Unitatea 3. Managementul operational al sistemelor de productie PDF

Unitatea 3. Managementul operaţional al sistemelor de producţie 3.1. Definirea şi clasificarea proceselor de producţie Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă şi a proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor...

Unitatea 3. Managementul operaţional al sistemelor de producţie 3.1. Definirea şi clasificarea proceselor de producţie Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor de muncă şi a proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea obiectelor muncii în vederea obţinerii de bunuri materiale. El reprezintă unitatea organică a două componente: procesul de muncă şi procesul tehnologic. Procesul de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei industriale cu ajutorul uneltelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea transformării lor în bunuri materiale. Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii, prin modificarea formei, dimensiunilor, compoziţiei chimice sau structurii interne şi dispoziţiei spaţiale a acestora. Procesul de producţie necesită în anumite ramuri industriale, pe lângă procesele de muncă şi acţiunea unor procese naturale, în cadrul cărora obiectele muncii sunt supuse unor transformări fizice sau chimice, sub acţiunea factorilor naturali, fără intervenţia directă a forţei de muncă. Procesele de producţie ce au loc în întreprinderile industriale se pot clasifica după mai multe criterii, astfel: 1. După natura lor, deosebim: procese chimice prin care au loc transformări ale materiilor prime prin efectuarea unor reacţii fizice, chimice, termochimice sau electrochimice. Ele pot fi intermitente (obţinerea fontei, a oţelului) sau continue (prelucrarea ţiţeiului, industria chimică (organică sau anorganică); procese de schimbare a configuraţiei sau formei, întâlnite în industriile de prelucrare a metalului, lemnului, constructoare de maşini etc., ca de exemplu: găurire, rectificare, frezare; procese de asamblare care asigură prin conţinutul lor reunirea diferitelor piese, subansamble şi ansamble (sudură, lipire, fixare prin şuruburi etc.); procese de transport intern prin care se asigură deplasarea materiilor prime, semifabricatelor, pieselor, de la un loc de muncă la altul şi de la o subunitate de producţie la alta, în interiorul întreprinderii. 2. În funcţie de gradul de participare la obţinere a produselor finite, deosebim: procese de bază, prin care au loc, direct şi nemijlocit, transformări ale materiilor prime şi materialelor în produse finite care constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii industriale. Ele pot fi: procese de bază pregătitoare, care au rolul de a pregăti materialele sau de a asigura semifabricatele necesare în vederea prelucrării propriu-zise (turnare, forjare, croit); procese de bază prelucrătoare care asigură efectuarea operaţiilor de prelucrare propriu-zisă a materiilor prime şi semifabricatelor în vederea obţinerii produselor finite (prelucrări mecanice, ţesut, cusut etc.); procese de montaj-finisare prin care se asigură obţinerea în formă finală a produselor (asamblare, vopsit, apretat, călcat); procese de probă-încercare, prin care se efectuează verificări asupra produselor fabricate şi/sau a unor piese şi subansamble; procese auxiliare care participă indirect la realizarea produselor finite prin crearea condiţiilor materiale necesare desfăşurării normale a proceselor de bază. Realizarea ucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, ca de exemplu: obţinerea unor S.D.V.uri, producerea energiei, execuţia reparaţiilor etc.; procese de servire care participă indirect la realizarea produselor finite prin crearea condiţiilor organizatorice necesare desfăşurării normale a proceselor de bază şi auxiliare. Din rândul lor fac parte procesele de transport intern, de depozitare, distribuirea energiei etc.; procese anexe care au un caracter colateral, contribuind la valorificarea resurselor reziduale, a deşeurilor, regenerarea uleiurilor, confecţionarea ambalajelor etc. 3. În funcţie de intervenţia executantului în efectuarea proceselor de producţie, deosebim: procese manuale în care acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează cu ajutorul unor unelte simple: pilire, asamblare etc.; procese manual-mecanice în care acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează folosindu-se simultan, atât energia executantului, cât şi a unor mijloace de muncă mecanice, ca de exemplu prelucrarea cu maşini unelte cu avans manual; procese mecanice caracterizate prin faptul că acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează de către mecanisme acţionate de o sursă de energie exterioară, executantul supraveghează, reglează şi alimentează mijloacele de muncă respective, ca de exemplu: procesele de aşchiere, de filare, de ţesut; procese de aparatură în care acţiunea asupra obiectelor muncii se realizează cu ajutorul unor instalaţii, aparate cu caracter special: tratamente termice cu ajutorul curenţilor de înaltă frecvenţă, prelucrarea electrochimică, prin electrocoroziune etc. procese automate sunt acelea în care acţiunea asupra obiectelor muncii se efectuează fără intervenţia directă a executantului, acestuia revenindu-i sarcina de supraveghere a bunei funcţionări a instalaţiilor. 