Microeconomie - Sinteza Cursului PDF

MICROECONOMIE SINTEZA CURSULUI Titular disciplină, Prof.univ.dr. George Daniel Papari CONSTANŢA  TEMATICA 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ 2. ECONOMIA DE PIAŢÃ: CARACTERIZARE GENERALĂ 3. CONSUMATORUL. UTILITATEA ECONOMICĂ 4. CONSUMATOR...

MICROECONOMIE SINTEZA CURSULUI Titular disciplină, Prof.univ.dr. George Daniel Papari CONSTANŢA  TEMATICA 1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ 2. ECONOMIA DE PIAŢÃ: CARACTERIZARE GENERALĂ 3. CONSUMATORUL. UTILITATEA ECONOMICĂ 4. CONSUMATORUL RAȚIONAL 5. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI 6. PRODUCĂTORUL 7. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 8. COSTUL DE PRODUCŢIE 9. PRAGUL DE RENTABILITATE 10. CEREREA 11. OFERTA 12. INTERACŢIUNEA DINTRE CERERE ŞI OFERTĂ. ECHILIBRUL PIEŢEI 13. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISME DE FORMARE A PREŢURILOR 14. VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIE  CUPRINS Capitolul I ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ....................................................4 I.1. Economia politică - obiectul şi metoda de studiu.......................................................... 4 I.2. Nevoile umane – definire, clasificare şi trăsături............................................................6 I.3. Resursele economice – definire şi clasificare..................................................................7 I.4. Administrarea eficientă a resurselor............................................................................... 8 I.5. Activitatea economică.................................................................................................... 9 Capitolul II ECONOMIA DE PIAŢÃ: CARACTERIZARE GENERALĂ................ 11 II.1. Economia naturală şi economia de schimb...................................................................11 II.2.Tipuri de sisteme economice : sistemul economiei de piaţă, sistemul economiei de comandă…………………………………........................................................................................13 II.3. Banii în economia de piaţă…………………………………………..……….….........15 Capitolul III CONSUMATORUL. UTILITATEA ECONOMICĂ………………...20 III.1 Utilitatea economică..................................................................................................20 III.2 Legea utilitatea marginale descrescânde....................................................................22 III.3 Consumatorul rational................................................................................................23 III.4 Alegerea consumatorului............................................................................................23 III.5 Rata marginală de substituţie.....................................................................................25 III.6 Echilibrul consumatorului..........................................................................................25 III.6.1. Soluţia grafică a echilibrului consumatorului.......................................................26 III.6.2. Dinamica echilibrului consumatorului. Efectul modoficării venitului……….....27 Capitolul IV PRODUCĂTORUL...................................................................................28 IV.1 Producătorul şi factorii de producţie..........................................................................28 IV.2 Combinarea şi substiuirea factorilor de producţie.....................................................34 IV.3 Productivitatea factorilor de producţie.......................................................................36 Capitolul V COSTUL DE PRODUCŢIE........................................................................41 V.1 Conceptul şi tipologia costului de producţie................................................................41 V.2 Mărimea şi tipologia costului......................................................................................44 V.3 Pragul de rentabilitate...................................................................................44 Capitolul VI CEREREA, OFERTA ŞI ELASTICITATEA LOR..............................46 VI.1 Cererea........................................................................................................................46 VI.1.1. Cererea şi factorii ei de influenţă : preţul, veniturile populaţiei...46 VI.1.2. Elasticitatea cererii – definiţie, forme..........................................48 VI.2 Oferta..........................................................................................................................52 VI.2.1. Oferta şi factorii ei de influenţă...................................................52 VI.2.2. Elasticitatea ofertei.......................................................................55 VI.3 Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Echilibrul pieţei………………………………56 Capitolul VII. CONCURENŢA ŞI FORMELE EI.......................................................57 VII.1. Concurenţa: conţinut, forme, funcţii........................................................................57 VII.2. Tipuri de concurenţă………………………………………………………………59 VII.2.1. Concurenţă perfectă…………………………………….…………….…………59 VII.2.2. Concurenţă imperfectă…………………………………………………..……...60 VII.2.2.1. Concurenţa monopolistică………………………………………………….…61  VII.2.2.2. Concurenţa de tip monopol……………………………………………..…62 VII.2.2.3. Concurenţa de tip oligopol…………………………………………...…....63 VII.2.2.4 Concurenţa de tip monopson………………..……………...………..….…64 Capitolul VIII. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISME DE FORMARE A PREŢURILOR…………………………………………………………………………….....64 VIII.1.Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru……………….…....64 VIII.2. Piaţa cu concurenţă imperfect………………………………………………….….71 VIII.2.1Monopolul şi preţul. Echilibrul monopolului……..……………..70 VIII.2.2.Piaţa monopolistică şi preţul……………….……………..……..74 VIII.2.3.Oligopolul şi preţul………………………….…………..……....76 Capitolul IX. VENITURILE FUNDAMENTALE ÎN ECONOMIE.............................79.…………83 IX.4. Renta- mecanismul formării rentei…………………………………..……86 Aplicaţii ………………………….………….……..…………..…………..90 BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................91  ECONOMIE POLITICĂ CAPITOLULI ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ - OBIECTUL ŞI METODA ECONOMIEI POLITICE I.1. Economia politică - obiect de studiu, importanţa cunoştinţelor de economie I.2. Trebuinţe – definire, clasificare şi trăsături I.3. Resursele economice – definire şi clasificare I.4. Administrarea eficientă a resurselor I.5. Activitatea economică Concepte de bază: nevoi umane, interese economice, resurse economice, legea rarităţii resurselor, costul de oportunitate, activitatea economică, ştiinţa economică. I. 1. ECONOMIA POLITICĂ - OBIECT DE STUDIU, IMPORTANŢA CUNOŞTINŢELOR DE ECONOMIE Pentru a se orienta în cadrul activităţilor economice din ce în ce mai complexe, oamenii au simţit nevoia desprinderii unor reguli şi legităţi. Ştiinţa care se ocupă cu studiul acestor legi şi legităţi este ştiinţa economică sau economia politică. Evoluţia gândirii economice : 1. De la originile greco - romane până la Adam Smith, deci până la sfârşitul secolului al XVIII Primele preocupări de a înţelege şi a explica economia reală apar din Antichitate. Aristotel definea economia ca pe un ansamblu de legi după care se conduce activitatea desfăşurată în gospodărie sau în ferme şi ateliere, în vederea producerii bunurilor de care oamenii au nevoie. Acesta este sensul etimologic al termenului de economie, care provine din limba greacă: - „oikos” – care înseamnă casă, gospodărie; - „nomos” – care reprezenta lege, rânduială; - „polis” – cetate, societate. Termenul de economie politică a fost consacrat în anul 1615 de Antoine de Montchrestier prin tratatul său de economie politică scris pentru suveranul de atunci al Franţei Louis al XIII-lea. Adam Smith în “Avuţia Naţiunilor” demonstrează că originea valorii, deci a bogăţiei naţionale, rezidă din munca socială. 2. A doua perioadă, sec XVIII – XIX – perioada este denumită Şcoala clasică engleza ai cărei reprezentanţi sunt: David Ricardo, T. Malthus, J. Mill. David Ricardo explică că nu se poate confunda valoarea cu bogăţia, valoarea fiind privită ca un produs al muncii. Malthus enunţă principiul populaţiei, conform căruia, în absenţa unor frâne sociale, populaţia are tendinţa să crească în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistenţă, în proporţie aritmetică. Economia clasică a constituit punctul de plecare pentru două direcţii opuse privind teoriile economice. Este vorba de o ramură care se dezvoltă începând cu lucrarea „Capitalul” a lui K.Marx şi o a doua ramură care, trecând prin gândirea neoclasică şi keynesiană, ajunge la economia modernă. K. Marx, continuator al lui David Ricardo, a avut contribuţii importante în teoria valorii, a profitului, a rentei şi a producţiei.  3. A treia perioadă - 1870 şi marea recesiune economică mondială din anii 1930. Gândirea neoclasică- susţinută de şcoala marginalistă - a mers pe ideea liberalismului economiei. Conceptul esenţial al teoriei neoclasice este cel de raritate a resurselor şi de alegeri raţionale efectuate de indivizi în scopul obţinerii maximului de satisfacţie. 4. A patra perioadă în evolutia ştiinţei se încadrează între anii 1920 şi anii 1970. Această perioadă a fost marcată pregnant de J.M. Keznes şi opera sa fundamentală „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. El este fondatorul curentului de gândire dirijist, de susţinere a intervenţiei statului în economie. 5. A cincea perioadă a început în 1980. Se caracterizează prin trecerea la analiza economiei de la nivel micro, la cel macro şi mondoeconomic. Economia, ca ştiinţă, îndeplineşte trei funcţii : 1. explică fenomene economice - exemplu: formarea preţurilor 2. prognozeaza producerea unor fapte şi fenomene economice - exemplu: creşterea consumului atunci cănd cresc veniturile 3. propune căi de influenţare a modului în care se desfăşoară faptele şi fenomenele economice – exemplu: căi de reducere a costului Economia politică nu este decât o componentă din sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele: a. ştiinţa economică fundamentală (economia politică, management, marketing, statistică) a. ştiinţele economice teoretico-aplicative (contabilitate, finanţe) b. ştiinţele economice de frontieră(econometria, informatică economică,matematică economică, sociologia economică, psihologie economică, etc.). Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se de la o perioadă istorică la alta. În prezent, se impun discipline economice noi, cum ar fi: economia mediului înconjurător, economia urbană, economia investiţiilor în străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale, etc. Ca ştiinţă economică fundamentală, economia politică oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor economice în ansamblul lor. Ca orice ştiinţă, economia politică are obiect de cercetare propriu, limbaj specific, metode şi instrumente de cercetare proprii. Economia poate fi privită ca microeconomie şi macroeconomie. Microeconomia studiază comportamentele individuale ale subiecţilor economici (gospodării, firme de afaceri, agenţi economici individuali etc.), relaţiile acestora cu piaţa, relaţiile dintre ei, în procesul producerii, schimbului, distribuţiei şi consumului bunurilor şi serviciilor. Macroeconomia cercetează economia naţională în ansamblul ei ca şi efectele globale care rezultă (şomaj, inflaţie, etc.).Variabilele macroeconomice sunt cele referitoare la produs naţional, masă monetară, rata şomajului ş.a. Abordarea micro- şi macroeconomică este una de abstracţie ştiinţifică şi vizează numai nivelurile de analiză. Nu poate exista o separare între cele două abordări, cu alte cuvinte micro- şi macroeconomia sunt inseparabile.  I.2. NEVOILE UMANE (TREBUINŢE) Teoria economică porneşte de la faptul că oamenii au o triplă dimensiune: biologică, socială şi raţională. Existenţa omului şi dezvoltarea sa au presupus satisfacerea nevoilor sale. Din punct de vedere economic, nevoile (sau trebuinţele) reprezintă acele relaţii cu mediul ambiant prin care omul se desăvârşeşte ca fiinţă bio-psiho-socială. Nevoile umane apar, mai întâi, sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau ca fiindu-le necesar pentru existenţă, pentru formarea şi dezvoltarea lor. Nevoile reprezintă baza dezvoltării societăţii umane şi motivaţia oricărei activităţi întreprinse de om. Nevoile au caracter dinamic, ele devenind tot mai complexe odată cu cunoaşterea mediului înconjurător şi perfecţionarea mediului social. În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor. Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe, ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri şi servicii şi asigură existenţa şi dezvoltarea purtătorilor acestor nevoi – indivizi, grupuri sociale, naţiuni, societatea în ansamblul ei. Din momentul în care nevoile sunt conştientizate de către indivizi, ele devin interese economice, care nu reprezintă altceva decât o formă de realizare conştientă a nevoilor şi de satisfacere a lor prin activităţi adecvate. Clasificarea trebuinţelor După natura lor, corespunzător dimensiunii fiinţei umane (omul este fiinţă biologică, socială şi raţională): a. nevoi fiziologice – sunt resimţite de oameni indiferent de mediu social şi zona geografică a lumii a. nevoi sociale sau de grup – sunt cele resimţite de oameni ca membri ai diferitelor socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor conjugată b. nevoi raţionale sau spiritual psihologice Trăsăturile nevoilor umane Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege economică. 1) Nevoile umane sunt nelimitate ca număr; 2) Nevoile umane sunt limitate în capacitate, satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu; 3) Nevoile umane sunt concurente, unele nevoi se extind în detrimentul altora, deoarece se înlocuiesc între ele; 4) Nevoile umane sunt complementare, evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice; 5) Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere.  Nevoile mai prezintă următoarele caracteristici: a) au un caracter dinamic, în sensul că, de la o perioadă la alta, au loc modificări în structura şi nivelul calitativ al cerinţelor de consum, b) sunt reproductibile sau regenerabile, în sensul că satisfacerea unei nevoi sau a alteia durează numai un anumit timp, după care se manifestă din nou. În raport cu nevoile pe care le satisfac, bunurile pot fi : bunuri de strictă necesitate (prioritare) / bunuri normale din acest punct de vedere / bunuri de lux. I.3. RESURSELE ECONOMICE – DEFINIRE ŞI CLASIFICARE Satisfacerea nevoilor necesită utilizarea unor resurse. Resursele reprezintă acele elemente care sunt folosite sau care ar putea fi folosite pentru satisfacerea directă a nevoilor sau pentru a obţine alte bunuri necesare. Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice, în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. În esenţă, resursele sunt bunuri utile. Resursele constau din totalitatea bunurilor oferite de natură sau produse de om şi utilizate de acesta în activităţile sale în scopul satisfacerii nevoilor. Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii. Resursele constituie suportul producţiei şi consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează activitatea economică. În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc. Clasificarea resurselor Resursele se grupează în trei categorii: 1. Resurse naturale – terenuri agricole, păduri, apa, zăcăminte 2. Resurse umane – populaţia aptă de muncă 3. Bunuri de capital (capital) sau bunuri de producţie – maşini, utilaje, energie, etc.Bunurile de consum sunt destinate realizării bunurilor şi serviciilor destinate consumului. Resursele naturale pot fi împărţite în: 1. resurse regenerabile 2. resurse neregenerabile - se consideră neregenerabilă o resursă care există în cantităţi limitate şi care nu se regenerează suficient de rapid pentru a fi relevantă din punct de vedere economic (ex: combustibilii fosili şi resursele minerale) Resursele pot fi: 1. resurse primare - resurse naturale şi resurse umane 2. resurse derivate – utilaje, tehnologiile de fabricatie, infrastructurile materiale I.4. ADMINISTRAREA EFICIENTĂ A RESURSELOR Resursele sunt limitate. Satisfacerea unor nevoi nelimitate folosind resurse limitate impune administrarea eficientă a resurselor. Economia este ştiinţa administrării eficiente a resurselor.  Obiectivul economiei este obţinerea unei cantităţi maxime de bunuri şi servicii cu ajutorul resurselor disponibile. Pentru realizarea acestui obiectiv trebuie îndeplinite condiţiile: 1. Asigurarea utilizării depline a resurselor 2. Producerea bunurilor şi serviciilor cerute de consumatori 3. Minimizarea costurilor de productie a bunurilor şi serviciilor În conditiile unor mijloace disponibile limitate, cu întrebuinţări alternative şi nevoi nelimitate, apare necesitatea alegerii celor mai avantajoase activitaţi sau procurare a bunurilor. Costul de oportunitate constă în valoarea bunurilor alternative sacrificate, pentru a alege un anumit bun spre a fi produs sau consumat. CO = ΔX = valoarea bunurilor la care se renunţă ΔY = valoarea bunurilor alese I.5. ACTIVITATEA ECONOMICĂ Activitatea economică este o activitate specific umană ce are în centrul atenţiei preocuparea pentru satisfacerea nevoilor nelimitate folosind resursele rare şi maximizând rezultatele obţinute. Altfel spus orice activitate economică trebuie să fie eficienţă din punct de vedere economic. Activitatea economică este specifică agenţilor economici şi cuprinde actele, faptele şi deciziile acestora privind atragerea şi utilizarea resurselor economice rare în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente fundamentale: a) producţia, în cadrul căreia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri/servicii, b) circulaţia (schimbul) se referă la transportul, depozitarea, conservarea şi schimbul de produse/ servicii, pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi, c) distribuţia - repartiţia bunurilor/serviciilor pe destinaţiile lor (consum sau producţie), d) consumul - folosirea bunurilor/serviciilor pentru satisfacerea nevoilor. Producţia cuprinde activităţile care conduc la obţinerea de bunuri economice destinate satisfacerii directe sau indirecte a nevoilor umane. În funcţie de forma bunurilor produse, acestea se împart în: bunuri materiale, care sunt tangibile, cum sunt alimentele sau îmbrăcămintea; serviciile care sunt bunuri intangibile, cum sunt transportul sau educaţia. Ambele sunt numite bunuri economice, sau simplu produse, spre deosebire de bunurile libere care sunt daruri ale naturii. Toţi care produc bunuri materiale sau prestează servicii se numesc producători. Consumul reprezintă actul final al activităţii economice şi constă în folosirea efectivă a bunurilor materiale şi serviciilor, act în urma căruia se verifică utilitatea bunurilor produse în raport cu nevoile umane. Orice participant la viaţa economică ce utilizează bunuri pentru a-şi satisface nevoile se numeste consumator.  Economiile moderne sunt bazate pe diviziunea muncii şi pe o largă specializare a activităţilor economice. De aceea este necesar schimbul de bunuri care cuprinde activităţile prin intermediul cărora produsele sunt orientate şi ajung la consumatori; el are loc în principal prin pieţe şi este facilitat de folosirea banilor. Întrucât fiecare produs este vândut şi cumpărat pe propria sa piaţă, economia este formată din mii şi mii de astfel de pieţe interrelaţionate. După cum se va vedea pe parcursul disciplinei noastre, mare parte din teoria economică este dedicată studiului pieţelor pentru a înţelege cum acestea funcţionează şi coordonează milioanele de decizii şi acţiuni ale participanţilor la viaţa economică. De la început este însă util să facem distincţia între două categorii mari de pieţe, şi anume: pieţele bunurilor produse şi pieţele factorilor de producţie. Studierea modului de funcţionare a celei de-a doua categorii de pieţe ne va permite să înţelegem cum dobândesc producătorii resursele (serviciile factorilor de producţie) de care au nevoie, dar şi cum se formează veniturile în economie de care depinde distribuirea bunurilor produse. Resursele constituie suportul producţiei şi consumului, deoarece, prin cantitatea, structura şi nivelul lor calitativ, condiţionează activitatea economică. În sens mai larg, resursele includ în sfera lor de cuprindere şi potenţialul financiar şi informaţional existent, care mijloceşte desfăşurarea activităţii, fluxurile economice ce au loc. Multiplicarea şi diversificarea nevoilor, a condus la creşterea complexităţii activităţii economice şi a generat autonomizarea acestora, adică s-au delimitat principalele activităţi economice de producţie, repartiţie, schimb şi consum prin a căror agregare şi acţiune emergentă a apărut economia naţională. Această delimitare s-a realizat prin intermediul diviziunii muncii care este definită în literatura de specialitate ca fiind procesul de desprindere şi diferenţiere a diferitelor activităţi economice specializate autonome. Diviziunea muncii s-a desfăşurat şi se desfăşoară şi în prezent în două direcţii principale: pe orizontală - apariţia de noi ramuri şi noi profesiuni, pe verticală - specializarea pe faze ale procesului de fabricaţie în cadrul unei ramuri sau profesiuni. Activitatea economică trebuie să rezolve problema sa esenţială: cât să producă, ce să producă, cum să producă şi pentru cine să producă.  