Note de curs AF III 2024-2025 - Proiectarea și Dezvoltarea Produselor și Serviciilor (PDF)

UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA Facultatea de Economie, Administrație şi Afaceri ___________________________________________________________________________________________________________________ Str. Universității nr.13, 720 229, Suceava Tel: Decanat – 0230 52 02 63, Secretariat: 0230 216 147 / 309, 315 Cod fiscal: 4244423 Forma de învăţământ: IF Program de studiu : Administrarea afacerilor (AF III, sem.1) PROIECTAREA ȘI DEZVOLTAREA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR Curs pentru învăţământ la distanţă Conf. univ. dr. Pavel STANCIU 2024 Materialele cuprinse în acest suport de curs nu constituie lucrări de cercetare științifică și nu revendică originalitatea. Ele au ca scop exclusiv prezentarea unor cunoștințe existente, servind procesului didactic! CAPITOLUL 1. ELEMENTE INTRODUCTIVE 1.1. Definirea noțiunilor de bază utilizate în economia mondială Activitatea economică constituie totalitatea operațiilor care urmăresc satisfacerea trebuințelor cu bunuri economice, în fapt, un proces complex care reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiției şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Participanții la activitatea economică poartă numele de agenţi economici. Producția constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor de producţie în ieșiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. În funcţie de rezultatele ei producția poate fi: - producţie materială, când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăție materială); - prestări de servicii, reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice, adică bogăție imaterială (transporturi, activităţi turistice etc.). Distribuţia (repartiția) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, distribuindu-se şi redistribuindu-se venitul participanților la viaţa economică şi între membrii societăţii. Circulaţia (schimbul) se refera la transportul, depozitarea, conservarea si schimbul de produse si servicii, pentru ca bunurile economice create sa fie puse la dispoziția deținătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi. Consumul consta în utilizarea bunurilor economice create, repartizate și introduse în circulație pentru satisfacerea diferitelor trebuințe, fiind ultimul stadiu al mișcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc numeroase sub-procese cum sunt: - consumul productiv (intermediar) care consta în utilizarea unor bunuri materiale și servicii pentru crearea altor bunuri si servicii; - consumul neproductiv (final) reprezentat de utilizarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuințelor personale; - atestarea utilității bunurilor economice si manifestarea acestora ca bunuri economice reale. Agentul economic este un actor independent al vieţii economice, adică un centru de decizie pe care economistul îl apreciază ca fiind semnificativ pentru a-l izola în vederea analizei.1 Prin urmare, agentul economic este constituit din una sau mai multe persoane fizice ori juridice. Agentul economic reprezintă o entitate primară, autonomă a vieţii economice.2 După criteriul instituțional, agenţii economici sunt grupaţi în șase categorii în funcţie de rolul lor în cadrul funcționarii mecanismului de piaţă:3 - societăţile și cvasi-societăţile nefinanciare (producători, distribuitori, intermediari etc.) au ca funcţie principala producția de bunuri materiale și servicii (non-financiare) destinate pieţei, ele alcătuind sectorul productiv al economiei. Scopul acestora este de a obține profit, veniturile lor provenind din vânzarea producţiei realizate; - gospodăriile populaţiei (menajele) sunt reprezentate de familii, celibatari, diferite comunităţi etc. Aceasta categorie are calitatea de consumator, veniturile acestora provenind din salarii, titluri de proprietate, dar si din transferurile efectuate de alte sectoare de activitate; - instituțiile financiare (credit) și societăţile de asigurări sunt agenţi economici care au ca principala funcţie intermedierea financiară între agenţii economici; - administraţiile publice sunt tot agenţi economici care exercită funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza unor servicii cu caracter non-marfă prestate. Veniturile acestor agenţi economici provin dintr-o serie de vărsăminte obligatorii efectuate de către 1 Ristea A. (coord.), Marketing. Crestomatie de termeni si concepte, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.13 2 Pistol G., Economia întreprinderii. Note de curs, Ed. Fundației România de Mâine, Bucureşti, 2004, p.7. 3 Patache L., Economia și gestiunea ȋntreprinderii, note de curs, Editura Ex Pontă, Constanța, 2011, p.6. 1 unităţile care aparțin celorlalte categorii de agenţi economici, vărsăminte primite direct sau indirect; - administraţiile private grupează organisme fără scop lucrativ, de genul asociaților sau fundațiilor, ale căror venituri provin mai ales din cotizații, contribuții voluntare sau venituri din proprietăți; - agenţii externi, administraţiile străine și internaţionale sunt agenţii economici cu care agenţii autohtoni intră în relaţii economice. O organizaţie este un grup de oameni care acţionează împreună pentru a realiza obiective comune și colaborează într-un mod organizat, prin intermediul unei structuri coordonate după reguli precise, bine definite. Scopul organizatiei poate fi atât de natură economică (obţinerea de profit) cât și de altă natură: politică, social-culturală, sportivă, protecţie socială, divertisment etc. Întreprinderile sunt organizaţii cu scop economic care în urma desfăşurării unei activităţi eficiente și eficace pot obține profit. Prin întreprindere înţelegem în fapt orice unitate economică producătoare de bunuri si servicii, capabila de a se organiza din punct de vedere funcțional și tehnologic în vederea desfăşurării unor activităţi specifice. Întreprinderea modernă este o componentă de bază a economiei naţionale, producând bunurile și serviciile necesare existenței. La nivel microeconomic, întreprinderile sunt promotoarele inițiativelor economice de satisfacere a nevoilor manifestate în societate. Regiile autonome, societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, asociațiile familiale, asociațiile proprietarilor de pământ, micii întreprinzători autorizați să-și desfășoare anumite activităţi reprezintă exemple de întreprinderi.4 Deci, întreprinderea: - va fi organizată: va avea verigi de producţie, birouri, laboratoare, unităţi de cazare etc.; - fiecare clădire va fi destinată unei/unor funcțiuni: producţie, comercializare etc.; - va avea drept obiect: producerea de bunuri si/sau prestarea de servicii; - îşi va procura resurse materiale, umane (laboranți, cofetari, ospătari, vânzători, funcționari etc.), financiare (capital propriu, credite de la bănci) și informaţionale; - îşi va forma o cultură organizaţională care se va dezvolta astfel încât să susţină strategia întreprinderii și atingerea obiectivelor stabilite (o anumită cifră de afaceri, crearea de locuri de muncă, o anumită cotă de piaţă etc.).5 Întreprinderile prezintă caracteristicile unui organism economic tehnico-productiv și psiho- social: 1.2. Întreprinderea ca unitate de producţie și de repartiție și ca unitate socială Întreprinderea ca unitate de producţie si de repartiție reprezintă un agent economic a cărei funcţie principală constă în producerea de bunuri și/sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă pentru a satisface necesităţile consumatorilor sub aspect cantitativ, calitativ si ca nivel de preţ. În vederea îndeplinirii acestei funcţii, întreprinderea: - poate avea în structura sa organizatorică diferite subunități (simple unităţi tehnice); - are nevoie de factori de producţie pe care-i procură de pe pieţele corespunzătoare; - îşi comercializează produsele/serviciile pe piaţă bunurilor si serviciilor; - acţionează pe două categorii de piaţă: în amonte si în aval; - operațiunile de vânzare-cumpărare realizate au ca efect o distribuire a veniturilor între agenţii economici din societate. Întreprinderea ca unitate socială, ca grup social, este alcătuita dintr-un ansamblu eterogen de subgrupuri și indivizi, care se deosebesc prin nivelul de calificare, cultură și prin finalitățile sau scopurile urmărite. 4 Patache L. Op.cit., 2011, p. 8. 5 Idem, p.8. 2 Întreprinderea este investită cu o funcţie socială deoarece în cadrul ei îşi desfăşoară activitatea un număr mare de indivizi eterogeni prin natura lor, cu aspiraţii si idealuri când convergente, când divergente. Viziunea socială a întreprinderii presupune satisfacerea unui anumit număr de nevoi, resimțite de salariaţi, conexe muncii prestate de ei: - nivelul de salarizare; - stabilitatea locurilor de muncă; - promovarea; - formarea profesională; - îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc. Întreprinderea, ca unitate socială, este un factor de mobilitate și echilibru social (totuși stabilitatea întreprinderii fiind relativă), care va îndeplini următoarele funcții: - de socializare; - de consum productiv; - de refugiu si protecţie; - de transmitere de cunoştinţe si patrimoniu; - de transmitere a modelelor pozitive de comportament; - de control social; - de reproducere a normelor și a valorilor. Întreprinderile prezintă caracteristicile unui organism economic tehnico-productiv și psiho- social. 