Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a fost semnat de 30 de state membre ale UE.

Tratatul de la Lisabona înlocuiește tratatele existente ale Uniunii Europene.

Declarația de la Laeken din 2001 a cerut o Uniune mai puțin democratică și mai opacă.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa a fost adoptat prin referendum în 2005.

Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate nu are nicio legătură cu Comisia Europeană.

Conform Tratatului de la Lisabona, numărul maxim de reprezentanți dintr-un stat membru în Parlamentul European este de 100.

După 2014, deciziile cu majoritate calificată în Consiliul UE necesită sprijinul a 50% din statele membre, reprezentând 60% din populația UE.

Tratatul de la Lisabona a creat instituții noi, înlocuind complet structurile existente ale Uniunii Europene.

Statele membre nu au dreptul să se retragă din Uniunea Europeană conform Tratatului de la Lisabona.

Înainte de Tratatul de la Lisabona, Banca Centrală Europeană nu era considerată o instituție oficială a Uniunii Europene.

Consiliul European poate modifica tratatele fundamentale ale Uniunii Europene prin decizie unanimă.

După Tratatul de la Lisabona, Parlamentul European are un rol mai redus în adoptarea bugetului Uniunii.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate nu face parte din Comisia Europeană.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu are competențe extinse în ceea ce privește verificarea conformității legislațiilor naționale cu dreptul comunitar.

Președintele Comisiei Europene este ales direct de cetățenii Uniunii Europene.

Integrarea europeană implică o renunțare completă la suveranitatea națională, lăsând statele membre fără putere decizională.

Un avantaj al integrării este scăderea concurenței între companiile europene, deoarece piața devine mai reglementată.

Definirea Europei este simplă, deoarece există un acord universal asupra limitelor sale geografice și culturale.

Ideea unității europene a fost adoptată pe scară largă abia după Primul Război Mondial.

Statele membre ale Uniunii Europene au în principal sisteme politice prezidențiale.

În statele europene cu sisteme unitare, puterea este descentralizată și distribuită uniform între regiuni.

Economiile europene se bazează în principal pe sectorul agricol, cu o producție industrială limitată.

Integrarea europeană a fost determinată exclusiv de factori economici, fără influența evenimentelor istorice.

Conform teoriei lui Mitrany, unificarea politică este calea principală către obținerea păcii.

Interguvernamentalismul susține că principalii actori în integrare sunt corporațiile internaționale, nu statele naționale.

Integrarea europeană a fost motivată exclusiv de considerente economice, ignorând aspecte precum pacea și securitatea.

Mercosur are ca obiectiv principal creșterea tarifelor vamale între statele membre, pentru a proteja industriile naționale.

În Uniunea Europeană, deciziile sunt luate exclusiv prin votul majorității statelor membre, fără negocieri sau compromisuri.

În general, există un consens larg și neîntrerupt cu privire la obiectivele și beneficiile integrării regionale în rândul cetățenilor europeni.

Ascensiunea liberalismului în secolul al XIX-lea a urmărit crearea unui "spațiu vital" german, similar cu idealurile naziste ulterioare.

Deși multilingvismul este o caracteristică a Europei, lipsa unei limbi comune a împiedicat dezvoltarea Statelor Unite.

O constituție descrie structura sistemului de guvernare, dar nu delimitează puterile instituțiilor.

UE a funcționat întotdeauna cu o constituție oficială, ceea ce a facilitat înțelegerea proceselor sale.

Constituția americană a fost un contract detaliat și rigid între state, adoptată prin referendum național.

Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) are rolul de a implementa direct deciziile Consiliului European fără a pregăti agenda.

Președinția prin rotație a UE oferă fiecărui stat membru oportunitatea de a-și promova prioritățile, indiferent de dimensiunea sa.

Parlamentul European (PE) este criticat pentru puterile sale extinse și controlul direct asupra politicilor economice europene.

Curtea de Justiție este instituția UE responsabilă exclusiv cu elaborarea legislației, fără a avea rol în interpretarea dreptului.

Principiul subsidiarității impune ca deciziile să fie centralizate la nivelul UE pentru a asigura uniformitatea politicilor.

Principiul subsidiarității, introdus prin Tratatul de la Maastricht, a avut o interpretare uniformă în toate statele membre.

În sfera 'politicilor joase', toate problemele sunt gestionate exclusiv de statele membre, fără implicarea UE.

Politicile de mediu ale UE au fost create inițial cu scopul principal de a facilita libera circulație a persoanelor pe piața unică.

Instituțiile UE exercită o influență neglijabilă asupra procesului de creare a noilor propuneri legislative.

Integrarea europeană a determinat o scădere a importanței autonomiei regionale și a mișcărilor separatiste.

Consiliul UE și Parlamentul European dețin puteri egale în procesul decizional, reflectând un echilibru instituțional clar definit.

UE, datorită structurii sale supranaționale consolidate, are capacitatea de a impune direct legi în toate statele membre, fără nicio excepție.

Conferințele interguvernamentale (CIG) au devenit un element obișnuit al procesului de integrare, reprezentând inițiative exclusive ale statelor membre.