Psihologia Educației - Sinteză

Cu cât scopul observației devine mai specific, cu atât devine mai eficientă.

Compararea observațiilor anterioare cu experiența personală și lucrările de specialitate.

Conceptualizarea observațiilor în categorii relevante, de exemplu conduite amicale și ostile.

Utilizarea instrumentelor tehnice, cum ar fi banda magnetică sau filmul, pentru a înregistra observațiile.

Grile de observație pentru a face rapidă colectarea și compararea datelor.

Măsuri pentru a evita impedimentele ce pot afecta observația.

Observarea și măsurarea efectelor variabilelor independente manipulate asupra variabilelor dependente, într-un mediu controlat.

Formele de experiment: laborator, natural și psihopedagogic, cu accent pe ultimele două.

Psihologia Educaţiei este o ştiinţă care analizează legile activităţilor psihice şi psihosoaciale ale elevilor, bazele psihologice ale instruirii şi educării, relaţiile dintre educator şi educat şi influenţa factorilor educaţionali asupra dezvoltării copilului.

Psihologia Educaţiei are rolul de a îmbunătăţi eficienţa şi eficacitatea activităţilor fundamentale ale procesului instructiv-educativ, cum ar fi predarea, învăţarea, evaluarea.

Psihologia Educaţiei investighează mecanismele psihice care ghidează procesele individuale de învăţare, luând in considerare particularităţile psihologice ale profesorului şi elevului.

Psihologia Educaţiei explorează relaţiile dintre educator şi educat, influența factorilor educaționali asupra elevilor și interacțiunile din clasă.

Psihologia Educației analizează dezvoltarea cognitivă, socială şi emoţională a elevilor pe parcursul şcolarizării.

Psihologia Educaţiei oferă o perspectivă psihologică asupra metodelor de acţiune şi intervenţiei asupra dezvoltării psihice a copilului.

Psihologia Educaţiei analizează procesul complex de învăţare, inclusiv cum elevii preiau și își însușesc cunoștințe și noțiuni transmise de profesor.

Psihologia Educaţiei analizează formarea personalităţii elevului, modul în care experiențele de învățare influențează dezvoltarea sa.

O nouă abordare a pedagogiei, apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se bazează pe experimente pentru a valida teoriile și metodele educaționale.

O metodă de cercetare care implică manipularea variabilelor și măsurarea rezultatelor pentru a testa ipotezele.

O formă mai veche de pedagogie, care se baza pe filozofie și observații nesistematice.

O revistă de pedagogie experimentală fondată de Ernst Meumann și Wilhelm August Lay în 1905.

Personalitate importantă în dezvoltarea pedagogiei experimentale, care a subliniat rolul experimentului in pedagogie.

Un alt pionier în domeniul pedagogiei experimentale, care a colaborat cu Ernst Meumann în publicarea revistei 'Die experimentelle Pedagogik'.

Concepția educațională din Grecia antică care se concentra pe formarea unei personalități complete și armonioase.

Psihologul care a dezvoltat o concepție pedagogică bazată pe o psihologie proprie.

Copilul învață începând cu o problemă; el identifică dificultatea și caută soluții.

Experiența trecută și informații noi sunt folosite pentru a rezolva o problemă.

Copilul formulează ipoteze, își imaginează consecințele și alege cea mai bună soluție.

Ipoteza confirmată devine cunoaștere valabilă, instrument pentru viitor.

Diferența dintre didactica lui Dewey și cea a lui Herbart este momentul în care se introduce activitatea practică.

Prima „Casa dei bambini” a fost o grădiniță Montessori, contribuind la Educația Nouă.

Ideile montessoriene s-au răspândit în lume, constituind o mișcare pedagogică importantă.

Congresele Montessori au promovat și mai mult pedagogia italiană.

Perioada timpurie a studiilor despre personalitate, caracterizată de intuiții personale și convingeri tradiționale, de la primele reflecții din peșteri până la scriitorii contemporani.

Această fază implică studierea observației și a teoretizării, pregătindu-se pentru o abordare mai științifică. Se concentrează pe studiul comportamentului bolnavului și pe generalizări psihiatrice.

Cea mai recentă fază a studiului personalității, se bazează pe metode cantitative și experimentale. Se caracterizează prin date numerice și experimente controlate.

Abordarea care se concentrează pe unicitatea fiecărui individ, considerând personalitatea ca o constelație de trăsături unice.

Abordarea care presupune că există un număr finit de trăsături generale care explică diferențele dintre indivizi. Această abordare caută să identifice aceste trăsături generale.

O abordare a studiului personalității care se concentrează pe rolul factorilor biologici, incluzând constituția, motivele primare și experiența timpurie.

O abordare a studiului personalității care se concentrează pe procesele psihice comune, guvernate de aceleași legi. Se concentrează pe rolul învățării.

O abordare a studiului personalității care se concentrează pe măsurarea și analiza trăsăturilor. Are ca scop să identifice structurile psihologice ale personalității.

Este o teorie care explică cum modul de înțelegere a lumii de către copil se schimbă pe măsură ce crește și acumulează experiențe.

Un psiholog elvețian care a propus o teorie a dezvoltării cognitive în care copiii trec prin patru stadii, fiecare având caracteristici specifice.

Această fază începe de la naștere și durează până la vârsta de 2 ani. Bebelușii învață prin intermediul simțurilor și mișcărilor. Ei încep să înțeleagă conceptul de permanență a obiectelor.

Această fază durează între 2 și 7 ani. Copiii dezvoltă abilități de limbaj și gândire simbolică, dar pot avea dificultăți în a gândi din perspectiva altora.

Această fază durează de la 7 la 11 ani. Copiii pot opera cu concepte concrete, pot face operații logice și inverse și pot înțelege conservarea.

Această fază începe la 11 ani și continuă până la maturitate. Adolescenții și adulții pot opera cu concepte abstracte, pot face raționamente ipotetice și pot gândi despre viitor.