4. În funcţie de caracterul prelucrării materiei prime, procesele de producţie pot fi: procese directe, când se fabrică un singur fel de produs finit, rezultat din prelucrarea succesivă a unui singur fel de materie primă sau a unui număr redus: fabricarea zahărului, a cărămizilor etc.; procese sintetice, în care produsul finit se obţine ca urmare a folosirii mai multor feluri de materii prime, care după diferite prelucrări succesive se transformă în piese şi subansamble care necesită operaţii de asamblare sau montaj. Aceste procese sunt specifice întreprinderilor constructoare de maşini, de confecţii, încălţăminte etc. procese analitice în care dintr-un singur fel de materie primă se obţin mai multe produse finite, specifice industriei chimice, petrochimice etc. 5. În funcţie de desfăşurarea lor în timp, procesele de producţie se diferenţiază astfel: procese ciclice, care au un caracter repetitiv, după anumite intervale de timp regulate, egale cu durata ciclului de producţie a lotului de fabricaţie sau a elaborării unei şarje. Ele sunt întâlnite în întreprinderile constructoare de maşini cu producţia de serie, în industria chimică, siderurgică etc.; procese neciclice sunt acelea care nu se repetă periodic, repetarea lor efectuându-se întâmplător. Aceste procese sunt specifice întreprinderilor industriale cu producţie de serie mică şi individuală. 3.2. Principiile organizării proceselor de producţie La baza organizării procesului de producţie stă îmbinarea raţională, în timp şi spaţiu, a tuturor proceselor de bază, auxiliare şi de servire. Planul general de organizare a întreprinderii trebuie să fie elaborat pe baza unui proces tehnologic de ansamblu care să asigure succesiunea stadiilor de fabricaţie, înlănţuirea tuturor proceselor tehnologice parţiale şi de muncă individuale. În acelaşi timp, formele şi metodele de organizare a proceselor de producţie trebuie să se stabilească ţinând cont de tipul de producţie (masă, serie, individuală). Principiile de bază care permit luarea în considerare a acestor cerinţe sunt: 1. Principiul proporţionalităţii care impune ca aceeaşi cantitate de obiecte ale muncii să parcurgă într-un interval de timp toate stadiile şi operaţiile procesului tehnologic. Aplicarea acestui principiu permite dimensionarea corectă a verigilor de producţie (locuri de muncă, grupe de maşini) în raport cu volumul de muncă necesar. Proporţionalitatea trebuie asigurată, nu numai între verigile producţiei de bază, ci şi între acestea şi cele ale producţiei auxiliare şi de servire, precum şi în interiorul lor. 2. Principiul paralelismului impune executarea simultană a diferitelor părţi ale procesului de producţie (stadii, operaţii tehnologice) asupra unor piese similare sau diferite ale produsului finit. Pentru a asigura paralelismul în desfăşurarea procesului de producţie se impune respectarea unor cerinţe, astfel: să existe un volum mare de produse de acelaşi fel ce trebuie executate; transmiterea pieselor de la un loc de muncă la altul să se facă bucată cu bucată sau în loturi de transport mici; distanţa dintre locurile de muncă succesive să fie cât mai mică, iar utilajele să fie amplasate pe cât posibil în linie dreaptă; procesele de producţie să fie înzestrate cu mijloace de transport mecanizate. Respectarea principiului paralelismului are o importanţă deosebită în fabricaţia produselor complexe, formate dintr-un număr mare de componente, a căror execuţie succesivă ar necesita foarte mult timp. 3. Principiul ritmicităţii constă în repetarea periodică a procesului de producţie şi, deci, obţinerea aceluiaşi rezultat la aceleaşi intervale de timp. Respectarea acestui principiu înseamnă execuţia în intervale egale de timp a aceleaşi cantităţi de produse. Dacă întreprinderea execută produse unicat sau de serie mică, principiul ritmicităţii îşi găseşte expresia în încărcarea uniformă a locurilor de muncă prin care să se asigure executarea aceluiaşi volum de lucrări la intervale egale de timp. O condiţie importantă în asigurarea ritmicităţii procesului de producţie o constituie existenţa unei stabilităţi şi egalităţi a cheltuielilor de timp de muncă la fiecare operaţie tehnologică. De asemenea, se impune ca întreaga activitate de servire a locurilor de muncă să fie organizată în detaliu (aprovizionarea cu semifabricate, S.D.V.-uri etc.). 