ECONOMIE POLITICĂ CAPITOLUL II ECONOMIA DE PIAŢÃ: CARACTERIZARE GENERALĂ II. 1 Economia naturală şi economia de schimb II. 2 Tipuri de sisteme economice : sistemul economiei de piaţă, sistemul economiei de comandă II. 3 Proprietatea în economia de piaţă II. 4 Agenţii economici, fluxurile economice şi circuitul economic II. 5 Banii în economia de piaţă Concepte de bază: economie naturală, schimbul, economie de piaţă, economie de comandă, proprietatea, fluxuri economice, circuit economic, banii. II.1 ECONOMIA NATURALĂ ŞI ECONOMIA DE SCHIMB Viaţa economică s-a desfăşurat de-a lungul timpului în variate forme, în funcţie de civilizaţiile cunoscute de omenire, de condiţiile materiale în care au apărut şi s-au dezvoltat aceste civilizaţii. Activitatea economică a avut însă acelaşi scop – satisfacerea trebuinţelor umane prin bunurile economice create de producători pentru autoconsum sau pentru a fi înstrăinate, vândute. O lungă perioadă de timp din istoria umanitătii, nevoile de consum ale oamenilor au fost asigurate în principal pe bază de autoconsum, prin bunuri din activitatea proprie. Autoconsumul reprezintă utilizarea bunurilor de producătorul lor. El poate fi autoconsum final, care satisface direct nevoile de consum ale producătorilor şi autoconsum intermediar, destinat producerii altor bunuri. Economia naturală, închisă era, în aceste condiţii, forma principală de desfăşurare a vieţii economice; ea reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute prin bunuri obţinute din activitatea proprie, fără a apela la schimb. De-a lungul timpului economia naturală a înregistrat o tendinţă continuă de restrîngere, în prezent elementele sale întâlnindu-se doar în gospodăriile agrare tradiţionale, în general în ţările mai puţin dezvoltate economic. Restrîngerea economiei naturale a fost însoţită de afirmarea economiei de schimb. Economia naturală a predominat, în condiţiile istorice ale unui nivel de civilizaţie redus, până în perioada revoluţiei industriale, când s-a accentuat diviziunea muncii şi specializarea agenţilor economici. Economia de schimb (denumită şi economie de mărfuri) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a economiei în care bunurile economice sunt produse pentru a fi destinate schimbului prin vânzare-cumpărare.  Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatului propriei activităţi sau bunuri deţinute, primind în compensaţie alte bunuri necesare sau monedă. Rezultă că, în condiţiile economiei de schimb, agenţii producători se specializează în producerea anumitor bunuri în vederea înstrăinării lor, obţinând în schimb alte bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a economiei în lumea contemporană. Ea se caracterizează prin urmatoarele trăsături generale : a. diviziunea socială a muncii a. autonomia, independenţa agenţilor economici producători b. activitatea economică gravitează în jurul pieţei c. legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale d. bunurile produse îmbracă forma de marfă e. schimbul se desfaşoară prin intermediul banilor, respectiv monetizarea economiei. a). Diviziunea socială a muncii determină specializarea agenţilor economici în anumite activităţi specifice din care rezultă bunuri specifice, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor de consum, fiecare agent economic apelează la schimb, înstrăinează o parte a bunurilor pe care le produce pentru a procura alte bunuri necesare existenţei sau activităţii pe care o desfaşoară. Diviziunea socială a muncii constituie un factor determinant al progresului şi creşterii eficienţei economice, creând o puternică reţea de dependenţe şi interdependenţe între agenţii economici care ar trebui să-şi coordoneze acţiunile pentru a-şi desfăşura eficient activitatea economică. b). Autonomia, independenţa producătorilor este cea de-a doua premiză a apariţiei şi existenţei economiei de schimb. Ea presupune că agenţii economici dispun de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă la bază criterii economice. Autonomia este fundamentată pe interesul izvorât din proprietate. Cea mai largă autonomie se realizează în condiţiile proprietăţii private, prin exercitarea deplină de către agenţii economici a tuturor atributelor proprietăţii. Aceştia îşi manifestă libertatea de a poseda bunuri, de a le utiliza cum cred de cuviinţă în interesul lor, de a le înstrăina prin vânzare, de a beneficia de rezultatele ce se obţin prin folosinţa bunurilor deţinute. c). Activitatea economică gravitează în jurul pieţei O componentă intrinsecă şi o trăsătură fundamentală a economiei de schimb este piaţa, desemnând ansamblul relaţiilor de vânzare-cumparare de mărfuri dintre agenţii economici, fiecare având interese proprii şi reprezentând centre de decizie şi acţiune economică. Pe măsura extinderii economiei de schimb, a generalizării acesteia, piaţa devine sursa principală de informaţii pentru deciziile agenţilor economici, instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică. Piaţa furnizează informaţii agenţilor economici, sugerează cât şi ce să producă, pune în contact pe purtătorii cererii şi ofertei, schimbul dintre aceştia fiind modalitatea de finalizare a intereselor agenţilor economici. d).Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă, formându-se astfel fluxurile economice de bunuri economice şi fluxurile financiare. Tranzacţiile pot fi unilaterale în cazul donaţiilor, plata impozitelor şi taxelor, subvenţiilor, etc. Tranzacţiile bilaterale sunt generate de interesul economic al cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea şi al vânzătorului de a-şi maximiza profitul. e). Bunurile produse îmbracă forma de marfă Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau consumului în vederea satisfacerii nevoilor şi este destinat vânzării-cumpărării prin relaţiile bilaterale de piaţă. În economia de schimb bunurile economice îmbracă preponderent forma bunurilor economice comerciale – integral marfare, dar mai distingem bunurile parţial marfare (preţul acestor bunuri se formează în anumite condiţii impuse, de exemplu sub incidenţa unor măsuri de protecţie socială) şi bunurile noncomerciale (nonmarfare, de exemplu acele bunuri care ajung la consumator gratuit, costurile lor sunt suportate de colectivitatea socială). f). Monetizarea economiei Schimbul de bunuri între agenţii economici poate avea loc direct – un bun contra altui bun (trocul) – sau prin intermediul banilor, monedei. În prezent partea covârşitoare a schimburilor dintre agenţii economici se realizează prin mijlocirea banilor, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o economie monetară. Ansamblul tranzacţiilor între agenţii economici, structura şi modul de funcţionare a economiei, sunt într-o formă sau alta, influenţate de către bani, sunt funcţie de monedă. II.2 TIPURI DE SISTEME ECONOMICE : SISTEMUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ, SISTEMUL ECONOMIEI DE COMANDĂ Economia de piaţă corespunde unei trepte superioare de dezvoltare a economiei de schimb, generalizării acesteia. Intuind această tendinţă de generalizare a economiei de schimb ca formă universală de organizare şi desfăşurare a activităţii economice, teoria economică s-a preocupat încă din perioada economiei politice clasice, să fundamenteze acele modele de organizare şi funcţionare apte să ofere rezolvări problemei economice generale determinate de legea rarităţii resurselor, a bunurilor în general. Pe această bază au fost elaborate (conceptualizate) sistemele economice, ca tipuri de organizare şi reglare a activităţii economice. În esenţă, este vorba de modul în care mecanismele de fundamentare şi adoptare a deciziilor asigură coerenţa soluţiilor cu privire la: ce să se producă?; cât să se producă?; cum să se producă? (cu ce resurse şi cu ce combinaţii de factori de producţie); pentru cine să se producă? (cum să se asigure accesul persoanelor la bunurile produse?). Modalităţile concrete prin care se dau răspunsuri la aceste întrebări ce decurg din problema economică generală, sunt generalizate sub forma a două modele teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: - sistemul economiei de piaţă; - sistemul economiei de comandă (economie centralizată sau planificată centralizat). Fundamentarea teoretică a sistemului economiei de piaţă îşi are originea în filosofia liberalismului economic şi a iniţiativei private, sintetizată în principiul ”mâinii invizibile”, elaborat de A. Smith, respectiv principiul ”laissez faire”, potrivit căruia forţele naturale ale pietei sunt singurele care stabilesc priorităţile şi modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii problemei generale a economiei, fără nici un fel de intervenţie din partea statului sau a altor factori exogeni pieţei. Adam Smith a pus astfel bazele modelului teoretic al economiei de piaţă. De atunci el a fost dezvoltat şi chiar corectat de marii economişti şi şcolile economice pe care le-au reprezentat. Modelul teoretic al economiei de comandă a fost iniţial fundamentat ca o reacţie la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a economiei de piaţă şi, deci, ca o alternativă a acesteia. În cadrul unui astfel de sistem, principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic de comandă, ca expresie a unei organizări economice şi politice de tip centralizat. Deoarece sinteza deciziilor luate centralizat o reprezintă planul unic, centralizat, termenii economie de comandă şi economie planificată central sunt, de obicei, utilizate ca sinonime.  Ca sistem real, economia de comandă a cunoscut o relativă extindere în secolul trecut, când aproape o treime din populaţia lumii trăia în ţări cu economie planificată centralizat. Astfel, ţările din fostă URSS, precum şi cele din Europa de Est (aflate în prezent în tranziţie la economia de piaţă) au fost economii de comandă, o mare parte din secolul trecut. Eşecul economiilor de comandă sugerează că, pe termen lung, mecanismele pieţei concurenţiale oferă, în mod cert, un sistem mai eficient şi mai flexibil de coordonare a deciziilor faţă de planificarea centralizată a statului. Cele două tipuri de sisteme economice trebuie interpretate în manieră generalizatoare, ca modele teoretice. În viaţa reală se constată că niciunul nu funcţionează în forma pură. Realitatea economică este întotdeauna mai bogată şi mai complexă decât generalizarea teoretică. În economia de schimb contemporană, se constată că se întrepătrund, în diferite proporţii, elemente şi mecanisme specifice sistemului de piaţă liberă cu cele de intervenţie a statului în economie. Din acest punct de vedere, unii analişti apreciază că economia de schimb contemporană, aşa cum funcţionează în fiecare ţară, se prezintă, cel mai adesea, ca un sistem de economie mixtă, care îmbină în proporţii diferite trăsăturile celor două sisteme. Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă : a. proprietatea privată - reprezintă dreptul de posesiune, de dispoyitie si de folosinţă asupra resurselor de productie a. libertate economică – este dată de dreptul la libera iniţiativă şi dreptul de a alege, de a adopta decizia optimă pentru propriile interese b. motivarea participanţilor la viaţa economică – fiecare participant are o motivaţie proprie, scopul, în esenţă fiind acelaşi : să obţină maximum de avantje posibile c. concurenţă – impune participanşilor la activitatea economică limite în promovarea propriilor interese d. preţuri libere – preţurile se formează în mod liber pe piaţă în funcţie de cerere şi ofertă e. intervenţie limitată a statului în economie – statul creeayă cadrul legal în care se exercită iniţiativel, garantează dreptul la proprietate privată şi la libertate economică, corectează efectele negative ale economiei de piaţă, intervine pentru a asigura stabilitatea şi creşterea aconomică II. 3 BANII ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ Economia de piaţă implică folosirea generalizată a banilor, ei însoţind şi influenţând orice acţiune economică. Banii au apărut cu mult timp în urmă, iar în decursul evoluţiei lor au suferit profunde transformări până a ajunge la formele contemporane. În legătură cu problema genezei şi evoluţiei lor, autorii sunt de acord că în abordarea ei nu se poate face abstracţie de forma trocului, care a constituit punctul de plecare şi prima formă a schimbului de mărfuri. Trocul sau trampa reprezintă schimbul direct de produse – fară să intervină un alt mijlocitor – şi a fost caracteristic perioadei de început a economiei de schimb. Funcţionarea lui a implicat o serie de incoveniente care au frânat dezvoltarea diviziunii muncii şi a schimbului. El nu permitea să se ajungă la o expresie unică a raportului de schimb, la un etalon general al mărfurilor. Un astfel de etalon, în acest stadiu al evoluţiei, nu putea fi decât o marfă. ”Dacă ar fi sa reconstituim istoria după ipoteze logice – arată P. Samuelson – noi am presupune în mod firesc că era trocului a trebuit să o succeadă era banilor-marfă”.  Corespunzătoare naturii banilor ce au mijlocit raporturile de schimb, aceştia au cunoscut în evoluţia lor mai multe etape şi au îmbrăcat mai multe forme. Prima etapa o reprezintă cea a banilor-marfă, care s-a caracterizat prin mijlocirea raporturilor de schimb de către anumite bunuri, mărfuri cu valoare intrisecă. Iniţial rolul banilor a fost îndeplinit de diverse bunuri (animale, piei, blănuri, metale etc.), pentru ca ulterior, pe masura dezvoltării schimbului, să revină în exclusivitate metalelor preţioase, îndeosebi a aurului. Prin urmare, aurul care a început să îndeplinească rolul banilor este la originea sa o marfă, banii-aur având toate calităţile necesare pentru a fi universal acceptaţi şi conservaţi. Pentru a înlesni schimbul s-a recurs la baterea monedelor, respectiv la folosirea unor bucăţi tipizate din metale preţioase de o anumită greutate, formă şi marcate cu însemne distinctive pentru a fi recunoscute. După unele informaţii, primele monede au fost emise în sec. al-VI-lea î. Ch. şi, practic până în secolul al XVII-lea d. Ch., banii au existat în principal sub formă de monezi de aur şi argint, diferite în timp şi spaţiu ca denumire, greutate sau conţinut de metal preţios. În cadrul schimbului, banii se află în mâinile agenţilor economici şi, ca urmare, nu este obligatoriu ca ei să aibă valoare proprie, intrisecă. A apărut în acest fel posibilitatea ca banii-marfă să fie înlocuiţi în circulaţie cu bani fară valoare intrisecă, cu semne băneşti confecţionate dintr-un material comun. S-a trecut astfel, la etapa banilor de hârtie. Banii de hârtie sunt semne băneşti care, la început înlocuiau, în procesul circulaţiei, banii cu valoare proprie. Practic, începând cu sec. al XVIII-lea, monedelor metalice aflate în circulaţie li s-au adaugat bancnotele emise de către bănci. Ele primeau în schimb înscrisuri – bancnote – care certificau existenţa aurului în tezaurul băncii. Acest drept a fost rezervat, cu timpul, unei singure bănci, transformată în Bancă Centrală sau Bancă de Emisiune. Dacă iniţial suma bancnotelor nu putea să depăşească echivalentul în metal preţios, odată cu dezvoltarea comerţului şi pe masură ce stocul de aur a devenit insuficient, Banca Centrală a început să emită bancnote (bilete sau monedă fiduciară). Biletele de bancă aveau un curs legal şi erau acceptate în raporturile de schimb la acelaşi titlu ca şi metalul pretios, circulau în calitate de bani de credit şi aveau o dublă garantie: stocul de aur şi efectele comerciale (cambiile) aflate în portofoliul bancii centrale. Garanţia biletelor de bancă prin efecte comerciale are rolul de a asigura o legatură nemijlocită între emisiunea lor şi necesităţile de monedă în circulatie; întrucât biletele de bancă se emit cu ocazia creditării circulaţiei mărfurilor, (certificate de cambii scontate), la scadenţa creditului, ele se reîntorc în Banca de Emisiune sub forma achitării creditului (cambiei). În prezent, biletele de bancă şi-au pierdut stabilitatea iniţială, întrucât nu mai sunt de mult convertite în aur. Ele se emit nu numai pentru creditarea circulaţiei mărfurilor, ci şi pentru operaţiuni financiare ale statului etc. De aceea, semnele băneşti pot fi denumite bilete de bancă numai parţial (în măsura în care se emit pentru circulaţia mărfurilor), în cea mai mare parte ele transformându-se în bani de hârtie propriu-zişi sau hârtie-monedă. Aceştia au curs forţat, sunt neconvertibili în aur şi se emit, de regulă, pentru finanţarea cheltuielilor statului, inclusiv a deficitelor bugetare. Acesta este, pe scurt, procesul evoluţiei istorice a banilor până în momentul în care ei s-au rupt definitiv de baza lor de aur. Teoriile monetariste contemporane nu se mai referă, aşadar, la aur sau la marfă-bani, ci la formele actuale ale banilor în economia de piaţă: bani de hârtie, monedă divizionară, bani de credit sau bani de cont (scriptici), precum şi alte instrumente monetare (structura masei monetare este analizată pe larg la tema “Piaţa monetară”). Banii se prezintă deci, într-o mare diversitate de forme ca stare de existenţă în economia contemporană. Ei nu simbolizează valoarea materialului din care sunt confectionaţi şi nici a aurului. Valoarea banilor e dată de puterea lor de cumpărare, respectiv cantitatea de bunuri ce pot fi cumpărate cu o unitate monetară la un moment dat. Semnele băneşti oferă, deci, o garanţie provizorie asupra puterii de cumpărare, deţinerea lor întemeindu-se pe încrederea că oricând această garanţie se poate valorifica.  Prin formele actuale de existenţă, banii joacă un rol esenţial în orice economie de piaţă, fluxurile monetare reprezentând, aşa cum se subliniază adesea, sângele care irigă sistemul economic. Rolul banilor în viaţa economică rezultă din analiza funcţiilor pe care aceştia le indeplinesc. Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă Rolul lor în cadrul economiei de piaţă este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite de aceştia: a. funcţia de măsură a valorii - prin ea banii servesc la măsurarea cheltuielilor de producţie, măsurarea rezultatelor, realizarea de calcule economice de stabilire a costurilor, etc.; ei exprimă valoarea mărfurilor prin intermediul etalonului preţurilor; a. funcţia de mijloc de circulaţie – banii servesc procesului de circulaţie a mărfurilor, mijlocind trecerea de la producător la consumator, prin procesul de vânzare/cumpărare; b. funcţia de mijloc de plată - banii sunt utilizaţi la achitarea mărfurilor cumpărate, la plata salariilor, dobânzilor, chiriilor, în concluzie la stingerea datoriilor faţă de terţi; c. funcţia de rezervă a valorii(tezaurizare) şi mijloc de economisire; d. funcţia de mijloc de plată în cadrul relaţiilor economice internaţională - ca bani universali. Moneda Scurt istoric al apariţiei monedei: prima etapă, din secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al XVII-lea în care s-au emis şi au dominat monedele metalice; a doua etapă, secolele XVIII – XIX, moneda de hârtie capătă o tot mai mare răspândire, devenind ulterior neconvertibilă în aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapă – în prezent, când se introduc mijloace electronice de plată. Numerarul, monedele şi bancnotele, precum şi cecurile şi alte înscrisuri continuă să circule, dar un număr tot mai mare de operaţii se efectuează prin „bani electronici”. Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţă. Nici un flux economic nu se poate desfăşura fără participarea directă sau indirectă a monedei. Moneda îmbracă următoarele forme de existenţă: forma monedei efective (numerarul) - reprezintă activul cel mai lichid, putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare; este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). forma monedei de cont (moneda scripturală) - disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Atributele monedei sunt: 1. acceptabilitate - pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb, ea trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată; 2. convertibilitate – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă; 3. divizibilitate – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de tranzacţie; 4. uniformitate – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie să posede aceleaşi calităţi şi funcţii; 5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;  6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de timp cât mai mare. ECONOMIE POLITICĂ CAPITOLUL III CONSUMATORUL. UTILITATEA ECONOMICĂ III.1 Utilitatea economică III.2 Legea utilitatea marginale descrescânde III.3 Consumatorul rational III.4 Preferinţele si alegerea consumatorului. Curba de indiferenţă în consum III.5 Rata marginală de substituţie III.6 Echilibrul consumatorului Concepte de bază: principiul maximizării utilităţii, utilitate individuală, utilitate marginală, utilitate totală, rata marginală de substituţie. III.1 UTILITATEA ECONOMICĂ Raţiunea activităţii economice este fatisfacerea nevoilor. Aceasta se realizează prin consum, al cărui agent principal este consumatorul. Consumatorul este persoana care utilizează bunuri şi servicii în scopul satisfacerii trebuinţelor sale. Prin natura lor, o parte din nevoi se satisfac pe seama bunurilor libere, abundente, iar cealaltă parte, pe seama bunurilor economice, rare, rezultate din activitatea economică. Pentru că bunurile economice sunt insuficiente în raport cu nevoile, şi asigurarea lor induce costuri, consumatorul îşi centrează atenţia asupra bunurilor economice faţă de care adoptă un anumit comportament. Prin natura lor, o parte din nevoi se satisfac pe seama bunurilor libere, abundente, iar cealaltă parte, pe seama bunurilor economice, rare, rezultate din activitatea economică. Pentru că bunurile economice sunt insuficiente în raport cu nevoile, şi asigurarea lor induce costuri, consumatorul îşi centrează atenţia asupra bunurilor economice faţă de care adoptă un anumit comportament.  