3 CAPITOLUL 2. ABORDAREA PROCESUALĂ A ÎNTREPRINDERII 2.1. Premisele de funcţionare şi dezvoltare ale întreprinderii Întreprinderile trebuie să dispună, în vederea funcţionării, de un capital: economic, tehnic, juridic, social, lichid, contabil. Capitalul reprezintă ansamblul mijloacelor de producţie (ca factori de producţie), alături de resursele naturale şi munca oamenilor, implicate în producţia de bunuri. Resursele întreprinderii sunt premisele existenţei sale, mijloacele susceptibile de a fi valorificate la un moment dat pentru desfăşurarea unei activităţi şi obţinerea de profit. Resursele firmei pot fi: resurse materiale (echipamente, instalaţii, mijloace informatice, terenuri, clădiri, materii prime, tehnologii etc.); resurse umane: ansamblul indivizilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul firmei şi cultura organizaţională (care cumulează: simboluri (cuvinte, gesturi, figuri, obiecte cu semnificaţie împărtăşită numai de indivizii care aparţin unei anumite culturi); eroi (persoane care servesc drept modele de comportament); ritualuri (de exemplu, ceremoniile religioase şi sociale, şedinţele şi întâlnirile de afaceri etc.); valori (esenţa culturii care creează norme); norme, atitudini, comportamente, perspective ale firmei şi ale angajaţilor etc..) resurse financiare: capitalul propriu; capitalul lichid şi imobilizările financiare; resurse informaţionale. Capitalul propriu se formează din: aporturile fondatorilor; emisiuni de acţiuni şi autofinanţare. Capitalul lichid este suma de bani de care întreprinderea dispune pentru o anumită perioadă de timp (sumă de bani neutilizată temporar şi păstrată ca stoc de bani). Imobilizările financiare denumite şi investiţii financiare sau de portofoliu cuprind valorile financiare investite de întreprindere în capitalul altor societăţi comerciale sub forma titlurilor de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului, creanţelor asupra societăţilor din cadrul grupului, titlurilor sub forma de interese de participare, creanţelor din interese de participare, titlurilor deţinute ca imobilizări şi altor creanţe. Finanţarea întreprinderii înseamnă obţinerea şi punerea la dispoziţia ei a unor sume de bani, drepturi şi bunuri productive. Finanţarea se poate face din: surse interne: autofinanţare; majorarea capitalului social din profitul obţinut; surse externe: majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia de către asociaţi sau printr-o emisiune de acţiuni; mărirea gradului de îndatorare: contractarea de credite bancare; emisiune de obligaţiuni; finanţare prin leasing; finanţare prin factoring; finanţare prin forfetare. 4 Resurse informaţionale îndeplinesc o serie de funcţii: funcţia de cunoaştere concretizată în evidenţierea în plan informaţional a diverselor fenomene şi procese ce au loc în interiorul sau în afara firmei; funcţia decizională – resursele informaţionale contribuind la fundamentarea şi adoptarea deciziilor de conducere; funcţia de mijloc de previziune; funcţia de reglare; funcţia operaţională. Sistemul informaţional al întreprinderii: cuprinde totalitatea datelor, informaţiilor, circuitelor şi fluxurilor informaţionale, procedurilor şi mijloacelor de tratare a informaţiilor existente în cadrul firmei; are drept scop asigurarea suportului informaţional necesar îndeplinirii obiectivelor stabilite; face legătura între sistemul conducător şi cel condus în cadrul firmei; face legătura între firmă şi mediul în care aceasta îşi desfăşoară activitatea; permite cunoaşterea situaţiei existente într-o întreprindere, a situaţiei trecute şi, desigur, anticiparea evoluţiei viitoare a acesteia; permite obţinerea de informaţii necesare fundamentării deciziilor, implementării acestora şi cele necesare adaptării sistemului firmei la modificările interne şi externe lui. 2.2. Funcţiunile – componente ale sistemului organizării procesuale a întreprinderii Organizarea procesuală constă în stabilirea principalelor procese necesare realizării ansamblului de obiective ale întreprinderii. Prin organizarea procesuală se înţelege stabilirea şi dimensionarea funcţiunilor, corelarea lor cu obiectivele şi componentele structural-organizatorice ale întreprinderii. Funcţiunea unei întreprinderi reprezintă ansamblul activităţilor omogene şi/sau complementare desfăşurate de un personal specializat al întreprinderii în scopul realizării obiectivelor derivate de gradul I. Funcţiunea este, în esenţă, o grupare de activităţi. Activităţile alcătuiesc un ansamblu complex şi dinamic, aflat în permanentă transformare. Activitatea reprezintă ansamblul atribuţiilor omogene pe care le îndeplineşte un personal specializat într-un domeniu mai restrâns cu scopul îndeplinirii obiectivelor derivate de gradul II. Activitatea are o sferă mai redusă decât funcţiunea, fiind caracterizată prin omogenitatea mai pronunţată a pregătirii personalului implicat în realizarea obiectivelor. Atribuţia reprezintă ansamblul sarcinilor executate periodic de un personal ce are cunoştinţe specifice unui domeniu restrâns şi care concură pentru realizarea unui obiectiv specific. 5 Sarcina reprezintă componenta de bază a unui proces de muncă simplu sau complex, desfăşurat pentru realizarea unui obiectiv individual. În general sarcina de muncă este specifică unei singure persoane. Operaţia se atribuie spre execuţie unei singure persoane pe o perioadă determinată pe un loc de muncă sau post de muncă. Funcţiunile, activităţile şi atribuţiile au un caracter dinamic, conţinutul lor se schimbă o dată cu evoluţia întreprinderii şi cu dezvoltarea economiei, cu evoluţia anumitor concepte, cu amplificarea gradului de dezvoltare al firmei, cu creşterea gradului lor de retehnologizare etc.. Funcţiunile întreprinderii utilizează un ansamblu de concepte, cunoştinţe, tehnici, metode din acelaşi domeniu, din domenii înrudite, complementare sau diferite. Funcţiunile întreprinderii sunt: 1) funcţiunea de cercetare-dezvoltare; 2) funcţiunea de producţie; 3) funcţiunea de marketing; 4) funcţiunea comercială; 5) funcţiunea de personal; 6) funcţiunea financiar-contabilă. După ciclul de exploatare, funcţiunile întreprinderii se clasifică în: funcţiuni legate de derularea ciclului de exploatare: funcţia de producţie, funcţia comercială; funcţiuni care modifică ciclul de exploatare: funcţia de cercetare-dezvoltare, funcţia de marketing. A. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare reprezintă un ansamblu de activităţi specifice, care se desfăşoară în vederea: - descoperirii de noi idei; - descoperirii de noi tehnologii şi perfecţionării celor existente; - aplicării în practică a celor mai noi cunoştinţe şi a realizărilor de vârf din domeniile conexe activităţii întreprinderii; - realizării de noi capacităţii de producţie/prestare, vânzare, cazare; - modernizării, dezvoltării, reînnoirii, reconstrucţiei capacităţilor (de producţie/prestare, vânzare, cazare) existente; - introducerii de noi metode, tehnici şi instrumente de organizare şi management a activităţii întreprinderii etc.. Scopul funcţiunii de cercetare-dezvoltare este acela de a obţine şi prelucra informaţiile ştiinţifice necesare adaptării subsistemelor întreprinderii la cerinţele mediului aflat în continuă schimbare. Formele sub care se desfăşoară acţiunile sale sunt: a) cercetarea pură; b) cercetarea fundamentală; c) cercetarea aplicată; d) invenţia şi inovaţia. 6 Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde, în principal, următoarele activităţi: - cercetarea fenomenelor economice, sociale, politice care îşi pun amprenta asupra pieţelor şi tehnologiilor comerciale; - dimensionarea, profilarea şi amplasarea unităţilor producătoare/prestatoare, precum şi reţelei comerciale şi turistice; - stabilirea necesarului de utilaje; - cercetarea modalităţilor de extindere a spaţiilor de producţie/prestare, vânzare/cazare; - adaptarea sortimentului de produse/servicii la cerinţele consumatorilor; - organizarea raţională a proceselor de muncă în unităţi producătoare/prestatoare, magazine, depozite, unităţi de cazare; - analiza oportunităţii şi eficienţei introducerii unor noi metode de vânzare etc.. B. Funcţiunea de producţie reprezintă ansamblul activităţilor de bază, auxiliare şi de servire prin care se realizează transformarea materiilor prime, materialelor, energiei, combustibilului în produse finite, semifinite, lucrări sau servicii în cadrul întreprinderii. Funcţiunea de producţie face legătura între factorii de producţie şi rezultatul activităţii de producţie. În principal, funcţiunea de producţie include următoarele activităţi: - prestarea de servicii; - producerea de bunuri; - producţia auxiliară; - întreţinerea şi repararea utilajelor, instalaţiilor şi echipamentelor; - normarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor etc.. C. Funcţiunea de marketing reprezintă un ansamblu de activităţi cu valoare strategică care vizează prospectarea pieţei, precum şi identificarea, determinarea şi utilizarea mijloacelor şi a tuturor eforturilor întreprinderii în direcţia obţinerii de profit maxim în condiţii de satisfacere a cererii. Cele mai importante activităţi ale acestei funcţiuni sunt: - elaborarea de studii de piaţă; - cercetare nevoilor şi dorinţelor clienţilor; - promovarea produselor; - identificarea şi aplicarea unor strategii eficiente; - determinarea unui sistem optim de aprovizionare; - determinarea unui sistem optim de distribuţie; - identificarea celor mai buni furnizori etc.. D. Funcţiunea comercială cuprinde activităţi care vizează relaţiile cu mediul (aprovizionarea şi desfacerea/vânzarea), precedate de studiul pieţei şi elaborarea politicilor de distribuţie şi de preţ. Funcţiunea comercială cumulează două subfuncţiuni: subfuncţiunea de aprovizionare, care include activităţi legate de procurarea mărfurilor, materiilor prime, materialelor de care întreprinderea are nevoie pentru 7 desfăşurarea activităţilor sale, în condiţiile cele mai bune de calitate, preţ, termene şi securitate; subfuncţiunea de vânzare, care include activităţi de identificare a nevoilor consumatorilor şi a segmentelor de piaţă interesate, formarea sortimentului comercial, desfacerea mărfurilor etc.. Realizarea subfuncţiunii de aprovizionare presupune: - cunoaşterea pieţelor; - cunoaşterea caracteristicilor şi specificaţiilor produselor; - identificarea furnizorilor şi negocierea cu aceştia; - programarea comenzilor; - administrarea stocurilor etc.. Realizarea subfuncţiunii de vânzare presupune: - cunoaşterea cererii; - alegerea celor mai bune metode de vânzare; - alegerea şi folosirea celor mai bune tehnicii de vânzare etc.. E. Funcţiunea de personal reprezintă un ansamblu de activităţi de asigurare, administrare şi gestionare a resursei umane din cadrul întreprinderii. Funcţiunea de personal cuprinde următoarele activităţi: - determinarea necesarului de personal; - recrutarea, selecţia şi integrarea psiho-socio-profesională a personalului; - descrierea posturilor; - aprecierea, motivarea şi promovarea personalului întreprinderii; - evaluarea activităţii desfăşurate de personalului întreprinderii; - salarizarea personalului; - asigurarea condiţiilor corespunzătoare de muncă şi asistenţă medicală. Funcţiunea de personal are rol în asigurarea, administrarea şi gestionarea resurselor umane. Compartimentul de personal prezintă următoarele îndatoriri: cercetare şi standardizare; educare şi instruire; angajare a forţei de muncă; protecţie a muncii; asistenţă medicală; asigurare a serviciilor oferite personalului de către întreprindere; relaţii cu angajaţii. În manifestarea funcţiunii de personal, conducerea întreprinderii trebuie să urmărească armonizarea intereselor individuale şi de grup cu interesele de ansamblu ale întreprinderii. F. Funcţiunea financiar-contabilă reprezintă ansamblul de activităţi menite să asigure, pe de o parte, obţinerea şi folosirea mijloacelor financiare necesare întreprinderii, iar pe de altă parte să înregistreze şi să evidenţieze în expresie valorică fenomenele economice din cadrul întreprinderii. Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde următoarele subfuncţiuni: 8 subfuncţiunea financiară, care include activităţi legate de obţinerea, folosirea şi analiza folosirii resurselor financiare; subfuncţiunea contabilă, care include activităţi de înregistrare şi evidenţă a fenomenelor economice; controlul financiar de gestiune, care include activităţi de organizarea şi executarea controlului financiar operativ, precum şi a celui de fond asupra modului în care mijloacele materiale şi băneşti au fost gestionate. Principalele atribuţii ale subfuncţiuni financiare sunt: - fundamentarea politicii financiare; - elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli; - solicitarea de credite de la bănci; - efectuarea de analize cu privire la cifra de afaceri; - recalcularea necesarului de mijloace circulante; - stabilirea preţurilor şi tarifelor; - repartizarea profitului; - asigurarea resurselor financiare etc.. Principalele atribuţii ale subfuncţiuni contabile sunt: - asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a materiilor prime şi materialelor, a pieselor de schimb, ambalajelor etc.; - asigurarea evidenţei obiectelor de inventar, a echipamentelor de protecţie; - asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a produselor finite; - asigurarea evidenţei realizărilor şi a rezultatelor economice pe baza întocmirii bilanţului contabil; - asigurarea evidenţei mijloacelor fixe; - organizarea lucrărilor de inventar etc.. Controlul financiar de gestiune reprezintă ansamblul proceselor prin care se verifică respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea valorilor materiale şi băneşti cu care întreprinderea este dotată. 2.3. Interdependenţa şi dinamica funcţiunilor întreprinderii Interdependenţa dintre activităţile componente ale funcţiunilor determină implicit interdependenţa dintre funcţiuni. Deci, un anumit mod de manifestare a unei funcţiuni generează acelaşi tip de manifestare şi celorlalte funcţiuni ale întreprinderii. Desfăşurarea activităţilor din cadrul funcţiunilor are loc cu intensităţi diferite de la o etapă la alta, ceea ce se reflectă în dinamica funcţiunilor întreprinderii. La nivelul întreprinderii se urmăreşte corelarea intensităţii funcţiilor cu nivelul rezultatelor obţinute, deoarece rezultatele manifestării unei funcţiuni sunt vizibile după o anumită perioadă de timp (timp în care întreprinderea înregistrează cheltuieli). Corelarea gradului de intensitate în manifestarea funcţiunilor întreprinderii cu nivelul rezultatelor poate fi efectuată pe baza cunoaşterii decalajului care apare între: gradul de intensitate în manifestarea funcţiunii; nivelul rezultatelor obţinute. 9 Relaţia dintre intensitatea manifestării unei funcţiuni şi nivelul rezultatelor obţinute evidenţiază trei perioade distincte: - amorsare - se consumă resurse pentru manifestarea funcţiunii dar, încă nu se obţin rezultate; - concomitenţă – se consumă resurse pentru manifestarea funcţiunii, dar se obţin şi rezultate; - remanenţă – deşi funcţiunea nu se mai manifestă, continuă să se obţină rezultate în virtutea efortului făcut de întreprindere pentru manifestarea funcţiunii în perioadele anterioare. Întreprinderea trebuie să coordoneze manifestarea funcţiilor sale în raport cu schimbările care intervin în mediul ambiant. În acest sens, sistemul informaţional al întreprinderii joacă un rol important. 2.4. Întrebări grilă 1. Funcţiunile întreprinderii sunt: A. funcţiunea de cercetare-dezvoltare; B. funcţiunea de producţie; C. funcţiunea de marketing; D. funcţiunea comercială; E. funcţiunea de personal; F. funcţiunea financiar-contabilă. a) toate; b) A, B, C, D şi E; c) A, B, C, E şi F. 2. Capitalul propriu se formează din: a) aporturile fondatorilor; b) emisiunile de obligaţiuni; c) contractarea de credite bancare. 3. Imobilizările financiare denumite şi investiţii financiare sau de portofoliu cuprind: a) aporturile fondatorilor; b) valorile financiare investite de întreprindere în capitalul altor societăţi comerciale sub forma titlurilor de participare; c) majorarea capitalului social. 4. Finanţarea se poate face din surse interne prin: a) autofinanţare; b) majorarea capitalului social prin suplimentarea acestuia de către asociaţi sau printr-o emisiune de acţiuni; c) emisiune de obligaţiuni. 10 CAPITOLUL 3. ELEMENTE DE LOGISTICĂ ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERILOR Logistica este ştiinţa de a găsi soluţiile optime pentru localizarea şi amplasarea activităţilor, aprovizionarea, transportul şi distribuţia produselor şi organizarea fluxurilor materiale şi nemateriale în vederea obţinerii celei mai bune rentabilităţi. Logistica mai poate fi definită ca fiind: ansamblul de metode şi mijloace care priveşte organizarea unor servicii, a unei antreprize etc. şi care include mişcarea, transportul, uneori şi prezentarea şi aprovizionarea; procesul de conducere strategică a mişcării şi stocării materiilor prime, materialelor, subansamblelor şi produselor finite de la furnizori către clienţi; “ultima frontieră a economiilor legate de costuri” şi “continentul neexplorat al economiei” – Ph. Kotler. Componentele logisticii sunt: transportul; stocarea; depozitarea; ambalarea; comunicaţiile; elaborarea documentelor. Transportul intern se realizează în cadrul întreprinderii şi vizează activitatea prin care materialele parcurg distanţa care separă două locuri de muncă succesive în gama de operaţii sau control: fie de la locul de muncă la un spaţiu de depozitare temporar; fie de la locul de muncă la un depozit sau la locul de expediere. Activitatea de transport are ca şi componente: încărcarea; descărcarea; depozitarea. 3.1. Amplasarea întreprinderii În vederea amplasării întreprinderii trebuie efectuate o serie de studii prealabile prin luarea în considerare a unui ansamblu de factori: economici: costuri legate de: amplasare, construire, de funcţionare, situaţia locală a potenţialilor clienţi şi concurenţi, situaţia climatului economico-social etc.; sociali: nivelul socio-cultural al persoanelor care vor fi angajate, asigurarea unor condiţii de muncă şi viaţă, riscul apariţiei conflictelor etc.; politici: facilităţi, fiscalitate redusă etc.; tehnici: condiţii climatice; instituţionali. 11 3.2. Organizarea internă a întreprinderii Organizarea şi funcţionarea întreprinderii sunt orientate spre realizarea obiectivelor sale în sensul că fiecare componentă organizatorică sau acţiune trebuie să corespundă unor cerinţe clar definite reieşite din obiectivele acesteia. Structura funcţională sau de conducere a întreprinderii reprezintă ansamblul cadrelor de conducere şi compartimentelor (servicii, birouri) tehnice, economice, administrative, modul de constituire şi grupare al acestora, precum şi relaţiile dintre ele necesare desfăşurării corespunzătoare a procesului managerial şi a proceselor de execuţie. Sistemele de conducere ale unei întreprinderi reprezintă totalitatea elementelor componente şi a relaţiilor dintre acestea structurate într-un anumit cadru organizatoric în care se desfăşoară procesele de conducere ale activităţii în ansamblul său. Cele două componente principale ale sistemului sunt: 1. structura de conducere 2. procesul de conducere. La rândul său, structura de conducere cuprinde: - structura organizatorică; - sistemul informaţional. Procesul de conducere este structurat în 4 componente şi anume: - structura informală, - metodele şi tehnicile de conducere utilizate, - stilurile de conducere, - metodele de fundamentare şi transmitere a deciziilor. Se mai poate spune că sistemul de conducere a unei întreprinderi este definit de următoarele componente şi anume: subsistemul decizional sau conducător; subsistemul operaţional sau condus; subsistemul informaţional sau de legătură. Elementele care formează cadrul organizaţional sunt decisive pentru existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea întreprinderii. Structura organizatorică este definită ca ansamblul persoanelor, al subdiviziunilor organizatorice şi al relaţiilor dintre acestea astfel constituite încât să asigure premisele organizatorice adecvate realizării obiectivelor prestabilite. Structura organizatorică poate fi considerată drept scheletul întreprinderii şi cuprinde două părţi: a) structura de conducere sau funcţională; b) structura de producţie sau operaţională. În cadrul acestor părţi se regăsesc componentele primare şi anume postul, funcţia, compartimentul, relaţiile organizatorice, ponderea ierarhică, nivelul ierarhic. Postul este alcătuit din ansamblul obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţile angajatului, pe o anumită perioadă de timp. Obiectivele postului se regăsesc în sistemul piramidal al obiectivelor întreprinderii. O altă componentă a postului este autoritatea formală sau competenţa organizaţională care poate fi ierarhică atunci când acţionează asupra persoanelor şi funcţională când se exercită asupra unor activităţi. 