4. Principiul continuităţii impune necesitatea înlăturării sau reducerii la minimum a întreruperilor de orice fel în desfăşurarea procesului de producţie. Este necesar să se asigure, nu numai continuitatea trecerii obiectelor muncii de la o operaţie tehnologică la alta, ci şi continuitatea funcţionării maşinilor şi utilajelor. Gradul de continuitate a procesului de producţie se poate exprima în funcţie de ponderea întreruperilor în timpul total, normat, de execuţie. 5. Principiul liniei drepte impune asigurarea celui mai scurt traseu pe care-l parcurg produsele, trecând prin toate stadiile şi operaţiile procesului de producţie, începând cu lansarea în fabricaţie şi terminând cu depozitarea produselor finite. El presupune respectarea unor cerinţe privind amplasarea clădirilor pe teritoriul întreprinderii, a locurilor de muncă în interiorul lor, precum şi a depozitelor de materii prime şi produse finite. 3.3. Tipurile de producţie industrială La nivelul întreprinderii industriale tipul de producţie exprimă o stare organizatorică şi funcţională, caracterizată prin stabilitatea nomenclaturii de fabricaţie într-o anumită perioadă de timp, volumul producţiei şi gradul de specializare. La nivelul subunităţilor de producţie tipul de producţie caracterizează: gradul de sincronizare a operaţiilor de prelucrare a obiectelor muncii, modul de amplasare a locurilor de muncă, caracterul mişcării obiectelor muncii în procesul prelucrării lor, modul de transmitere a obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul, numărul de piese-operaţii programate pentru execuţie pe fiecare utilaj sau loc de muncă. În întreprinderile industriale, în funcţie de ansamblul acestor factori, se deosebesc trei tipuri de producţie industrială de masă, de serie şi individuală. 1. Producţia de masă. Întreprinderile industriale cu producţia de masă sunt organizate şi dotate pentru fabricarea unei nomenclaturi de produse care se execută în cantităţi mari, fără întrerupere, o perioadă îndelungată de timp. Principalele trăsături ale acestor sisteme industriale sunt: specializarea locurilor de muncă şi a muncitorilor în executarea unei anumite operaţii tehnologice sau a unui număr restrâns; organizarea desfăşurării fabricaţiei în conformitate cu fluxul tehnologic proiectat şi dotarea tehnică a locurilor de muncă cu utilaje specializate, de mare randament; desfăşurarea ordonată a procesului de producţie, fără întoarceri şi intersectări în fluxul tehnologic; asigurarea celor mai bune condiţii pentru transportul obiectelor muncii între operaţiile tehnologice şi crearea bazei pentru organizarea de linii în flux cu mijloace de transport mecanizat; simplificarea lucrărilor managementului operaţional al producţiei prin stabilirea unor normative fundamentate ştiinţific privind: ritmul de fabricaţie, durata ciclului de producţie, programul de fabricaţie zilnic etc. 2. Producţia de serie. Unităţile industriale cu producţia de serie se caracterizează prin repetarea aceleaşi producţii (produse) la intervale de timp relativ constante, într-o nomenclatură relativ redusă. În raport cu nomenclatura de fabricaţie şi cu volumul producţiei deosebim: producţia de serie mare, mijlocie şi mică. Caracteristicile principale ale acestui tip de producţie sunt: nivelul relativ redus de specializare a locurilor de muncă, la fiecare executându-se mai multe operaţii tehnologice; trecerea la executarea diferitelor produse (piese) impune reglări ale utilajelor, ceea ce determină timpi de întrerupere în funcţionarea lor, o mai redusă folosire a capacităţii de producţie a acestora; deplasarea obiectelor muncii de la un loc de muncă la altul se face în loturi de fabricaţie, sau în loturi de transport, în funcţie de capacitatea mijloacelor de transport şi mărimea seriei de fabricaţie; datorită modificării sarcinilor de producţie de la o perioadă la alta (nomenclatură, cantităţi) şi a condiţiilor de producţie pentru fabricarea produselor (pieselor), activităţile managementului operaţional al producţiei au un caracter mult mai complex. 3. Producţia individuală. Întreprinderile industriale cu producţie individuală se caracterizează prin fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar unicate. Principalele trăsături ale acestor unităţi industriale sunt: instabilitatea nomenclaturii şi marea varietate a produselor ce se fabrică în cantităţi mici; subunităţile de producţie sunt organizate după principiul specializării tehnologice a locurilor de muncă; dotarea locurilor de muncă se face cu utilaje şi echipamente tehnologice cu un pronunţat caracter universal pentru ca să poată executa o gamă variată de produse sau piese-operaţii care diferă între ele, atât din punct de vedere constructiv cât şi tehnologic; forţa de muncă are o calificare superioară (policalificare) capabilă să execute la fiecare loc de muncă o mare varietate de operaţii tehnologice; durata mare a ciclului de producţie datorită schimbării frecvente a sarcinilor de producţie la fiecare loc de muncă; apropierea managementului operaţional al producţiei de locurile de muncă şi descentralizarea lucrărilor şi subactivităţilor componente. 