principiu, parte irascibilă a sufletului, orientată spre beligeranţă, glorie, pofte corporale, avere. Plăcerea, durerea şi indiferenţa sunt stări sufleteşti ce ţin de organizarea sufletului ca sistem, de armonia şi dezarmonia componentelor sale. Nu tratează însă abstract această „realitate primă a vieţii”, ci sesizează caracterul relativ, condiţionarea afectivităţii de obiectul ei şi de „distanţa de privire a faptului”. După ce ne atrage atenţia asupra iluziilor şi disfuncţiilor în această sferă, ca un „discipol mare” al dascălului de înţelepciune şi morală care a fost Socrate, Platon, discipolul, înalţă persoana pe edificiul majestuos al moralităţii, devenind rudă cu divinitatea: omul este capabil de plăceri pure (rezultate din senzaţiile de sunete, culori, mirosuri), dar şi de cea mai pură, care este bucuria cunoaşterii Adevărului. Excesul de plăcere înseamnă corupere şi alienare. Aura virtuţii stă în puterea fiecăruia: căutând Adevărul şi Binele, omul devine virtuos, liber, fericit. Ideea de greşeală mărturisită pentru diminuarea păcatului, de supunere faţă de legi şi de resemnare în faţa sancţiunii judecătoreşti – sunt cristalizări ale unei mentalităţi pe cât de idealiste, pe atât de productive şi benefice progresului civilizaţiei. Creştinismul le-a preluat cu vene- raţie, iertând lui Platon justificarea conceptuală şi ardoarea susţinerii ordinii sociale bazate pe sclavie. Ştiinţele moderne s-au dezvoltat sprijinindu-se pe experiment, pe care l-au perfecţionat continuu prin instrumentare şi procesare matematică; n-au ignorat însă „Monumentul Platon”, atât de înalt încât trimite peste veacuri lumina nestinsă a Ideii. 38 Universitatea SPIRU HARET  III. CONCEPŢIA ARISTOTELICĂ DESPRE SUFLET Când Aristotel a conceput De anima şi lucrǎrile ulterioare, cunoscute sub titlul generic Parva naturalia, teoria despre suflet avea deja o istorie. Cu neajunsul bine-conştientizat în următoarele douǎ milenii de ignorare a subiectivitǎţii umane, sufletul era cunoscut de elevii lui Platon, deci şi de Aristotel, fie ca ansamblu de atribute generale ale materiei în mişcare, fie ca o naturǎ divinǎ, nemuritoare, înlǎnţuitǎ în trupul vremelnic. Opera aristotelicǎ marcheazǎ o depǎrtare majorǎ de aceste tradi- ţii etico-religioase, începând chiar cu formularea obiectului psiholo- giei: statusul ontologic al individului uman ca entitate psiho-fizicǎ vie, activǎ şi cugetǎtoare (entelehia trupului = suflet individual, „formǎ a trupului natural”). Plasând psyche-ul omenesc în cadrul larg al naturii, cercetându-i principiile şi cauzele (scopul suprem al cunoaşterii), Aristotel ne apare astǎzi ca pionier al paradigmei funcţionaliste (opus deci dualismului suflet – viaţǎ biologică, promovat de Platon). Valoarea istoricǎ, înde- lung validatǎ, a ştiinţei aristotelice despre suflet, rezidǎ în afirmarea unitǎţii funcţiilor spirituale şi vitale: sufletul este acea formǎ (calitate, însuşire, proprietate) a substanţei (corpului) care îndeplineşte trei funcţii necesare vieţii: nutritivǎ, senzitivǎ si raţionalǎ. Pentru gânditorul de astǎzi, termenul „formǎ” pare vag, cu referiri la aspectele statice ale unui lucru. La Aristotel însǎ, sensul acestui cuvânt este bine precizat, purtând notele necesare si suficiente ce asigurǎ realizarea unui anumit efect: – autonomie lăuntricǎ în raport cu materia-corp; – capacităţi active (vitale şi raţionale); – imuabilitate, însuşiri invariabile relative la trecerea potenţei în act pe tot segmentul dintre naştere şi moarte (o dată cu moartea sub- stanţei se distruge şi sufletul). 