12 În afara autorităţii formale, titularii postului deţin şi autoritate profesională exprimată de nivelul de pregătire şi experienţa de care dispune o persoană. Funcţia este o activitate pe care o prestează cineva în mod regulat şi organizat într-o instituţie, în schimbul unei remuneraţii. Ea poate fi de conducere sau de execuţie. Funcţia constituie factorul care generalizează posturi asemănătoare din punct de vedere al ariei de cuprindere, a autorităţii şi responsabilităţii. Compartimentul reprezintă o unitate organizatorică care reuneşte sub aceeaşi autoritate ierarhică un anumit număr de persoane cărora le revin permanent sarcini bine precizate. După modul de participare la realizarea obiectivelor întreprinderii distingem două tipuri de compartimente: operaţionale, care au sarcina realizării obiectivelor derivate şi generale ale firmei (secţii de producţie, ateliere etc.) funcţionale, care participă la fundamentarea strategiilor şi politicilor globale ale firmei în domeniul comercial, financiar, de cercetare-dezvoltare (spre exemplu: serviciile) Organizarea internă este o organizare atât tehnică cât şi economică şi presupune elaborarea, în etapa de proiectare, planului general de organizare. Planul general de organizare este un proiect de stabilire a amplasării corespunzătoare a tuturor clădirilor şi construcţiilor ţinându-se cont de: relief; necesităţile de amenajare a terenului; mijloacele de transport. Planul general de organizare a întreprinderii include planuri care soluţionează probleme legate de: încadrarea întreprinderii în zonă; stabilirea teritoriului întreprinderii; reţeaua de drumuri, căi ferate; instalaţii (sanitare, de alimentare cu apă, canalizare, energetice, electrice etc.); instalaţii şi amenajări speciale; spaţii verzi, zone de odihnă, de protecţie etc.; amenajări privind protecţia muncii etc.; Cerinţe în elaborarea acestuia sunt: procesul tehnologic; circulaţia materialelor, materiilor prime şi mărfurilor; asigurarea alimentării cu energie; de ordin natural, topografic, climatic, geologic; de ordin arhitectural, urbanistic şi constructiv; protecţia împotriva incendiilor; privind condiţiile tehnico-sanitare etc.. Pentru formalizarea structurii organizatorice sunt elaborate o serie de documente cum ar fi: Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) care prezintă structura organizatorică şi este structurat pe 5 părţi: 13 Partea I. Organizarea întreprinderii şi prezentarea structurii organizatorice şi include: dispoziţii generale, actul normativ de înfiinţare, obiectul de activitate. Partea a II-a. Atribuţiile întreprinderii. Partea a III-a. Conducerea întreprinderii vizează: atribuţiile Adunării Generale a Acţionarilor/asociaţilor (AGA) şi a conducerii executive, competenţele şi responsabilităţile pentru directorul general şi directorii pe funcţii (tehnic, economic, comercial, de producţie, de logistică etc.). Partea a IV-a. Atribuţiile şi diagrama de relaţii pentru fiecare compartiment funcţional şi de producţie. Partea a V-a. Dispoziţii finale. Fişa postului cuprinde ansamblul atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor necesare unui angajat în vederea îndeplinirii sarcinilor de muncă. Fişa postului cuprinde: denumirea şi obiectivele postului de muncă, integrarea în structura organizatorică/ compartimentul, responsabilităţile, sarcinile, activităţile şi acţiunile specifice postului de muncă, competenţele postului de muncă, contextul muncii, pregătirea necesară postului de muncă, salariul şi condiţiile de promovare. Denumirea postului de muncă este luată din Nomenclatorul Naţional al Profesiilor, poziţia postului de muncă este preluată sub forma unei cifre din Clasificarea ocupaţiilor din România (COR). De asemenea, se pot trece şi obiectivele principale ale postului de muncă, însă acestea se trec punctual fără prea multe detalieri. Integrarea în structura organizatorică se referă la prezentarea ierarhiilor în cadrul organizaţiei, poziţiile de subordonare - coordonare pe care le deţine angajatul în relaţie cu ceilalţi angajaţi ai întreprinderii. În cadrul responsabilităţilor sunt specificate obligaţiile, îndatoririle ce îi revin angajatului faţă de oameni, materiale, bani, unelte, echipamente etc. Responsabilităţile trebuie să fie redactate clar, pe puncte, pentru ca angajatul să le înţeleagă cât mai bine. Competenţele de muncă sunt de fapt partea cea mai importantă din fişa postului. Ele sunt de fapt performanţele solicitate deţinătorului postului de muncă. Contextul muncii poate influenţa activitatea fiecărui angajat (condiţiile de mediu şi condiţiile fizice ale muncii care pot influenţa sănătatea şi starea de confort a angajaţilor, relaţiile interpersonale din cadrul organizaţiei ş.a.) Dacă angajatul trebuie să lucreze în echipă sau are de-a face cu diferite alte persoane, se va specifica natura acestor relaţii. Pregătirea necesară postului de muncă este o precondiţie a angajării. Însă aici ar trebui să existe sugestii despre cursurile pe care angajatul ar trebuie să le urmeze pentru perfecţionare. În fişa postului ar trebui să existe referiri la salariul minim şi cel maxim pe care angajatul îl poate primi pentru postul pe care îl ocupă. De asemenea, trebuie prezentată şi o schemă de promovare. 14 Menţionăm faptul că fişa postului nu este adresată exclusiv unui angajat care ocupă un anumit post de muncă, ea este în fapt o descriere a sarcinilor care îi revin oricărei persoane care va ocupa un anumit post de muncă. Ea se semnează însă de fiecare candidat în parte, de directorul întreprinderii şi este posibil să fie semnată şi de către directorul departamentului de resurse umane (dacă este cazul). Organigrama este o reprezentare grafică a structurii organizatorice în care sunt evidenţiate o serie de elemente ale structurii: compartimente, niveluri ierarhice, relaţii organizatorice. 3.3. Întrebări grilă 1. Logistica este ştiinţa: a) de a găsi soluţiile optime pentru localizarea şi amplasarea activităţilor, aprovizionarea, transportul şi distribuţia produselor şi organizarea fluxurilor materiale şi nemateriale în vederea obţinerii celei mai bune rentabilităţi. b) care constă în transformarea intrărilor (input-urilor), resurselor, factorilor de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice, realizate de către agenţi economici specializaţi, în scopul obţinerii de profit. c) de obţinere şi punere la dispoziţia întreprinderii a unor sume de bani, drepturi şi bunuri productive. 2. Componentele logisticii: A. transportul; B. stocarea; C. depozitarea; D. ambalarea; E. comunicaţiile; F. elaborarea documentelor. a) A, B, C, D şi E; b) toate; c) A, B, C, D şi F. 3. Din perspectiva activităţii de logistică a întreprinderii transportul intern vizează: a) distanţa de la o localitate la alta; b) distanţa dintre o ţară şi alta; c) distanţa de la locul de muncă la un spaţiu de depozitare temporar. 4. Activitatea de transport are ca şi componente: A. încărcarea; B. descărcarea; C. ambalarea; D. depozitarea. a) toate; b) A, B şi D; 15 CAPITOLUL 4. GESTIUNEA FUNCŢIUNII DE PRODUCŢIE 4.1. Definirea şi clasificarea procesului de producţie Procesul de producţie constă în totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi de transformare a materiilor prime, materialelor sau a altor componente în produse, lucrări sau servicii cu o anumită valoare de piaţă, cu ajutorul diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii. Altfel spus, este un proces destinat să transforme un set de elemente „intrări” într-un set specific de elemente „ieşiri”. El contribuie atât la obţinerea diferitelor produse, lucrări şi servicii, cât şi la crearea unui ansamblu de relaţii de producţie între persoane care concură la realizarea acestora. Componenta principală a procesului de producţie o constituie procesele de muncă, la care se adaugă şi anumite procese naturale. Clasificarea proceselor de muncă: în funcţie de modul în care participă la executarea diferitelor produse, lucrări sau servicii: procese de bază (transformarea materiilor prime, materialelor în produse, lucrări sau servicii); procese auxiliare (care contribuie la realizarea unor produse sau lucrări ce asigură şi condiţionează buna desfăşurare a proceselor de bază din cadrul întreprinderii); procese de servire (au ca scop executarea unor servicii productive prin a căror realizare contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor de bază şi a celor auxiliare). în raport cu modul de execuţie: procese manuale; procese mecanice; procese manual-mecanice; procese automate; procese de aparatură. în raport cu modul de obţinere a produselor: procese directe (când produsul se obţine prin efectuarea unor operaţiuni succesive asupra aceleiaşi materii prime, spre exemplu: fabricarea de cărămizi); procese sintetice (când produsul finit se obţine din mai multe feluri de materii prime, după prelucrări succesive, spre exemplu: fabricarea unui autovehicul) procese analitice (când dintr-un singur fel de materii prime se obţine o gamă largă de produse, spre exemplu: prelucrarea petrolului) în raport cu natura activităţilor desfăşurate: procese de producţie propriu-zise; 16 procese de depozitare sau de magazinaj; procese de transport. în raport cu natura tehnologică a operaţiilor efectuate: procese chimice care se efectuează în instalaţii închise ermetic şi în care are loc transformarea materiilor prime în produse finite în urma unor reacţii chimice, fizice termochimice sau electrochimice (ex. procese din industria chimică, procese de obţinere a aluminiului, a maselor plastice, a oţelului şi fontei). procese de schimbare a configuraţiei sau formei prin operaţii de prelucrare mecanică a materiilor prime cu ajutorul unor maşini (ex. strunjirea, frezarea, etc.) procese de asamblare (ex. lipirea, sudarea) procese de transport. În cadrul întreprinderii comerciale, activităţile de producţie se referă la: prestarea de servicii auxiliare produselor vândute: - ambalarea mărfurilor; - sortarea mărfurilor şi a ambalajelor de desfacere; - încărcarea-descărcarea mărfurilor; - întreţinerea mărfurilor etc.; activităţi de producţie de tip manufacturier: - pregătirea mărfurilor pentru vânzare; - recondiţionarea ambalajelor de transport etc.; activităţi de producţie propriu-zisă (transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse finite); întreţinerea şi repararea utilajelor, instalaţiilor şi echipamentelor; normarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor. 4.2. Tipuri de producţie Prin tip de producţie se înţelege o stare organizatorică şi funcţională a întreprinderii, determinată de nomenclatura produselor fabricate, volumul producţiei executate pe fiecare poziţie din nomenclatură, gradul de specializare a întreprinderii, secţiilor şi locurilor de muncă, modul de deplasare a diferitelor materii prime, materiale, semifabricate de la un loc de muncă la altul. În practică se disting 3 tipuri de producţie: tipul de producţie în serie, tipul de producţie în masă, tipul de producţie individual. Însă tot practica ne-a dezvăluit faptul că în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există un tip sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să coexiste elemente comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a producţiei va fi adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în funcţie de condiţiile concrete existente. 