3.4.Structurile principale ale sistemelor de producţie Indiferent de obiectul activităţii sistemelor de producţie — producătoare de bunuri sau prestatoare de servicii — în cadrul lor au loc o serie de activităţi: aprovizionare → stocare de materiale şi semifabricate → prelucrare (fabricaţie) → stocare produse finite → distribuţie la consumatorul final. În raport de modul în care intrările sunt transformate în ieşiri şi cum acestea ajung la consumatori deosebim patru tipuri de structuri de bază ale sistemelor de producţie, astfel: 1. Fabricaţia din stocul de materii prime creat a unor produse destinate stocării şi de aici la client, specifică întreprinderilor cu producţie de serie mare şi masă. Cererea este satisfăcută din stocurile de produse, în timp ce fabricaţia curentă vizează cererile viitoare. 2. Fabricaţia unor produse direct de la sursa de materii prime urmând ca acestea să fie stocate şi destinate clienţilor. Această structură este specifică întreprinderilor ce prelucrează materii prime alterabile, ce nu pot fi stocate, ca de exemplu întreprinderile din industria alimentară producătoare de conserve. Şi în cadrul acestor sisteme de producţie o funcţie esenţială a lor o constituie previziunea cererii. 3. Fabricaţia din stocurile de materii prime a unor produse destinate unor clienţi cunoscuţi. Acest sistem de producţie este specific întreprinderilor industriale cu fabricaţia la comandă; în momentul lansării în fabricaţie a unor produse se cunosc destinatarii acestora, specificaţiile cerute de ei. 4. Execuţia unor produse din materii prime, materiale asigurate de clienţi şi destinate acestora, sisteme caracteristice unităţilor prestatoare de servicii, producţia realizându-se din materialul clientului. Analiza celor patru structuri de bază ale sistemelor de producţie scoate în evidenţă faptul că ele se diferenţiază, în principal, prin existenţa şi localizarea diferitelor stocuri (la intrări sau la ieşiri). 3.5.Tipuri de structuri de producţie Prin structura de producţie se înţelege ansamblul secţiilor, atelierelor, laboratoarelor etc. din întreprindere, numărul şi mărimea acestora, legăturile cantitative dintre ele privind suprafeţele ocupate, capacităţile de producţie şi numărul de personal. Întreprinderile industriale pot avea unul din următoarele tipuri de structuri de producţie. 39 1.Structura tehnologică, când secţiile şi atelierele de producţie sunt specializate în executarea unor anumite stadii (faze) ale procesului tehnologic, în fiecare subunitate executându-se un complex de operaţii omogene. Caracteristicile principale ale acestui tip de structură de producţie sunt: legături de serie între subunităţi; fiecare subunitate realizează faze ale procesului tehnologic; elementul de ieşire dintr-o verigă devine element de intrare pentru următoarea. Principalele avantaje se concretizează în: permite introducerea şi folosirea celor mai avansate tehnologii de fabricaţie; asigură fabricarea unei nomenclaturi variate de produse; permite folosirea raţională şi deplină a maşinilor şi utilajelor şi a forţei de muncă; asigură un management mai uşor al secţiilor de producţie. Dezavantajele principale ale acestui tip de structură de producţie sunt: necesită un volum sporit de transport intern, atât între secţiile de producţie cât şi în interiorul lor; cresc întreruperile în funcţionarea maşinilor şi utilajelor datorită timpilor de reglare, având în vedere nomenclatura mare de fabricaţie ce se execută; micşorarea răspunderii colectivului unei subunităţi de producţie pentru calitatea produsului finit; fiabilitate scăzută a sistemului, necesitând stocuri de semifabricate şi piese (de siguranţă, tampon). 2. Structura pe obiect (produs) se caracterizează prin faptul că organizarea secţiilor sau atelierelor de producţie este făcută după principiul produsului (grupei de produse) fabricate. Acest tip de structură este des întâlnit în întreprinderile cu producţia de masă şi serie mare. Principalele caracteristici ale acestui tip de structură sunt: fiecare secţie este specializată pentru execuţia unui produs sau a unor produse înrudite; sunt eliminate legăturile dintre secţiile de bază, accentul se pune pe cele din interiorul lor; fiabilitatea superioară faţă de structura de tip tehnologic. Avantajele principale ale acestui tip de structură sunt: creşterea responsabilităţii pentru calitatea, cantitatea şi termenele contractuale de execuţie a produselor; asigură organizarea producţiei în flux; permite adâncirea specializării maşinilor, utilajelor şi forţei de muncă în executarea unei operaţii sau unui număr redus de operaţii tehnologice; creează condiţii pentru introducerea tehnicii noi; asigură creşterea productivităţii muncii (datorită specializării) şi reducerea costurilor de producţie; reducerea volumului de transport intern şi asigurarea continuităţii procesului de producţie; simplificarea conducerii operative a producţiei datorită constanţei nomenclaturii de fabricaţie şi a stabilităţii condiţiilor tehnice şi materiale a procesului de producţie. Principalele dezavantaje ale acestui tip de structură sunt: sferă limitată de aplicare (producţia de serie mare şi masă şi în anumite ramuri ale producţiei industriale); folosirea incompletă a maşinilor, utilajelor şi forţei de muncă în perioadele cu cerere redusă; dificultăţi în managementul secţiilor şi atelierelor de producţie eterogene ca grupe de maşini şi din punct de vedere al calificării personalului. 