Comportamentul consumatorului reprezintă ansamblul reacţiilor – atitudini, acţiuni, măsuri, iniţiative – pe care acesta le are în legătură cu satisfacerea nevoilor prin utilizarea bunurilor economice existente. Orice individ consumator se confruntă cu problema alegerii. Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei, utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor, respectiv prin sacrificarea venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă. Consumatorul se defineşte prin : trebuinţele şi preferinţele sale veniturile de care dispune În procesul liberei alegeri, consumatorul va lua următoarele decizii interdependente: 1. Ce să procure? (să aleagă bunurile preferabile, cu cea mai mare utilitate); 2. Cât să procure? (reieşind din preţurile existente pe piaţă); 3. E posibil să procure bunurile? (pornind de la venitul disponibil şi preţurile existente pe piaţă). Punctul de pornire în acest raţionament îl constituie utilitatea bunurilor economice. În evaluarea utilităţii, istoric, s-au constituit două abordări: 1. Abordarea cardinală (clasică) a utilităţii (sec.XIX). Conform abordării cardinaliste, utilitatea poate fi măsurată printr-un număr de unităţi abstracte (utili). Ex : 1 kg struguri...............8 utili 1 kg de carne.............24 utili => utilitatea 1 kg de carne este de 3 ori mai mare decât cea a 1 kg struguri 2. Abordarea ordinală (sfârş. sec.XIX – încep. sec.XX). În dezvoltarea acestei concepţii, un rol deosebit le revine savanţilor J. Hicks şi R. Allen, influenţaţi, la rândul lor, de lucrările lui V. Pareto, F. Edgeworth şi E. Slutsky, care sunt cunoscuţi drept ordinalişti. Pentru abordarea ordinală, este caracteristică ordonarea diferitelor bunuri, într-o anumită ordine, în raport de preferinţele consumatorului.(primul, al doilea, al treilea etc.). I. 1 kg de carne II. 1 kg struguri Aprecierea utilităţii economice are caracter individual şi subiectiv. Aceeaşi persoană apreciază că diferite unitaţi consumate din acelaşi bun au utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când îi sunt disponibile. Alfred Marshal apreciază că : “ mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu, utilitatea primei unităţi dintr-un bun economic este cea mai ridicată şi se reduce succesiv cu fiecare nouă unitate de bun consumat care se confruntă cu o nevoie în descreştere.” Utilitatea economică, individuală, totală şi marginală A. Utilitatea economică D.p.d.v. economic , utilitatea este satisfacţia resimţită de o persoană în urma consumării unui anumit bun sau serviciu. B. Utilitatea individuală Utilitatea individuală (u ) reprezintă satisfacţia înregistrată de consumul unei unităţi i i dintr-un bun-reper X (considerăm că bunul X este omogen şi poate fi împărţit în x doze / unităţi egale şi identice).  C. Utilitatea totală - (U ) reprezintă satisfacţia totală resimţită de consumator în urma T consumării unui număr oarecare de bucăţi dintr-un bun. : U = T D. Utilitatea marginală - (Umg) reprezintă satisfacţia rezultată din consumul ultimei doze din bunul considerat: Dacă se raţionează identic în cazul unor cantităţi infinitezimal de mici din bunul X şi funcţia U(X) este continuă şi derivabilă, utilitatea marginală se poate defini ca fiind derivata funcţiei de utilitate: (unde: ΔU – variaţia de utilitate înregistrat de consumul unei doze faţă de consumul alteia, precedente ΔX –variaţia cantităţii consumate din bunul-reper X). III.2 LEGEA UTILITĂŢII MARGINALE DESCRESCÂNDE Legea utilităţii marginale descrescânde (Legea I a lui Gössen) presupune că cu cât un individ consumă mai mult dintr-un bun (x , x , … x ), cu atât va obţine o utilitate 1 2 i marginală mai mică prin consumul unei unităţi adiţionale din bunul respectiv: Curba utilităţii totale (U ) şi curba utilităţii marginale (U ) T mg  Fig. 1 Evoluţia curbelor utilităţii totale şi marginale, relatţia dintre ele III.3 CONSUMATORUL RAŢIONAL Comportamentul consumatorului se subordonează unor cerinţe de raţionalitate şi eficienţă. Raţional este ca satisfacţia resimţită de consumator în urma cheltuirii venitului ă fie cît mai mare.Satisfacţia resimţită reprezintă efectele obţinute în urma consumului, iar venitul cheltuit reprezintă eforturile depuse în urma consumului : unde : E = eficienţă, U= satisfacţia resimţită, P = preţul În termeni de utilitate, eficienţa se măsoară prin utilitatea pe unitatea monetară cheltuită, iar un consumator raţional obţine maximum de utilitate cumpărînd, cu venitul limitat de care dispune, diferite bunuri sau servicii oferite spre vânzare. III.4 PREFERINŢELE SI ALEGEREA CONSUMATORULUI. CURBA DE INDIFERENŢĂ ÎN CONSUM  Programul de consum reprezintă alegerea unor anumite cantităi din bunuri diferite, care îi asigură consumatorului o anumită utilitate - satisfacţie. Programe echivalente - oferă consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie.Reprezentarea grafică a programelor de consum echivalente : Fig.2 Programe de consum echivalente Programele de consum echivalente asigură consumatorului aceeaşi satisfacţie: U 1(P1) =U =U =U 2(P2) 3(P3) 4(P4) Curba AD care uneşte toate combinaţiile posibile de bunuri x şi y, fiecare dintre acestea furnizînd consumatorului aceeaşi utilitate, se numeşte curbă de indiferenţă. Fig. 3 curba de indiferenţă Curba de indiferenţă, mai îndepărtată de originea sistemului de axe de coordonate, exprimă un nivel de utilitate mai mare şi este preferabilă pentru consumator; adică U1 < U2 III.6.1. SOLUŢIA GRAFICĂ A ECHILIBRULUI CONSUMATORULUI Pentru a atinge obiectivul maximizării utilizăţii unui consumator în conditţiile resurselor limitate de care dispune, trebuie să alăzurăm dorinţelor acestuia – sintetizate prin harta curbelor de indiferenţă + şi posibilităţile descrise de linia bugetului. Se poate arăta astfel cu ajutorul metodei grafice că va fi aleasă combinaţia care va asigura întâlnirea dorinţelor şi posibilităţilor consumatorului. Deci, echilibrul consumatorului este atins în punctul în care una din curbele de indiferenţă (din familia hărţii curbelor de indiferenţă), este tangentă la linia bugetului.  Fig. 6 Echilibrul consumatorului (soluţia grafică) Grafic, prin punctul în care linia bugetului este tangentă la una dintre curbele de indiferenţă a consumatorului se determină punctul de echilibru (optimul) al consumatorului (Fig.6). Echilibrul consumatorului se atinge atunci când rapoartele dintre utilităţile merginale ale bunurilor şi preţurile acestora sunt egale, sau cănd raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri este egal cu raportul dintre preţurile celor două bunuri: Sau : unde: = utilitatea marginală a produsului x = preţul produsului x = utilitatea marginală a produsului y = preţul produsului y III.6.2. DINAMICA ECHILIBRULUI CONSUMATORULUI. EFECTUL MODOFICĂRII VENITULUI Presupunem că pornim de la situaţia iniţială în care consumatorul şi-a atins echilibrul în E0. Dacă presupunem că în timp venitul creşte iar preţurile nu se modifică, atunci s-ar puteaconsuma mai mult din ambele bunuri. În aceste condiţii, echilibrul consumatorului va fi atins într-un alt punct, E1. Noua linie a bugetului, V1 va fi tangentă la o altă curbă de indiferenţă din harta curbelor de indiferenţă.  În mod analog, dacă presupunem că venitul s-a redus la V2, punctul de echilibru va fi E2. Curbele E0, E1, E2 reflectă cum variază programele de achiziţii (consum) alese, în raport cu modificarea veniturilor, presupunîndu-se preţurile relativ constante. Ea se numeşte curba venit–consum sau curba lui Engel şi se prezintă ca o funcţie crescătoare de venit. Fig.7 Efectul modoficării venitului ECONOMIE POLITICĂ CAPITOLUL IV PRODUCĂTORUL IV.1 Producătorul şi factorii de producţie IV.1.1. Munca - factor cu rol activ şi determinant în producţie IV.1.2. Natura - factor originar de producţie IV.1.3. Capitalul - factor derivat de producţie  IV.2 Combinarea şi substiuirea factorilor de producţie IV.2.1. Funcţia de producţie IV.2.2. Rata marginală de substituţie IV.3 Productivitatea factorilor de producţie Concepte de bază: factorii de producţie clasici, munca, natura, pământul, capitalul, neofactorii, funcţia de producţie, productivitate. IV.1 PRODUCĂTORUL ŞI FACTORII DE PRODUCŢIE Pentru a se asigura obiectul consumului, trebuie să existe producţie. Aceasta se realizează de către producător. Producătorul este persoana care utilizează resurse (naturale, de muncă şi capital) pentru a produce bunuri şi servicii. În acest sens, spunem că producătorul este purtătorul ofertei. Scopul producătorului constă în maximizarea profitului. Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile reprezintă factori de producţie numai dacă sunt atrase şi utilizate în activitatea economică. În condiţiile economiei de piaţă moderne, factorii de producţie se află în proprietatea unor agenţi economici care, în mod liber, îşi asumă responsabilitatea utilizării lor în activităţi ale căror rezultate sunt cerute de piaţă, cu respectarea reglementărilor în vigoare. Iniţial, au existat doi factori, numiţi factori primari (originari): munca şi natura. Apoi a apărut factorul derivat tradiţional - capitalul. În timp, a avut loc un proces de multiplicare şi diversificare a factorilor de producţie. Mai ales în perioada postbelică, dezvoltarea industrială a pus în evidenţă faptul că performanţele de piaţă ale firmelor producătoare au ajuns să fie influenţate puternic de acţiunea unor factori netradiţionali, numiţi şi neo-factori de producţie. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neo-factori decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă, dar şi din modul specific de acţiune şi de gestionare a factorilor din fiecare categorie. Astfel, factorii de producţie clasici, respectiv munca, natura şi capitalul, au la origine resurse din categoria celor tangibile ("vizibile"), care pot fi cuantificate direct şi pot fi gestionate sub formele lor alternative de stocuri şi de fluxuri. În schimb, neo-factorii, respectiv abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile, informaţia etc., îşi au originea, în general, în resurse din categoria celor intangibile ("invizibile"). Ca urmare, exercitarea proprietăţii şi a gestiunii asupra lor implică modalităţi net deosebite de cele valabile în cazul factorilor clasici; însăşi tipologiile uzuale ale resurselor, cum ar fi "epuizabile" - "inepuizabile", "stocabile" - "nestocabile", "primare" - "derivate", precum şi caracteristica de raritate, se aplică, pentru neo-factori, de o manieră neconvenţională. Pornind de la complexitatea reală a proceselor de producţie din economiile contemporane dezvoltate, specialiştii recunosc legitimitatea luării în considerare atât a factorilor clasici, cât şi a neo-factorilor, care în fapt acţionează autonom, dar se presupun şi se intercondiţionează reciproc. Producerea bunurilor materiale şi a serviciilor necesită consum de factori de producţie în proporţii cantitative şi calitative variabile, în funcţie de caracteristicile activităţii economice, a perioadei de timp la care se referă şi care se regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute.  Costul de producţie reprezintă un indicator economic care permite, în primul rând cunoaşterea cheltuielilor efectuate de către o anumită firmă fapt ce-i va permite să adopte deciziile cele mai corecte pentru reducerea lor, fără a afecta nivelul calitativ al producţiei. Printr-o comparare permanentă a veniturilor şi a costurilor unei firme se poate obţine o imagine cât mai fidelă a eficienţei cu care sunt utilizate şi consumate resursele materiale, umane şi financiare. Costul de producţiei constituie un criteriu fundamental pentru a stabili dimensiunile unei firme, a volumului şi a structurii. IV.1.1. MUNCA - FACTOR CU ROL ACTIV ŞI DETERMINANT ÎN PRODUCŢIE Ştiinţa economică abordează omul nu numai în calitatea sa de purtător al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitate de posesor al unor abilităţi ce-i permit să acţioneze în scopul satisfacerii acestor nevoi. Variatele procese de producere a bunurilor, corporale şi incorporale, respectiv a serviciilor, capabile să satisfacă nevoi umane dintre cele mai diverse, au drept element comun faptul că desfăşurarea lor presupune prestarea de muncă. Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă. Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi determinant; ea este aceea care produce factorii derivaţi de producţie, ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi utilizează eficient. Resursele de muncă ale unei ţări sunt condiţionate de: a) totalul forţei de muncă disponibile în societate; b) numărul de ore de muncă pe săptămână, în conformitate cu reglementările existente în societate. Resursele de muncă – sub aspect cantitativ Resursele de muncă reprezintă totalitatea populaţiei în vârstă de muncă şi aptă de muncă. Principalii factori demografici de care depind resursele de muncă sunt: - densitatea populaţiei - natalitatea - mortalitatea - durata medie de viaţă - condiţiile de trai, etc. Analiza resurselor de muncă necesită câteva referiri la următoarele componente ale populaţiei unei ţări. 1. Populaţia în vârstă de muncă cuprinde totalitatea persoanelor în limitele legale de vârstă, indiferent dacă participă sau nu la vreo activitate în cadrul diviziunii sociale a muncii. În România, conform ultimelor reglementări în domeniu, limitele actuale sunt între 16-65 de ani pentru bărbaţi şi 16-60 de ani pentru femei. 2. Populaţia aptă de muncă cuprinde toate persoanele având vârsta legală de muncă şi care pot să participe la muncă. Nu cuprinde persoanele invalide. 3. Populaţia activă cuprinde totalitatea persoanelor ocupate în procesul muncii în diferite activităţi profesionale, inclusiv persoanele care satisfac stagiul militar, elevii, studenţii, persoanele casnice, precum şi persoanele aflate în curs de schimbare a locului de muncă. 4. Populaţia ocupată este mai restrânsă ca sferă decât cea activă, prin aceea că nu cuprinde persoanele casnice, militarii în termen, elevii, studenţii, ca şi persoanele aflate în curs de schimbare a locului de muncă.  5. Populaţia ocupată salariată este formată din populaţia ocupată minus persoanele care lucrează în gospodăriile şi unităţile proprii. În această categorie se află majoritatea populaţiei ocupate dintr-o ţară. 6. Populaţia inactivă cuprinde totalitatea persoanelor care, indiferent de vârstă, nu participă la procesul muncii sociale şi sunt întreţinute. De regulă, în această categorie se includ copii sub 16 ani, persoanele cu un anumit grad de invaliditate, pensionarii şi bătrânii peste limita maximă a vârstei de muncă. Cel de-al doilea factor ce condiţionează resursele de muncă ale unei ţări, îl reprezintă numărul de ore de muncă săptămânal. Acest factor are la rândul lui o serie de determinări de natură economică, socială, politică etc. În fiecare ţară este reglementată limita maximă a lui. În România, începând cu anul 1990 se lucrează 5 zile pe săptămână în medie 8 ore, ceea ce reprezintă 40 de ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor activităţi speciale. Acest program legal de muncă a fost stabilit pe baza unor criterii politice şi nu economice, fapt ce a avut şi are o contribuţie negativă la desfăşurarea activităţii economice. Este adevărat că în ţările dezvoltate economic se lucrează 40 de ore săptămânal, dar s-a ajuns la acest program ca efect al realizării unui nivel ridicat al productivităţii muncii. În România anului 1990 nivelul productivităţii muncii nu justifica decizia adoptată de organul politic de conducere a ţării înfiinţat în toiul evenimentelor din decembrie 1989. Ca efect al acestei mari erori generată de amestecul brutal al politicului în domeniul economic, nivelul fizic al producţiei a scăzut şi costurile salariale pe unitate de produs au crescut. Desigur, nivelul fizic al producţiei a scăzut şi ca urmare a altor cauze, dar toate aceste alte cauze decurg tot din neputinţa factorului politic de a conduce activitatea economică prin respectarea cerinţelor legităţilor domeniului economic. Resursele de muncă – sub aspect calitativ Pe lângă cei doi factori care determină volumul de muncă de care dispune o ţară, este necesar să mai adăugăm unul şi anume calitatea muncii, sau mai bine zis, calitatea resurselor de muncă. După majoritatea specialiştilor, în economia modernă, acest factor este mult mai important decât factorul cantitativ. Calitatea resurselor de muncă se reflectă la nivelul calificării forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea acesteia. Acest lucru este firesc deoarece aplicarea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii reclamă tot mai mulţi lucrători cu o temeinică pregătire profesională, cu larg orizont de cultură, capabili să stăpânească instrumentele moderne de producţie. Aşadar, calitatea muncii, privită prin intermediul calificării, este condiţia esenţială a ridicării eficienţei muncii. IV.1.2. NATURA - FACTOR ORIGINAR DE PRODUCŢIE Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente naturale la care oamenii fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-economice. Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropiat-o, este pământul, care din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane sunt legate într-un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ. Până la un punct, acesta se identifică cu "mama natură", fiind suportul desfăşurării oricărei activităţi umane. Pământul ca factor de producţie se caracterizează prin câteva trăsături specifice. a) El este un dat preexistent al omului, adică un element neprodus de om. Societatea umană nu este posibilă fără Terra, aceasta fiind: - suport material al oricărei activităţi;  - furnizor (rezervor) de materii prime date o dată pentru totdeauna (zăcăminte neregenerabile) sau reproductive anual (recoltele); magazie "originară" de resurse naturale; - "arsenal primitiv" al tuturor uneltelor. b) Pământul este un element durabil şi teoretic indestructibil. Ca factor de producţie originar, el nu trebuie confundat cu terenul agricol (capital imobiliar) şi nici cu amenajările făcute şi încorporate în pământ (capital acumulat). c) Pământul este limitat. Suprafaţa totală este constantă şi, în consecinţă factorul respectiv este virtualmente rar, resursele naturale nu pot fi produse, sunt limitate şi nereînnoibile. Pământul este numai un punct de plecare în conceperea activităţii economice. Unii specialişti fac distincţie între resursele naturale ale subsolului şi pământul ca fond funciar (terenuri agricole, păşuni, vii, livezi, păduri, luciul apelor interioare). Funcţiile specifice ale pământului - fond funciar sunt: a) suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre; b) sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie pentru organismele vii; c) receptor şi regulator al umidităţii în sistemul sol-apă-plantă. Importanţa deosebită a fondului funciar decurge din aceea că: a) funcţiile specifice ale solului nu pot fi înlocuite cu nimic şi de nimeni; lumea va depinde de energia şi substanţa pământului; b) el este un corp natural viu o resursă cu un potenţial de producţie regenerabil, utilizarea raţională nu duce la epuizarea, ci la ameliorarea lui; c) singura resursă naturală de producere a alimentelor şi a unor materii prime agro-silvice de mare importanţă; d) are caracter limitat şi diferenţiat calitativ pe zone şi ţări. Abundenţa şi penuria de resurse naturale au avut şi au efecte multiple şi contradictorii asupra oamenilor şi popoarelor; abundenţa a favorizat hotărâtor avântul industriei; penuria a împins unele ţări spre acaparări teritoriale, spre războaie. Puterea economică a unei ţări este în prezent direct legată de o agricultură prosperă şi de resurse minerale strategice. Toate aceste argumente pledează pentru utilizarea raţională a resurselor naturale, pentru o atenţie deosebită ce trebuie acordată "sănătăţii" mediului natural. Din păcate, factorul de producţie natură a fost, şi în mare măsură este folosit neraţional, omul a prădat natura, acţiune al cărei efect se resimte deosebit de acut în zilele noastre. IV.1.3. CAPITALUL - FACTOR DERIVAT DE PRODUCŢIE Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor produse şi utilizate pentru obţinerea şi/sau comercializarea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit. Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice (clădiri, utilaje, maşini etc.) care sunt la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării de activităţi de producere de bunuri economice şi de vânzare a lor cu profit. Bunurile de capital sunt acelea care sunt produse nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie, din acest motiv, elementele care formează capitalul mai sunt denumite capital tehnic. În cadrul capitalului tehnic sunt cuprinse următoarele elemente principale: a) construcţii de natură diferită: fabrici, mine, staţii de putere, căi ferate, drumuri, etc. b) maşini, utilaje, instrumente şi echipamente de orice fel; c) stocuri de materii prime şi produse semifinite;  d) tehnică electronică de calcul; e) licenţe etc. Toate aceste elemente ale capitalului tehnic sunt cumpărate cu bani. Posesorii banilor devin posesorii bunurilor-capital numai dacă folosesc banii respectiv pentru a desfăşura o activitate cu scopul de a obţine profit, şi nu pentru o acţiune filantropică, de pildă. Capitalul poate fi definit deci, ca muncă economistă şi investită. El este un drept, o relaţie între individ şi munca economistă şi investită. Capitalul nu înseamnă bani, ci totalitatea drepturilor de proprietate asupra activelor investite sau existente la un moment dat într-o întreprindere. Capitalul se prezintă, pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de altă parte, sub forme de active financiare. Capitalul real, funcţie de comportarea lui în producţie, respectiv după modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital circulant. Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de transport, etc.), care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare (respectiv după un număr de cicluri de producţie). Participarea capitalului fix la mai multe cicluri de producţie are ca efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii. Uzura capitalului fix este un proces normal, inevitabil. Ea este de două feluri: uzură fizică şi uzură morală (involuntară). Uzura fizică, constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix datorită folosirii lui în producţie, sau datorită acţiunii distructive a agenţilor naturali. Uzura morală are loc paralel cu cea fizică şi reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a ajunge la limita maximă a utilizării capacităţii productive a lui. Cauza generală a acestei uzuri este introducerea progresului tehnic care duce, pe de o parte, la creşterea productivităţii muncii şi, deci la ieftinirea elementelor de capital fix, iar pe de altă parte, la producţia de elemente de capital fix, cu parametrii tehnico-funcţionali mai ridicaţi. Aşadar, uzura morală duce la modificarea valorii de schimb a capitalului fix şi la învechirea tehnică şi economică a unor elemente de capital fix în funcţiune, în comparaţie cu cele noi, de acelaşi gen. În condiţiile în care performanţele tehnice şi economice ale unor elemente ale capitalului fix nu mai corespund, se pune problema înlocuirii acestora înainte de uzura lor fizică completă cu elemente de capital fix noi, fapt ce produce pierderi pentru agenţii economici. Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale, combustibil, semifabricate etc., care se consumă sau sunt profund transformate în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, şi se înlocuiesc la fiecare nou ciclu de producţie. Elementele capitalului circulant sunt susceptibile la mai multe utilizări alternative, cu atât mai multe cu cât ele se află mai aproape de stadiul materiei brute naturale. De exemplu, ţiţeiul poate fi transformat în benzină, motorină, păcură, dar şi în materii prime pentru producţia de mase plastice, piele sintetică, blănuri sintetice etc. Spre deosebire de elementele capitalului circulant, cele ale capitalului fix se disting prin caracterul limitat al destinaţiilor lor alternative. Rigiditatea în utilizarea capitalului fix este cu atât mai mare cu cât echipamentele şi utilajele sunt mai specializate. De exemplu, o maşină de cusut nu poate fi utilizată decât într-un atelier de confecţii. Aşadar, spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul este un factor derivat de producţie, ce se caracterizează prin: a) este un rezultat al proceselor economice anterioare b) este format din mijloace de producţie, din bunuri intermediare c) în sfera sa se includ doar banii activ. IV.2. COMBINAREA ŞI SUBSTITUIREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE  Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, îndeosebi punerea în contact a factorului muncă cu capitalul, în vederea producerii de bunuri şi a vânzării lor cu scopul de a obţine profit. Combinarea se poate realiza pe două laturi: a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie, obţinerea unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şi calificare cu maşini, instalaţii, materii prime şi materiale specifice domeniului, respectiv bunului; b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic, concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită: a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi simple, omogene, fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv; b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de producţie. De exemplu, factorul muncă se poate divide în unităţi omogene de timp de muncă, în număr de salariaţi de o anumită calificare; factorul pământ se poate divide în unităţi de suprafaţă. Evident, problema divizibilităţii unui factor de producţie se pune în măsura cerută de caracteristicile unui proces de producţie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici şi tehnologii folosite. Când factorii de producţie se caracterizează în acelaşi timp prin divizibilitate şi adaptabilitate au loc două procese concomitente, organic legate între ele, caracteristice combinării factorilor de producţie: complementaritatea şi substituirea. Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie, cu o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei. Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale factorilor de producţie care participă la producţia unui anumit bun economic. La o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază doar cu o anumită cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie. Complementaritatea se află sub influenţa permanentă a progresului tehnic, care determină modificări profunde în calitatea factorilor de producţie, deci, şi în procesul combinării lor. IV.2.1. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE Producătorul este permanent preocupat de alegerea unei variante optime de combinare a factorilor de producţie, respectiv cea cu costurile cele mai mici posibile şi profiturile cele mai mari. Una dintre cele mai utilizate modalităţi utilizate în acest sens este cea a funcţiilor de producţie. Funcţia de producţie descrie relaţia funcţională între intrările de factori de producţie şi ieşirile din procesul de producţie, bazate pe un proces tehnologic specific. Funcţia de producţie poate fi redată printr-o relaţie de tipul: Q = F (a,b,c,…….) Unde: Q – producţia a, b, c,… - factorii de producţie utilizaţi pentru a obţine producţia respectivă. În general însă, în analiza microeconomică, se au în vedere funcţii de producţie dependente de factorii de producţie muncă (L) şi capital (K). În aceste condiţii funcţia de producţie va fi de tipul: Q = F ( L, K )  În procesul producţiei, factorii de producţie muncă şi capital pot fi folosiţi şi combinaţi în diferite cantităţi, astfel încât să se obţină aceiaşi cantitate de produs finit. Grafic, curbele de isocuante se pot reprezenta astfel: Fig. 8 Graficul suprafeţei de producţie Din grafic rezultă că : Q (producţia) poate fi mărită atunci când creşte cantitatea utilizată a unuia din cei 2 factori, sau dacă sporeşte simultan cantitatea ambilor factori. Curbele Q , Q şi Q sunt curbe de izoproducţie, sau izocuante sau curbe de producţie 1 2 3 egale (“iso” în greacă înseamnă egal). IV.2.2. RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUŢIE Analiza limitei până la care substituţia dintre factorii de producţie muncă şi capital este eficientă se face cu ajutorul indicatorului rata marginală de substituţie (RMS). Rata marginală de substituţie a doi factori (Rms) reprezintă cantitatea suplimentară dintr-un anumit factor (⊗X) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a celuilalt factor (⊗Y) astfel încât producţia să rămână constantă.  Rms = - - ⊗X este variaţia factorului X - ⊗Y este variaţia factorului Y ce este substituit IV.3. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte cu minimum de resurse se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie. Deci, prin productivitatea se intelege rodnicia, randamentul factorilor de productie utilizati. Productivitatea se poate defini, în sens larg, ca raport între cantitatea de bogăţie produsă ţi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei. Deci, practic, ea se determină ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi eforturile depuse pentru a le obţine (cantitatea de factori de producţie utilizaţi). În literatura de specialitate, productivitatea este abordată, însă, în special, pe cele două tipuri consacrate, şi anume: productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora; productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.). Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie prezintă o serie de dificultăţi în planul determinării sale corecte, motiv pentru care, în general, analiza microeconomică tradiţională este focalizată pe determinarea şi urmărirea evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie. Productivitatea parţială exprimă eficacitatea, rodnicia cu care este folosit un factor de producţie (muncă, capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie. Ambele forme ale productivităţii se determină ca productivitate medie şi productivitate marginală ( vezi fig.9).  Fig.9 Formele productivităţii A. PRODUCTIVITATEA MEDIE Nivelul productivităţii medii a unui factor de producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei şi cantitatea utilizată din factorul respectiv: Unde : W = nivelul productivităţii Q = efectul, rezultatul, adică mărimea producţiei obţinute Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi, care sunt evaluaţi, după caz, fizic sau în expresie monetară Acest indicator reflect câte unităţi ( fizice sau valorice) de effect util (producţie) revin la o unitate (fizică sau valorică) de factor (factor de producţie). 1. Productivitatea medie a muncii se calculează ca raport între producţia totală (Q) exprimată în unităţi fizice şi valorice şi cantitatea de muncă utilizată (L), exprimată în număr de muncitor numărul de om-ore sau om-zile lucrate. WmL  Munca fiind factorul activ şi determinant al oricărei activităţi economice, productivitatea muncii este cea mai frecvent utilizată în analiza eficienţei factorilor de producţie. Productivitatea muncii exprimă forţa productivă a factorului muncă, adică capacitatea acestuia de a crea, intr-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri sau de a presta anumite servicii. 