17 A. Tipul de producţie în serie Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea lotului de fabricaţie, şi anume: tipul de producţie de serie mare; tipul de producţie de serie mijlocie; tipul de producţie de serie mică. Acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mică sau mijlocie. O altă caracteristică a acestui tip de producţie este gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă, mai redus la tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie. De asemenea, deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de transport cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) - cărucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de fabricaţie. Locurile de muncă sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie. Astfel, pentru seriile mari de fabricaţie locurile de muncă sunt amplasate după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după criteriul grupelor omogene de maşini. În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate). B. Tipul de producţie de masă În cadrul întreprinderilor de producţie, tipul de producţie de masă ocupă încă o pondere însemnată. Acest tip de producţie se caracterizează prin următoarele: fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantităţi mari sau foarte mari; specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii; deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, în mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continuă de genul benzilor rulante, conveiere sau planuri înclinate; din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă care le utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operaţiilor tehnologice sub forma liniilor de producţie în flux. Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei economice a întreprinderii. C. Tipul de producţie individuală (unicate) Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare, datorită diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor. Caracteristicele acestui tip de producţie sunt: 18 fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar unicate; repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricarea acestora putând să nu se mai repete vreodată; utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o calificare înaltă; deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă; amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului grupelor omogene de maşini. Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activităţii de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei. Astfel, pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a producţiei este sub forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de producţie de serie mică şi individuală organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de maşini. Pentru tipul de producţie de serie mijlocie se folosesc elemente din cele două metode prezentate anterior. 4.3. Metode de organizare a producţiei de bazǎ Pornind de la marea diversitate a întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul economiei naţionale, se pot stabili anumite metode şi tehnici specifice de organizare a acestora pe grupe de întreprinderi, avându-se în vedere anumite criterii comune. Metodelor de organizare a producţiei de bază sunt influenţate atât de gradul de transformare a produselor finite, cât şi de gradul de complexitate a operaţiilor procesului tehnologic. I. Primul tip de organizare a producţiei de baza este organizarea producţiei în flux pe linii de fabricaţie - specifică întreprinderilor care fabrică o gamă redusă de feluri de produse în masă sau în serie mare. În aceste cazuri, organizarea producţiei în flux se caracterizează prin metode şi tehnici specifice cum sunt: organizarea pe linii tehnologice pe bandă, pe linii automate de producţie şi ajungându-se în cadrul unor forme agregate superioare la organizarea pe ateliere, secţii sau a întreprinderii în ansamblu cu producţia în flux în condiţiile unui grad înalt de mecanizare şi automatizare. Organizarea producţiei în flux este caracterizată prin: - divizarea procesului tehnologic pe operaţii egale sau multiple sub raportul volumului de muncă şi precizarea celei mai raţionale succesiuni a executării lor; - repartizarea executării unei operaţii sau a unui grup restrâns de operaţii pe un anumit loc de muncă; 19 - amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea executării operaţiilor tehnologice; - trecerea diferitelor materii prime, piese şi semifabricate de la un loc de muncă la altul în mod continuu sau discontinuu, cu ritm reglementat sau liber, în raport cu gradul de sincronizare a executării operaţiilor tehnologice; - executarea în mod concomitent a operaţiilor la toate locurile de muncă, în cadrul liniei de producţie în flux; - deplasarea materialelor, a pieselor, semifabricatelor sau produselor de la un loc de muncă la altul prin mijloacele de transport adecvate; - executarea în cadrul formei de organizare a producţiei în flux a unui fel de produs sau piesă sau a mai multor produse asemănătoare din punct de vedere constructiv, tehnologic şi al materiilor prime utilizate. Organizarea producţiei în flux se poate defini ca acea formă de organizare a producţiei caracterizată prin specializarea locurilor de muncă în executarea anumitor operaţii, necesitate de fabricarea unui produs, a unor piese sau a unui grup de produse sau piese asemănătoare prin amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea executării operaţiilor şi prin deplasarea produselor sau pieselor de la un loc de muncă la altul, cu mijloace adecvate de transport; întregul proces de producţie desfăşurându-se sincronizat, pe baza unui model unic de funcţionare, stabilit anterior. II. În rândul agenţilor economici există o serie de întreprinderi care execută o gamă largă de produse, în loturi foarte mici sau unicate. Această situaţie impune adoptarea unui sistem şi a unor metode de organizare a producţiei de bază care să corespundă cel mai bine realizării de produse unicat sau în serii mici. Principalele caracteristici ale organizării fabricării produselor după metoda producţiei individuale şi de serie mică sunt: - Organizarea unităţilor de producţie după principiul tehnologic. Conform acestei metode de organizare unităţile de producţie se creează pentru efectuarea anumitor stadii ale procesului tehnologic, iar amplasarea unităţilor şi a utilajelor din cadrul lor se face pe grupe omogene de maşini. În acest caz, dotarea locurilor de muncă se face cu maşini universale care să permită efectuarea tuturor operaţiunilor tehnologice la o mare varietate de produse. - Trecerea de la o operaţie la alta a produsului are loc bucată cu bucată. În acest caz, există întreprinderi foarte mari în procesul de producţie, ceea ce determină cicluri lungi de fabricaţie şi stocuri mari de producţie neterminată. - Pentru fabricarea produselor se elaborează o tehnologie în care se vor stabili următoarele aspecte: a) felul şi succesiunea operaţiunilor ce vor fi executate; b) grupele de utilaje pe care vor fi executate operaţiile; c) felul SDV-urilor (scule, dispozitive, verificatoare) ce vor fi utilizate. Această tehnologie urmează a se definitiva pentru fiecare loc de muncă. - Pentru proiectarea tehnologiei de fabricaţie se folosesc normative grupate, evidenţiindu-se elaborarea de tehnologii detaliate care ar necesita o mare perioadă de timp şi costuri ridicate. 20 4.4. Metode de organizare a producţiei auxiliare şi de servire Producţia auxiliară şi de servire cuprinde procesele de muncă prin care se asigură condiţiile necesare desfăşurării normale a activităţii în toate subunităţile organizatorice ale întreprinderii. În cadrul acestei structuri de producţie se includ următoare activităţi: 1. întreţinerea şi reparaţiile la utilajele de producţie; 2. asigurarea producţiei cu SDV-uri; 3. producerea, transformarea, distribuirea şi transportul energiei; 4. transportul intern. În cadrul activităţii de întreţinerea şi reparaţiile la utilajele de producţie distingem: întreţinerea curentă (menţinerea utilajelor în stare de funcţionare); reviziile tehnice periodice; lucrările de reparaţii propriu-zise, care se împart la rândul lor în trei categorii: reparaţii curente de gradul 1 (lucrări prin care se înlătură uzuri la piesele şi instalaţiile direct accesibile, care nu necesită demontări de subansamble), reparaţii curente de gradul 2 (lucrări mai complexe care comportă demontări de subansamble şi recondiţionări sau înlocuirea parţială a elementelor constructive uzate), reparaţii capitale (lucrările cele mai complexe constând în demontarea completă a utilajului, recondiţionarea sau înlocuirea elementelor constructive uzate, verificarea şi remontarea angrenajelor; concomitent cu reparaţiile capitale se pot derula activităţi de modernizare a utilajelor. 