3. Structura mixtă se caracterizează prin faptul că o parte a subunităţilor de producţie sunt organizate după principiul tehnologic (de regulă cele pregătitoare şi prelucrătoare), iar celelalte după principiul obiectului fabricat (cele de montaj Principalele caracteristici ale acestui tip de structură sunt: secţiile de producţie sunt specializate, unele tehnologic, altele pe produs sau grupe de produse; legături de serie între subunităţile de producţie; combinarea caracteristicilor tipurilor precedente. Avantajele principale ale acestei structuri de producţie sunt: permite fabricarea unei nomenclaturi variate de produse; creează condiţiile tehnice şi organizatorice pentru organizarea în unele secţii sau sectoare ale producţiei în flux; posibilitatea specializării unor subunităţi de producţie în executarea unor grupe de piese şi produse. Principalele dezavantaje constau în: mărirea volumului şi a cheltuielilor de transport intern; durata mare a ciclului de producţie; folosirea incompletă a utilajelor şi forţei de muncă datorită nomenclaturii de fabricaţie relativ mare ce necesită dese opriri ale acestora când se trece de la un sortiment de produse la altul. Pe lângă cele trei tipuri de bază ale structurii de producţie există şi alte criterii de organizare a unităţii industriale, astfel: a). Criteriul "după considerente geografice". Subunităţile geografice se disting după activităţile ce le revin pe un anumit plan local. Ele permit o mai bună specializare după condiţiile locale, adaptarea la cerinţele regiunii respective. b). Criteriul "după clienţi". În acest caz în cadrul unităţii industriale se constituie subunităţi de producţie orientate spre satisfacerea nevoilor unui grup de clienţi. De exemplu, în cadrul unei întreprinderi din industria chimică se pot constitui subunităţi de producţie specializate pe produse destinate agriculturii iar, altele, specializate pe ambalaje destinate industriei. 3.6. Criteriile de clasificare a sistemelor de organizare a proceselor de producţie Sistemul de producţie este un ansamblu ordonat de elemente caracterizate prin interconexiune şi interacţiune, capabil să realizeze sub acţiunea a diverşi stimuli (decizii) un anumit obiectiv (produse, lucrări, servicii) cu anumite performanţe. Componentele sistemului sunt unite, organizate şi acţionează coordonat. Alegerea sistemului de organizare a proceselor de producţie constituie o decizie strategică, ea influenţând volumul producţiei, valoarea şi caracteristicile tehnico-funcţionale ale maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor, forţa de muncă necesară, flexibilitatea activităţilor, costurile şi calitatea produselor. Înainte de a se decide asupra sistemului de organizare a proceselor de producţie se impune a fi cunoscut volumul producţiei ce trebuie executat, de aceea o prognoză a cererii trebuie să preceadă alegerea formei de organizare. Clasificarea sistemelor de organizare a proceselor de producţie se poate face după două criterii importante: existenţa stocurilor, separând sisteme de fabricaţie pentru stoc şi la comandă; continuitatea proceselor de producţie, după care distingem sisteme de organizare continue şi discontinue. Primul criteriu influenţează deciziile privind planificarea şi programarea producţiei, al doilea determină problemele de proiectare fizică şi programarea detaliată a activităţilor. a1). Sistemele cu fabricaţie pe stoc se caracterizează printr-o producţie care are rolul de a crea stocuri care să satisfacă cererea şi de a asigura un nivel constant al folosirii capacităţii de producţie şi forţei de muncă. De regulă, în perioada fabricaţiei produselor nu se cunoaşte clientul. Producţia creează stocuri pentru comenzile viitoare, cele curente sunt onorate din stocurile de produse disponibile. Performanţa sistemului se măsoară prin gradul ridicat şi uniform al folosirii capacităţii de producţie şi a forţei de muncă, costul produselor, nivelul stocurilor şi operativitatea servirii clienţilor. a2). Sistemele de fabricaţie la comandă. Întreaga producţie are la bază cererile unor clienţi cunoscuţi. În multe cazuri, însă, unele componente ale viitoarelor comenzi se realizează în avans existând, astfel, anumite stocuri de semifabricate, piese etc. În acest fel, în multe situaţii, perioada