39 Universitatea SPIRU HARET  Sufletul şi corpul, zice Aristotel, sunt într-o relaţie funcţională de tipul ochi-vedere. Conceptul „entelehie” a fost o invenţie a lui Aristotel utilizatǎ în definirea concisǎ a principiului activitǎţii, adicǎ al generǎrii diferenţelor calitative (sau, cum se zice astǎzi în psihologia umanistǎ, principiul actualizǎrii, al dezvoltǎrii în trepte); sintagmele „potenţa în act” şi „entitate individualǎ umană” se înţeleg astǎzi ca funcţionalitate, calitate de a realiza ceva. Aristotel însuşi defineşte principala funcţie sau facultate a psihicului: discernǎmântul prin simţire şi gândire. Axând cogniţia, contrar lui Platon, pe coordonate ontologice (nu există cunoaştere fǎrǎ referire la corpuri), simţirea are preemţiune, formele sensibile sunt la originea obiectelor inteligibile. Peste secole, empirismul englez declara cǎ „nimic nu existǎ în intelect care sǎ nu fi fost mai înainte în simţuri”, iar dupǎ alte secole, o pleiadǎ de psihologi, de la P.Janet la P.I.Galperin, definesc modelul psihologic al sufletului prin conceptul de orientare, procesare a datelor în vederea stǎpânirii raportului activ dintre organism şi mediu. Filosofii moderni ni-l prezintǎ pe Aristotel ca „o emblemǎ a certitudinii” în perspectivǎ istoricǎ, iar opera sa ca „primul act minuţios de experimentare a capacitǎţii spiritului filosofic de a rǎzbate către straturile cele mai profunde ale existentului natural şi poetic” (Ion Banu, 1996, p. 9-10). Precedesorii lui Aristotel, începând cu Thales, cutezaserǎ sǎ scruteze Universul vast, construind sisteme conceptuale subordonate unui principiu unic (apa, focul, aerul, infinitul), potrivit unei înţelegeri simplificatoare; Socrate şi Platon au descoperit bidimensionalitatea în gândire: subiect-obiect, eu-lume, gândire-simţire, socios-cosmos. Respectul faţǎ de enciclopedismul aristotelic, ca orice atitudine umanǎ, s-a dovedit, totuşi, relativ: după moartea sa, survenitǎ la un an de frământǎri dramatice dupǎ prǎbuşirea gloriei macedonene, perso- nalitatea şi opera lui Aristotel au intrat în umbra uitǎrii pentru douǎ secole şi jumǎtate. Doar în anul 60 î.e.n., Andronicos din Rhodos editeazǎ opera esotericǎ (destinatǎ uzului intern al Lyceului). Mai ales dupǎ secolul al nouǎlea, peste 1000 de manuscrise au fost copiate şi recopiate, chiar dacǎ au fost doar notiţe de curs. Lucrările exoterice, pentru marele public, au fost pierdute aproape în întregime. Sursele sigure au fost sistematizate de analişti, grupându-le în şase categorii. A cincea, sub titlul Psihologie şi gnoseologie, cuprinde lucrǎrile De anima şi un ciclu de lucrǎri ulterioare grupate sub titlul Parva naturalia. 40 Universitatea SPIRU HARET  Contextul social-istoric Secolul al IV-lea se remarca prin efectele intensei activitǎţi sociale din cetǎţile greceşti, specifice vieţii democratice şi intelectuale a epocii lui Pericle: complicarea tensiunilor sociale atât în cadrul populaţiei libere, cât şi în planul raporturilor dintre clasa celor liberi şi cea a sclavilor, care devenise de zece ori mai numeroasǎ. Preocupat de reducerea diferenţelor economice şi a adversitǎţilor dintre bogaţi şi pǎtura mijlocie, Aristotel apare drept susţinǎtor al menţinerii, chiar cu mari compromisuri, a sistemului sclavagist, în favoarea celor avantajaţi. În Politica, Aristotel pledeazǎ ca apǎrator al ordinii în relaţia „fireascǎ” dintre stăpân şi sclav; organizarea econo- micǎ nu avea atunci o altă