4.5. Gestiunea procesului de producţie şi a calităţii producţiei Gestiunea procesului de producţie şi a calităţii producţiei reprezintă un concept complex care cuprinde ansamblul activităţilor efectuate de o întreprindere din momentul identificării unei cerinţe de piaţă până în momentul distribuirii către beneficiari a bunurilor solicitate. Calitatea poate fi: proiectată; a fabricaţiei; livrată. Gestiunea calităţii reprezintă un concept al gestiunii economice care defineşte ca obiectiv esenţial identificarea, evaluarea si compararea permanentă a costurilor şi eficienţa economică a calităţii. Ea trebuie să: conducă la elaborarea unei strategii a calităţii, la elaborarea pentru perioade mai lungi a metodelor adecvate de măsurare, analizare, optimizare şi informatizare în sfera calităţii; integreze unitar toate fazele de realizare şi urmărire în exploatare a produsului începând cu etapa de concepţie-proiectare şi terminând cu proiectarea informaţiilor privind comportamentul produselor la utilizator. Metode pentru asigurarea gestiunii producţiei: Programarea liniară este folosită în optimizarea alocării resurselor ţine cont de două elemente: obiective şi restricţii; 21 programarea liniară poate fi folosită în gestiunea producţiei pentru rezolvarea unor probleme: de repartizare a producţiei pe diferite maşini în condiţiile maximizării profitului; privind transportul produselor între locurile de muncă şi între acestea şi punctele de distribuţie; de determinare a cantităţilor din diverse bunuri ce trebuie fabricate. Metoda PERT - se aplică în cazul producţiei de unicate complexe şi de mare importanţă, la care operaţiile succesive trebuie realizate prin respectarea restricţiilor de prioritate şi de termene. Metoda "Just in time", aplicarea ei contribuie la reducerea costurilor de producţie aferente stocurilor de materii prime, materiale, piese şi subansambluri. 4.6. Întrebări grilă 1. Procesul de producţie a) este un proces destinat să transforme un set de elemente „ieşiri” într-un set specific de elemente „intrări”. b) constă în totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi de transformare a materiilor prime, materialelor sau a altor componente în produse, lucrări sau servicii cu o anumită valoare de piaţă, cu ajutorul diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii. c) este un proces mai complex decât pregătirea profesională ce constă în pregătirea conducătorilor sau a altor specialişti pentru a-şi asuma responsabilităţi în creştere, în posturile prezente şi viitoare. 2. În funcţie de modul în care participă la executarea diferitelor produse, lucrări sau servicii procesele de muncă se împart în: a) procese de bază; b) procese de producţie propriu-zise; c) procese de transport. 3. Activităţi de producţie de tip manufacturier vizează: a) încărcarea-descărcarea mărfurilor b) pregătirea mărfurilor pentru vânzare; c) normarea şi controlul calităţii produselor şi serviciilor. 4. Printre caracteristicile tipului de producţie individuală se enumeră şi: a) specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii; b) repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricarea acestora putând să nu se mai repete vreodată; c) este specific întreprinderilor care fabrică o nomenclatură relativ largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mică sau mijlocie. 22 5. CONCEPTUL DE PROIECTARE Noutatea este una din dominantele acestui început de secol, indiferent de ramura de activitate, economia se schimba rapid datorita tehnologiilor şi materialelor noi, revoluționare, iar pieţele sunt invadate cu repeziciune de produse noi, realizate după o noua concepție, în structuri organizatorice noi, conform unor strategii organizaționale noi, prin noi mijloace de distribuţie și comercializare, toate acestea fiind menite sa satisfacă gusturile și exigențele consumatorilor, aflate la rândul lor într-o continua schimbare, sa anticipeze chiar unele noi, dar si sa asigure competitivitatea şi profituri sporite firmelor inovatoare. Noul, indiferent de forma pe care o îmbracă, de locul de manifestare, de amploarea si gradul de originalitate, determina prin acumularea si coroborarea sa obţinerea de progrese în toate domeniile. Dacă ar fi să analizăm conceptul de proiect trebuie să pornim de la originea lui din limba latină (projecturs) care are semnificația de „plan sau intenție de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un lucru”. Prin proiectare înţelegem “inventare, intenționare, plănuire, a intenționa să realizeze ceva”. Înnoirea sortimentală se poate evidenția în realitatea socio-economică, respectiv pe piaţă, unde se manifestă o continuă creştere a sortimentelor care reprezintă fondul de marfă şi de consum. 5.1. Inginer şi inginerie În general, toate activităţile inginerești sunt importante pentru economie şi societate, dar se apreciază că rolul major îl joacă activităţile inginerești de concepție şi proiectare industrială (Stroe, p.84). Inginerul este persoana care practică o activitate de inginerie. Cuvântul inginerie provine de la “ingenious” având diverse forme de definire. În termeni generali, ingineria se defineşte ca fiind un cumul de «... aplicaţii ale tehnicii şi matematicii în scopul şi utilitatea populaţiei»; sau «...proiectarea şi fabricarea de produse complexe» (@m- w.com/dictionary/engineering+). Samuel C. Florman consideră că «ingineria este arta sau știința de a face ceva util» (@enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=inginerie). Ingineria acoperă un domeniu foarte larg de activitate: de la agricultură la construcţii navale, de la microelectronică la transporturi. În fiecare zi o serie de aplicaţii au un rol ingineresc. Nu se poate vorbi despre o entitate fizică sau artificială în care să nu se înglobeze şi o activitate de inginerie. În Tabelul 5.1 se prezintă funcțiile şi conţinutul activităţilor de inginerie. 23 Tabel 5.1 Funcţie Conţinut Cercetare Recunoaște şi defineşte necesităţi reale. Furnizează informaţii inginerești pentru alte funcţii. Progres Aplicaţii tehnologice pe baza cunoştinţelor de inginerie. Detectarea problemelor şi a soluţiilor Proiectare Recunoaşterea şi definirea necesităților tehnologice şi formularea de soluţii alternative Producţie Materializarea şi realizarea fizică a proiectelor, controlul calităţii acestora, analize de cost Exploatare şi testare Planificarea sistemelor, a mașinilor, selectarea, exploatarea, determinarea performanţelor Mentenanță şi service Mentenanța şi reperarea produselor Marketing Marketingul produselor Administraţie Decizii finale în activităţi inginerești, consultații Educaţie Instruire generală sau de specialitate, publicaţii 5.2. Produs şi proces de producţie Pentru un utilizator produsul constituie mijlocul de satisfacere a unei necesităţi. Pentru o întreprindere, produsul constituie rezultatul unui proces tehnologic care implică diverse activităţi. Ecuațiile fundamentale ale managementului producţiei se materializează prin echilibrul dintre termenul promis clientului şi termenul de livrare pe de o parte şi marketingul (servicii maxime, variante şi stoc maxime, termene minime, preţ minim / calitate maximă) şi aspectul financiar (costuri minime, stocuri minime) pe de altă parte. Figura 5.1. Proces de producţie şi produse 24 De asemenea, Figura 5.2. ilustrează procesul de realizare a produselor cu rolul implicării societăţii, a populaţiei şi a naturii în general. Aceste trei elemente determină, funcţie de necesităţile existente, apariția unui nou produs. Figura 5.2. Premizele dezvoltării de produse Stocurile de produse maschează disfuncționalități ale procesului de producţie: defectări ale utilajelor, probleme de comunicare, timp consumat pentru schimbarea sculelor şi dispozitivelor, absenteism, rebuturi (defecte de calitate), întârzieri ale furnizorilor, personal insuficient calificat. Din analiza acestor aspecte se poate observa că proiectarea produsului poate influenţa decisiv asupra lor. Tendinţele şi schimbările de concepție în timp pentru realizarea produselor este prezentată în Figura 5.3. Figura 5.3. Produsele în timp 25 O întreprindere are la dispoziţie o serie de strategii pe care le poate adopta referitor la gama de produse sau produsul din portofoliu. Din punct de vedere organizatoric, strategiile la nivelul produsului pot avea în vedere 3 mari direcţii:  modificarea/îmbunătăţirea pentru produsele care nu asigură nivelul de performanţă scontat;  imitarea unor produse concurente care şi-au dovedit viabilitatea;  dezvoltarea de noi produse. Dezvoltarea produselor este o sarcină esenţială a firmelor. Motivul acestui lucru are la bază scăderea duratei de viaţă a produselor pe piaţă în ultima perioadă. Aceasta impune noi tehnologii de dezvoltare. Cercetările iniţiate de McKinsey & Co au evidenţiat faptul că o întârziere de 6 luni în dezvoltarea unui produs tehnologic va reduce câștigul total cu până la 30%. În acelaşi timp o creştere a costurilor cu 50% are o influenţă nesemnificativă în câștigul financiar. Prin urmare, dezvoltarea rapidă cu asigurarea calităţii produselor devine crucială. Soluţii de succes presupun o îmbinare armonioasă a electronicii, software-lui cu mecanica. Conceptul de produs nou în sens tehnic diferă de sensul în accepţiunea economică. Complexitatea modificărilor pe care le prezintă un produs nou în raport cu oferta existentă cuantifică gradul său de noutate. Înnoirea este un proces tehnico-economic complex de modificare a structurii sortimentale în timp, prin înlocuirea ritmică a unui procent din gama produselor existente, cu altele noi. Etapele procesului de dezvoltare şi lansare a unui produs nou sunt sintetizate astfel:  Generarea ideilor de noi produse;  Filtrarea / selecția (evaluarea, ordonarea, selectarea) ideilor pe baza unor criterii tehnice, financiare şi economice;  Definirea conceptului şi testarea acestuia;  Analiza economică a proiectului: costul previzional al investiției, tabloul amortizărilor, costul previzional de rezultat, tabloul de finanţare (subvenții, împrumuturi, creştere de capital), tabloul de calcul al ratei interne de rentabilitate;  Elaborarea produsului: proiectarea tehnică a produsului, crearea designului de produs, alegerea mărcii, proiectarea ambalajului; 26  Planul de marketing: coerenţa între acţiunile de marketing şi întreprindere (mediu şi potenţial), coerenţa între acţiunile de marketing între ele şi în timp;  Testarea pieţei: comercializarea produsului, în concepția sa definitivă, cu un plan clar definit, într-o zonă geografică restrânsă şi într-o perioadă de timp limitată, decizia de a lansa sau nu produsul (criterii: rata de încercare şi rata de recumpărare);  Lansarea produsului. Ideile de noi produse pot fi identificate atât printr-o analiză a evoluţiei tehnologice, o analiză a produselor comercializate, printr-un sondaj al consumatorului etc. Relaţia de interdependenţă dintre înnoire, necesităţi, calitate şi eficienţă economică este prezentată în Figura 5.4. Dezvoltarea rapidă a produselor mecatronice are la bază ascensiunea microelectronicii