de satisfacere a comenzii corespunde cu durata montajului. Performanţa sistemului se măsoară prin timpul necesar satisfacerii comenzii. b1). Sistemele de producţie continue sunt acelea în care utilajele şi instalaţiile sunt specializate în raport cu ordinea operaţiilor şi cu fluxul tehnologic, intrările în sistem fiind tipizate. Esenţa "continuităţii" constă în faptul că fluxul fizic de materiale în procesul de producţie este, fie continuu sau tinde către o mişcare continuă. Succesiunea operaţiilor şi legăturile dintre ele sunt stabilite prin proiectarea sistemului fizic. b2). Sistemele de producţie discontinue sunt acelea în care utilajele execută o varietate mare de produse lansate în loturi de fabricaţie, la diferite intervale de timp. Amplasarea locurilor de muncă realizează, de fapt, un compromis, luând în considerare toate intrările posibile. Dacă la procesele de producţie continue există o stabilitate a produselor (pieselor semifabricatelor) ce se fabrică, la procesele intermitente există o stabilitate a operaţiilor ce se execută la diferite verigi de producţie. În acest caz maşinile şi utilajele sunt grupate în verigi de producţie (centre de fabricaţie) specializate din punct de vedere tehnologic, fiecare sarcină de producţie în procesul prelucrării trece numai pe la grupele de maşini prevăzute de tehnologia de fabricaţie proprie fiecăreia. 3.7.Formele de realizare a sistemelor de producţie din activitatea de bază Formele de realizare a sistemelor de producţie din activitatea de bază se pot diferenţia în funcţie de gradul de continuitate a activităţilor de transformare a materiilor prime în produse finite. În raport cu caracterul mişcării obiectelor muncii în procesul de producţie deosebim: I Sisteme de organizare a producţiei în flux II Sisteme de organizare a producţiei discontinue. I. Organizarea producţiei în flux constă în faptul că operaţiile tehnologice necesare prelucrării materiei prime sunt repartizate pe anumite locuri de muncă, care la rândul lor sunt amplasate liniar în conformitate cu fluxul tehnologic. Transmiterea obiectelor muncii de la o operaţie la alta se realizează, de regulă, cu instalaţii de transport mecanizate, imediat ce s-a terminat operaţia tehnologică precedentă. În aceste cazuri se impune o proiectare tehnologică amănunţită astfel încât produsul (piesa) să treacă pe la fiecare loc de muncă într-o ordine bine precizată. Sistemele de organizare care au caracteristicile producţiei în flux se întâlnesc, atât în cazul proceselor de aparatură, specifice industriei chimice, cât şi în ramurile prelucrătoare. Principalele caracteristici ale acestui sistem de organizare sunt: procesul de producţie este divizat în operaţii tehnologice simple, egale între ele sau multiple din punctul de vedere al timpului unitar normat; la fiecare utilaj sau loc de muncă se repartizează pentru execuţie o operaţie tehnologică sau un număr redus de operaţii asemănătoare; utilajele şi locurile de muncă se amplasează în concordanţă cu fluxul tehnologic sub forma liniilor de producţie, urmărindu-se ca obiectele muncii să parcurgă cele mai mici trasee; executarea operaţiilor tehnologice se face, de regulă, fără întreruperi pe baza unei cadenţe unice pentru toate locurile de muncă; transportul obiectelor muncii se face bucată cu bucată sau în loturi mici de transport; numărul utilajelor şi al locurilor de muncă pentru fiecare operaţie tehnologică se stabileşte astfel încât să se asigure desfăşurarea întregii activităţi de pe linie în concordanţă cu ritmul liniei sau cadenţa; pentru deplasarea obiectelor muncii de la o operaţie la alta se folosesc mijloace sau instalaţii de transport mecanizate care sunt integrate în construcţia liniei în flux. Ele îndeplinesc şi funcţia de regulator al desfăşurării întregului proces de producţie; funcţionarea normală a liniei în flux impune asigurarea omogenităţii materiilor prime şi semifabricatelor ce urmează a fi prelucrate, atât în ceea ce priveşte calitatea cât şi caracteristicile dimensionale. Eficienţa economică a producţiei în flux poate fi determinată de următoarele aspecte: creşterea productivităţii muncii datorită atât specializării locurilor de muncă în efectuarea unui anumit fel de operaţie tehnologică sau unui număr redus dar asemănătoare, cât şi datorită execuţiei lor mecanizată sau automatizată; îmbunătăţirea folosirii capacităţii de producţie ca urmare a reducerii sau chiar eliminării întreruperilor în funcţionarea maşinilor şi utilajelor; reducerea costului produselor (pieselor), atât pe seama cheltuielilor directe cât, mai ales, pe seama celor convenţional-constante, datorită volumului mare al producţiei; reducerea duratei ciclului de producţie şi pe această bază creşterea vitezei de circulaţie a capitalului. Trebuie arătat însă că principalul dezavantaj constă în inflexibilitatea producţiei în flux. Inflexibilitatea liniei în flux se