0. Productivitatea medie a capitalului se determină ca raport dintre producţia obţinuta (Q) şi capitalul utilizat (K), pe baza relaţiei şi exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital în cadrul activităţii economice : WmK 0. Productivitatea medie a pământului se calculează ca raport între rezultatul obţinut (Q) şi suprafaţa de teren utilizat (P) exprimată în m² , ha etc. WmP 0. Productivitatea globală medie se calculează ca raport între volumul rezultatelor (Q) şi volumul factorilor de producţie evaluaţi, în unităţi băneşti pe baza relaţiei: Wgm B. PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ (WMG) Productivitatea marginală a unui factor, reprezintă sporul de producţie care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare din factorul i, ceilalţi factori rămânând constanţi, şi se determină potrivit formulei: atunci când Δ F –> 0 Abordată la nivelul fiecărui factor se obţine productivitatea muncii, a capitalului, a pământului. 1. Productivitatea marginala a muncii reprezintă suplimentul de producţie (Q) obţinut ca rezultat al utilizări unei cantităţi suplimentare de muncă (L), în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi: 0. Productivitatea marginală a capitalului reprezintă sporul de producţie obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi, suplimentare de capital, ceilalţi factori rămânând constanţi. Se determina pe baza relaţiei: 0. Productivitatea marginală a pământului exprimă randamentul ultimei unităţi de teren atras în activitatea economică. 0. Productivitatea globală marginală exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi: Analiza pe termen scurt a comportamentului producătorului în raport cu unul dintre factorii de producţie pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a relaţiei dintre producţie, productivitatea medie şi productivitatea marginală. K (capital) L (nr. lucrători) Q WmgL Wmg 30 0 0 0 0 30 1 10 10 10 30 2 16 16 13 30 3 57 31 19 30 4 92 35 23 30 5 125 33 25 30 6 150 25 25 30 7 168 18 24 30 8 176 8 22 30 9 176 0 19 30 10 170 -6 17  ECONOMIE POLITICĂ CAPITOLUL V COSTUL DE PRODUCŢIE V.1. Conceptul şi tipologia costului de producţie V.2. Optimul producătorului V.3. Pragul de rentabilitate V.1. CONCEPTUL ŞI TIPOLOGIA COSTULUI DE PRODUCŢIE Concepte de bază: cost de producţie,,cot total, cost fix, cot variabil, cost mediu, cost marginal, prag de rentabilitate. Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor pe care le face producătorul pentru obţine un anumit bun sau serviciu. Costul de producţie reprezintă expresia monetară (bănească) a consumului total de factori de producţie. Consumul factorilor de producţie: Natură – se exprimă prin renta = preţul pămîntului Muncă – se exprimă prin cheltuieli salariale Capital circulant – se exprimă prin valoarea capitalului circulant (preţ) Capital fix – se exprimă prin amortizare Amortizarea - reprezintă valoarea capitalului fix consumat care se recuperează periodic, în urma vînzării produselor. A = Kf / T unde : Kf – valoarea Kf utilizat T – durata de funcţionare Rezultă că într-un proces de producţie : capitalul utilizat este K = Kf + Kc capitalul consumat este K consumat = A + Kc În raport cu volumul producţiei şi în funcţie de intervalul de timp la care se raportează, costurile de producţie au un comportament diferit. De aceea, evoluţia costurilor este analizată şi urmărită atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Termen scurt se defineşte ca fiind intervalul de timp în care intrările în producţie din anumiţi factori nu pot fi modificate. Termen lung – variază toţi factorii de producţie, inclusiv capitalul fix. Pe termen scurt, costurile se clasifică în : A. Costul global al producţiei desemnează toate cheltuielile ocazionate de fabricarea unui volum dat al producţiei şi de desfacerea acesteia. Acesta este fix, variabil şi total. 1. Costul global fix (CF) - acea parte a costului care este independentă de volumul producţiei. Aceasta include amortizarea capitalului fix, chirii, asigurări, dobânzi, cheltuieli de întreţinere (încălzit, iluminat etc.), salariile personalului administrativ (numite şi salarii indirecte). 2. Costul global variabil (CV) reprezintă acele cheltuieli care depind de volumul fizic al producţiei. Ele se modifică în acelaşi sens cu volumul producţiei, dar nu întotdeauna direct proporţional. În această categorie includem cheltuielile cu materii prime şi materiale, cu combustibilul şi energia folosite în producţie şi cu salariile personalului direct productiv, (salarii directe). Cv = f (Q) 3. Costul total - constă din însumarea costurilor fixe şi a celor variabile: CT = CF + CV Pe termen scurt, modificarea costului total este rezultatul exclusiv al schimbărilor survenite în costurile variabile. În costul total includem atât costurile de fabricaţie, cât şi pe cele de distribuţie (de comercializare). B. La nivel mediu calculăm costurile medii (unitare) foarte importante pentru efectuarea unor analize economice la nivelul firmei, ca şi între firme cu acelaşi profil. Ele reprezintă cheltuielile pe unitate de produs sau serviciu. Costurile medii (unitare) sunt: fixe, variabile şi totale. 1. Costul fix mediu (CFm) se calculează prin raportarea costului fix la producţia obţinută. El este variabil în raport cu cantitatea produsă. În graficul geometric, acest cost se prezintă ca o curbă cu pantă descrescătoare. Dacă producţia tinde către infinit, costul fix mediu tinde către zero şi invers. Deci funcţia costului fix mediu are drept asimptote cele două axe ale sistemului de coordonate. 2. Costul variabil mediu (CVm) se calculează ca raport între costul variabil şi producţia fizică obţinută rezultînd deci cheltuielile variabile necesare pentru a obţine un bun (produs sau serviciu). Curba costului variabil mediu - pe măsură ce cantitatea producţiei sporeşte, costul variabil mediu scade până la un punct, apoi el începe să crească. 3.Costul total mediu (CTm) reprezintă suma costurilor fixe medii şi a celor variabile medii, respectiv raportul dintre costul total şi producţia obţinută în expresie naturală. Curba acestuia, este asemănătoare cu cea a costului variabil mediu dar mai atenuată decât cea acestuia. Nivelul minim al costului total mediu se află în dreapta şi mai sus, faţă de minimul costului variabil mediu, întrucât intră în calcul şi costul fix mediu. C. Costul marginal reprezintă sporul de cheltuieli totale antrenat de obţinerea unei unităţi suplimentare de produs şi/sau serviciu. Sporul de cheltuieli totale este dependent numai de sporul costurilor variabile, întrucât costul global fix nu se schimbă. Costul marginal nu poate fi decât unitar (mediu) deoarece sporul producţiei este egal cu unu. unde: ⊗CT - variaţia costului total global, CT1 - CT0 ⊗Q - variaţia volumului producţiei Q1 - Q0 Pentru acel nivel al producţiei la care costul marginal este mai mic decât costul total mediu, sporirea cu o unitate a producţiei contribuie la scăderea costului total mediu (unitar), deci, costul marginal "trage" în jos costul total mediu. Invers, când costul marginal este mai ridicat decât cel mediu total, el "trage" în sus costul unitar. Fig. 10 Reprezentarea grafică a costurilor globale şi a celor unitar V.2. OPTIMUL PRODUCĂTORULUI Profitul unitar reprezintă diferenţa dintre preţul de vînzare al produsului şi costul total mediu. CA = CT + Pf/:Q => CA/Q = CT/Q + Pf/Q CA/Q = Preţ unitar ; CT/Q = CTm; Pf/Q = Pfunitar Preţ unitar = CTm + Pfunitar Punctul în care se verifică relaţia Pret =Cmg corespunde situaţiei de optim al producătorului, adică obţinerea acelui nivel al producţiei pentru care profitul total al firmei este maxim.  Fig.11 Optimul producătorului În vederea maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie şi deci să obţină rezultate cât mai mult posibile de pe urma celor doi factori de producţie – munca şi capitalul. V.3. PRAGUL DE RENTABILITATE În cadrul relaţiei dintre cost de producţie şi profit, este necesar să se cunoască şi pragul de rentabilitate sau punctul mort al agentului economic; el indică volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care, pornind, producătorul obţine profit. Profit total = Venit total – CT Profit total = 0 => Venit total = CT Pragul de rentabilitate este acel nivel al producţiei fizice la care firma trece de la pierderi la profit. firma înregistrează pierderi când încasarea totală VT este mai mic decât costul total CT VT < CT firma înregistrează profit când încasarea totală VT este mai mare decât costul total CT VT > CT În punctul critic, încasările totale ale agentului economic (Vt), obţinute prin vânzarea produselor respective sunt egale cu costul total (CT), iar profitul (Pr) este nul.  Fig. 12 Pragul de rentabilitate Fie QPR reprezintă punctul de intersecţie al curbelor VT şi CT. Pentru Q< QPR, VT < CT => pierderi Pentru Q= QPR, VT = CT => profit nul Pentru Q> QPR, VT > CT => profit QPR = preg de rentabilitate Înainte de a desfăşura activitatea economică, firma va prognoza, prin studii specifice, evoluţia costurilor totale şi a veniturilor totale. Există situaţii in care atingerea pragului de rentabilitate este imposibilă şi atunci se recomandă renunţarea la acel tip de producţie în favoarea alteia, care permite obţinerea de profit.  ECONOMIE POLITICĂ CAPITOLUL VI CEREREA, OFERTA ŞI ELASTICITATEA LOR VI.1 Cererea VI.1.1. Cererea şi factorii ei de influenţă : preţul, veniturile populaţiei VI.1.2. Elasticitatea cererii – definiţie, forme VI.2 Oferta VI.2.1. Oferta şi factorii ei de influenţă VI.2.2. Elasticitatea ofertei VI.2.3. Interacţiunea dintre cerere şi ofertă. Echilibrul pieţei. Concepte de bază: cererea, elaticitatea cererii. VI.1 CEREREA VI.1.1 CEREREA ŞI FACTORII EI DE INFLUENŢĂ : PREŢUL, VENITURILE POPULAŢIEI Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere într-o anumită perioadă de timp, la un anumit nivel al preţului. Cererea exprimă trebuinţele (nevoile) consumatorilor dar şi posibilitaţile lor de cumpărare. Legea cererii Între preţ şi cerere există o relaţie inversă. Relaţia dintre cerere şi preţ poate fi exprimată astfel: cu cât nivelul preţului solicitat pentru un produs este mai ridicat, cu atât mai mică va fi cantitatea pe care cumpărătorii sunt dispuşi să o cumpere şi invers. Fig. 13 Reprezentarea grafică a cererii în funcţie de preţ Cererea poate fi: a) individuală, adică din partea unui singur cumpărător la un bun economic sau la altul b) totală, adică din partea tuturor cumpărătorilor la bunul sau serviciul respectiv c) agregată (globală) - exprimă ansamblul cererii din partea tuturor cumpărătorilor şi la toate bunurile şi serviciile existente; aceasta se exprimă în formă bănească, fiind astfel posibile măsurarea şi compararea.  Cererea, ca volum, structură şi nivel al cerinţelor de consum, se schimbă de la o perioadă la alta, prezintă un