care a determinat diverse posibilități:  Circuite electronice ieftine şi de serie care pot înlocui dacă este cazul sarcini, acţiuni mecanice prin electronică şi software;  Circuite integrate care permit controlul mișcării mecanice şi a proceselor în mod uşor, precis şi economic;  Robustețea componentelor electronice şi a circuitelor determină o rezistență bună la vibrațiile mecanice sau alte solicitări specifice sistemelor mecanice. Ca urmare fiabilitatea creşte sau cel puţin rămâne in limitele corespunzătoare sistemelor mecanice Tabelul 5.2 Domeniul Elemente de noutate Caracteristici tehnice Masă, dimensiuni de gabarit Consum energetic Performante tehnice Formula produsului: ingrediente, componente etc. Condiţii de utilizare Funcţii îndeplinite Durata utilizării Momentul utilizării Caracteristici psihologice Valoarea psihologică şi simbolică a produsului Imaginea Marca Caracteristici de prezentare Ambalaj, culori, design, stil Caracteristici asociate Servicii conexe, distribuţie, preţ 27 Figura 5.4. Relaţia necesitate, calitate, eficienţă economică Mecanica, electronica şi software-ul reprezintă componentele de bază ale mecatronicii. Adițional, pe lângă suma celor trei categorii de funcţii specificate anterior, mai pot fi incluse:  Realizarea de noi funcţii imposibile înainte (programare video player etc.);  Ameliorarea (perfecționarea) unor operații şi a unor sarcini viitoare (funcţii “inteligente”  Ameliorarea flexibilității în proiectarea produselor (prin utilizarea flexibilității softului);  Ameliorarea flexibilității în utilizarea produselor (utilizând flexibilitatea softului);  Compensarea frecării sau amortizarea vibrațiilor din structura sistemelor mecanice;  Cumularea acţiunilor mecanice şi electronice în scopul reducerii dimensiunilor şi costurilor produselor (senzori inteligenți ș.a.) Ideile de noi produse pot fi identificate printr-o analiză a evoluţiei tehnologice, o analiză a produselor comercializate, printr-un sondaj al consumatorului etc. Etapele procesului creativ sunt prezentate sugestiv în Figura 5.5. 28 Figura 5.5. Etapele procesului creativ Creativitatea se poate analiza pe baza a trei dimensiuni (Figura 5.6.): Figura 5.6. Dimensiunile creativității Pe parcursul creației unui nou produs un număr mare de producători aplică şi în acest moment un demers liniar (Figura 5.7.) (1 – studiu de piaţă, 2 – studiu de fezabilitate, concepție, proiectare, industrializare, 3 – aprovizionare, fabricație, control). Figura 5.7. Creaţia unui produs în demers liniar O astfel de abordare determină o diviziune a muncii, între servicii şi în interiorul acestora, caracterizată de o specializare îngustă a personalului şi gruparea acestora după 29 criteriul sarcinilor de îndeplinit. Se ajunge astfel la situaţia în care fiecare grup organizatoric să aibă o idee proprie asupra produsului într-un limbaj propriu de comunicare. Organizării secvențiale de lansare a unui nou produs i se opun diverse modele ale inginerie integrate. 5.3. Inginerie integrată Teoria «Ingineriei concurente» nu este nouă. Mereu au existat legături între compartimentele de proiectare şi cele de fabricație. În ultima perioadă a apărut însă necesitatea economică de a rezolva ecuația calitate – costuri – termene. “Viaţa” unei piese dintr-un produs în procesul de fabricație este prezentată în figura 5.8. O proiectare judicioasă a produsului poate conduce la o creştere a performanţelor procesului de fabricație. Evoluţia pozitivă a proceselor de automatizare având ca scop creşterea productivității a condus la sisteme tehnologice complexe (roboți industriali, sisteme de fabricație flexibilă) şi cele software (Computer Aided Design / Computer Aided Manufacturing). Creşterea productivității printr-o nouă “filozofie” metodologică a procesului de concepție este o metodă disponibilă şi care se impune. Această ofertă este făcută de ingineria integrată definită ca o metodologie ce permite concepția integrată şi simultană a produselor şi a proceselor de producţie şi de mentenanţă asociate. În acest mod sunt luate în considerare încă de la concepţie toate fazele ciclului de viaţă al produsului: concepție, realizare etc. şi eliminarea sa integrând astfel problemele de calitate, termene, costuri, exigențele utilizatorului etc. (Draghici). Concepţia produsului se realizează printr-o integrare spaţială, concretizată prin activităţi a specialiştilor din mai multe domenii şi printr-o integrare temporală definită prin activităţi desfăşurate în paralel. Obţinerea succesului scontat au făcut să fie necesare informaţii cu privire la evoluţia viitorare a noului produs. Acest obiectiv este de fapt obiectul disciplinei de prognoză tehnologică. 30 Figura 5.8. Proces de producţie, piesă şi timp O tehnologie, şi implicit un produs nou, apare atunci când cunoștințele ştiinţifice şi tehnice o permit şi se dezvoltă numai dacă produsul ei răspunde unei nevoi sociale şi dispare atunci când o nouă tehnologie mai performantă o elimină fie pe ea ca atare, fie produsul pe care îl reprezintă. Evoluţia unei tehnologii urmează întotdeauna aceeaşi traiectorie, descrisă matematic printr-o funcţie de forma: unde: y – performanţă tehnologiei sau a produsului (viteză, capacitate etc.) (5.1) t – timpul p – valoarea maximă a lui y a, b – coeficienți care definesc înclinarea logisticii faţă de axa verticală. Ciclul de viaţă al unui produs, începând de la perceperea necesității acestuia şi până la eliminarea sa, cuprinde o succesiune de faze care se derulează în trei etape esenţiale: creaţia, fabricația / distribuția şi eliminarea produsului (Figura 5.9.) Declinul şi eliminarea produsului sunt reprezentabile prin ecuația logisticii (5.1). Evoluţia după logistică este universală. Deosebiri care apar între produse se referă la panta curbei lansare – creştere şi lungimea perioadei de maturitate. Gradientul performanţelor (viteza de creştere) impune o atenţie deosebită. Noul produs trebuie lansat doar atunci când sunt îndeplinite toate condiţiile tehnologice şi economice. Caracteristicile produselor pentru toate fazele din perioada de viaţă sunt determinate în perioada de început a dezvoltării. Aproximativ 70% din costurile totale şi calitate sunt determinate în faza de construcţie cu toate că numai resurse reduse sunt utilizate aici (în varianta tradițională, mecanică, numai 5%). Din cauza greșelilor din timpul fazelor de început un număr 31 mare de întreprinderi suferă din cauza “greșelilor şi deviațiilor” din producţie. Sume mari sunt cheltuite pentru asigurarea calităţii şi testarea acestor produse. În multe cazuri este mult mai uşor a proiecta produse, pe care variaţiile normale din producţie nu le conduc la erori. Utilizând conceptul de mecatronică, în faze de dezvoltare de început, se pot obține produse de calitate la preţ de cost mai redus. Figura 5.9. Ciclul de viață al unui produs Ingineria integrată permite, chiar dacă nu simultaneitatea desfăşurării activităţilor, cel puţin suprapunerea parțială a acestora (Figura 5.10). În acest mod dispar în primul rând frontierele dintre fazele de creaţie a produsului. Figura 5.10. Demersul simultan de fabricație al unui produs Organizarea în paralel a activităţilor nu rezolvă în mod automat toate problemele. Se impun luarea în considerare a diverselor aspecte legate de: 32  Resursele umane care trebuie să colaboreze fizic şi conceptual la creaţia produsului într-o formă organizatorică multidisciplinară;  Existenţa unei baze de date comune, interactive care să garanteze coerenţa fluxului de informaţii;  Integrarea cunoştinţelor despre produs. Un prim concept rezultat al integrării diverselor aspecte de automatizare a proceselor de producţie este cel de productică. În figura 5.11 se prezintă componentele sistemului integrat CAD / CAM1 (Diatcu, 1998). Figura 5.11. Sistem integrat CAD/CAM În funcţie de principalele modalităţi de abordare ale mecatronicii au fost abordate în capitolul anterior mai multe definiţii ale acesteia. O reprezentare a mecatronicii ca strategie de integrare a domeniilor mecatronicii şi cu obţinerea unei metode optime de proiectare este prezentată în Figura 5.12. Aşa cum arătam, ingineria integrată impune modificări esenţiale atât la nivelul organizării echipelor de proiectare, care devin multidisciplinare, cât şi la nivelul hardware şi software de asistenta a activităţilor de analiză – sinteză, comunicare, sinteză. În noul concept 1 CAD - Proiectarea asistată de calculator (Computer Aided Design) CAM - Fabricația asistată de calculator (Computer Aided Manufacturing) 33 mecatronic, locul prototipului clasic este luat de “modelul simulat” (echivalent cu un „prototip software”). Un alt element important în realizarea ingineriei integrate este cel al Managementului datelor de produs (PDM – Product Data Management) care urmăreşte realizarea unei baze de informaţii consistentă şi organizată pe scară largă privind întregul produs (sistem) luând în considerare toate etapele de evoluție ale acestuia. Fig. 5.12. Integrarea mecatronicǎ Din cele expuse se poate concluziona că ingineria integrată reprezintă o metodă de proiectare şi o strategie de management a dezvoltării sistemelor cu următoarele avantaje:  Reducerea intervalului de timp de la proiectare până la lansarea pe piaţă / în exploatare a produsului / sistemului;  Reducerea costurilor pentru realizarea sistemului;  Reducerea costurilor aferente derulării ciclului de viaţă al produsului / sistemului;  Maximizarea calităţii sistemului / produsului;  Eliminarea modificărilor de proiectare în fazele finale ale realizării produsului;  Asigurarea fiabilității necesare produsului (sistemului). 