concretizează în: imposibilitatea creşterii peste un anumit prag a volumului producţiei; dificultăţi în cazul schimbării sortimentale a producţiei sau a tehnologiei de fabricaţie în cazul apariţiei uzurii morale. Diminuarea acestor efecte negative se poate realiza prin proiectarea unor linii în flux flexibile pe care se pot executa produse cu tehnologii apropiate (linii de asamblare). Din punctul de vedere al salariaţilor ce lucrează pe liniile în flux există o serie de avantaje şi dezavantaje, astfel: rezultatele muncii sunt condiţionate de muncitorul cu productivitatea cea mai scăzută; posibilităţile de diversificare a muncii, deci şi de autoperfecţionare sunt limitate; calificarea necesară este redusă, operatorii pot fi înlocuiţi cu alţii şi deci siguranţa postului de muncă este mică; există presiunea constrângerii în muncă deoarece ei trebuie să lucreze într-un anumit ritm în conformitate cu cadenţa liniei în flux; au mai puţină libertate personală pe perioada timpului de lucru. Avantajele principale constau în: munca, cerinţele postului de lucru, se învaţă mai uşor, pot să se califice şi să câştige într-o perioadă de timp mai scurtă;    deoarece operaţiile tehnologice sunt simple atenţia este mai puţin solicitată;  există mai puţine întreruperi neprogramate. Pentru a feri lucrătorii de plictiseală sau oboseală ei au perioade fixe de odihnă.  II. Sisteme de organizare a producţiei discontinue 1. Organizarea cu poziţie fixă a produsului este specifică producţiei individuale care fabrică produse complexe de dimensiuni mari (nave, turbine, cazane etc.) pentru activitatea de montaj. Organizarea procesului de producţie se realizează în locuri fixe, toate elementele necesare: maşini, scule, materiale, piese şi subansamble sunt aduse la locul de execuţie sau asamblare. Operaţiile tehnologice se efectuează prin deplasarea muncitorilor de la un produs (fază) la altul într-o ordine şi la intervale de timp determinate.  Conform acestei forme de organizare a procesului de producţie muncitorul sau formaţia de lucru realizează asamblarea completă, aducând toate piesele şi maşinile necesare la punctul de montaj.  Domeniul de utilizare: pregătirea sau prelucrarea materialelor cer doar scule de mână sau maşini simple;  se execută un număr redus de produse;  calitatea execuţiei depinde de calificarea şi măiestria muncitorilor sau este de dorit ca responsabilitatea calităţii produsului să revină unei singure formaţii de lucru.   Avantaje: manipularea produsului ce urmează a fi asamblat este redusă datorită deplasărilor pieselor şi subansamblelor la locurile de montaj;  muncitorii de înaltă calificare au posibilitatea să-şi desfăşoare munca într-o singură zonă sau fază a montajului, iar responsabilitatea pentru calitate revine unei singure formaţii sau persoane;  organizarea poate fi adaptată la diferite produse şi la cereri intermitente;  forma de organizare este flexibilă deoarece nu cere o organizare pretenţioasă şi costisitoare.   2. Organizarea după principiul specializării tehnologice este specifică producţiei individuale şi de serie mică care execută o gamă variată de produse în cantităţi mici care diferă între ele din punct de vedere constructiv şi tehnologic. Dotarea tehnică a locurilor de muncă se face cu utilaje şi echipamente universale care să permită executarea unui anumit gen de operaţii la o mare varietate de piese sau produse.  În această formă de organizare toate operaţiunile aceluiaşi proces sau fel de prelucrare sunt grupate. Utilajele sunt amplasate pe unităţi de producţie constituite din grupe omogene. Materialele sau semifabricatele se deplasează de la o grupă de maşini la alta, muncitorul având un loc de muncă fix efectuând prelucrări (operaţii) de un anumit tip tehnologic.  Domeniul de utilizare: maşinile şi utilajele sunt foarte scumpe şi nu pot fi deplasate cu uşurinţă;  se execută o varietate mare de produse;  există o mare variaţie în ceea ce priveşte timpul normat necesar executării operaţiilor tehnologice ale diferitelor piese sau produse;  cererea de produse este mică sau intermitentă.  Avantajele principale sunt: asigură un grad ridicat de folosire a maşinilor ce execută operaţii tehnologice la diferite piese sau produse; se asigură o mare flexibilitate în folosirea maşinilor, acestea putând fi utilizate la fabricarea unei mari varietăţi de produse sau piese şi frecvente schimbări în succesiunea operaţiilor tehnologice; se adaptează cererilor intermitente ale unor produse; muncitorul este stimulat să-şi ridice nivelul performanţei sale; este mai uşor să se menţină continuitatea procesului de producţie în cazurile în care se defectează unele maşini, absentează unii salariaţi sau lipsesc unele materiale. Dezavantajele acestei forme de organizare constau în: necesită un volum mare de transport interoperaţional şi de manipulări; necesită forţă de muncă cu calificare superioară şi implicit cheltuieli cu salarii mari; durata ciclului de producţie este mare datorită unor aşteptări ale pieselor (produselor) generate de nesincronizarea procesului tehnologic şi de varietatea produselor; răspundere diminuată în ceea ce priveşte calitatea produselor sau a pieselor fabricate pentru conducătorii diferitelor verigi de producţie. 