perspectivǎ dincolo de munca sclavilor. Viaţa şi opera Aristotel s-a nǎscut în anul 384 î.e.n., în oraşul Stagira din sudul Traciei, într-o familie elevatǎ, cu preocupări pentru cercetarea empi- ricǎ a fiinţelor; tatǎl sǎu fusese medic la curtea regelui Macedoniei, Amintas al II-lea. La câţiva ani după decesul tatǎlui sǎu, când avea 17 ani, Aristotel apare la Atena ca elev al Academiei lui Platon, unde va ramâne 20 de ani, de fapt pânǎ la moartea maestrului, în 347 î.e.n. Se remarcǎ drept un elev eminent şi ascultǎtor, cu unele producţii dominate de platonism, remarcate elogios de cǎtre mentor. Elaborǎrile originale încep însǎ dupǎ moartea lui Platon, purtând o puternică amprentǎ a cercetǎrii directe a naturii, farǎ însǎ a slǎbi respectul pentru filosoful-dascǎl („Îmi este prieten Platon, dar şi mai prieten îmi este adevărul” – celebra formulǎ reţinutǎ de auditorii lui Aristotel). Peste cinci ani, Aristotel este angajat la curtea regelui Filip al Macedoniei, ca educator al tânǎrului Alexandru. Între timp, se cǎsǎ- torise în oraşul Assos, de pe coasta de apus a Asiei Mici, unde se retrǎsese dupǎ dispariţia mentorului sǎu. Deşi şi-a petrecut tinereţea în marea capitalǎ Atena, acum trăieşte şi studiazǎ într-un cadru natural mistic, în apropiere de vechea capitalǎ a Macedoniei, Pella. În anul 336 î.e.n., prin decesul regelui Filip, tronul este ocupat de Alexandru, astfel cǎ Aristotel–dascǎlul se întoarce la Atena ca favorit, iar peste doi ani deschide aici o şcoalǎ proprie, numitǎ Lyceu (după numele templului din apropiere dedicat lui Apollon Lykeios). Este un fel de universitate cu institut de cercetare, astfel cǎ pregǎtirea cursanţilor are elemente de studiu, cercetare şi creaţie. În acest cadru mentoral se elaboreazǎ treptat opera uriaşǎ a lui Aristotel. 41 Universitatea SPIRU HARET  Dedicându-se creaţiei ştiinţifice, în condiţii excelent asigurate în anii ascensiunii lui Alexandru Macedon, Aristotel devine şi perso- nalitate publicǎ, susţinǎtor al mişcării politice promacedoniene, de unificare a micilor state greceşti sub forţa ofensivǎ a lui Alexandru. Aceastǎ laturǎ a vieţii marelui enciclopedist avea sǎ-i aducǎ amǎrǎciunea sfârşitului în exil, în oraşul Malcis din Eubeea, la numai un an după moartea lui Alexandru Macedon, deci în 322 î.e.n. Opera scrisǎ a lui Aristotel conţine douǎ genuri de lucrǎri: exoterice, destinate publicului (unele, zise acroamatice, erau adresate auditoriului selectat) şi esoterice, pentru uzul intern din Lyceu. Numai cele din urmǎ au ajuns pânǎ la noi, cu intermitenţe de secole, modifi- cǎri (intenţionate sau nu), suprapuneri, necizelǎri. Prin numeroase eforturi de analizǎ, în mulţimea de peste 1000 de manuscrise, s-a stabilit o ordine. Dupǎ operele de tinereţe, cu puternica tentǎ a magis- trului Platon, identitatea aristotelicǎ începe sǎ se remarce prin lucrǎrile de Logicǎ, Metafizicǎ, Ştiinţele naturii, Psihologie şi Gnoseologie, Politicǎ, Eticǎ şi Esteticǎ. Cu un adevărat cult pentru „evidenţa mereu suveranǎ a percepţiei sensibile (Despre cer, 306a16), Aristotel nu a fost un empi- rist (Ion Banu, 1996, pg. 19). În critica la adresa pitagoricilor, filosoful enunţa imperativul: „Sǎ construim teorii şi cauze în scopul de-a reda semnificaţia faptelor observate”, fǎrǎ însǎ a „pretinde faptelor sǎ se conformeze teoriilor şi opiniilor noastre” (Despre cer, 293a). Adevărat, odatǎ stabilite principii teoretice plecând de la fapte observate, acestea înlesnesc interpretarea corectǎ a unor fapte noi.