34 5.4 Conceptul de proiectare Este o practică comună a multor autori de a dezvolta la începutul unei lucrări o serie de definiţii sau concepte. Proiectarea inginerească necesită astfel o definiție. Acest lucru presupune însă prezentarea unor aspecte esenţiale legate de activităţile inginerești. Este dificil de a găsi o definiție generală care să cuprindă toţi parametrii definitorii şi în acelaşi timp să fie valabilă pentru toate profesiile. Inginerul chimist, cel mecanic sau cel din construcţii au concepte diferite referitoare la proiectare în funcţie de câmpul de interes al fiecăruia. Deşi definițiile verbale sunt uzual diferite, este posibil să găsim concepte comune. Prin termenul proiectare se desemnează în totalitate activitatea de proiect. Este un termen extrem de controversat. O serie de autori au definit la diverse momente de timp acest concept. Autor Definiţie Cuvinte cheie Taylor (1959) Procesul de aplicare a principiilor tehnice şi ştiinţifice Principii tehnice, pentru definirea unui dispozitiv, proces sau sistem, în ştiinţifice suficient detaliu pentru realizarea sa fizică Realizare fizicǎ Asimov (1962) Activitate direcționată spre îndeplinirea cerințelor umane. Factor uman Necesitate Decizii de fabricaţie cu perspective incerte şi penalităţi Fabricaţie pentru eroare Incertitudine Feildden (1963) Proiectarea mecanicǎ constǎ în utilizarea principiilor Structurǎ ştiinţifice, informaţiilor tehnice şi a imaginaţiei pentru Maşinǎ definirea structurilor mecanice, a maşinilor şi sistemelor Sistem cu funcţii pre-specificate, cu economie şi eficienţǎ Eficienţǎ maximǎ C. Alexander Stabilirea de proprietăţi pentru componentele fizice din Decizie, fizic (1963 structuri fizice Matchett (1966) Soluţie optimǎ pentru o sumǎ de necesitǎţi reale în Necesitǎţi reale circumstanţe particulare Soluţie optimǎ VDI 2223 (1973) Proiectarea este o activitate predominant creativǎ, creatǎ Creativitate prin cunoaştere şi experienţǎ şi urmǎreşte soluţii optimale Cunoaştere pentru construcţia structuralǎ şi funcţionalǎ ca urmare a Experienţǎ unei documentaţii realizate. Documentaţie Suh (1989) Crearea unei soluţii sintetizate prin formǎ a unor produse, Parametri de procese sau sisteme ca urmare a unor cerinţe funcţionale proiectare a unor parametri de proiectare din domeniul fizic Cerinţe funcţionale Proiectarea nu este completă sau este nereușită dacă nu satisface necesităţile preconizate. Bineînțeles o proiectare perfectă nu se realizează în general în intervalul practic de timp. Proiectantul este obligat însă a găsi o cale de satisfacere a necesităților prin utilizarea informaţiilor disponibile şi a datelor în intervalul de timp permis pentru problema de proiectare practică. O reprezentare sistemică a noţiunii de proiectare este dată în Figura 5.13. 35 Figura 5.13. Reprezentare sistemică a proiectării Se poate concluziona că activitatea de proiectare este definită, în general, ca o strategie creativă pentru realizarea unor sarcini fizice, mentale, morale sau artistice în scopul unei necesităţi  Satisfacerea unor specificații funcţionale date;  Se conformează cu limitările impuse de mediu;  Presupune implicit sau explicit cerinţe de performanţă – timp, spaţiu, putere, cost etc.- şi structură – stil, claritate etc.  Satisfacerea unor restricţii impuse de procesul de proiectare înșusi. Natura proiectării se reflectă şi sub alte forme de exprimare. Tipice sunt expresiile de forma, “proiectarea este”:  artǎ, dar nu o ştiinţǎ;  rezolvare de problemǎ practicǎ;  execuţia unei decizii;  aplicare a ştiinţei  cǎutare euristicǎ;  creativitate şi imaginaţie;  transferǎ şi transformǎ cunoştinţe;  colectare şi procesare de date;  desen şi calcul. Proiectarea inginerească este unica activitate, după literatura de specialitate, unde un lucru făcut de om este creat după imaginație. În rest se consideră concludente trăsăturile ingineriei:  proiectarea inginerească este creativă;  proiectarea inginerească este iterativă;  proiectarea inginerească este metodologică. Proiectarea inginerească este preocupată de dezvoltarea de noi produse. Din acest motiv creativitatea este inevitabilă în orice activitate de proiectare inginerească. Printre factorii 36 importanți cu efect de creativitate se pot preciza: experienţa proiectantului, abilitatea proiectantului, factori economici, preferinţe personale ale proiectantului. Factorii semnificativi cu efect în proiectarea inginerească sunt clasificați în Tabelul 5.4. Tabelul 5.4 Creativitatea inginerească Mediu Tehnologie Condiții de piață / desfacere Facilități de producție Uman Educație Experiență Preferință Tehnologia existentă este probabil cel mai important factor în proiectarea inginerească. Acest lucru este ilustrat sugestiv în Figura 5.14 pentru produsul de inscripționare al unui text. Figura 5.14. Nivelul efectului dezvoltării tehnologice în proiectarea produselor Proiectantul nu este complet “liber” în acţiunile sale de proiectare. Iată câteva dintre restricţiile de care trebuie să ţină cont: 1. Etapa şi nivelul de industrializare a unei societăţi este un factor important. Populaţia unei societăţi cu un grad înalt de industrializare poate să nu fie mulțumită de produse simple. 2. Tradițiile sociale nu se înving uşor. Protecţia, factori religioși, deprinderile zilnice sunt exemple elocvente. 37 3. Complexitatea produsului este determinată de utilizator. Acest aspect trebuie avut în vedere la lansarea proiectului. Utilizatorul – bărbat sau femeie – este un factor hotărâtor. Femeile au forţă redusă, un produs frumos – estetic, mai elegant şi mai selectiv este preferabil. A proiecta pentru copii sau pentru adulţi este de asemenea important de avut în vedere. 4. Durata de viaţă. Toate produsele proiectate trebuie să aibă o durată de viaţă sigură. Proiectantul trebuie să aleagă şi să proiecteze elementele sistemului astfel încât acesta să funcţioneze propriu-zis acest timp. De asemenea proiectantul trebuie să precizeze ce se face cu produsul după acest timp (uzură morală). Proiectantul trebuie să considere toate posibilele evenimente în durata de viaţă a produsului. Condiţiile ambientale au un rol important în acest aspect. 5. Condiţiile economice. Produsul proiectat are ca beneficiar utilizatorul. Cineva trebuie să plătească pentru proiect. De aceea nivelul economic este un important criteriu. Un produs pentru o populaţie cu venit scăzut este diferit faţă de un produs pentru o populaţie cu venit ridicat. 6. Condiţiile geografice şi climatice. Natura iterativă a procesului de proiectare inginerească este prezentată în Figura 5.15. Figura 5.15 Procesul iterativ în proiectare Oricare proces de proiectare inginerească are la bază doi factori. Primul este starea de cunoştinţe tehnice şi tehnologice iar cel de-al doilea este tema de proiect care înglobează datele informatice inițiale despre viitorul produs. După etapa de proiectare inițială are loc o evaluare a produsului în laborator sau chiar la utilizator. Observațiile în urma acestei funcționări sunt utilizate ca şi autocontrol. Pentru varianta realizată sunt aduse modificările de rigoare. 38 5.5 Relaţia proiectare – intuiţie / inspirație 5.5.1. Generalități Pentru majoritatea proiectantelor şi cercetătorilor din proiectare cuvântul “intuiţie” este un cuvânt cheie. Ce este intuiția? Există o legătură dintre aceasta şi proiectare? Iată două întrebări pertinente. Intuiția se defineşte în forme diferite, însemnând o “înregistrare spontană mentală“, “punct de vedere original, meditație sau o viziune mentală, o revelație asupra unui fapt, acţiune etc.” Un aspect mai apropiat de ce înseamnă intuiția putem obține dacă analizăm psihanalitic activitatea mentală a individului în general şi spre actul creativ în particular. Intuiţia este una din cele patru funcţii mentale (gândirea, afectivitatea, senzitivitatea, intuiția) ale omului. Prin acestea se poate defini conștientul ca acea parte a minții umane care poate fi cunoscută de individ şi care ajută la dezvoltarea individului. Individul este caracterizat în acelaşi timp de inconștientul personal ca acea parte a personalității care stochează experienţe personale, conflicte, inclusiv cele care par fără importanţă pe moment. Inconştientul colectiv este parte cea mai importantă a “sufletului” unui individ şi nu este dependent de experienţă. Se considerǎ cǎ individual se moștenește schema de dezvoltare a activităţii mentale, ca o structură preformată (analog schemei corporale). Inconștientul colectiv conţine atât ceea ce este raţional (de ex. inteligenţa, una din funcțiile intelectuale posibile) cât şi ceea ce este iraţional (ceva dincolo de rațiune). În iraţional sunt incluse ca funcţii psihice de prim ordin în activitatea creativă: intuiţia, senzația, întâmplarea. 5.5.2. Proiectare şi creativitate Combinaţia celor douǎ idei se poate formula printr-o formǎ unicǎ: proiectantul trebuie sǎ fie creativ. Metodologiile de proiectare oferǎ metode care suportǎ creativitatea. Creaţia este definită ca şi o activitate prin care se produc bunuri materiale, valori culturale şi spirituale etc. Cuvântul “creativ” înseamnǎ a fi “capabil de a crea”, “ de a fi inventiv”, “de a avea imaginaţie” în acumularea de competenţǎ profesionalǎ şi cunoştinţe. 39 Creativitatea este un potenţial uman nativ şi/sau cultivat fǎrǎ de care creaţia nu se poate produce. Creativitatea nu se poate considera ca un produs fizic care sǎ se compare calitativ sau cantitativ. “Creativitatea este mai importantǎ decât ştiinţa. Ştiinţa este limitatǎ, insǎ creativitatea cuprinde întregul univers” (Einstein). Creativitatea reprezintǎ un potenţial uman nativ şi / sau cultivat, fǎrǎ de care creaţia nu se produce şi nu se valorificǎ. Extrem de frecvent se întâlneşte ideea cǎ invenţiile – inovaţiile sunt privelegiul unor persoane cu capacitǎţi intelectuale ieşite din comun. Este adevǎrat cǎ au existat şi astfel de cazuri referitoare la descoperiri sau creaţii epocale. S-a demonstrat însǎ cǎ orice persoanǎ normalǎ poate deveni creativǎ, poate rezolva în mod specific nou unele probleme. Se considerǎ cǎ orice problemǎ de viaţǎ impune practic actul gândirii creativ. Însuşirea temeinicǎ şi exersarea unor tehnici specifice poate transforma o persoanǎ normalǎ într-una puternic creativǎ. Invenţia este o creaţie ştiinţificǎ sau tehnicǎ, concretǎ şi completǎ care prezintǎ noutate şi progres faţǎ de ceea ce se cunoaşte în prezent. Invenţia înseamnǎ materializarea unor idei, cu ajutorul legilor din naturǎ, care prin punerea în aplicare în viaţa de zi cu zi ar aduce efecte (economice, fiabilitate, calitate etc.) sigure, autentice şi utile. Inovaţia înseamnǎ o realizare tehnicǎ nouǎ la nivelul unei unitǎţi (atelier, societate comercialǎ, întreprindere etc.). Thomas Alva Edison menţiona: “invenţia nu substituie munc

Note de curs AF III 2024-2025 - Proiectarea și Dezvoltarea Produselor și Serviciilor (PDF)

Document Details

Tags

Related

Summary

Full Transcript