3. Organizarea pe baza tehnologiei de grup. Tehnologia de grup este o succesiune de operaţii tehnologice comună unei grupe de piese omogene din punctul de vedere al caracteristicilor constructiv-tehnologice care necesită aceleaşi metode de prelucrare de acelaşi tip şi folosirea aceloraşi maşini şi utilaje. Potrivit acestei forme de organizare piesele ce urmează a se prelucra se clasifică şi se codifică pe grupe, asemănătoare din punct de vedere tehnologic care se prelucrează pe utilaje de acelaşi tip cu acelaşi echipament tehnologic. Pentru fiecare grupă constituită se elaborează un proces tehnologic comun, denumit proces tehnologic de grup, care cuprinde toate operaţiile necesare prelucrării tuturor pieselor din grupă. În funcţie de tipul şi numărul utilajelor necesare îndeplinirii sarcinilor de producţie, verigile de producţie se amplasează în ordinea succesiunii operaţiilor, asigurându-se şi mijloacele de transport interoperaţional cele mai raţionale. Problema cea mai importantă în cazul organizării după principiul tehnologiei de grup o constituie clasificarea şi codificarea reperelor având în vedere criteriile: forma constructiv-tehnologică; dimensiunile pieselor; materialul din care se confecţionează piesa. Aplicarea sau extinderea organizării producţiei după tehnologia de grup se poate realiza şi prin adoptarea unor soluţii de secţionare a fluxurilor tehnologice în mai multe tronsoane sau porţiuni care au o zonă comună şi pentru care sunt condiţii pentru a se aplica tehnologia de grup şi zone distincte de prelucrare, folosind tehnologii diferenţiate. După modul în care se pot combina aceste tehnologii se disting variantele: începerea prelucrării unor sortimente de piese (produse) folosind tehnologii diferenţiate şi prelucarea în continuarea utilizând tehnologia de grup; fabricaţia începe folosind tehnologia de grup după care semifabricatele rezultate sunt prelucrate după tehnologii diferenţiate; intercalarea tehnologiilor diferenţiate pe parcursul întregului flux tehnologic. Caracteristicile principale ale organizării pe baza tehnologiei de grup sunt: fabricarea pieselor în serii relativ mari şi lansarea lor în fabricaţie pe bază de loturi; dotarea locurilor de muncă cu utilaje şi S.D.V.-uri universale care să permită executarea diferitelor operaţii tehnologice pe anumite maşini şi utilaje; repartizarea la fiecare utilaj sau loc de muncă a câtorva piese sau operaţii tehnologice; existenţa unor întreruperi periodice în funcţionarea utilajelor din cauza deselor reglări necesitate de prelucrarea pieselor ce constituie grupa ce urmează a se executa după tehnologia de grup; existenţa unei cantităţi relativ mare de producţie neterminată care necesită suprafeţe de depozitare şi mijloace de transport pentru efectuarea deplasărilor. Premisa esenţială a aplicării acestei forme de organizare a procesului de producţie o constituie mărirea seriei de fabricaţie. 4. Organizarea celulară a fabricaţiei. Această formă de organizare se caracterizează prin faptul că în cadrul subunităţilor de producţie se crează celule de fabricaţie în care se grupează diferite maşini, utilaje pentru prelucrarea unei familii de piese folosind principiile tehnologiei de grup. . Deosebirea dintre organizarea celulară şi cea pe baza tehnologiei de grup constă în aceea că într-o celulă piesele din familia pentru care a fost creată celula se prelucrează complet la toate operaţiile tehnologice. Organizarea celulară se deosebeşte şi de forma de organizare a producţiei pe grupe de maşini prin aceea că piesele din familia constituită fiind prelucrate complet la toate operaţiile în celula respectivă ele trec printr-o singură gestiune, fapt ce duce la creşterea responsabilităţii executanţilor şi conducătorilor producţiei. Caracteristicile principale sunt: maşinile şi utilajele de tipuri diferite sunt amplasate în aceeaşi celulă de fabricaţie; produsele (piesele) sunt executate în totalitate numai în interiorul unei celule de fabricaţie; într-o celulă sunt executate mai multe tipuri de operaţii tehnologice; o celulă este specializată numai în obţinerea unui produs (piesă) sau grupă. Avantajele acestei forme de organizare sunt: reducerea duratei ciclului de producţie prin scurtarea circuitelor de transport intern şi diminuarea întreruperilor interoperaţionale; îmbunătăţirea calităţii ca urmare a creşterii responsabilităţii; crearea condiţiilor pentru trecerea la policalificare a muncitorilor; creşterea productivităţii muncii ca urmare a folosirii unor utilaje specializate; simplificarea calculaţiei costurilor.